Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 9 august 2019

Povestea tortului Esterhazy


Cred ca putine persoane au auzit despre familia nobiliara a printilor de Esterhazy care a dat renumite personalitati istorice Regatului Ungariei cat si Imperiului Austro-Ungar. Paul I a fost primul Palatin al Regatului Ungar, Paul al II-lea a fost Maresal in armata Austro-Ungara si un devotat slujitor al Imparatesei Maria Tereza. Urmasii acestora au construit impreuna o avere colosala formata din imense domenii, in mare parte in Ungaria, pe care se aflau 130 de sate, 40 de orase si 34 de castele. Familia Esterhazy avea ca locuinta principala vechiul castel gotic, alte 3 palatele fiind folosite ca resedinte de vara sau de vanatoare.


In timpul Printului Paul al III-lea, Anton de Esterhazy de Galantha, unul dintre palatele sale avea 360 de camere destinate oaspetilor si activitatilor teatrale si era considerat cel mai bogat om din lume care nu era asezat pe nici un tron. Detinea o putere nelimitata asupra vasalelor sale, neavand restrictie in a folosi dupa cum credea de cuviinta incarcerarea, flagelul putand chiar sa decida uciderea unei persoane. Avea trupe armate personale cu care ii placea sa se deplaseze de la un palat la altul cu pompa militara pentru a-si arata puterea. Domeniile erau lucrate de un numar foarte mare de tarani carora le daduse pamantul in arenda, sporindu-si astfel averea. S-a ocupat de cresterea oilor, prelucrarea blanurilor si a laptelui. Numarul pastorilor care se ocupau de cresterea ovinelor depasea numarul de 2500 de persoane. Traia intr-un stil luxuriant si extravagant, fapt care s-a soldat cu trecerea aintregii sale averi in mainile camatarilor, printul murind in saracie si izolare. Un singur lucru pastrase: galeria de portrete ale familiei Esterhazy, colectie care l-a scapat de o parte de datorii pe urmasul lui, Nikolaus al III-lea, care a vandut o parte dintre portrete. Spre deosebire de inaintasii sai, el n-a intrat in serviciul militar al Imperiului, urmarind o cariera in diplomatie si fiind numit ambasador in Marea Britanie. In vremea petrecuta la Londra, sotia lui, Maria Theresia, a patronal clubul Almack care era centrul de socializare a societatii aristocratice londoneze.  Mai tarziu, atunci cand, intors in Ungaria, a devenit membru al Partidului Conservator. Activitatea lui politica a fost marcata de cateva actiuni: a sustinut suprematia habsburgica si nu a sustinut propunerile de reforma. A fost ministru in primul cabinet ungar si s-a ocupat de medierea tratativelor dintre Viena si Budapesta, insa intentiile lui pacificatoare s-au soldat cu un esec rasunator, motiv pentru care a demisionat. In timpul Revolutiei Maghiare de la 1848 a fost numit ministru de externe. Desi multe dintre actiunile intreprinse de el s-au soldat cu esec, este considerat a fi un politician celebru. In timpul cand viata ii zambea si norocul ii umplea visteriile, iar palatele sale straluceau de lumina si muzica, un bucatar anonim i-a pregatit pentru unul dintre dineurile organizate un tort care ii poarta numele si care a devenit unul dintre cele mai renumite torturi ale monarhiei Austro-Ungare. Tortul este format din blaturi de macaroon umplute cu unt in care se adauga miere, ciocolata, cognac, migdale prajite tocate grosier si extract de vanilie, imbracate toate intr-un fondant decorat cu dungi din ciocolata. Desi astazi el este facut in forma rotunda, reteta originala presupunea ca el sa aiba forma patrata. De cele mai multe ori, migdalele sunt astazi inlocuite cu nuci.

