Am parasit Alsacia bucurosi de tot ceea ce vizitasem si gustasem. Am parcurs peste 900 de km pana la Comburg unde ne-am cazat pentru urmatoarele 3 zile. Inainte sa luam Bretania la rascolit, am facut un scurt popas in Normandia. Depasisem fazele de negociere cu privire la timpul pe care trebuia sa il alocam acestei regiuni incarcata de istorie. Nu doream sa aprofundam subiectul debarcarilor din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si nici biografia Ioanei D'Arc nu ne atragea in mod deosebit. Noi eram interesati sa vedem peisajele de pe Coasta de Alabastru, sa mancam fructe de mare si sa vizitam Mont Saint Michel la ora fluxului. In Evul Mediu, Normandia a fost un mare regat care a rivalizat cu regatul Frantei, iar Ducii normanzi au reusit sa isi pastreze statutul si puterea fata de regii Frantei. Astazi, Normandia concureaza de la egal la egal cu suratele sale: Bretania, Valea Loarei si Provence. De la Comburg la Saint Michel sunt aproximativ 41 de km pe care ii parcurgem foarte repede cu masina.
De departe vedem stanca de granit din Golful Saint -Malo inalta de peste 78 de metri pe care a fost ridicata abatia. Parcam pe continent intr-un spatiu vast amenajat cu locuri de parcare pe hectare intregi. Intre loturi sunt trotuare, restaurante si toalete. Din parcare se vede abatia si nerabdarea tuturor creste. Oamenii merg in valuri, unii pe jos, altii cu autobuzele care circula tur-retur gratuit si te lasa la mijlocul podului construit in anul 2014. In timpul fluxului, abatia pare amplasata pe o insula, in timpul refluxului, aceasta devine peninsula atunci cand limba de pamant se prefigureaza printre apele care se retrag in matca.
Citisem acasa ca mareele sunt spectaculoase, printre cele mai puternice din Europa, putand atinge o amplitudine de pana in 10-12 metri si ca vin cu forta unei herghelii de cai in galop. Stanca pe care fusese ridicata abatia, situata la varsarea raului Couesnon, reprezinta granita dintre Normandia si Bretania. Ea are un perimetru de 900 de metri si in acest loc a fost ridicat un sat in care traiesc astazi 41 de oameni si o manastire fortificata care a fost construita intre secolele 8 si 14. Se zice ca, in timpul Razboiului de 100 de ani, abatia a fost singurul obiectiv strategic care nu a putut fi cucerit de catre armata engleza. Trecem de poarta de intrare si urcam nerabdatori sa vedem spectacolul naturii.
Urcam cat mai sus pe stradute inguste si nenumarate scari abrupte. Ignoram magazinele cu suveniruri, terase in care berea te imbie peste tot, ne prefacem ca nu simtim aromele diferitelor preparate care ne rascolesc stomacul de pofta, ne incapatanam sa prindem un loc bun, sa admiram spectacolul naturii. Abia atunci scoatem brosura pe care am primit-o atunci cand am platit intrarea in abatie (9 euro) si citim ca istoria muntelui Saint Michel a inceput in anul 708 cand Aubert, episcopul de Avranches, a ridicat pe muntele Tombe un sanctuar inchinat ingerului Mihail care i se aratase in vis, transformand astfel muntele in loc de pelerinaj. In secolul 10, credinciosii benedictini se instalasera in abatie, ridicandu-si case la poalele muntelui. Privita de departe, abatia pare sa semene cu o fortareata.
Din timpul Revolutiei Franceze si pana in 1863, abatia a fost transformata in puscarie, iar astazi este unul dintre cele mai apreciate obiective turistice din Franta, fiind vizitat anual de peste 3 milioane de curiosi. Abatia este enorma, fiecare turist facand slalom printre cladirile episcopilor, biserica construita pe varful stancii la 80 de metri deasupra marii pe o platforma de 80 de metri latime, prin gradinile unde se tin sarbatorile religioase, bucatarii, arhivele manastirii, nenumarate terase si magazine cu suveniruri si foarte multe scari. De pe terasa Saut-Gaultier se vede arcul neogotic al clopotului si statuia din cupru aurit a ingerului Mihail. Privind in zare, se poate admira privelistea golfului Cancale pana la stancile Normandiei si cele doua podisuri de granit, Mont-Dol in sud si Tombelaine in nord.
