Lucian Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"

Lucian Blaga a iubit femeia – frumoasa, desteapta, misterioasa, culta, rafinata. Desi caracterizat ca un personaj sobru si distant, retinut si taciturn, introvertit si echilibrat, putini au avut privilegiul de a-l cunoaste cu adevarat si tot mai putini au avut sansa si bucuria de a fi martori la latura afectiva si volubila , patimasa si delicata a fiintei sale. Poetul a avut mai multe muze  care au inspirat unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din lirica romaneasca. Fie ca vorbim de Cornelia Blaga, de Domniţa Gherghinescu-Vania si Coca Rădulescu sau de Eugenia Mureşanu si Elena Daniello, fiecare a avut locul ei special in inima poetului. Marea sa iubire a fost fiica politicianului banatean, Coriolan Brediceanu. Acesta era o personalitate in  Banat, recunoscut si stimat datorita activitatii sale de avocat, de aparator  al intereselor populaţiei romanesti si reprezentant al acesteia in Parlamentul de la Budapesta. Cornelia Brediceanu i-a inspirat lui Blaga o dragoste profunda, adevarata si durabila. Pe viitoarea sa sotie a cunoscut-o pe vremea cand amandoi erau colegi de clasa la Liceul Andrei Saguna din Brasov, reintalnindu-se ulterior in salile de lectura ale Bibliotecii Universitare din Viena in perioada anilor 1916-1917.  El era student la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar ea era studenta la Facultatea de Medicina.  Iata cum descria Blaga momentul revederii lor: „… altceva mai adânc şi mai esenţial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea. [...] descifrez cu emoţie un alt nume românesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnişoara Cornelia B.  n-am mai văzut-o de vreo doi    ani şi mai bine. Stau puţin şi mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia”. “Inima mea cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri.  Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat.” “ Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine, a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.” Si Blaga a continuat sa imortalizeze momentul nasterii iubirii care avea sa ii uneasca pana la moarte: “ Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea ochii spre mine. Mă recunoaşte şi-mi surâde: îmi părăsesc locul. Mă duc lângă ea.  Şi am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace, eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat autorizat” al cuvântului.” „O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.” „Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târzie şi de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat. Verişoara mea a remarcat acest lucru: „Ce e cu tine? Tu eşti îndrăgostit!” Am răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji o dată cu sângele. Verişoara m-a sărutat, văzân-du-mă atât de fericit.  Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziţie sufletească. Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, teatrele.”

Cornelia era o fire linistita, cu o constitutie firava, cu ochi vii si inteligenti. Amandoi ii iubeau pe Verlaine, Rimbaud, Hamsun, Claudel si Ibsen, iar intalnirile lor la dejunul de  la Maximillian Keller sau in jurul cestilor cu ceai de la  Kunstlerkafee erau prilejuri de lungi dezbateri literare. Fara sa stie cand si cum, cei doi s-au indragostit unul de celalalt, iar ce parea la inceput o idila nevinovata s-a transformat ulterior intr-o dragoste profunda. Lucian Blaga ii declara Corneliei: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” In tara, tatal Corneliei aflase despre povestea de iubire dintre fiica lui si Lucian Blaga, iar acesta avea sa-i interzica fiicei sale sa se mai vada cu tanarul poet.  Incercand sa controleze aceasta idila, tatal disperat l-a trimis pe fratele Corneliei, pe Caius, sa ii urmareasca pe cei doi si sa incerce sa ii desparta.  Dar iubirea lor era mai puternica decat se asteptasera cu totii. Dupa ce si-a luat licenta, Blaga s-a intors in tara si s-a dus direct la Lugoj, in Banat, ca sa ii ceara mana Corneliei de la tatal sau. „Cu licenţa teologală în buzunar, am plecat la sfârşitul lui iunie acasă, la Mama. Acasă mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în Banat, la familia ei. Plicul sosit mai cuprindea şi alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei. Ce se întâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit steua norocului, Cornelia scrisese atât Mamei, cât şi fratelui ei că „s-a logodit”...  fratele Corneliei mă invita pentru luna august în localitatea lor natală din Banat „ca să ne cunoaştem”.” Desi Coriolan Brediceanu s-a opus in prima faza, mama Corneliei a fost accea care l-a convins in final sa le dea binecuvantarea. „Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu pot spune că n-aş fi fost bine primit în casa părintească a Corneliei. Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lucrurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existenţa spre a face vreo impresie.  Au urmat nopţi şi zile, zile şi nopţi, şi săptămâni, sfâşiate de veghe, arse de chin.  M-am retras în sângele şi în tăcerea mea. In iarna lui 1920 cei doi s-au casatorit la Cluj. Iata cum imortaliza  „Lucian Blaga. Dicţionar” in „Hronicul şi Cântecul vârstelor”, inceputul dragostei lor care avea sa ii tina impreuna pana la moarte:  

“De când eşti la Viena?

De la începutul lui septembrie!...

Mi-ai telegrafiat? face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus tot timpul că nu s-au reluat legăturile poştale. În ultimele două săptămâni n-am mai trecut pe acolo…

Haide, liniştete-te acu! Nu înţelegi? Am sosit. Nu te bucuri? Sunt aici.”

(Lucian Blaga. Oprere vol.6, pag.247).  Cornelia a fost prima muza a lui Blaga, iar poeziile inspirate de ea sunt dintre cele mai frumoase:

"Dacă lumina ar cânta vărsându-şi puzderia noi am vedea cum cântecul consuma materia." (Suprema ardere)

 „La obârșie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decât în chip de nor. La obârșie, la izvor nici un drum nu se întoarce decât în chip de dor. O, drum și ape, nor și dor, ce voi fi, când m-oi întoarce la obârșie, la izvor? fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?” (Cântecul obârşiei)

Cat de frumoasa a fost povestea care i-a legat o putem contura citind cateva fragmente din scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le-a trimis Corneliei Brediceanu: „Sfinxule dragă,  Lumea este un singur mare sfinx – şi Tu al doilea... Faţă de Tine nu am numai <<gânduri bune şi frumoase>> - ci şi un sentiment pe care nici porţile iadului nu-l vor clăti(na)” sau „Mireasa mea, deseori este instinctul un echivalent al inteligenţii şi inteligenţa al instinctului, căci multe lucruri le isprăveşte tot aşa de bine instinctul ca şi inteligenţa şi despre foarte multe întâmplări nu ştii, dacă au un caracter <<instinctiv>> sau <<inteligent>>. Totuşi sunt fapte alese pentru care se recere numai unul din aceşti factori: în întâlnirea noastră, fără îndoială, <<instinctul>> îşi serbează cea mai mare sărbătoare!” dar Blaga ofera multe marturii care ne fac sa ne dam seama de profunzimea relatiei dintre ei:  „Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nostru – de tinereţe, de lumină, de friguri, de fiori, de gesturi – cu semnul veşniciei pe ele.”