Ingrediente pentru blat: 5 galbenusuri mari de ou, 1 1/3 cana zahar, 1 1/3 cana migdale prajite si tocate, 2 ½ cani faina, 3 albusuri batute spuma, o jumatate zeama de la o lamaie, o lingurita extract vanilie.
Crema: 2oo gr ciocolata, 100 de grame de unt nesarat la temperatura camerei, 5 albusuri mari, o cana de miere.
Glazura: ¼ cana gem de caise amestecat cu o lingura de apa fierbinte.
Fondant: 3 cani zahar pudra, ¼ cana apa, o lingura sirop de porumb.
Decor: 50 grame ciocolata topita amestecata cu ¼ lingurita ulei vegetal.
Se incalzeste cuptorul la 180 grade Celsius, si se pregatesc 4 tavi cu dimensiune egala care se imbraca cu hartie de copt. Se bat galbenusurile cu zaharul pana devide o crema omogena de culoarea lamaii. Se presara usor migdalele si faina si se amesteca pana la omogenizare. Se toarna in compozitie albusurile batute spuma, sucul de lamaie si vanilia si se amesteca incet de jos in sus pana se incorporeaza in aluat. Se imparte in mod egal compozitia pe cele 4 forme si se coc 10-15 minute pana cand marginile se desprind pe lateral si blatul devine maroniu. Daca se coc separat, atunci fiecare blat  trebuie sa stea in cuptor intre 30  si 40 de minute, dupa care se scot afara si se lasa la racit. Crema: se topeste ciocolata intr-un bol rezistent la caldura in cuptorul cu microunde. Se amesteca si se lasa sa se raceasca. Separat se bate untul la temperatura camerei: 2 minute la turatie mica, 3 minute la turatie medie si alte 5 minute la turatie mare. Separat, se bat albusurile spuma impreuna cu zaharul, iar dupa ce spuma devine tare, se transfera bolul intr-un vas cu apa clocotita si se continua sa se mixeze compozitia pana devine tare, lucioasa, legata si raman varfuri rigide de spuma atunci cand ridicati paletele (aproximativ 5 – 8 minute). In untul batut se adauga ciocolata topita, iar la final spuma de albus rezultata dupa mixare. Pe un platou se alterneaza un blat  de tort cu unul de crema, avand grija ca ultimul strat sa fie blatul. Se acopera cu folie si se da la rece pentru o ora. Se scoate tortul si se acopera in intregime cu o pelicula foarte subtire de gem de caise si se lasa sa se usuce timp de 15 minute. Ingredientele pentru fondant se pun intr-o oala pe foc si se amesteca in continuu pana la dizolvarea completa a zaharului avand grija ca temperatura sa nu sara de 38 de grade Celsius. Daca glazura nu arata destul de opaca, se mai adauga cate putin zahar pudra. Se topeste ciocolata si se amesteca impreuna cu uleiul vegetal si se pune intr-o sticluta cu recipient de scurgere foarte ingust. Se toarna fondantul peste tort cat este cald, inclinand blatul astfel incat intregul blat sa fie acoperit. Daca fondantul e transparent, se lasa sa se usuce si se mai adauga un strat peste el. Inainte sa se usuce fondantul, se traseaza linii subtiri si paralele din ciocolata si, cu ajutor unui cutit, se traseaza alte linii imaginare perpendiculare pe cele de ciocolata pentru a realiza un model de chevron. Lateralele tortului se pot unge cu untul crema, cu conditia sa pastrati putin din crema dintre blaturi, dupa care se presara cu migdale prajite si tocate grosier. Se da la rece pentru cateva ore, dupa care poate fi feliat atunci cand inca este rece.

luni, 15 iulie 2019

Malakoff Torte



Weekend-ul trecut am experimentat un tort, mai exact, Malakoff Torte, prilej cu care am aflat o poveste pe care intentionez sa v-o impartsesc si voua. Tortul Malakoff apartine bucatariei franceze, dar povestea lui este strans legata de istoria razboiului din Crimeea cand armata franceza a asediat fortareata Malahov din Sevastopol. Cele doua armate, franceza si rusa, s-au confruntat pe campul de lupta in data de 7 septembrie 1855, moment consemnat in anale drept “batalia de la Malahov”, batalie care s-a incheiat cu victoria zdrobitoare a armatei franceze, condusa de catre generalii Aimable Jean Jacques Pelissier (innobilat dupa razboi ca Duce de Malakoff si avansat in post de maresal) si generalul Patrice de Mac-Mahon (renumit pentru celebra fraza pe care a rostit-o pe campul de lupta” “Aici sunt, aici raman”), si uciderea generalilor importanti ai armatei rusesti. Fortareata Sevastopolului avea un turn mare de piatra, ridicat in suburbia Kurabelnaia, denumit de catre localnici “turnul Malahov”. Un afacerist francez din oraselul amplasat la periferia Paris-ului, Petit – Vanves, a contribuit de aprovizionarea trupelor franceze pe frontul de rasarit si tot lui i-a revenit sarcina sa organizeze in turnul micului orasel frantuzesc petrecerea prin care armata franceza si-a sarbatorit victoria alaturi de ofiterii trupelor aliate engleze, irlandese si sarde. De atunci, turnul poarta denumirea de Malakoff. Fortareata Malahov situata in suburbia Karabelnaia, unde se afla ridicat din piatra cel mai inalt turn strategic, a reprezentat un punct de referinta pe harta istorica, fiind unul dintre cele mai renumite asedii petrecute de-a lungul secolului 19. Cred ca asa se explica de ce, in 1868, primarul orasului Petit-Vanves a decis ca numele orasului sa fie schimbat in Malakoff la Tour.  Niste ani mai tarziu, forma turnului frantuzesc a inspirat creatorii de moda care au inventat “malacov-ul”, fursta larga in forma de clopot, sustinuta de arcuri subtiri din otel, foarte asemanatoare crinolinei, iar cofetarii au pregatit celebrul tort “Malakoff”. La noi, reteta a fost publicata de catre Constantin Bacalbasa in celebra lui carte “Dictatura gastronomica” in care autorul scria: “Amesteca 125 gr de unt, 125 gr de zahar pisat, 3 albusuri batute spuma cu 250 de gr de pricomigdale muiate intr-o apa zaharata calda. Pune la loc racoros pana a doua zi. Cand servesti, toarna peste prajitura o crema de vanilie facuta din cele 3 galbenusuri.” In zilele noastre, numele Malakoff Plateau de Vanves este denumirea statiei de metrou parizian care ne duce cu gandul atat la celebra batalie, cat si la micul oras unde francezii si-au sarbatorit victoria impotriva armatei tariste.