Eu, insa, pot sa va spun cu subiect si predicat asa: mers pe jos 4 km, urcat in varful motului de frica fluxului care vine cu valuri inalte si cu viteza cailor in galop. Stat cu inima in gat si stomacul lipit de sira spinarii, n-am respirat,n-am clipit. Asteptat cu sufletul la gura sa vina caii aia macar la trap, ce naiba! A venit fluxul alintandu-se si, asa cum a venit, tot asa s-a dus. Iar eu am ramas cu nostalgia cabalina.
La intoarcere ne-am oprit la una dintre multele crescatorii de scoici de pe faleza Oceanului Atlantic, nu foarte departe de Cancale, o statiune linistita si fara pretentii. Intre localitati, de-a lungul falezei, pe zeci de km, sunt numai crescatorii de stridii, terase si localuri mici unde se pot manca scoici proaspete. De toate felurile.Les moules frites este denumirea clasica a midiilor servite cu cartofi prajiti. Midiile "de buchot" sunt midii crescute controlat si marea mandrie gastronomica bretona. Pentru ca tarmurile Bretaniei se particularizeaza prin ritmul si intensitatea mareelor sale, acestea creeaza un microclimat propice in cultura midiilor care sunt crescute pe stalpi inalti de lemn infipti adanc in nisip pentru a se hrani cu tot ce e mai bun din apele oceanice curate care le spala si a le feri de pradatorii marini. Crescatorii adevarati isi aleg cu grija stalpii de stejar pe care ii fixeaza apoi in adancimea solului nisipos, infasurand franghii de canepa rezistente in jurul lor. Pe aceste suporturi cresc midiile care, in decurs de cateva luni, formeaza ciorchini uriasi ce cochilii negre care nu pot fi vazute decat in reflux. Cand midiile au ajuns la maturitate, ele sunt culese de pe franghii, incarcate in remorcile tractoarelor care brazdeaza coasta si trimise in centrele de colectare. Multe dintre ele sunt consumate direct in pietele de fructe de mare organizate pe faleze sau pe terasele ridicate de-a lungul coastei.
Nu trebuie ratata experienta degustarii stridiilor proaspete aduse in porturi pe care comerciantii le desfac cu niste cutite deosebite chiar in fata ta si sorbite in aerul sarat. Da, poate lipseste romantismul cinei in doi si paharul de cristal in care bulele sampaniei se sparg elegant, dar experienta aceasta in care platourile speciale sunt incarcate cu midii parfumate si servite intr-un cadru lipsit de pretiozitate are farmecul ei.
Cancale este un oras port cochet, raiul stridiilor si al preparatelor pe baza de fructe de mare. In mica piata incropita in port am invatat ca stridiile se clasifica in functie de marime cu numere intre 1 si 5, 1 fiind cele mai mari si mai scumpe. Tot aici am invatat ca specia originara Bretaniei este stridia plata (Creuses ou plates), dar cele mai gustoase sunt cele adanci (creuses sauvages), adica cele crescute controlat.
Am mancat midii si stridii pana am obosit, cu ochii, cu mainile pana ne-au durut buricele degetelor si gura. Niciunul dintre noi n-a scos un sunet, nici nu a respirat pana nu ne-am mai vazut de muntele de cochilii care se ridicase intre noi.
Stridiile sunt aduse direct din ocean in momentele de reflux cu ajutorul unor tractoare speciale. La ora precisa, cand apa incepe sa se apropie de tarm, tractoarele parasesc zona, iar fermele de stridii sunt acoperite de apa in totalitate pana in ziua urmatoare. Aici sunt cele mai mari si adanci maree (apa se retrage 17 km in larg) si reprezinta un fenomen interesant de vazut.
