Didina Cantacuzino si miscarea de emancipare socio-culturala si politica a femeilor din perioada interbelica

Tot ma intreb de ceva vreme de ce femeile din Romania nu au curajul de a infiinta un partid politic? Multi dintre voi probabil sunteti de parere ca intr-o societate misogina ca a noastra, femeia nu poate avea un rol decisiv. Nu am argumentele necesare sa pot sa va contrazic, dar , in istoria noastra, exista o exceptie care combate regula. Si atunci, ca si acum, femeia a avut curajul sa infrunte prezentul, sa fondeze asociatii, sa scrie carti, sa educe copiii, sa isi construiasca propriul camin, sa isi protejeze familia.  Miscarea feminista din Romania s-a nascut in mintea si cu efortul unei femei puternice si educate, iar, datorita ei, femeile au obtinut unele drepturi cand acest lucru parea imposibil.  Numele ei a fost Alexandrina Cantacuzino si a fost o feminista marcanta din perioada interbelica. Ea a infiintat un partid feminin autoritar pentru prima data in Romania si a fost  fondatoarea Gruparii Nationale a Femeilor Romane in anul 1929. Alexandrina Cantacuzino s-a nascut la 20 septembrie 1876, in comuna Ciocanesti din judetul Ilfov. A fost  fiica lui Theodor Pallady, care se tragea dintr-o veche familie boiereasca din Moldova, ai a Alexandrinei Kretulescu, membra a unei renumite familii boieresti din Valahia. Potrivit regulilor sociale, in copilarie a beneficiat de atenţia guvernantelor, pentru ca ulterior sa fie trimisa in Franta sa isi desavarseasca studiile universitare. La intoarcerea in tara, s-a casatorit  cu politicianul conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, porecilt Nababul. Socrul ei era  una dintre figurile marcante ale Partidului Conservator si cel mai bogat latifundiar din perioada interbelica. Familia Cantacuzino se lauda ca era urmasa a familiei imperiale bizantine si se mandrea cu originea sa greceasca. Acesta a fost motivul pentru care multi dintre membrii familiei Cantacuzino, inclusiv  Alexandrina, au folosit  titlul imperial de print sau printesa. Didina sau Alexandrina  Cantacuzino a fost una dintre initiatoarele miscarii feministe din Romania si creatoarea Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane. Didina s-a incadrat perfect in tiparul grecesc: era o femeie  scunda, cu fata prelunga, nas grecesc cu nari proeminente si  sprancene bogate, groase si arcuite, asezate deasupra unor ochi mici si vioi. Parul inchis la culoare si-l purta aranjat in coafuri sobre, cu carare pe mijloc. Hainele intunecate si sobre erau lungi, aproape terne.  Buna oratoare, vorbea mult si teatral. Avea o vasta cultura si ii facea mare placere sa isi impartaseasca experientele personale cu ceilalti.  Alexandrina si sotul ei au avut impreuna 3 fii: Georges - viitor arheolog, Alexandru care a fost impuscat in 1939, la Ramnicul Sarat, ca legionar, si  Constantin zis Bacara, care nu s-a evidentiat prin nimic. Cei doi soti au trait impreuna cu copiii intr-o eleganta casa, construita de arhitectul Berindei. Casa avea aspectul unui mic palat cu demisol, parter, etaj si mansarda, construite in stil eclectic si aristocratic. Fatada era pusa in valoare de o scara interesanta, asezata in panta. Palatul era inconjurat de un gard realizat din fier forjat cu porti impunatoare. Alexandrina a murit la varsta de 63 ani, in 1944, fara sa mai fie obligata sa cunoasca si sa traiasca umilintele regimului comunist. Multi se vor intreba ce a facut-o pe Alexandrina Cantacuzino o personalitate importanta perioadei interbelice. Didina s-a remarcat tocmai prin ideile sale autoritare, cu mult inainte de aparitia regimurilor autoritare. Femeia acelei perioade nu avea aproape nici un drept. Desi cand se marita primea dota de la parinti, ea