Din pacate, Cornelia nu a fost singura iubire a poetului, ci doar gara lui in care se intorcea intotdeauna intre multele sale rataciri.  Cornelia avea sa povesteasca mai tarziu despre aceste lungi asteptari: „L-au mângâiat multe femei. Toate le-am înţeles, dar în braţele mele a murit”.  Dupa casatoria celor doi, Blaga a avut o perioada de timp in care i-a fost fidel. Chiar poetul marturisea ca,  la inceputul casniciei lor, femeile i se pareau frumoase si cam atat. Dar dupa 20 de ani de casnicie, Blaga s-a indragostit nebuneste de sotia prim-procurorului general din Braşov, Domniţa Gherghinescu-Vania. Dumitru Gherghinescu-Vania era poet si mare iubitor al lui Cehov de unde provenea de fapt pseudonimul Vania. Desi amandoi erau tineri (ea avea 20 de ani, iar el 29), sotii Gherghinescu-Vania formau o pereche frumoasa, dar care amandoi traiau cu amenintarea mortii in permanenta deoarece sufereau de tuberculoza, iar boala era incurabila atunci. Se pare ca intalnirea Domnitei cu poetul a generat anumite reactii emotionale. Dar Blaga s-a indragostit nebuneste. Sotia lui s-a prefacut ca nu stia de infidelitatile sale, trecand cu vederea vizitele dese si prelungi acasa la procurorul Gherghinescu-Vania.  In casa sotilor Gherghinescu se intalnea cu George Enescu, Tudor Arghezi, Corneliu Baba, Ion Vlasiu, Virgil Gheorghiu, Miron Radu Paraschivescu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu,  Petru Comarnescu si alti oameni de cultura. Dar toate aceste intalniri aveau sa scoata la iveala nebanuite stari de extaz, dar si de gelozie adanca.

“Domnita frumoasa si buna 

Ca o mireasa de voievod,

Tu ai pus în gîndul meu rod,

Dupa ce l-ai nins cu floare de vara”

(Egloga )

Aceasta iubire a imbracat forma literara a volumului  “Nebănuitele trepte”  Singurul poem care s-a impus ulterior din acest volum a fost  „Autoportret”:

„Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa

 zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

 Sufletul lui e în căutare,

 în mută, seculară căutare,

 de totdeauna,

şi până la cele din urmă hotare.

 El caută apa din care bea curcubeul.

 El caută apa/ din care curcubeul

 îşi bea frumseţea şi nefiinţa”.

Tacerea devenise o forma noua de exprimare, care imbracase inca de la nasterea forma unui ritual, fiind cunoscut faptul ca Blaga nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Mai tarziu, aceasta stare de tacere avea sa fie interpretata ca un fel de cenzura transcendentala. Tacerea blagiana avea acea incarcatura sobra, acea profunzime a sensului cuvantului ce nu trebuie irosit. Poemele din volumul  „Nebănuitele trepte”  vibreaza de un elan erotic  reintinerit, de vreme ce Blaga , aflat in toamna vietii sale, era indragostit  de  Domniţa Gherghinescu-Vania. Se spune că femeia era de o frumusete neobisnuita care fransese inimile multor barbati remarcabili acelei perioade. Avea o personalitate puternica si o gingasie sufleteasca deosebita.  Cand a cunoscut-o, Blaga a facut o fixatie pentru femeia inteligenta si tulburator de frumoasa.  Idila care s-a legat intre cei doi ramane una dintre cele mai delicate  si  neobişnuite din literatura romana. Nu se stie daca erosul sau amortit in preajma varstei de 50 de ani avea nevoie de o noua zvacnire sau doar filonul sau poetic avea nevoie de o alta muza:

„Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi

 c-un surâs sau cu-n val de frumseţe

 năvălit în obraji”.

Insusi Blaga avea sa ii scrie  intr-o scrisoare Domnitei ca sotia sa Cornelia „mai închide[a] un ochi” la acest joc amoros inofensiv si ca sotia ii permitea „orice, cu o singură condiţie: poeziile să fie frumoase”. Multi sunt de parere ca relatia dintre cei doi a fost doar platonica, de vreme ce „cei doi nu erau lăsaţi niciodată de Cornelia să rămână singuri”. Nebunia acestei iubiri a fost stransa cu grija de poet si i-a dat o forma in volumul „Nebănuitele trepte” in care acesta a descris aparitia si evolutia acestei iubiri caruia nu a vrut sa i se opuna, dar nici nu a lasat-o sa sa ii devasteze linistea caminului conjugal.

Domnita  isi transformase casa intr-un veritabil salon al artelor, iar Arghezi si Blaga i-au daruit iubirea lor. Ambii poeti au transformat-o in muza si i-au dedicat poezii.

Incantare Domnita din tara barsana, lumina sunt, inima, rana. Trimite-ti-as veste sa stii veninul cu ce bucurii pe masa-mi s-amesteca-n cana, Domnita din tara barsana. Din visuri nascute in zori trimite-ti-as negrele flori. Dar teama imi e ca le pui la soare-n rascrucea oricui. Ramaie, ah, toate in umbra. Invoalta minunea lor sumbra sa creasca sub stea nazdravana. Lumina sunt, inima, rana. Lucian Blaga

Domnita De-amar de timp, scriindu-ti si cantand, Stau cu-o ureche-n zid si la pamant. Pridvorul tau, de sus, din turla mare, Nu a cinstit scripcarul cu o floare. Tocita-i pana-n slova ta, Si corzile, nici ele, nu mai pot canta. Domnita cu cinci turle la cetate, Rabdai aproape anul jumatate, Si-n asteptare, numar ca nebunii Luceferii rotiti din coada lunii. Nici slut nu sunt si am destoinicie Si la stihiri, dar si la cerbicie. Nu te cersesc.Te vreau.Am dreptul.Sunt Legat de umbra ochilor tai crunt, Si-s doara Fat-Frumosul din poveste, Ajunga stihurile-aceste. Mai zic atat: Ia seama bine, Ca-s neam din hotii fetelor Sabine. Tudor Arghezi