luni, 17 iunie 2019

Was is node neies derheim?(Ce e nou pe-acasa?)



Svabii banateni s-au reunit in acest weekend la Timisoara in cadrul evenimentului promovat sub numele de HEIMATTAGE DER DEUTSCHEN IN BANAT. Inaintasii lor au venit in Banat in urma cu peste 200 de ani din unele regiuni ale Austriei si sudul Germaniei de astazi. In perioada comunista si imediat premergatoare acesteia, o mare parte dintre urmasii lor au emigrat catre tinuturile natale, lasand un mare gol in spiritul traditiilor si al comunitatilor locale. La inceputurile celor trei valuri de colonizare, cupluri proaspat casatorite au fost aduse din regiunile de pe malurile raului Rin si din zonele Alsacia, Lorena, Palatin, Bavaria, Suebia si Stiria. Inca nu se stie de ce acestia si-au luat numele de "svabi" banateni de vreme ce foarte putini venisera din Suebia, o regiune situata in sud vestul Bavariei, dar se banuieste ca acest lucru se datoreaza faptului ca majoritatea colonistilor au fost imbarcati, cu carute cu tot, in Ulm si transportati cu Ulmer Schachteln pe Dunare pana in Serbia, de unde au plecat pe jos pana in Banat.

Majoritatea provenea de la sate, erau familii sarace de tarani care nu reusisera sa isi faca un rost in tarile lor de origine. Cand li s-a propus sa vina aici, autoritatile le-au promis ajutoare financiare si scutiri de impozite cu conditia sa dezvolte noile asezari unde urmau sa se stabileasca. Au fost adusi tarani, meseriasi, invatatori, medici, dar si multe persoane care erau certate cu legea. Cele trei valuri de colonizare au avut loc dupa ce Banatul a fost cucerit de Imperiul Habsburgic, in 1716, cu intentia de a aduce foloase materiale casei imperiale. Zona era deja vlaguita economic si demografic dupa razboaiele purtate cu turcii cand Banatul se aflase sub dominatie otomana vreme de 100 de ani. 







Cele trei valuri sunt cunoscute sub numele de “colonizarea carolina” (Karolinische Ansiedlung) din perioada Imparatului Carol al 4-lea cand au fost adusi in jur de 40.000 de colonisti (dar clima neprimitoare si terenul mlastinos au dus la cresterea ratei a mortalitatii, jumatate dintre ei murind de malarie, ciuma sau foamete), “colonizarea tereziana” (Theresianische Ansiedlung) care a inceput in 1744 pana in 1771, cand alti 75.000 de colonisti au ajuns pe aceste meleaguri si al treilea val, “colonizarea iosefina” (Josephinnische Ansiedlung) in care alti 60.000 de colonisti s-au stabilit aici. 




Fiind in mare majoritate agricultori si mestesugari priceputi, acestia au dezvoltat industria si comertul, prilej cu care autoritatile austriece au planificat in detaliu fiecare etapa demaraand procesul de reorganizare a  satelor din Banat. Localitatile au fost construite fie sub forma unei table de sah, fie in plan circular, avand de fiecare data biserica romano-catolica amplasata in centrul localitatii. Trei generatii s-au straduit sa recultive Banatul si sa intemeieze localitati prospere, de unde a ramas zicala potrivit careia “primilor colonisti le-a fost harazita moartea, urmatorilor saracia si ultimilor painea”(Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Atunci au fost drenate si canalizate cursurile raului Bega, transformand regiunea in granarul Imperiului Austriac, iar Timisoara a devenit astfel capitala regiunii si centrul cultural al svabilor banateni. 




