Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 29 noiembrie 2013

La multi ani, Romania mea!

Draga Romania mea,

Pentru ca in curand va fi ziua ta, m-am gandit sa iti scriu o scrisoare. Romaniei care este tara mea, alta decat a celor care sunt in fruntea ta! Mi-e dor de tine, de tara mea, in care crivatul musca iarna in troiene de zapada, sapate dis de dimineata de gospodari afara. De colindele cantate de copiii care alearga dupa colaci si nuci si se fugaresc pe strada. De nuga, halvita si braga, de halvaua si marmelada fara E-uri vanduta in hartie de ziar in alimentara, de sticlele de sifon tarate de urechi prin praful de afara. Dupa laptele vandut la sticla, dupa oul de gaina crescuta in curte. Dupa batranele care merg la slujbele de duminica cu credinta in Dumnezeu, fara sa ingroase randurile la pupat de moastre pentru iertare de pacate. De tinerii galanti care isi asteptau iubitele cu flori si care scriau de mana romantice scrisori. De mamele care ascultau in tihna, stergeau lacrimi, sarutau genunchi juliti. De serile in care oamenii mergeau la plimbare, ieseau la terase la o bere cu guler, vanduta la halba, si castronasul cu alune. Mi-e dor de Romania in care dadeai spaga in librarie si se citea orice pe rupte. In care doctorul era un mic Dumnezeu, iar profesorul era discipolul sau. Mi-e dor de Guban, de Cico, de Vinga, de pufuleti inveliti in ciocolata. Mi-e dor de Romania de altadata in care omul era om, iar porcii stateau in cocina, nu in parlament!

La multi ani, Romania mea, asa cum eu mi-aduc aminte de tine din copilarie! N-am sa te mint, cand am crescut, nu mi-a mai placut de tine: cu plenare, congrese, parade, pionieri si utecisti, membri de partid si activisti. Intre timp a cazut comunismul, dar nu si comunistii o data cu el! Dar asta este Romania lor, iar eu nu vreau sa am de-a face cu ea!
Prin urmare, iti mai spun o data: La multi ani, Romania mea! Doar a mea!

joi, 28 noiembrie 2013

Happy Thanksgiving Day, my friends!

Happy Thanksgiving Day to all my friends all over the world!

Avatarurile lui Zola in materie de amor



Povestea asta este absolut uluitoare.  Emile Zola, probabil unul dintre cei mai renumiti scriitori francezi ai timpurilor sale, a murit la varsta de 62 de ani in circumstante cel putin bizarre. El primise in ultima vreme numeroase amenintari cu moartea, dar nimeni nu le daduse mare atentie.
Doar ce se intorsese de la vila de la tara impreuna cu sotia lui, Alexandrine, in casa din Paris de pe strada Rue de Bruxelles in 28 septembrie. Afara era o vreme umeda si rece, iar focul arsese mocnit in semineul din dormitor  toata noaptea. Inainte de culcare, Emile inchisese usa de la camera asa cum facea de fiecare data. Vremea de afara ii obligase indiect sa tina fereastra inchisa. S-au bagat in pat si s-au culcat. Au dormit pret de cateva ore, pentru ca in jurul orei 3 dimineata Emile a trezit-o pe Alexandrine din somn: se simtea rau, dar nu a lasat-o sa trezeasca servitoarea, gandindu-se ca facuse o indigestie la cina. Cateva ore mai tarziu se presupune ca Emile s-ar fi trezit din nou si-ar fi incercat sa se dea jos din pat si sa deschida geamul, dar a cazut pe podea si acolo a ramas. La 9 dimineata, dupa ce daduse roata usii de mai multe ori, tot mai convinsa de faptul ca ceva nu era tocmai cum trebuia, slujnica a fortat usa: Emile zacea mort pe podea, iar Alexandrina era inconstienta in pat. Desi doctorii s-au chinuit sa il resursciteze, efortul lor a fost inutil. In final a fost consemnat decesul, iar sotia lui a fost internata de urgenta in spital.