Cartea “Domniţa nebănuitelor  trepte” contine scrisorile dintre Domnita Gherghinescu - Vania si Lucian Blaga, corespondenta purtata acum 50 de ani. Din lectura lor transpare o iubire spirituala delicata in care isi impartasesc impresii despre arta, sensul creatiei si sensul iubirii, dar dezbat si subiecte cotidiene despre editarea cartilor, probleme de sanatate, impresii de calatorie, subiecte in care se face referire la familie si prieteni comuni. Se pare ca sotii lor au avut o atitudine absolut admirabila vis-à-vis de partenerii lor de viata: poetul Dumitru Gherghinescu-Vania, soţul Domnitei,  si Cornelia, sotia lui Lucian Blaga. Cea din urma  a urmarit si vegheat cu atentie corespondenta celor doi: "Cornelia, care mi le-a transcris, găseşte că Ardere e poezia cea mai frumoasă de acest gen… Şi mai ştii ce-a spus? Zicea: dacă Domniţa nu se face sănătoasă nici după o asemenea poezie…! […] Cornelia găseşte că Dumbrava roşie e foarte frumoasă, ca şi celelalte multe poezii scrise pentru cineva. Şi a dăugat: «… orice, cu o singură condiţie: poeziile să fie frumoase!» - Nu e splendidă această fiinţă?". Domniţa Gherghinescu Vania a respectat rolul sau in viata poetului, asumandu-si locul in planul secund de unde citea opera poetului inspirandu-l.  Intre 1941-1945, pasii poetului au facut carare catre casa ei , dar , dupa o vreme, si-a dat seama, asa cum singura avea sa marturiseasca: „căutasem în ea (Domniţa) în primul rând izvoarele poeziei, artei, ea în schimb căuta poeţii, artiştii, nu pe cineva anume ci prietenia acestora”.  Prezenta musafirilor in  casa Domnitei il mahnea pe Blaga care nu se sfia sa marturiseasca:  „Pentru asta s-au tocit rând pe rând fiorii, pentru asta mi s-au rărit drumurile la Braşov…”. In acea perioada l-a consolat o alta femeie, Eugenia Muresan, femeia care incepuse sa isi impuna prezenta atat in viata sa personala , cat si in poeziile sale:  

“Dacă m-aş pierde,

Drum prin cimitire,

 Zi şi noapte,

Prier” .  

Eugenia era sotia protopopului Florea Mureşan, un om citit si cu o vasta cultura. Sotia sa, Geni, cum i se spunea, iubea literatura si nu se sfiise sa scrie ea insasi poezii ce fusesera publicate mai tarziu. Blaga avea sa marturiseasca: „mă simt foarte bine în această casă, în care port discuţii frumoase despre problemele filozofice cu Florea Mureşan, dar mai ales m-atrag conversaţiile pe teme literare şi cotidiene cu Geni. Ce minte arcuită, ce cascade de idei la această femeie. La puţine femei găseşti aşa fântână de dar. În preajma ei m-au inspirat multe lucruri şi i-am scris multe poezii”, iar Geni Mureşan consemna in jurnalul sau: „Sânt prietenă de mai mulţi ani a domnului Blaga, cel mai mare filozof şi poet, aşa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu”. Dar aceasta idila nu avea sa dureze foarte mult, pentru ca o alta avea sa ii ia locul, mentionata de catre Constantin Ţoiu in lucrarea  “Memorii din când în când”, in care autorul face referire la o alta iubire  de-a lui Blaga, pe numele ei Coca Radulescu:

 “Era la Urziceni, în 1939. Studentă la Litere – cum am spus – Coca Rădulescu nu se amestecase niciodată cu noi, golanii târgului. Era o fată serafic de frumoasă, blondă, gingaşă, suferea de ftizie, iar febra ce o mistuia punea pe figura ei emaciată un aer de distincţie orgolioasă. Maladia o izolase de lume. Taică-său, avocat şi moşier, voia s-o trimită în Elveţia, dar Coca refuza să plece în Elveţia. Ceva mai târziu înţeleseserăm de ce.

Vară năprasnică. Arşiţă, praf. Ce agravează şi mai mult tuberculoza. Şi, în acest peisaj balcanic torid, în târg soseşte în vizită, la Coca, direct din spaţiul său mioritic incomparabil, Blaga, Lucian Blaga, marele poet.

Noi nu aflaserăm încă. De căldură, jucam cărţi într-o pivniţă adâncă luminată de trei gazorniţe prinse de bârnele groase de stejar şi care ne dădeau ceva spectral. Asta se vedea doar în micile pauze ale jocului.

Altfel ne chioram concentraţi asupra cărţilor împărţite. Îmi intraseră trei nouari. Lui Lică, cel mai bun prieten al meu, trei dame şi mă curăţase. Şi chiar în momentul acela, când Lică triumfa, cineva s-a aplecat pe gura chepengului deschis al pivniţei şi a ţipat tare:

“A venit Blaga la Urziceni!”

Era un elev cuminte din ultima clasă de liceu, care nu juca cărţi, dar citea cărţi. Vestea mie mi se păruse mai tare decât căderea unui meteorit şi, cu nouarii mei perdanţi aşezaţi la vedere pe masa joasă, pe care ţăranii trântesc mămăliga, mă miram că nu auzisem bubuitura corpului ceresc, venind din spaţiul său mioritic şi căzând drept, dar ştiţi cum?… drept în Isarlâk…

Fuseseră câteva reacţii. Lică, de pildă, strângând bucuros banii câştigaţi, zisese: “Ce-o mai fi căutând şi ăsta-aici?”, scârbit, ca toţi câştigătorii prefăcuţi. Nimeni din târg nu ştia ce aveau să afle în curând toţi. Puiu, fratele “prinţesei”, cum îi spuneam noi în ciudă, nebăgaţi în seamă, care intrase în jocul nostru de pocher al patrulea, habar n-avea.

Coca păstrase cu desăvârşire taina iubirii ei până în ziua caniculară de iulie. “De-aia nu vroia ea să plece în Elveţia!” făcea Puiu, în zilele următoare, lovindu-se cu palma peste frunte.

Prin 1956-60, Puiu, sărac, decăzut, persecutat ca fiu de exploatator, venise la mine la “Gazeta literară” cu nişte scrisori de   dragoste, în manuscris, – cum am mai arătat – pe care se gândea să le vândă. Erau poeziile de dragoste, vreo douăzeci şi ceva, pe care Lucian Blaga i le închinase surorii sale.

Le-am citit cu ochii mei. Mi se păruseră cele mai frumoase poeme de iubire din câte citisem până atunci din Blaga. O comoară. Şi Puiu, fără slujbă, căzut în patima beţiei, voia să le vândă. Am încercat să-l opresc; sau măcar să-l conving să se ducă la Academie cu ele, să nu se piardă. Nici nu ştia cât ar fi trebuit să ceară şi mă întreba cât şi nu ştiusem ce să-i răspund; lui, care, la Urziceni când făceam chefuri, rostea cuvintele istorice: … Omazule, tu, na cheia asta şi ia din hambarul ăla mic primul sac din dreapta cum intri, vezi ăla de-i cârpit… Plătea lăutarii cu grâu, boiereşte pe foametea ce se lăsa… Dumnezeu să-l ierte pe Puiu. Era boem cum sunt alţii doctori.