Anul 1920 a reprezentat un moment important in istoria svabilor banateni, trecusera procesul de maghiarizare care avusese loc la sfarsitul sec 18 si care limitase afirmarea culturii etniilor din Banat. Au fost deschise scoli cu limba de predare in germana, s-a infiintat Teatrul German, au aparut numeroase publicatii in limba germana. Cand criza economica a lovit regiunea, multi dintre ei au emigrat in America sau in tari din America de Sud unde au gasit conditii favorabile de munca si nu s-au mai intors niciodata. Dupa 23 august 1944, multi etnici germani s-au trezit peste noapte in postura de inamici ai comunismului si au fost obligati sa se refugieze in Germania sau au fost deportati in URSS in lagare de munca, fiind pusi sa lucreze in mine, cariere de piatra sau colhozuri. Pe cei ramasi, cooperativizarea i-a saracit si multe meserii precum zidari, fierari, tamplari, pantofari, pietrari sau rotari au inceput sa dispara cand mestesugarii au fost luati la munca pe santierele patriei. Breslele svabilor au inglobate in structurile cooperativelor mestesugaresti, urmarindu-se astfel egalizarea etniilor si pierderea identitatii lor. 




Cotele in produse alimentare platite CAP-urilor i-au saracit si mai tare, iar armonia satelor de odinioara avea sa devina istorie.  Celor ramasi li s-au confiscat averile, au fost deportati in Baragan si obligati sa traiasca in bordeie sapate in pamant. In 1955, cand s-au intors acasa, si-au gasit casele ocupate de romani adusi de comunisti din zonele sarace ale tarii precum Moldova si Oltenia. Ani de zile au fost obligati de stat sa gazduiasca familii straine in propriile locuinte si sa isi repare caminele. Incepand cu anul 1960, multi dintre ei au ales sa emigreze, o buna parte fiind rascumparati de catre RFG contra unei sume de cateva mii de marci germane. Suma era stabilita in functie de varsta si nivelul de educatie al fiecarui svab in parte. 




Dupa Revolutie, au continuat sa plece intr-un numar si mai mare, lasand in urma lor un gol si un dor pe care nimeni nu a mai putut sa le aline. In Banat inca exsita zicala ca si cainii stiu sa vorbeasca 4 limbi: romaneste, nemteste, ungureste si sarbeste. In memoria svabilor banateni, Timisoara si-a denumit strazile sau anumite institutii publice cu numele celor care le-au adus un plus de valoare: poetul Nikolaus Lenau, scriitorul Adam Muller- Guttenbrunn, episcopul Augustin Pacha si multi altii. Banatul a ramas depozitarul traditiilor formate prin contopirea identitatilor culturale ale tuturor etniilor care si-au construit un rost pe aceste melaguri: maghiari, germani, sarbi, croati, bulgari, romi. Astazi , in satele si orasele Banatului, numarul svabilor este intr-o continua scadere, iar cei ramasi traiesc cu teama disparitiei etniei lor. 




Noii veniti ca si mine se insinueaza in traditiile si obiceiurile svabesti lasate in grija bastinasilor care au fost martorii acestui stil de trai si care le-a influentat destinele. In fostele sate svabesti, in fiecare an se organizeaza cea mai importanta sarbatoare, Kerwai, cand copii si nepotii fostilor svabi se intorc acasa, in vechile vetre strabune. Nimic nu mai seamana cu ceea ce a fost odata, dar ei se incapataneaza sa se salute in spiritul traditiei cu “Gris Gott!” (Saluta-L pe Dumnezeu!) In bisericile romano-catolice rasuna din nou cuvantul lui Dumnezeu in limba germana, rostit apoi in maghiara, sarba si bulgara. Vechile fanfare ale satului, mandria fiecarui asezamant, deja sunt istorie. Spais-urile pline cu bunatati si-au pierdut indestularea. Costumele populare zac in lazile de zestre la naftalina. Vechile porti de lemn inalte si frumos sculptate au fost inlocuite cu porti din fier forjat, ciment sau tabla. Casele din lut batut cu maiul, care sa pastreze caldura in case in zilele geroase si sa mentina racoarea in zilele toride, au fost inlocuite cu caramizile din porotherm care nu au nimic de-a face cu stilul autentic al arhitecturii svabesti, vechile curti pavate cu caramida arsa in cuptor, ca sa lase pamantul sa respire, au fost pavate cu ciment, iar muscatele din ferestre cu sorlocaturi au disparut lasand loc termopanelor si jaluzelelor. Au rezistat strazile rectangulare, cu casele aliniate la frontul stradal, structura camerelor si incrustarea numelui proprietarului pe peretele de la strada. Curtea era pentru ei spatiu intim, adapostita de ochiul curios de casa de la strada. Astazi toti vrem sa traim la vedere etalandu-ne avutul, portile descuitate sunt astazi bine ferecate. 