Ne-am oprit scurt in Cancale, o localitate mica , amplasata la nord-vestul golfului Saint Michel, la doar 10 km de Saint-Malo, pe Coasta de Smarald. Orasul se afla la 45 de metri deasupra marii. Faleza este plina de restaurante si terase unde se pot servi stridii, evident, dar si supa de peste, somon, clatite cu beurre salee. Yahturile si vapoarele de mici dimensiuni care zaceau esuate pe nisip la pranz, pluteau frumos pe ape la apus. Noi am admirat statiunea de pe faleza si am plecat spre Comburg. Seara eram lesinati de oboseala si extrem de fericiti. Eram asemeni barcilor esuate pe mal care asteapta fluxul zilei de maine cand urma sa pornim din nou la drum.
Alsacia este o poveste, fie ca vorbim de vinurile sale, fie ca vizitam satele si oraselele amplasate pe ruta vinului. Intregul traseu se intinde pe 170 de km care serpuieste printre dealurile incarcate cu vita de vie intre Marlenheim si Thann. Acest traseu a fost creat de catre Biroul de Turism Francez in data de 30 mai 1953 cu ocazia organizarii unui raliu in aceasta zona, prilej cu care statul a decis ca e un bun prilej de promovare atat a turismului zonal, cat si a calitatii vinurilor produse aici. Noi am luat trenul din Strasbourg catre Colmar dimineata la 9.00.
Orasul este relativ mic, dar centrul lui este extrem de pitoresc. Noi l-am batut la pas, dar n-am rezistat tentatiei de a-l vedea si din trenuletul turistic. Casele sunt pitoresti si perfect intretinute in ciuda vechimii lor.
Turistii umlpu la refuz restaurantele cu stele Michelin, terasele, cofetariile, gelateriile si se intrec in degustat atat vinurile excelente, cat si produsele lor dulci. In centrul orasului se afla Catedrala, intr-o parte a lui, este Mica Venetie alsaciana. Colmar-ul este reprezentativ pentru turismul zonal, fiind unul dintre cele mai cunoscute si reprezentative orase alsaciene.
Centrul vechi si Place de la Cathedrale sunt considerate inima centrului vechi si sunt inconjurate de un labirint de stradute pietruite, strajuite de-o parte si de alta de casele tipice in care a locuit burghezia odinioara. Stilul gotic medieval se regaseste pretutindeni in arhitectura orasului. Biserica Colegiata Sain Martin a fost reconstruita in mare parte in sec 18 si reprezinta punctul de plecare in tururile ghidate cu trenuletul.
In apropierea ei se afla cea mai veche casa din oras, Maison Adolph, ridicata in 1350 la comanda familiei cu acelasi nume. Langa ea se afla fantana cu cele doua capete de leu.
Nu departe de aici se afla Maison Pfister care combina stilul medieval cu cel renascentist, fiind considerata una dintre cele mai frumoase cladiri din Colmar, ridicata in 1537 de Ludwig Scherer.
Peste tot sunt prezente casele pitoresti cu fatade din lemn. Casa Busturilor (Maison des Tetes) este realizata in stil renascentist avand fatada decorata cu busturile unor personalitati.
Eglise des Dominicains a fost ridicata in 1283 si se remarca prin minunatele sale vitralii si prezenta picturii lui Martin Schongauer, "Fecioara in gradina cu trandafiri".
In Place du Marche-aux-Fruits se afla cladirea Koifusce care a reprezentat in trecut centrul economic si politic al orasului. In secolul 15, parterul era folosit ca depozit de marfuri, iar la primul etaj functiona Consiliul Decapole (Federatia Oraselor Imperiale). Aici se plateau taxele pentru actiunile de import-export. Pe ferestrele cladirii inca se mai poate observa stema celor 10 orase imperiale.