nu dispunea nici de dota, nici de veniturile realizate in timpul mariajului. Trebuia sa locuiasca acolo unde ii permitea sotul, sa se ocupe doar de o parte din educatia copiilor, nu aveau drept de mostenire, nu i se permitea sa lucreze decat in anumite domenii, indiferent daca terminase o facultate care ii atesta pregatirea,  nu avea drept de vot sau reprezentare politica. Asta in vreme ce arbatul care avea copii din legaturi extraconjugale nu era obligat sa isi recunoasca  urmasii, nu suporta oprobiul societatii care condamna doar femeia. In vreme ce barbatul era considerat un Don Juan, femeia era tratata si blamata ca o depravata. Insusi Titu Maiorescu sustinea in cadrul unei conferinte sustinuta la Ateneul Roman in 1882, ca femeile isi meritau locul de la marginea societatii din cauza creierului lor prea mic: „Cum am putea intr-adevar sa incredintam soarta popoarelor pe mana unor fiinte a caror capacitate craniana este cu zece la suta mai mica? Abia ajung astazi creierii cei mai dezvoltati pentru a putea conduce o natiune pe calea progresului si prosperitatii materiale... Din 1.000 de capatini masurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la barbat si numai 1.250 la femei“, ar fi rostit pe un ton imperativ Maiorescu la tribuna, continuand: „Cu cat inaintam insa in civilizatiune, cu atat rolul barbatului devine mai greu, cu atat el trebuie sa-si munceasca mai mult creierul ca sa poata cuceri un loc in economia sociala si sa fie in stare a-si asigura existenta si viitorul familiei sale. El trebuie sa miste cultura, el sa conduca sau sa sustina statul, el sa faca a inflori artele, el trebuie sa largeasca campul ideilor, sa inlesneasca bunul trai al omenirii prin descoperiri si perfectionari zilnice, aduse in sfera practica a vietii, pe cand femeia e redusa la un rol cu mult mai marginit in miscarea societatilor culte. De aici, nici indoiala, diferenta craniana“. Vremurile de atunci isi purtau razboaiele cam in acelasi fel ca in zilele noastre, doar armele erau mai primitive.  Sofia Nadejde, o renumita publicista si prozatoare, a scris un articol in „Contemporanul“ in care facea referire la discursul maiorescian:  „Un lucru pe care-l trec cu vederea toti cati vorbesc de greutatea creierului femeiesc este ca nimeni nu ia in seama sa-l raporteze la greutatea trupului, femeile relativ cu corpul au creierul mai greu decat barbatii”. Actrita Maria Flechtenmacher, sotia compozitorului Alexandru Flechtenmacher scria in ziarul “Femeia romana”: „Ce credeti, doamnelor, ca, daca ne cedeaza scaunele cand ne vad, inseamna ca ne stimeaza? Nu. (...) Cum v-ati inchipui ca un barbat care se considera si poate ca chiar este si mult mai instruit in politica, stiinta, literatura si orice voiti are sa stimeze ceva pe care il considera mult mai inferior lui?“ Climatul politic nu a fost niciodata unul prielnic femeilor, dar pot sa afirm faptul ca inca de atunci au fost barbati care au vazut importanta femeii in societate si le-au sprijinit eforturile de a se face auzite. Printre acestia s-au numarat: Cezar Bolliac, Ion Heliade -Radulescu, Alexandru Vlahuta, Dimitrie Focsa, Stefan Zeletin si Constantin Dobrogeanu-Gherea. Liberalii nu au aratat deschidere liberala in privinta femeilor, cum nici nationalistii, extremistii, preponderent legionari, nu erau dispusi sa le acorde nici un fel de drepturi. Istoria in schimb a pus “cartile” o singura data in mana femeilor romane: atunci cand sotii lor au plecat pe front, in Primului Razboi Mondial. Atunci au fost mandatate sa raspunda  de treburile administrative ale societatii, sa dezvolte agricultura si industria, iar din 1916 s-a infiintat inclusiv  un oficiu de plasare a fortei de munca preponderent feminina. A fost momentul in care femeile  au ocupat functiile detinute pana nu demult numai de barbati in intreprinderi si institutii publice. Femeile au muncit in spitale, au ingrijit raniti pe front, au administrat tara, dar, cand barbatii s-au intors de la razboi, acestia le-au trimis din nou la cratita, aratandu-le unde le este locul.  