Batranii care inca mai traiesc povestesc de rugile hramurilor bisericesti de odinioara. Prima era ruga nemteasca cand femeile scoteau dunele la soare, le bateau, le aeriseau si le bagau frumos in dulapurile care miroseau a levantica. Spalau podelele cu petrol, spoiau peretii cu var, frecau geamurile luna si se pregateau de sarbatoare. Peretii exteriori erau vopsiti in culori pastelate de verde si albastru, gradinile cu zarzavaturi erau frumos inconjurate cu straturi de flori astfel ca albinele sa polenizeze si florile legumelor semanate, trunchiurile copacilor erau varuiti, iar casa toata stralucea de curatenie. Apoi se apucau de gatit bucate alese: zupa cu taietei de casa, strudel, snitel, grenadier marsch (crumpi cu galuste). In ziua hramului bisericesc, trageau in fata portii carutele cu gosti (musafiri). Caii aveau coamele impletite cu snururi de matase colorata in care erau prinse panglici colorate, flori si zurgalai. Era intrecere in sat care gazda are mai multi invitati la masa. 





Seara, toata lumea mergea sa asculte fanfara si sa danseze vals sau polka, etalandu-si straiele populare traditionale. 



Urma apoi ruga secuilor si nici ei nu se lasau mai prejos, caci era chestie de fala sa stie satul ca sunt popor mandru si harnic. Ruga romanilor imprumuta din frenezia celorlalte etnicii si romanii isi insuseau regulile convietuirii impreuna. Vroiau sa fie in randul lumii, caci, dincolo de ruga satului in care nu prea se amestecau decat la joc si la parada, toti se intalneau pe ulitele satului sau la treburile campului si fiecare isi dorea sa fie respectat. Bucataria banateana a imprumutat de la toti ce a fost mai bun: gombotii cu prune, crofnele, scovergile, papricasul, taschele cu diferite umpluturi, cotoroagele, sangeretele, maios, carnatii albi, jambonul, soncul, paturata de crumpi, crempita, Dobos Torta sau Damenkapritzen. Fiecare gospodina tinea cu dintii de retetele ei, iar fetele de maritat nu isi imaginau nuntile fara sa apeleze la acele hochzeitkochin (bucatarese de nunti care erau tocmite pana si in satele indepartate), renumite pentru propriile retete si care isi lasau caietele mostenire fiicelor si nurorilor.  









Svabilor le-a ramas o singura sarbatoare, Kerwai-ul, sarbatoarea darurilor pentru tineri, care avea loc la hramul bisericii din sat, doar ca svabii tineri au luat drumul strainatatii, o parte din ei se intorc pe drumul bunicilor si strabunicilor in incercarea de a-isi descoperi radacinile. Barbatul meu povesteste cum odinioara parada costumelor era plina de tineri inalti si blonzi care tineau de mana fete trupese, cu pielea alba si rumene in obraji, cu cosita galbena impletita in spic. Fiecare pereche avea obligatia sa isi anunte din vreme participarea pentru ca dintre ele se alegeau doua cupluri conducatoare ale alaiului. Perechile porneau dis de dimineata la slujba, dupa care defilau pe ulitele satului imbracate in port traditional pana in fata caminului cultural unde se tineau dansurile, iar seara se intindeau mesele si se petrecea. 







Din vechiul Kirweir astazi se mai pastreaza parada costumelor populare, cand svabii se intorc cu mic cu mare ca sa pastreze aici vechea traditia populara. Pentru cine este atent la detalii, parada in sine este o marturisire a statutului fiecarui participant la ceremonie. Copiii se tin simplu de mana, tinerii necasatoriti se tin si ei de mana, dar indoind bratul din cot, cu palmele orientate in sus, cuplurile casatorite defileaza de brat, iar batranii vaduvi isi tin bratele la spate. Svabii adevarati mai tin cont de simbolistica atat de bine incetatenita de generatii si putini mai suntem cei care facem diferenta. 