N-am rezistat şi am ieşit din beci în canicula de-afară. Nici nu mai puteam continua partida, Lică mă lefterise.

Peste nici un ceas, văzusem trăsura moşierului-avocat şi în ea, cu o umbrelă albă, pe Coca şi pe Blaga alături, vorbindu-i; iar Coca râdea fericită cum n-o mai văzusem niciodată râzând, îmbrăcată toată în alb şi cu o pălărie largă de pai cu panglici bleu care fluturau în trapul cailor graşi, oarecum moleşiţi de căldură.

Rămăsesem încremenit în praful gros stârnit de trăsură. Făcuseră un tur prin târg şi prin împrejurimi.

A doua zi, căutându-l pe Lică, zărisem din nou trăsura luând drumul gării. Coca mâna caii semeaţă, însă tristă, tulburată. Cel puţin astfel mi se păruse mie…

Un an mai târziu murea. Mormane de liliac îi acopereau mormântul. Era de Paşti.

De atunci ştiu că liliacul miroase dulce, suav, şi-a moarte şi-a iubire, împerechindu-le..”  Pe Coca, Blaga o cunoscuse la Sibiu, unde aceasta fusese trimisa de catre profesorul  Rosa del Conte de la Universitatea din Bucuresti, ca sa traduca unele din poeziile lui Blaga. Acest lucru reiese din scrioarea pe care poetul i-a trimis-o fiicei sale in anul 1946, in care acesta scria: „PS. Cred că ai aflat că biata, neuitata Coca a încetat în noaptea de 8/9 aug. Eta Cianciolo a văzut-o în sicriu: era frumoasă și surâdea. Când vii la Cluj, am să-ți dau să citești un foarte frumos roman, Sparkenbrocke, de Ch. Morgan. Coca mi-a spus în decembrie: „Întâmplarea noastră seamănă cu Sparkenbrock”.

Ultima prezenta semnificativa feminina din viata lui Blaga s-a numit Elena Daniello si era medic stomatolog.  Sotul ei, Leon Daniello, era om de cultura si mare iubitor de literatura romana si universala, iar  sotia acestuia  era sufletul seratelor literare. In casa familiei Daniello de pe str. Eminescu nr.3, Lucian Blaga a petrecut multe dupa amiezi ascultand muzica lui Bach, Beethoven.  Dar nici aceasta nu avea sa fie ultima sa iubire. Nu dupa mult timp, in viata sa si-a facut aparitia Viorica Manta, sotia doctorului Cornel Manta de la Gura Raului care era prietena si gazda familiei Daniello. Aici poetul si-a petrecut concediile estivale intre anii 1950-1958 si tot aici avea sa fie celebrata casatoria fiicei sale, Dorli, cu matematicianul Mihai Gavrila, naşi fiindu-le dr. Leon Daniello si dr. Cornel Manta. In casa Vioricai se mutasera seratele literare, iar in centrul atentiei nu se afla nimeni altul decat poetul Lucian Blaga. Corespondenta dintre cei doi ridica voalurile incertitudinii asura relatiei dintre cei doi: „Mă gândesc, dragă Ica, la un timp de mult trecut. Bucuria ce-o aveam în 1914, de câte ori te vedeam jucându-te într-o curte despărţită de-un zid spre stradă, şi când te chemam pe nume „Ichi” bucuria aceea zic, trebuie să fi fost un presentiment al trăirilor de azi…”. Doamna Ica era femeie versata si stia cum sa-l ademeneasca pe poet la Gura  Raului, trimitandu-i tuica si mere. In vremea aia, la Cluj, Blaga traducea Faust, Goethe si Rillke si-i trimitea si Icai o copie scriindu-i: „…deocamdată îţi trimit o traducere din Rillke. Căci eşti o amatoare, dacă nu mă înşel. S-o citeşti încă de zece ori până când poezia începe să cânte în tine. Dacă ţi se vor aprinde uşor obrajii, te sărut Lucian” .

Blaga, pentru mine, ramane unul dintre poetii mei de suflet. Indiferent de iubirile care i-au marcat viata si i-au inspirat poezia. Daca ma gandesc la poezia lui, oricat de multe as sti si as iubi, una imi vine in minte imediat ce ii soptesc numele:

"Frumoaso,

ti-s ochii asa de negri incat seara

cand stau culcat cu capu-n poala ta

imi pare

ca ochii tai adanci sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste vai

si peste munti si peste sesuri

acoperind pamantul

c-o mare de-ntuneric.

Asa-s de negri ochii tai,

lumina mea." (Izvorul noptii)

La final de material, fara sa vreau mi-am amintit de un mesaj pe care fiica mea mi l-a trimis acum cateva luni, dupa ce a lecturat unul dintre materialele mele publicate pe blog. Ma intreba daca imi dau seama ca scriu in termeni laudativi despre barbati care nu si-au respectat si iubit indeajuns sotiile, ramanandu-le fideli. N-as vrea sa par mai intelegatoare decat sunt, dar se pare ca arta in sine presupune o ardere interioasa intensa, care se naste din iubire si moare o data cu ea. Sper ca acest lucru este valabil pentru ambele sexe , asa incat si femeia sa aiba sansa unei razbunari reale si scuzabile , care sa mentina echilibrul emotional si artistic intre sexe.   

Didina Cantacuzino si miscarea de emancipare socio-culturala si politica a femeilor din perioada interbelica