In aceeasi dupa amiaza, doamna Zola a trimis o scrisoare amantei sotului ei, Jeanne Rozerot, in care ii aducea la cunostinta faptul ca Emil trecuse in lumea celor drepti.
Emile avea impreuna cu Jeanne doi copii: Denise in varsta de 13 ani si Jacques de 11 ani. Aceasta a tras imediat conscluzia ca iubitul si tatal copiilor ei fusese asasinat! Si nu a fost singura care a tras aceasta concluzie, tinand seama ca Zola avea o multime de dusmani nationalisti in urma afacerii Dreyfus.
Cand a intalnit-o, Emile avea 47 de ani, iar Jeanne 21. Era tanara, inalta si frumoasa, cu parul lung, prins in coc, cu ochii mari si caprui, cu privirea visatoare si blajina, rumena in obraji, cu trup zvelt si picioare lungi. El incepuse sa imbatraneasca si sa cheleasca, cantarea in jur de 100 kg si se simtea prea gras si prea obosit.
Jeanne mai tanara cu 27 de ani decat Emile Zola, ii devenise amanta inca din 1888, cand aceasta fusese angajata chiar de catre sotia lui in casa lor din Medan pe post de lenjereasa. Alexandrine  o indragea pe tanara care ii aducea aminte de originile sale modeste, o adusese in familia ei si a primit-o in familia ei sa le tina companie in inclusiv pe perioada vacantelor.
Emile s-a indragostit de ea imediat si a fost absolut socat cand frumoasa lenjereasa i-a aratat pretuire si interes, la fel cum si ea a fost mirata de faptul ca un domn de conditia lui ar fi putut fi interesat de o tanara provenita dintr-un mediu modest. Alexandrine avea sa afle printr-o scrisoare anonima abia dupa 3 ani de infidelitatea sotului ei, cand acesta avea deja doi copii.
Desi atmosfera in familie s-a tensionat pana ce au ajuns la un pas de divort, cei doi  au reusit sa faca pace si sa stabileasca niste regulie care au fost acceptate de comun acord si respectate intocmai. Alexandrine era mai in varsta decat el si nu ii daruise nici un copil, fiind oarecum obligata sa se resemneze si sa accepte relatia celor doi amorezi. Emile i-a cumparat lui Jeanne un apartament si o casa de vacanta  la Verneuil, astfel incat sa poata ajunge cu usurinta de la oricare dintre domiciliile sale la cele ale amantei.
Cu timpul, Alexandrine s-a implicat inclusiv in cresterea copiilor, scotandu-i la plimbare, cumparandu-le cadouri si chiar daruindu-le dragostea materna care zacea in ea in stare latenta. Cu toate ca era indragostit pana peste urechi, el nu si-a parasit niciodata sotia. Ii facuse un juramant nevesti-si, promitandu-i sa nu o paraseasca atata vreme cat traieste si s-a tinut de cuvat. Dragostea aceasta interzisa avea sa il trezeasca la viata pe scriitor, a slabit vreo 25 de kg si pe zi ce trecea parca intinerea.  Isi mai scurtase barba, burta aproape disparuse. Se imbraca elegant, purta costume atent croite si asortate cu manusi. Dupa moartea lui, Alexandrine a recunoscut copiii rivalei, dandu-le astfel legitimitatea de a purta numele de familie al tatalui lor. Desi au fost nenumarate zvonuri care presupuneau ca scriitorul fusese ucis, cercetarile au demonstrat ca decesul survenise din cauze naturale. Nu s-a depistat nici cea mai mica urma de monoxid de carbon in incapere, s-au verificat cosurile, insinuandu-se faptul ca semineul nu fusese curatat corespunzator. Printre cei suspectati s-au numarat Alphonse Daudet, fratii Goncourt si adeptii lor care l-au atacat pe Zola din invidii si orgolii literare. La capataiul lui au venit toti prietenii si dusmanii sai, inclusiv Alfred Dreyfus, alaturi de Anatole France si alti literati de aseama, dar si Jeanne impreuna cu cei doi copii, ministri, frunctionari, francmasoni. Soldatii au dat onorul prin salve de arme de foc. 50.000 de oameni au umplut cmitirul Montmartre pentru a participa la funeraliile de inmormantare. In 1908, ramasitele sale au fost exhumate si ingropate in Pantheon.
Poate multi se gandesc ca Zola a fost fericit traind o viata duplicitara. Ei bine, chiar spusele lui contrazic aceasta presupunere: „Nu sunt fericit. Acest partaj, aceasta viata dubla pe care sunt fortat sa o traiesc ma va duce intr-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toata lumea din jurul meu fericita, dar vad bine ca asa ceva este imposibil.”  Daca el se simtea nefericit, cantand la doua maini, ma-ntreb cat de fericite erau atunci femeile lui????