Multi dintre ei nu mai stiu sa vorbeasca romaneste, mainile iau locul cuvintelor si vorbim prin gesturi pana obosim si radem salvand distanta dintre silabe. Nu mai stim sa vorbim in toate limbile care se auzeau odinioara pe ulitele satului, dar ne strangem toti impreuna sa sarbatorim intoarcerea lor acasa. Chiar daca sunt sate in care se sarbatoreste Fashangul (sarbatoarea iernii), chiar daca flacaii stropesc inca fetele cu parfum in sarbatoarea Pastelui sau incropim carnavalul primaverii dupa povestile bunicilor sau Weihnachstfest-ul (sarbatoarea Craciunului), un lucru este cert: ne lipsesc svabii nostri, un izvor nesecat de exemple al lucrului bine facut, al seriozitatii si al asumarii. Bine ati venit acasa, de cand isi asteapta Banatul ce i-a fost mai drag sa se intoarca in imala pamantului care s-a facut pulbere de atata asteptare. Iar cand ei se intorc in tarile lor, cei ramasi departe de noi ii vor intreba: "Was is node neies derheim?" (ce e nou pe-acasa?)
http://www.radiotimisoara.ro/2019/06/16/foto-parada-grandioasa-a-portului-popular-svabesc-in-centrul-timisoarei-sute-de-perechi-au-marsaluit-pe-ritmurile-a-trei-fanfare/?fbclid=IwAR1koVBFCeRgMGt-dha9Aquc0K40yFnl0QvRCQ9zaW-Xtaq32deF1YEX5Ps

https://www.facebook.com/242154679673810/videos/880967958915643/?t=0

https://www.facebook.com/RadioTemeswar/videos/720888911661132/

https://www.facebook.com/242154679673810/videos/433434304178884/UzpfSTY4MjEyNjUwMTgwMzEzNDpWSzo4ODY5MTgyNDgzMjgxODM/?notif_t=admin_plan_mall_activity&notif_id=1560842961195618

https://www.facebook.com/RadioTemeswar/videos/340405606651652/?notif_t=admin_plan_mall_activity&notif_id=1560842961195618

https://www.facebook.com/RadioTemeswar/videos/336587530571233/UzpfSTY4MjEyNjUwMTgwMzEzNDpWSzo4ODY5MDA2NTQ5OTY2MDk/?notif_t=admin_plan_mall_activity&notif_id=1560842961195618

https://www.facebook.com/banater.rosmarein/videos/2233736586701950/UzpfSTY4MjEyNjUwMTgwMzEzNDpWSzo4ODY4OTk1MjE2NjMzODk/?notif_t=admin_plan_mall_activity&notif_id=1560842961195618

https://www.facebook.com/banatuldealtadata/videos/402670287012635/UzpfSTEwMDAwMDgxMjg2ODQxOTpWSzo4ODU2MDgzODE3OTI1MDM/?notif_t=admin_plan_mall_activity&notif_id=1560842961195618

http://www.funkforum.net/2019/06/13/heimattage-der-banater-deutschen-2019-in-temeswar-vorschau/?fbclid=IwAR0q5CWcK18ERAZEfBL3i4Kx8W8BS_rz0xy7wk5oAkLtDXgoXTCOAOFcHLM

http://www.adz.ro/banater-zeitung/artikel-banater-zeitung/artikel/heimattage-der-banater-deutschen-1/?fbclid=IwAR3-zHs0BeBEFoBCf9zmusMsBAjx6rtsFQhxgpLbG8POrTUdvd3XAvzRbN4

marți, 7 mai 2019

Biserica fortificata de la Biertan


Inca de seara sotul meu ma tot zorea sa fac bagajele ca sa putem pleca cel mai tarziu la 8.30 din hotel. Imi repeta obsesiv ca el de luni merge la lucru si trebuie sa fie odihnit. Vroia cu orice pret sa ajungem pe lumina in Timisoara. Ma gandeam: oare ce l-a apucat? In maxim 6 ore suntem acasa. Am predat camera la ora 8.00 fix, Vali si-a setat GPS-ul sa ne duca pe traseul cel mai scurt si, surpriza, am nimerit pe traseul bisericilor fortificate! Ma gandeam ca s-a ratacit atat GPS-ul, cat si el, dar eu, in sinea mea, eram tare bucuroasa, asa ca taceam malc! 




Nici urma de Brasov, nici pic de Sibiu, bisericile apareau ca ciupercile dupa ploaie si eu, extaziata, saream din masina si le faceam poze, dandu-le roata! La Dealul Frumos ne-am intalnit cu o nunta tiganeasca, tot satul era strans in alaiul care ocupa strada. 




Toate Pirandele erau imbracate in straie tiganesti, cu salbe la gat si cercei in urechi, cu parul impletit in cozi stranse in panglici colorate, iar tiganii purtau haine negre cu camasi albe si palarii cu boruri late.






Cred ca erau caldarari pentru ca satul arata tare bine, casele bine intretinute cu fatade viu colorate si masini scumpe parcate in fata portilor inalte. 



A fost o surpriza tare placuta, nu vazusem niciodata asa ceva. Am tras repede de aparat, dar unele poze n-au iesit tocmai bine. Al meu barbat era fascinat de pata imensa de culoare, de fustele rosii plisate si infoiate si le-a strigat pe geam bucuros: "Mai, dar ce frumoase sunteti toate!" 