Tot ma intreb de ceva vreme de ce femeile din Romania nu au curajul de a infiinta un partid politic? Multi dintre voi probabil sunteti de parere ca intr-o societate misogina ca a noastra, femeia nu poate avea un rol decisiv. Nu am argumentele necesare sa pot sa va contrazic, dar , in istoria noastra, exista o exceptie care combate regula. Si atunci, ca si acum, femeia a avut curajul sa infrunte prezentul, sa fondeze asociatii, sa scrie carti, sa educe copiii, sa isi construiasca propriul camin, sa isi protejeze familia.  Miscarea feminista din Romania s-a nascut in mintea si cu efortul unei femei puternice si educate, iar, datorita ei, femeile au obtinut unele drepturi cand acest lucru parea imposibil.  Numele ei a fost Alexandrina Cantacuzino si a fost o feminista marcanta din perioada interbelica. Ea a infiintat un partid feminin autoritar pentru prima data in Romania si a fost  fondatoarea Gruparii Nationale a Femeilor Romane in anul 1929. Alexandrina Cantacuzino s-a nascut la 20 septembrie 1876, in comuna Ciocanesti din judetul Ilfov. A fost  fiica lui Theodor Pallady, care se tragea dintr-o veche familie boiereasca din Moldova, ai a Alexandrinei Kretulescu, membra a unei renumite familii boieresti din Valahia. Potrivit regulilor sociale, in copilarie a beneficiat de atenţia guvernantelor, pentru ca ulterior sa fie trimisa in Franta sa isi desavarseasca studiile universitare. La intoarcerea in tara, s-a casatorit  cu politicianul conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, porecilt Nababul. Socrul ei era  una dintre figurile marcante ale Partidului Conservator si cel mai bogat latifundiar din perioada interbelica. Familia Cantacuzino se lauda ca era urmasa a familiei imperiale bizantine si se mandrea cu originea sa greceasca. Acesta a fost motivul pentru care multi dintre membrii familiei Cantacuzino, inclusiv  Alexandrina, au folosit  titlul imperial de print sau printesa. Didina sau Alexandrina  Cantacuzino a fost una dintre initiatoarele miscarii feministe din Romania si creatoarea Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane. Didina s-a incadrat perfect in tiparul grecesc: era o femeie  scunda, cu fata prelunga, nas grecesc cu nari proeminente si  sprancene bogate, groase si arcuite, asezate deasupra unor ochi mici si vioi. Parul inchis la culoare si-l purta aranjat in coafuri sobre, cu carare pe mijloc. Hainele intunecate si sobre erau lungi, aproape terne.  Buna oratoare, vorbea mult si teatral. Avea o vasta cultura si ii facea mare placere sa isi impartaseasca experientele personale cu ceilalti.  Alexandrina si sotul ei au avut impreuna 3 fii: Georges - viitor arheolog, Alexandru care a fost impuscat in 1939, la Ramnicul Sarat, ca legionar, si  Constantin zis Bacara, care nu s-a evidentiat prin nimic. Cei doi soti au trait impreuna cu copiii intr-o eleganta casa, construita de arhitectul Berindei. Casa avea aspectul unui mic palat cu demisol, parter, etaj si mansarda, construite in stil eclectic si aristocratic. Fatada era pusa in valoare de o scara interesanta, asezata in panta. Palatul era inconjurat de un gard realizat din fier forjat cu porti impunatoare. Alexandrina a murit la varsta de 63 ani, in 1944, fara sa mai fie obligata sa cunoasca si sa traiasca umilintele regimului comunist. Multi se vor intreba ce a facut-o pe Alexandrina Cantacuzino o personalitate importanta perioadei interbelice. Didina s-a remarcat tocmai prin ideile sale autoritare, cu mult inainte de aparitia regimurilor autoritare. Femeia acelei perioade nu avea aproape nici un drept. Desi cand se marita primea dota de la parinti, ea nu dispunea nici de dota, nici de veniturile realizate in timpul mariajului. Trebuia sa locuiasca acolo unde ii permitea sotul, sa se ocupe doar de o parte din educatia copiilor, nu aveau drept de mostenire, nu i se permitea sa lucreze decat in anumite domenii, indiferent daca terminase o facultate care ii atesta pregatirea,  nu avea drept de vot sau reprezentare politica. Asta in vreme ce arbatul care avea copii din legaturi extraconjugale nu era obligat sa isi recunoasca  urmasii, nu suporta oprobiul societatii care condamna doar femeia. In vreme ce barbatul era considerat un Don Juan, femeia era tratata si blamata ca o depravata. Insusi Titu Maiorescu sustinea in cadrul unei conferinte sustinuta la Ateneul Roman in 1882, ca femeile isi meritau locul de la marginea societatii din cauza creierului lor prea mic: „Cum am putea intr-adevar sa incredintam soarta popoarelor pe mana unor fiinte a caror capacitate craniana este cu zece la suta mai mica? Abia ajung astazi creierii cei mai dezvoltati pentru a putea conduce o natiune pe calea progresului si prosperitatii materiale... Din 1.000 de capatini masurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la barbat si numai 1.250 la femei“, ar fi rostit pe un ton imperativ Maiorescu la tribuna, continuand: „Cu cat inaintam insa in civilizatiune, cu atat rolul barbatului devine mai greu, cu atat el trebuie sa-si munceasca mai mult creierul ca sa poata cuceri un loc in economia sociala si sa fie in stare a-si asigura existenta si viitorul familiei sale. El trebuie sa miste cultura, el sa conduca sau sa sustina statul, el sa faca a inflori artele, el trebuie sa largeasca campul ideilor, sa inlesneasca bunul trai al omenirii prin descoperiri si perfectionari zilnice, aduse in sfera practica a vietii, pe cand femeia e redusa la un rol cu mult mai marginit in miscarea societatilor culte. De aici, nici indoiala, diferenta craniana“. Vremurile de atunci isi purtau razboaiele cam in acelasi fel ca in zilele noastre, doar armele erau mai primitive.  Sofia Nadejde, o renumita publicista si prozatoare, a scris un articol in „Contemporanul“ in care facea referire la discursul maiorescian:  „Un lucru pe care-l trec cu vederea toti cati vorbesc de greutatea creierului femeiesc este ca nimeni nu ia in seama sa-l raporteze la greutatea trupului, femeile relativ cu corpul au creierul mai greu decat barbatii”. Actrita Maria Flechtenmacher, sotia compozitorului Alexandru Flechtenmacher scria in ziarul “Femeia romana”: „Ce credeti, doamnelor, ca, daca ne cedeaza scaunele cand ne vad, inseamna ca ne stimeaza? Nu. (...) Cum v-ati inchipui ca un barbat care se considera si poate ca chiar este si mult mai instruit in politica, stiinta, literatura si orice voiti are sa stimeze ceva pe care il considera mult mai inferior lui?“ Climatul politic nu a fost niciodata unul prielnic femeilor, dar pot sa afirm faptul ca inca de atunci au fost barbati care au vazut importanta femeii in societate si le-au sprijinit eforturile de a se face auzite. Printre acestia s-au numarat: Cezar Bolliac, Ion Heliade -Radulescu, Alexandru Vlahuta, Dimitrie Focsa, Stefan Zeletin si Constantin Dobrogeanu-Gherea. Liberalii nu au aratat deschidere liberala in privinta femeilor, cum nici nationalistii, extremistii, preponderent legionari, nu erau dispusi sa le acorde nici un fel de drepturi. Istoria in schimb a pus “cartile” o singura data in mana femeilor romane: atunci cand sotii lor au plecat pe front, in Primului Razboi Mondial. Atunci au fost mandatate sa raspunda  de treburile administrative ale societatii, sa dezvolte agricultura si industria, iar din 1916 s-a infiintat inclusiv  un oficiu de plasare a fortei de munca preponderent feminina. A fost momentul in care femeile  au ocupat functiile detinute pana nu demult numai de barbati in intreprinderi si institutii publice. Femeile au muncit in spitale, au ingrijit raniti pe front, au administrat tara, dar, cand barbatii s-au intors de la razboi, acestia le-au trimis din nou la cratita, aratandu-le unde le este locul.  Desi considerata cea mai democratica constitutie pe care a avut-o vreodata Roamnia (este vorba despre cea din 1923), aceasta a fost democratica doar cu barbatii. In 1929, Alexandrina Cantacuzino a infiintat primul partid exclusiv feminin, "Gruparea Nationala a Femeilor Romane". Ea era de parere ca  „femeile nu trebuie sa se inscrie in partidele politice pana in ziua in care vor avea drepturi integrale“. Primul sau proiect pentru emanciparea femeii a fost infiintarea in 1910 a "Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane". Aceasta societate se dorea a fi o alternativa a procesului educational al fetelor din tara care pana atunci fusesera trimise in pensioanele europene. Totodata a participat alaturi de  Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Falcoianu  la infiintarea "Consiliului National al Femeilor din Romania". Acest consiliu avea rolul de a stabili contacte cu alte organizatii feministe puse in slujba statului, familiei si apararea intereselor femeilor. In cadrul consiliului functionau 9 departamente:  asistenta sociala, igiena, legislatie, munca, sufragiu, pace, unitatea de morala, represiunea traficului de femei si presa. Tot  Alexandrina Cantacuzino s-a zbatut sa infiinteze un partid independent al femeilor, astfel ca, in anul 1929 a luat fiinta "Gruparea Naţionala a Femeilor Romane" care pregatea femeile pentru viata politica romaneasca. Ea considera ca “a lupta pentru imbunatatirea soartei femeii, a o indruma din cea mai frageda copilarie pe calea muncii binelui si a onoarei, este a face feminism, in cea mai pura, mai inalta acceptiune a lui”.  Alexandrina Cantacuzino a participat la "Consiliul International al Femeilor"  de la Washington si a fost aleasa vicepreaedinta. Tot ea a infiintat la nivel international "Mica Antanta a Femeilor",  grupand  asociatiile feministe din Romania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia si Grecia. A pus in discutie teme precum problema tinerelor mame, viata sexuala a femeilor , statutul copiilor legitimi si nelegitimi, schimbarea legislatiei cu privire la paternitate si responsabilitatea parintilor. Ceea ce m-a socat atunci cand m-am documentat pentru acest subiect a fost faptul ca nu barbatii au fost aceia care s-au straduit sa ii minimalizeze rolul in miscarea feminista, ci chiar membrele active ale "Asociatiei pentru Emanciparea Civila si Politica". Acestea au acuzat-o ca s-a erijat in lider al miscarii, ca a incercat sa monopolizeze atentia publica, ca si-a exagerat rolul si aportul in interiorul asociatiei.  Femeile din Romania niciodata nu au stiut sa tina aproape una de alta. Ma-ntreb ce sanse ar avea un partid politic al femeilor in Romania de azi? Dar exista o Alexandra Cantacuzino cu viziune, autoritate si dedicatie pentru cauza femeilor din tara asta? Cum ar fi privita o astfel de initiativa de catre politicienii nostri? Si cand au de gand femeile din tara asta sa isi asume rolul pe care il au, constientizand ca pot fi o forta doar impreuna? Greu de spus. Pana una-alta, un lucru este cert:Alexandrina Cantacuzino a dominat miscarea de emancipare socio-culturala si politica a femeilor din perioada interbelica. Desi a fost o personalitate controversata, ea ramane lidera miscarii feministe din Romania , promotoarea miscarii de emancipare politica a femeilor din Romania. Luati aminte, Doamnelor! Se poate! Doar sa vreti sa indrazniti! 