Biografie: Henri Troyat - Zola, Flammarion 2002;
               Evelyne Bloch-Dano - Madame Zola, Grasset 1997.



marți, 26 noiembrie 2013

Calator prin Europa - Dinant, Belgia




La aproximativ 75 de km de Bruxelles, in regiunea, Ardennes,  se afla orasul Dinant, situat pe malul fluviului Meuse. Orasul are aspectul unei cetati medievale cocotata pe varful unei stanci sub care se deseneaza frumos si cuminte orasul nou. Pentru iubitorii de castele, trebuie sa spun ca pe malul estic al apei, la o distanta nu mai mare de vreo 6-7 km , se afla castelul Frey,

vechea resedinta ducala cu o istorie in spate de peste 300 de ani, care s-a conservat in frumoasele gradini organizate in terase si frumos decorate cu fantani arteziene spectaculoase. Orangeria adaposteste portocali batrani de peste 300 de ani, fiind printre cei mai batrani din intreaga tara. Castelul dateaza din secolul 18 si este construit in stil renascentist, avand interioare rafinate si atent decorate.  Ca sa fiti siguri ca nu ratati nimic din ce ar trebui vizitat, este recomandat sa luati harta turistica din Centrul de informare turistica situat pe Rue Grande 37, langa gara.
Veti constata cu bucurie ca aveti ce vedea: de la privelistea superba care se deschide de pe podul decorat cu saxofoane (Europa’Sax), pana la frumoasele case vechi asezate frumos de-o parte si de alta a apei.

Podul este strajuit de tot atatea saxofoane cate state  sunt in Uniunea Europeana. Evident ca si Romaniei ii revine unul care este denumit Vlad.

Saxofoanele sunt simbolul orasului in care, in 1914, s-a nascut Adolphe Sax, nimeni altul decat inventatorul acestui instrument muzical.
Acesta provenea dintr-o familie de muzicieni, tatal sau fiind un fauritor de instrumente muzicale care i-a cultivat si fiului aceasta pasiune. Instrumentul inventat de el a fost brevetat in Franta in anul 1846, adica 6 ani mai tarziu de la data inventarii lui. Adolphe a absolvit cursurile Conservatorului din Bruxelles unde a studiat flautul si clarinetul. Denimirea instrumentului i se datoreaza lui Hector Berlioz care  a fost impresionat de calitatile saxofonului si de creativitatea celui care inventase un clarinet cu un bas diferit si o forma oarecum ciudata. El a promovat saxofonul publicand un articol in “Journal des Debats” in care a descris pe larg atat instrumentul, cat si calitatile acestuia. Cativa ani mai tarziu avea sa compuna prima lucrarea corala “Cantec Sacru”  in care era inclus si saxofonul alaturi de alte instrumente muzicale. Dar Berlioz a dat startul compozitorilor care au inclus saxofonul in orchestratie: Meyerbeer, Debussy, Ravel, Prokofiev, Rahmaninov sunt doar cateva nume mentionate din sirul lung de compozitori. Numele celebrei interprete Elisa Hall este legat de saxofon. Totusi, jazz-ul a fost genul muzical care nu poate fi conceput fara prezenta saxofonului nici macar in zilele noastre. Municipalitatea i-a deschis un muzeu mic si cochet chiar pe strada care ii poarta numele, format din doua camere care adapostesc instrumente muzicale.
In fata muzeului se afla statuia inventatorului care este imortalizat stand pe o banca. Denumirea de saxofon provine din sax (numele inventatorului) si phone care inseamna sunet, voce. Saxofonul este un instrument de suflat din alama, de forma conica, prevazut cu clape cu un mustiuc la fel ca la clarinet. Acest instrument avea sa faca istorie in lumea muzicii o data cu jazz-ul american si de atunci a continuat sa ne surprinda mereu. Daca traversati podul, drumul va va conduce pasii direct catre La Collegiale si La Citadela.
Daca vreti sa vizitati Citadela, telefericul va costa 8 euro, dar merita sa vizitati aceasta constructie ridicata pe ruinele unei fortificatii vechi, datand din  anul 1051.
Se zice ca, in timpul Primului Razboi Mondial aici s-ar fi adapostit Charles de Gaulle ranit. Cei care vor sa viziteze cat mai multe obiective turistice le recomand sa isi cumpere un bilet de 16 euro in costul caruia intra: plimbarea cu vaporasul, calatoria cu telefericul pana sus la Citadela si retur si intrarea in Grota La Merveillese.
Trebuie spus ca aceasta nu este singura grota care merita vizitata. Se spune ca acum vreo 100.000 de ani, raul Lesse si-ar fi parasit albia naturala si si-a sapat drum prin masivul de calcar cunoscut de catre localnici sub numele Masivul de Boine. Pe parsursul a 2 km, apa a sapat o retea de pesteri subterane deosebit de frumoase, cunoscute sub denumirea Pesterile din Han.