La Pelisor, chiar langa biserica fortificata, ne-am intalnit cu un birt mobil. Asa-i ca nu stiti ce-i ala? Ei bine, se vindea bautura din caruta plina cu peturi! Si era coada!!!! Dis de dimineata! Am ras vreo jumatate de ora si ne miram cat de inventiva este Romania prin oamenii ei. 



Si tot mergeam si ma minunam ca nici urma de Sibiu, stiam sigur ca Brasov-ul trebuia sa se fi ascuns deja din drumul nostru. 



Am trecut asa printr-o salba de biserici fortificate si barbata-miu se rupea-n figuri si-mi zicea: "Nu mai oprim si la asta, ca ai vazut deja de la Cincsor pana aici vreo 6-7. Hai ca nu mai ajungem acasa nici maine!" Si eu taceam si ma gandeam ca avea dreptatea lui, dar oprea de fiecare data masina, desi se jura ca n-o mai face. La un moment dat am ajuns intr-o intersectie si am exclamat: "Uite, 41 de km pana la Sighisoara. Cum naiba ai ajuns aici si nu la Sibiu? Hai sa mergem pana la Biertan, ca mai e asa putin!", la care el a raspuns sec: "Hai ca ai vazut deja vreo 10. E tarziu si vreau sa ajungem pe lumina!" Si iarasi am tacut si i-am dat dreptate in gand cand l-am auzit exclamand: "Dar zau ca e culmea! Uite alta! Si asta chiar e mare! Dar e ultima la care mai opresc, sa stii!" Si parcheaza masina chiar la poalele Bisericii Fortificate din Biertan! 



Nu va pot descrie bucuria mea si nici splendoarea care ni se arata in fata ochilor! O mandrete de biserica, cocotata in toata maretia ei ca o umbrela uriasa deasupra tuturor acoperisurilor. Aici odinioara avea loc unul dintre cele mai importante targuri din Transilvania. La sfarsitul Evului Mediu, in localitate traiau 5000 de oameni, adica de peste 2 ori mai mult ca acum. Tot aici isi avea resedinta judele regal si n-a lipsit mult ca satul sa devina oras.  Biserica din Biertan e una dintre cele mai frumoase din salba de peste 170 de surate care inca mai exista si se vede de la 8 km pe drumul care leaga Medias-ul de Sighisoara. Zona este una viticola care, in trecut, a adus prosperitate locuitorilor din zona.



Biserica Biertan este formata din 3 ziduri de incinta si 8 turnuri si se afla pe o latura a pietei din centrul satului. 



Intrarea se face prin bastionul care adapostea locuinta paznicului cetatii si a trebuit sa urcam 78 de trepte ca sa ajungem in curtea interioara a cetatii marcata de cele 3 din 4 turnuri ale zidului vechi si de clopotnita din lemn.



In dreapta e Turnul orelor, cel de-al doilea a gazduit vechea primarie, al treilea este Turnul slaninii si al patrulea este Turnul mausoleului unde sunt gazduite pietrele funerare ale 9 episcopi sasi.  

Turnul slaninii nu lipsea din nici o biserica si aproape tot anul era plin cu slanina afumata atarnata de carlige, fiecare bucata fiind marcata in partea de jos cu semnul proprietarului. Fiecare familie avea un spatiu rezervat in turn si propria stampila. Turnul era incuiat in timpul saptamanii si doar duminica usa se deschidea pentru gospodarii care veneau sa taie o bucata, fiecare din portia lui, dupa care iar stampila slanina ramasa ca nici o alta mana straina sa nu vina sa fure din avutia lui.


Biserica adaposteste o cladire cu o singura incapere careia i se spune "inchisoarea casatoritilor". In societatea traditionala, omul necasatorit ramanea "nelumit", dar si omul divortat lasa ceva neterminat. La sasi, cand cuplurile doreau sa se desparta, comunitatea hotara sa intervina sa-i convinga sa ramana impreuna. Familia era sacra. Cuplurile care doreau sa se desparta erau inchise inauntru pana cand invatau fie sa se regaseasca si sa se iubeasca din nou, fie sa se desparta definitiv. In incaperea saracacioasa nu existau decat un singur pat, o masa, un scaun, o farfurie, un pahar cu apa, un tacam si o singura bucata de paine.

Perechea trebuia sa se puna de acord cum sa foloseasca lucrurile si cum sa supravietuiasca impreuna in astfel de conditii. Si erau tinuti inchisi cam doua saptamani, caci ce putea sa iti ofere comunitatea in afara de timp de gandire si conditii minime de trai? Aceasta forma arhaica de rezolvare a conflictelor matrimoniale a dat roade de vreme ce in 400 de ani doar un singur cuplu a divortat! Cel mai iubit fiu al satului a fost preotul Lucas Unglerus care a ajuns episcop si, in loc sa se mute la Sibiu, a ales sa ramana in sat de unde el si urmasii lui si-au condus treburile bisericesti vreme de 295 de ani. 