Caruso al Vienei - Traian Grozavescu

Sper ca banatenii isi mai aduc aminte de renumitul tenor din perioada interbelica Traian Grozăvescu, care starnea ropote de aplauze la scena deschisa intre anii 1923-1927. Traian Grozavescu s-a nascut in data de 21 noiembrie 1895, la Lugoj, fiind fiul lui Costi Grosavescu, functionar al Comitatului din Teregova si al Ernestinei Serbul, de origine sarba. Tatal sau activa in corurile lugojene, iar fiul il insotea la repetitii atunci cand i se permitea. Se zice ca insusi Ion Vidu l-ar fi remarcat si l-ar fi cooptat in corul pe care maestrul il coordona. Tanarul s-a remarcat de tanar prin calitatile sale vocale, de aceea nu a fost o surpriza pentru nimeni cand, tanar student in cadrul facultatii de drept din Budapesta, acesta s-a inscris si urmat cursurile de canto din cadrul Academiei de Muzica la clasa profesorului Schick. Studiile sale au fost intrerupte pe perioada razboiului, timp in care Grozavescu a fost trimis pe frontul italian ca ofiter de artilerie in armata austro-ungara. Legenda spune ca in timpul luptelor dintre italieni si armata imperiala, “ intr-un moment de liniste a tunurilor, a inceput sa cante Ave Maria”, cand sanitarii scoteau ranitii din transee, iar vocea sa ar fi adus linistea in ambele tabere. Cand cantecul s-a incheiat, ropote de aplauze si urale au izbucnit  din ambele tabere, italienii strigand din toti plamanii: “Vivat austriaci!” Dupa incheierea razboiului, adica in 1919, acesta si-a finalizat studiile si a debutat ca artist vocal la Opera Romana din Cluj, unde a cantat alaturi de Dimitrie Popovici Bayreuth, Constantin Pavel si Ionel Crisan. Primul sau rol a fost Pinkerton din opera „Madame Butterfly”.  Atunci, Opera din Cluj era condusa de catre concitadinul lui, compozitorul Tiberiu Brediceanu. In acea perioada a cantat pe scenele operelor din Bucuresti, Timisoara, Oravita, Arad si Lugoj, perfectionandu-si tehnicile muzicale, inregistrand succes la public si castigand notorietate.