Intr-una dintre formatiuni este simulata o scena din viata de zi cu zi a locuitorilor de acum 100 de ani, iar in altele puteti vedea peste 5000 de obiecte din preajma anilor 1900, meserii care astazi nu mai sunt prezentate, totul intr-un cadru de-a dreptul idilic.
Nu numai Adolphe Sax este cel care onoreaza istoria acestui oras, ci si renumitul
peisagist Joachim Patenier, al carui bust a fost realizat de catre sculptorul E.H.Luborne. Si pentru ca tot vorbim despre sculptori renumiti, merita admirata
fantana realizata de catre Benjamin Devigne.
Urmatorul obiectiv turistic este Abatia Leffe in care calugarii preparau cea mai buna bere belgiana, cel putin asa se spune, iar eu nu am priceperea de a contrazice acest lucru. Pot in schimb sa certific faptul ca este una dintre cele mai scumpe beri belgiene.
In 1152, Henry cel Orb, conte de Namur, a daruit Biserica Leffe ordinului Premontrei de Floreffe care s-a transformat in manastire 50 de ani mai tarziu. Prin 1800, cladirile au fost adaptate in ateliere de lucru, iar 100 de ani mai tarziu s-a restaurat iarasi manastirea. Multi ani aici a functionat beraria, dar acum zidurile ei adapostesc un frumos hotel.
Nu departe de acest loc se afla Catedrala gotica La Collegiale, inceputa in 1466 in timpul domniei lui Filip cel Bun si finalizata in timpul Ducelui de Nevers. Lacasul de cult adaposteste pretioase vitralii si picturi semnate de Antoine Wiertz. Dupa umila mea parere, este cladirea care domina prin maretie si prin frumusetea arhitecturii intreg peisajul. Deasupra ei, sus pe munte, se poate zari Citadela.
 
Un loc in fata caruia turistii se opresc pret de mai multe minute este racla de argint suflata cu aur a Episcopului de Tourgeren, Saint Perpete. Racla a fost realizata de catre Filip Negre in 1621. Daca timpul va permite, intrati si magazinele mici si cochete, beti o cafea pe terasa unui restaurant si bucurati-va de aceasta priveliste.
Nu treceti pe langa Primaria imbracata in iedera  fara sa ii acordati atentia cuvenita si admirati grupul statuar amplasat in fata ei. Cladirea a fost  ridicata pe locul fostei resedinte a Episcopului de Liege in anul 1700.
Nu departe de ea se afla Palatul de Justitie, iar arhitectura cladirii in mod cert se cere admirata si pozata. Belgia este frumoasa oricum, dar, luata la pas prin orasele sale mici, este plina de farmec si, as putea spune, de-a dreptul romantica. Convingeti-va singuri! Pana aici ati platit, s-a sfarsit calatoria! Inapoi in Romania! Iar ca premiu de consolare, o melodie a divei saxofonului, Candy Dulfer.