Desi considerata cea mai democratica constitutie pe care a avut-o vreodata Roamnia (este vorba despre cea din 1923), aceasta a fost democratica doar cu barbatii. In 1929, Alexandrina Cantacuzino a infiintat primul partid exclusiv feminin, "Gruparea Nationala a Femeilor Romane". Ea era de parere ca  „femeile nu trebuie sa se inscrie in partidele politice pana in ziua in care vor avea drepturi integrale“. Primul sau proiect pentru emanciparea femeii a fost infiintarea in 1910 a "Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane". Aceasta societate se dorea a fi o alternativa a procesului educational al fetelor din tara care pana atunci fusesera trimise in pensioanele europene. Totodata a participat alaturi de  Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Falcoianu  la infiintarea "Consiliului National al Femeilor din Romania". Acest consiliu avea rolul de a stabili contacte cu alte organizatii feministe puse in slujba statului, familiei si apararea intereselor femeilor. In cadrul consiliului functionau 9 departamente:  asistenta sociala, igiena, legislatie, munca, sufragiu, pace, unitatea de morala, represiunea traficului de femei si presa. Tot  Alexandrina Cantacuzino s-a zbatut sa infiinteze un partid independent al femeilor, astfel ca, in anul 1929 a luat fiinta "Gruparea Naţionala a Femeilor Romane" care pregatea femeile pentru viata politica romaneasca. Ea considera ca “a lupta pentru imbunatatirea soartei femeii, a o indruma din cea mai frageda copilarie pe calea muncii binelui si a onoarei, este a face feminism, in cea mai pura, mai inalta acceptiune a lui”.  Alexandrina Cantacuzino a participat la "Consiliul International al Femeilor"  de la Washington si a fost aleasa vicepreaedinta. Tot ea a infiintat la nivel international "Mica Antanta a Femeilor",  grupand  asociatiile feministe din Romania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia si Grecia. A pus in discutie teme precum problema tinerelor mame, viata sexuala a femeilor , statutul copiilor legitimi si nelegitimi, schimbarea legislatiei cu privire la paternitate si responsabilitatea parintilor. Ceea ce m-a socat atunci cand m-am documentat pentru acest subiect a fost faptul ca nu barbatii au fost aceia care s-au straduit sa ii minimalizeze rolul in miscarea feminista, ci chiar membrele active ale "Asociatiei pentru Emanciparea Civila si Politica". Acestea au acuzat-o ca s-a erijat in lider al miscarii, ca a incercat sa monopolizeze atentia publica, ca si-a exagerat rolul si aportul in interiorul asociatiei.  Femeile din Romania niciodata nu au stiut sa tina aproape una de alta. Ma-ntreb ce sanse ar avea un partid politic al femeilor in Romania de azi? Dar exista o Alexandra Cantacuzino cu viziune, autoritate si dedicatie pentru cauza femeilor din tara asta? Cum ar fi privita o astfel de initiativa de catre politicienii nostri? Si cand au de gand femeile din tara asta sa isi asume rolul pe care il au, constientizand ca pot fi o forta doar impreuna? Greu de spus. Pana una-alta, un lucru este cert:Alexandrina Cantacuzino a dominat miscarea de emancipare socio-culturala si politica a femeilor din perioada interbelica. Desi a fost o personalitate controversata, ea ramane lidera miscarii feministe din Romania , promotoarea miscarii de emancipare politica a femeilor din Romania. Luati aminte, Doamnelor! Se poate! Doar sa vreti sa indrazniti!