Tot atunci a cunoscut-o pe Aca de Barbu, solista a Operei din Cluj, iar intre cei doi s-a infiripat o iubire care nu a rezistat timpului. Desi cei doi aveau pasiuni comune si incercasera inclusiv sa isi stabileasca niste proiecte comune de infaptuit in viitorul pe care incercau sa si-l construiasca impreuna, se pare ca dragostea nu a fost suficienta cat sa ii tina impreuna. Aca de Barbu avea sa implineasca unul dintre visele lor comune: de a infiinta Opera din Timisoara si chiar a fost prima directoare a acestui edificiu cultural. Dar Grozavescu a ales sa puna cariera muzicala mai presus de dragostea pentru Aca si a decis sa plece la Viena, unde a cunoscut-o pe frumoasa Nelly Kovesdy, casatorita atunci cu maiorul de origine romana Dimitrie Caltun cu care avea un copil, Renee. Nelly avea sa divorteze imediat ce l-a cunoscut pe tanarul artist roman. In februarie 1923 a plecat la Viena, debutand ca artist al Volksoper (Opera Populara din Viena) in spectacolul "Paiate" de Leoncavallo, avandu-l ca partener de scena pe Jean Athanasiu. In scurta sa cariera artistica a fost angajat al Operelor ( Volksoper si Staatsoper) din Viena, Berlin si Budapesta, unde a evoluat ca prim tenor. A evoluat , de asemenea, pe scenele din Praga, Brno, Oslo, Salsburg. Fiind tenor dramatic a avut sansa sa interpreteze roluri la care altii doar visau: Mario Cavaradosi din “Tosca”, Canio din “Pagliaccio”, ducele din “Rigoletto” sau Rudolf din “Boema”. A cantat alaturi de mari artisti precum Selma Kurz, Lotte Lehmann, Viorica Ursuleac, Leo Slezak, Ada Polekova, Alfred Piccaver, Lotte Lehmann, Maria Jeritza si altii.

In februarie 1927, cand, profesional, se afla in plina ascensiune, vocea sa plina a subjugat pentru ultima oara melomanii vienezi care ocupasera lojele Operei de Stat. Interpreta “La Donna e Mobile” in rolul Ducelui din “Rigoletto” alaturi de celebrul artist rus Baklanoff. Nici macar el nu stia ca acesta avea sa fie ultimul sau spectacol. Era incantat de invitatia pe care tocmai o primise si confirmase intentia de a canta pe scena Metropolitan Opera din New York. In acea perioada, sotia lui doar adusese pe lume o fetita, Mira Demeter Grozavescu, si se presupune ca suferea de depresie postnatala , pe langa existenta unor  probleme de instabilitate psihica despre care cei din anturajul cuplului stiau de dinainte. Succesul pe care tanarul tenor l-a bifat spectacol dupa spectacol generase multe tensiuni conjugale si artistul trecuse cu vederea crizele de gelozie tot mai violente si mai dese pe care Nely Koveszdy le facea. Sora lui, Olga, a fost invitata la Viena sa ii tina companie sotiei sale pe perioada cat acesta avea sa fie plecat in turneu in America si sa o ajute in activitatile casnice. Traian a ramas ferm in decizia lui de a nu-i permite sotiei sa il insoteasca in acest turneu. Nici organizatorii nu agreau ideea ca artistul sa fie insotit de catre consoarta, tocmai datorita crizelor pe care aceasta le facuse in turneele trecute. Nelly a profitat de absenta sotului ei de acasa si si-a facut bagajele, hotarata sa il insoteasca in turneu. La intoarcerea acestuia acasa, a urmat o cearta aprinsa intre cei doi, Traian somand-o sa isi scoata hainele din geamantane. Nely a incercat sa gaseasca o explicatie refuzului si a crezut cu tarie ca nu putea fi vorba decat de o alta femeie in viata lui, de vreme ce acesta urma sa fie insotit in turneu de o alta artista de notorietate cu care urma sa evolueze pe scema metropolitana, Maria Jeritza.

Iritata de momentul in care Traian isi facea bagajele, dar si de lipsa unor certitudini care sa ii redea linistea interioara, aceasta l-a impuscat de la spate, in ceafa, sub privirile inmarmurite ale Olgai, sura lui. Tenorul a murit pe loc, iar veste s-a raspandit ca fulgerul in toata Viena, Apoi in Austria, Romania si restul lumii. Vienezii au organizat o ceremonie funerara impresionanta. Dricul mortuar era tras de sase cai superbi si a purtat corpul neinsufletit al tenorului de la Wahringer Strasee, de-a lungul Ring-ului, pana in fata Operei unde Franz Schalk si intregul personal si-au luat ramas bun de la corpul neinsufletit.

Pe drumul catre tara, sicriul lui a fost insotit de mama lui , iar trenul care il aducea acasa a oprit in fiecare statie ca toti cei care l-au iubit sa isi poata lua ramas bun de la marele artist. Sicriul a fost inmormantat in cimitirul din orasul natal, in Lugoj. Tenorul avea 31 de ani.

Multi au fost scandalizati de faptul ca sotia nu a fost pedepsita pentru aceasta crima niciodata. O cariera fulminanta fusese inrerupta intr-un mod absurd si nejustificat de gelozia unei femei geloase. Imi place sa crec ca sotia lui intr-adevar suferea de depresie postnatala, iar dragostea ei imbracase forme disperate, obligand-o la gesturi regretabile si de neiertat. Ideea este ca in acea perioada, legistatia austriaca nu considera omorul pasional o crima. Mai in joaca, mai in serios, probabil era considerat amor in toata regula. Sincera sa fiu, prefer aceasta interpretare romantica si desueta tendintei actuale de a considera casnicia o afacere de viitor. Rudele tenorului sustin ca Nely ar fi scapat nepedepsita datorita unor legaturi amoroase pe care le-ar fi avut cu avocatul ei. Nimeni nu a putut demonstra acest lucru, iar dupa achitarea ei, Nely a disparut definitiv din atentia publica. Filaret Barbu spunea ca vocea lui “are sclipiri de diamanteca o spada flexibila de Toledo”.

Pentru cei care asteptati primavara sa mergeti la Viena, ar trebui sa vizitati casa in care celebrul tenor a fost ucis. Cladirea se afla pe strada Lacherfelderstrasse nr. 62, loc marcat de placa memoriala amplasata pe fatada cladirii si realizata de catre sculptorul Ludovic Lichtfuss din Jimbolia

Prizonier in trecut: Aurora Fulgida

In perioada interbelica era suficient sa ai titlu nobiliar, sa fii frumoasa si talentata si sa frecventezi un salon literar de bonton ca sa faci parte din high class-ul oricarei capitale europene. Romanecele aveau ceva in plus: erau considerate exotice si asta nu neaparat datorita charm-ului lor indubitabil, educatiei sau frivolitatilor de salon, ci mai cu seama pentru faptul ca Romania era considerata o tara indepartata, exotica. Probabil ca nici atunci europenii nu se-mpiedicau prea des de Romania si o cautau cu indiferenta pe harta Europei, plictisindu-se inainte sa o gaseasca. Un lucru ramane cert: ca erau considerate fascinante datorita frumusetii si educatiei lor. Si cum o peveste savuroasa traieste mai mult decat personajul care a creat-o, astazi voi vorbi despre Aurora Fulgida. 