duminică, 24 noiembrie 2013

Jurnal de taina cu o prietena


Stateam cu ochii in ceasca incercand sa imi mentin expresia fetei neschimbata. Aproape ca ma chircisem in scaunul capitonat cu piele neagra si mi-as fi dorit sa ma ridic sa plec si sa o las acolo, trista, cu lacrimile in ochi, cu umerii lasati si mainile care se strangeau intr-o inclestare aproape dureroasa privirii. Toata suferinta ei imi luase cu asalt sufletul si ma durea. Incercam sa formulez cateva fraze de consolare, dar sa le ia naiba! Nici un cuvant nu se rostogolea afara din gura si pentru o secunda m-am gandit: ei na, am vazut-o si p-asta! Am ramas fara cuvinte! Tinem intr-o lejeritate aproape inconstienta lingurita cu care amestecam cafeaua in ceasca incercand  sa gasesc cuvinte potrivite urechilor ei flamande de compasiune. O scapasem din mana de doua ori si o parte din cafea se scursese pe servetelul care se colorase in tonuri pamantii. Ce-as fi putut sa ii spun? Este un cliseu: inca un barbat care isi lasase nevasta incercand sa isi testeze succesul la tinerele ce i-ar fi putut lejer fi fiice. Fata ei, umflata de plans, parca imbatranise subit. Tenul ei frumos devenise palid ca o coala, iar cearcanele se intinsesera pe jumatate de obraji. „Si-acum? Iti dai seama, la varsta asta?” Care varsta? urlam in mine! Esti proasta? Uita-te la tine, femeie, esti desteapta, frumoasa, iti castigi cinstit locul pe pamant si printre oameni! Esti stimata, apreciata, castigi bani de n-ai ce face cu ei, alergi ca nebuna intre 10 spitale, te curteaza o multime de barbati, iar tu habar n-ai, ca esti prea ocupata! Dar iarasi am tacut, ce stiam eu? Cum sa poti intelege suferinta unui om doar printr-un exercitiu de imaginatie? El niciodata nu fusese un barbat frumos, dar castiga bine, traia cum vroia pentru ca nimeni nu il controla. Ea, mai mica decat el cu 8 ani, o fire independenta, frumoasa, geloasa, nebuna, alerga toata ziua ca un cal de cursa lunga sa isi construiasca o cariera de succes. O facuse, dar pe el il lasase in urma intre doua garzi si cele 10 spitale si, culmea, nici macar nu isi daduse seama cand il pierduse pe drum. Si cum bifa succes dupa succes, nu avusese vreme sa faca nici macar un copil. Cu vreo jumatate de an in urma il prinsese cu alta, tot cu vreo 28 de ani mai tanara ca el. Isi luase soacra de mana si o fugarisera amandoua pe amanta prin jumatate de oras pana in fata usii apartamentului in care asta locuia. Al ei era deja inauntru, dar ea habar n-avea! Batuse cu pumnii si picioarele in usa, tipase: „Curvo, iesi afara! Mi-ai luat barbatul!”, iar cand ea obosise, o luase de la capat, culmea, mama lui! S-au strans vecinii ca la urs. Cand au obosit de urlat si facut circ, au plecat amandoua, iar el a ramas inauntru tacand malc. Dupa o vreme s-a plictisit si s-a intors acasa. Noi am aflat despre toata umilinta prin care trecuse de la el: se lauda cum se batusera pe el femeile din viata lui! Si ne-am crucit, nu ne-a venit sa credem ca ea s-ar fi putut cobori pana acolo incat sa se faca de ras! Cu toate astea, toti am strans cercul in jurul ei, blamandu-l pe el. Intr-o seara s-a intors obosita acasa. A bagat cheia in usa, si-a scos pantofii cu toc din picioare, a agatat poseta in cuier si s-a trantit obosita in fotoliu. Fusese de garda cu o seara inainte, iar acum tocmai ce venise de la cabinet, mai devreme cu vreo ora, si se gandea ca trebuie sa intre in bucatarie sa se apuce de gatit cina. L-a strigat si pret de cateva secunde nu i-a raspuns nimeni, desi o dara de lumina iesea din dormitor. L-a strigat din nou, iar dupa alte cateva secunde chipul lui s-a ivit de dupa usa. ”Ai venit mai devreme. Imi doresc si eu o singura data sa nu vii mai devreme, iar atunci imi faci in ciuda!” A intors privirea spre el in vreme ce isi deschidea fermoarul de la  fusta: „De ce?” „Ca sa nu faci o scena!” I-a zis el. „O scena? Pentru ce?” „Pentru