Biserica pare masiva, auster decorata, dar impresionanta prin dimensiunisi inaltimi. Altarul poliptic cu cele 28 de panouri pictate este cel mai mare din Transilvania. Cand altarul este inchis, are 16 panouri cu reprezentari ale Mantuitorului. O usa mica dotata cu o incuietoare renascentista impresionanta ca dimensiune si 13 zavoare duce catre sacristie. Aici erau adusi banii stransi din impozite si tot aici era adapostit tezaurul bisericesc. Incuietoarea cu pricina este atat de singulara incat in anul 1900 a fost dusa la Expozitia universala de la Paris cu tot cu cadru si montura usii.  In spatele bisericii se afla Turnul Catolic. 



Interiorul este decorat cu fresce din sec 15 reprezentandu-i pe Isus, Fecioara Maria cu pruncul, Sfantul Gheorghe in armura si cei Trei Crai de la Rasarit. 




 




Acum se tin slujbe foarte rar in aceasta biserica deoarece au ramas numai batrani in satele din jur si le este greu sa urce drumul pe colina cetatii. Dar atunci cand sasii se intorc in sat, biserica prinde viata, toti vin imbracati in straiele sasesti vechi si iau loc in strane sa asculte slujba pe care preotul o tine in amvonul cioplit in gresie si sa asculte orga. Pe unul dintre peretii bisericii a fost pictat un arlechin. Unii sateni spun ca s-au jucat pictorii si au uitat sa il acopere, altii se jura ca un arlechin l-ar fi suparat pe un inalt prelat al bisericii care l-ar fi izgonit din mijlocul lor si l-a pedepsit sa sustina greutatea tavanului. Sunt unii care vorbesc despre Till Eulenspiegel care facea numai nazbatii si astfel a fost pedepsit la nemurire si vesnic exemplu de neurmat. 

Aici oamenii au trait impreuna fie ei sasi, unguri sau romani. Exista o legenda care descrie cum au aparut dansurile din Transilvania. Cica stateau un ungur, un roman si un sas in jurul uni foc si, la un moment dat, a sarit o scanteie direct in cizma ungurului care a inceput sa isi loveasca picioarele ba in fata, ba in spate, ba pe lateral, pana cand scanteia a sarit in opincile romanului. Si-a inceput acesta sa marunteasca pamantul si sa chiuie doar-doar scapa de scanteie. Dar sasul, cum e el mai lent din fire, a inceput sa se legene topaind pe varfuri in pasi de vals ca sa isi fereasca talpile de scanteie! Desi noi nu am fost intampinati cu butoiul cu vin, se zice ca biertanii sunt ospitalieri cu cap, caci istoria i-a invatat ca fie banuitori cu necunoscutii si sa para ospitalieri ca sa nu ii jigneasca. Se zice ca atunci cand curutii au venit sa cucereasca Biertanul, acestia si-au stabilit tabara la marginea cetatii. Satenii au scos din pivnita cel mai mare butoi de vin si l-au rostogolit pana in fata taberei, iar curutii au baut pana au picat lati de beti si apoi, mahnuri si sleiti de puteri, s-au retras pe meleagurile de unde au venit. De atunci ar fi ramas traditia ca orice nou venit sa fie imbatat pana pica lat ca sa vada localnicii cam cat il duce capul! Si tot din vremuri stramosesti, de Lasata Secului, se organizeaza "carnavalul nebunilor" la care fiecaruia i se permite sa fie ceea ce nu este si are voie sa faca ceea ce in restul timpului ii este interzis.  Acest dezechilibru institutionalizat reinstaureaza echilibrul, da drumul supapelor strans inchise de cenzurile sociale si canonice. In mod traditional, carnavalul tinea o saptamana, dar in zilele noastre dureaza mai mult, semn ca tensiunile sunt mai multe si mai diverse. Ziua in care incepe carnavalul se numeste " miercurea cenusii", iar dupa carnaval incepe postul.



Cand am parasit Biertanul, a inceput ploaia si nu s-a mai oprit pana acasa. Dar, in masina, amandoi am fost bucurosi si incantati de toate cele cate am vazut si am invatat. A doua zi, treziti in patul nostru, stand la masa cu ceasca de cafea aburind pe masa, ne spuneam unul altuia ca, daca stiam cat de obositi ne intoarcem acasa, mai ramaneam rataciti pe drum. Doar Jackie, catelul nostru pe care adeseori vi l-am prezentat, a latrat bucuros toata noaptea. Cred ca i-a fost dor de noi. Sa mergeti la Biertan!