Pe numele sau real Aurelia Ciocanescu, ea  s-a nascut pe 27 august 1880 in Bucuresti, in cartierul Uranus, alcatuit din case frumos aranjate dupa arhitectura tipic pariziana si care, din pacate, astazi nu mai exista. Provenind dintr-o familie buna in care regulile si convenientele sociale trebuiau respectate, Aurora a beneficiat de privilegiile clasei sociale din care facea parte. Era o lume romantica in care lumea buna se intalnea la  Capsa sau Union. Era perioada in care marii artisti din Europa urcau pe scena Teatrului National, avand cate trei spectacole pe zi. Aurora se uita cu ochii mari la aceasta lume colorata si se simtea atrasa de mirajul unei lumi interzise. Pentru o fata de familie buna, a fi actrita sau dansatoare era acelasi lucru cu a fi curtezana. Cand in 1896 a fost difuzat primul film in Bucuresti, Aurelia si-a decis  destinul. Avea atunci 17 ani. 

Fire rebela si cu mintea bulversata de vise,  a fugit de-acasa, alaturandu-se unei trupe de teatru amblunat de mana a doua, aflata in turneu prin Europa. Visa sa devina o actrita si o dansatoare celebra. Plecase in lume cu dorinta sa o cucereasca si sa si-o astearna la picioare. Probabil ca si-a dorit atat de mult, incat dorinta i s-a implinit: avea sa devina cea mai stralucitoare diva a filmului mut  sud-american. La inceput a ajuns la Milano unde s-a angajat ca dansatoare intr-un cabaret si unde a fost figuranta timp de 2 ani de zile. O revista braziliana ii luase un interviu sumar cu privire la activitatea ei din Italia unde noaptea dansa, iar ziua lua lectii de actorie si balet, platindu-si orele cu bruma de bani castigati cu efort. Asta pana intr-o zi in care un impresar italian a vazut-o atat pe ea, cat si flacara ei interioara care cucerea si subjuga sala. Atunci a bagat-o intr-o trupa serioada de actori care pleca in turneu in Europa si in Argentina. 

Numele sau pe afis a ajuns in scurt timp sa umple salile de spectacol. Iar din Buenos Aires pana la Rio de Janeiro nu a mai fost decat un pas. Intr-o zi, i-a batut in usa cabinei un barbat elegant, in jur de 40 de ani, care i-a oferit rolul vietii ei, sansa de a deveni celebra. Acesta a fost Antonio Leal, un fotograf portughez care scria scenarii, filma, monta, developa. Era un cineast si un regizor desavarsit, care a turnat primele filme facute vreodata pe continentul sud-american. In 1916 a primit primul  rol principal in filmul “Luciola”, regizat de Franco Magliani. Filmul fusese facut dupa romanul unui mare scriitor brazilian, José Martiniano de Alencar. 

Aurora a acceptat rolul in pofida scenariului indraznet, interpretand un rol senzual, care a transformat-o peste noapte intr-o diva. Era perioada de inceput a filmului mut, in care miscarea, privirea, gestul, mimica, totul era limbaj non-verbal.  Aurora seducea cu  privirea absenta, de felina somnoroasa si nazuroasa, iar frumusetea ei rapitoare innebunea  barbatii si scandaliza femeile din inalta societate braziliana. Rolul pe care Aurora l-a jucat era acela al unei femei mondene, a carei dragoste este luata in derandere de catre partener, pana in momentul in care  aceasta s-a urcat pe o masa in timpul unui dineu si si-a  aruncat hainele de pe ea in vazul tuturor celor prezenti. Scena a facut furori si a generat un imens scandal, dar Aurora s-a transformat dintr-o necunoscuta o mare actrita. Nume celebre ca Lyda Borelli sau Francesca Bertini au cazut in umbra Aurorei. Incepuse vremea ei!. 

Acesta a fost mementul lansarii si timp de 10 ani a dominat intreaga cinematografie braziliana. A jucat in Roza care-si pierde petalele, in Datoria de a iubi si multe altele. Lumea o adula, politicientii ii cautau compania, producatorii o curtau si rasfatau, iar barbatii cadeau rapusi de pasiuni fulgeratoare. Criticul si regizorul Corneliu Medvedev o descria pe Aurora fara sa faca economie de epitete astfel: 

 „Era de o frumuseţe răpitoare. Ochii ei erau întunecaţi, adânci, misterioşi, era în ei o tăcere, o aşteptare, o promisiune, ceva tulburător, care-i făcea pe bărbaţi să încremenească în prezenţa ei. Avea o nelinişte tăcută, care exploda uneori, în accese de o energie formidabilă, avea o prezenţă extraordinară, şi în acelaşi timp, părea dusă pe altă lume. Avea piele albă şi părul negru adânc, dar ochii, mai ales ochii, o făceau să fie ceea ce era Parea ca este o fiinta cladita in jurul ochilor." 

In Rio l-a cunoscut pe Francisco Serrador, posesorul unui imens imperiu cinematografic in toata America latina. Desi mai mare decat ea cu 20 de ani si casatorit, ei aveau sa ramana impreuna pana la sfarsitul vietii lor.  Francisco Serrador i-a daruit o vila extravaganta pe bulevardul Amaro, din Rio, unde ea a locuit pana la moartea sa si unde si-a deschis un salon romanesc pentru toti politicienii, artistii si diplomatii brazilieni. Usa lor era larg deschisa pentru toti romanii aflati in exil, printre care se numara si  ex-regele Carol al-II-lea, deja casatorit cu Elena Lupescu. Povestea adulteriana de amor regal terminata intr-un scandalos mariaj fascina intreaga lume, iar Aurora se simtea privilegiata de prezenta celor doi protagonisti in salonul ei romanesc. Printre cei care frecventau salonul Aurorei se numarau: scriitorul Duliu Zamfirescu, Gheorghe Marinescu, marele neurolog, ministrul de externe Mihail Manoilescu, pictorul Eustatiu Stoenescu, poetii Stefan Baciu si Faust Bradescu, soprana Haricleea Darclé, cantareata de opereta Florica Cristoforeanu, mezzo-soprana Elena Teodorini. Aurora purta straie romanesti, etaland frumoasele camasi traditionale romanesti si esarfele de borangic. Pe imensele sale terase se aduna toata lumea buna din Rio. Cand doreau sa fie singuri, se retrageau la cealalta resedinta a ei, pe Insula Guvernatorului, o vila cocheta ridicata pe malul oceanului, daruita tot de Francisco. In 1929, cand era filmului mut a apus, Aurora a ales sa se retraga din lumina refectoarelor. Desi Francisco s-a stins prin anii '60, Aurora Fulgida a murit in anul 1970, in casa daruita de iubitul ei Francisco Serrador. 

Desi numele ei a ramas in istoria filmului sud-american, in Romania prea putini stiu cine a fost. Am tinut sa spun aceasta poveste ca sa nu se piarda, dar mai cu seama sa nu moara! Pentru ca au fost multi romani care au facut cinste Romaniei dincolo de hotarele ei, iar istoria lor trebuie sa nu dispara.