ca plec. Te las!” si a scos doua geamantane pe usa dormitorului carandu-le pana in hol. Si-a luat haina din cuier, s-a incaltat, a deschis usa si dus a fost. S-a uitat dupa el si i-a venit sa rada. Si a ras la inceput ca si cand ar fi auzit cea mai buna gluma, apoi lacrimile au inceput sa se rostogoleasca pe obraji si a plans in tacere pret de vreo doua ore. Era deja noapte si ramasese cu picioarele cumva prizoniere fustei stramte care se incapatana sa stea agatata inca de ele. Si-a scos-o incet, acum avea tot timpul din lume! El plecase demult. S-a ghemuit la loc in fotoliu si a ramas asa suspendata in intuneric pana a doua zi de dimineata! „Iti dai seama? Si-asta e cu 30 de ani mai mica decat el. S-a-ncurcat cu ea la serviciu si i-a trantit repede un copil, e gravida”.  Cum sa ii spun ca stiam? Stiam toti, colegi, cunostinte, prieteni, pana ce si dusmanii stiau! Chiar ne intrebam daca nu cumva avea si ea pe cineva de nu vedea evidenta, daca nu cumva nu-i mai pasa de casnicia asta cu un barbat pe care nu te puteai baza deloc si care nu o respectase si apreciase niciodata. De cand ii cunoscusem, toti prietenii ne intrebam ce dracu gasise la el de se maritase cu namila asta mare, urata, grasa, care isi toca banii in pariuri sportive, care avea o gura atat de sloboda incat ii era imposibil sa tina un secret. Al meu il dojenise intr-o zi, incercase sa ii bage mintile in cap si sfarsise cu un ranjet ironic in fata: Ce stii tu? E tanara, asta "te face" toata noaptea! Umbla deja cu tensiometrul dupa el pentru ca avea probleme cu inima din pricina greutatii, iar tineretea isi cerea prinosul! (...) De-atunci au trecut vreo sase luni. Ieri, zgribulita de frig si umezeala, cu geanta agatata pe umar, suspendata de umbrela pe care ma chinuiam sa o tin intr-o mana si punga doldora de cumparaturi in alta, chiar in momentul in care intram in librarie, de cine ma lovesc? De ea! : „Hei, ce faci? Iar arunci banii pe carti?” m-a intrebat razand. Ma uit la fata ei frumoasa, care isi capatase siguranta, culorile ii revenisera in obraji. Era atent machiata, slabise putin si talia ei devenise si mai supla, iar tocurile inalte ii lungeau picioarele pana in gat. Cum zicea al ei? Are cracii cat copacii. Am zambit in sinea mea, pentru ca remarca lui de atunci viza o alta duduita, dar acum i se potrivea intocmai nevestei pe care o lasase pentru alta mai urata si mai proasta, dar incontestabil mai tanara. Avea ea 46 de ani, dar era inca o femeie foarte frumoasa pe care multi barbati si-ar dori-o in viata lor. „Ce faci? Arati tare bine!N-ai mai raspuns la telefoane. Cum esti?” Si-a aruncat capul pe spate si buclele rasfirate pe umerii frumosi s-au incolonat in siruri roscate si carliontate aliniate pe spate. Ochii mari si verzi s-au infipt in ochii mei, iar buzele rosii s-au deschis intr-un zambet larg aratand sirurile de dinti albi perlati. „Sunt bine! Uneori trebuie sa ti se intample ceva greu de suportat ca sa inveti sa fii fericit.” M-am uitat la ea si am inteles de unde venea frumusetea aia care ii lumina toata fiinta. Se indragostise. Era fericita, iar eu habar nu aveam cum arata ea atunci cand era fericita. N-o vazusem niciodata pana acum fericita! „ Am sa iti spun un secret: abia acum am realizat cine sunt, cum sunt si ce pot! Si inca pot foarte multe. Ai sa vezi!” M-a pupat pe obraz si a plecat strigandu-mi peste umar razand: „Ma grabesc, ma intalnesc cu un barbat charmant! Poate o sa ma si marit. Dupa ce se termina divortul! Te sun si povestim. Acum pot sa vorbesc la trecut despre asta.” Am ramas in cadrul usii, m-am uitat dupa ea adulmecandu-i parfumul care ramasese in urma ei ca o adiere. Iata viata cum se mai razbuna! Si pret de o secunda mi-am amintit povestea altei prietene. O mare figura, o femeie extraordinara care si-a batut amanta cu propriile sale arme. Dar asta este alta poveste! O lasam pe data viitoare!

duminică, 17 noiembrie 2013

Patrick Dougherty - Hungry for sticks


Va mai aduceti aminte de copilarie? De vremea cand ati visat sa aveti propria casuta in copaci? Ei bine, unii dintre noi au privilegiul de a-si permite sa ramana copii si dupa ce se maturizeaza. Ba mai mult, sa si castige bani din aceasta stare ludica transpusa in proiecte si remunerate corespunzator. Evident, zarurile trebuiesc aruncate cu maiestrie si sa fii un castigator. Altfel, esti unul de duzina ca si mine. Nici prea, prea – nici foarte, foarte.
 
 
Si cum nu mi-am propus sa va vorbesc despre mine, m-am gandit sa povestim despre un om talentat si apreciat, care se ghideaza in plan profesional dupa convingeri puternice si valori personale originale.
 
 
Numele lui este Patrick Dougherty si este un american excentric in sensul bun al cuvantului, indragostit intr-o asemenea masura de natura incat sfideaza pur si simplu citadinul cu lucrarile sale si creeaza acea minunata bresa in memorie amintindu-ne de copilarie.
 
Nascut in Oklahoma in 1945, acesta s-a orientat la inceputul carierei sale spre filologie, apoi spre medicina, dar intr-un final s-a apucat sa studieze temeinic istoria artei si sculptura. Cand in final s-a decis ce sa aleaga, acesta s-a folosit de abilitatile sale in tamplarie si cunostintele noi dobandite din sculptura si s-a pus pe treaba!
 
A perfectionat atat de bine tehnica constructiilor primitive incat le-a transformat in opere de arta premiate cu Factor Prize for Southern Art, North Carolina Artist Fellowship Award, Pollock-Krasner Foundation Grant, Henry Moore Foundation Fellowship, Japain – US Creative Art Fellowship, National Endowment for the Arts Fellowship.
In cei peste 30 de ani de activitate a construit peste 230 de lucrari la nivel international si a folosit camioane intregi de puieti de artar, mesteacan si cires. Intotdeauna isi proiecteaza sumar viitoarea opera pe care il perfectioneaza pe parcurs  deoarece materialele nu coopereaza intotdeauna asa cum ar vrea el.
Din scheletele puietilor el alcatuieste forme ciudate care vor prinde viata o data cu regenerarea naturii. El se joaca atunci cand creeaza, combinand capriciile sale creatice cu mediul ambiant in forme ludice surprinzatoare. Acest concept s-a nascut pe vremea cand i-a venit nastrusnica idee sa construiasca un castel prin care vizitatorii se pot plimba in voie.
 
Astazi lucrarile sale pot fi admirate in Seatle, Rinjyo, Chiba – Japonia, Randers – danemarca, Trento – Italia, Bruxelles-Belgia etc. “Am construit lucrari mari in spatii publice care sa stimuleze imaginatia oamenilor”, iar lucrarile sale “nu sunt ceva ce crezi ca ai avea nevoie, dar cand te uiti la ele, iti dai seama ca ti le-ai dorit”.
Operele sale sunt perene, motiv pentru care el nu s-a temut sa recunoasca faptul ca “este o munca temporara, prin urmare ele trebuiesc pastrate in imaginatia si in memoria ta”.  Si cum numai marii artisti stiu sa se autopersifleze cu umor tot el afirma mai in gluma mai in serios ca “linia dintre gunoi si o comoara este foarte subtire” (the line between trash and treasure is very thin).
Princeton Architectural Press i-a publicat monografia “Stickwork” care s-a bucurat de recenzii excelente. daca va intereseaza, nu ezitati sa o comandati de pe site-ul www.stickwork.net . Cele 200 de pagini cuprind poze minunate insotite de descrieri de tehnici si materiale folosite in arta sa.