Cartierul Krutenau (Mica Venetie) este cea mai renumita zona a orasului care ofera privelisti incantatoare cu vedere la apa raului Lauch pe care barcile circula in voie, dar si spre Biserica Saint Martin sau podurile cochete care traverseaza canalele. Nu trebuie ratat nici Cartierul Tanners plin astazi de terase si restaurante deschise in casele construite in secolele 17-18 si in care functionau odinioara ateliere de pielarie.
La intoarcere, spre gara, am descoperit cateva cladiri in stil Art Nouveau, semn ca timpul nu incremenise in Colmar.
Dupa pranz am vrut sa plecam spre Riquewihr, unul dintre cele mai renumite sate din zona si inclus pe lista celor mai frumoase locuri de vizitat din Franta. Am incercat sa aflam cu ce autobuz putem ajunge acolo, dar francezii nu sunt tocmai amabili cu turistii care nu li se adreseaza in limba lor. Prin urmare, ne-am intors din nou la gara unde am avut surpriza sa ne intalnim cu patrule de soldati inarmati care se plimbau pe strazile orasului.
Ne-am urcat intr-un microbuz care facea turul "drumul vinului" si am platit un bilet de 15 euro pentru cei 10 km/dus pana la urmatoarea destinatie. Nu exista bilet doar pentru Riquewihr, ci pentru intreg circuitul. Deja norii se agitau si vantul se infuria in rafale cand agresive, cand domoale atunci cand soarele nu ne batea in cap.
Cand am coborat din microbuz, am avut senzatia ca eram in satul de turta dulce. Sau in butoiul cu cea mai buna licoare a lui Bachus. Zidurile fortificate sunt sectionate de portile de intrare in vechea cetate.
Imediat ce pasesti interior pe labirintul de stradute pietruite, privirea iti alearga peste tot: la fantanile vechi daltuite in piatra, la casele viu colorate in albastru, galben, turcoaz, verde deschis di violet, cu usi masive din lemn sculptat si impodobite cu ornamente din metal.
Turnul Dolder, situat la capatul strazii principale din cetate, face trecerea intre partea de jos si cea de sus a orasului, casa care reprezenta prin anul 1561 o adevarata minune arhitecturala, avand 5 etaje ridicate pe cadrul de lemn.
Langa ea se afla The Gourmet'house "A l'etiol", cu o fatada bogat decorata. Satul, ascuns intre podgorii si muntii Vosges, are forma patrata, ceea ce il face foarte usor de explorat. El este cunoscut pentru vinul Riesling care se produce aici. Evident ca l-am degustat si noi langa care am comandat si o prajitura grozava. Cand sa plecam, s-a pornit ploaia. Ne-am urcat in microbuz si am pornit sa vedem Valea Vinului Alsacian pe patru roti.
Dealurile aflate la poalele muntilor Vosges erau incarcate de vita de vie, iar ici si colo cate un castel atarna pe un varf stancos la inaltime. Am trecut prin sate fermecatoare care si-au pastrat spiritul autentic demn de secolulele 15 si 16.
Am traversat Obernai - un orasel demn de o carte postala romantioasa,
Barr cu fantana ei minunata ,
Ribeauville cu fortificatiile ei minunate si ruinele a trei castele care au apartinut contilor de Ribeaupierre,
Eguisheim cu castelul in care s-a nascut Papa Sf Leon al IX-lea si superbul porumbar care uneste in V doua ulite,
Haut-Koenigsbourg cu superbul lui castel roz.
Fiecare casa, han sau fantana sunt dovezi de iubire si pretuire a locuitorilor acestei zone fata de traditiile si istoria Alsaciei.
Pana ce si cimitirele au zidurile pline cu ghivece cu flori de parca ar canta si onora miracolul vietii si al bucuriei. Cu parere de rau, insa, pot spune ca am realizat ceva care m-a durut atunci: ca nu imi plac deloc francezii. In marea lor majoritate sunt obraznici si aroganti. Ca, daca nu vorbesti frantuzeste, trebuie sa inveti, daca nu stii de unde sa iei autobuzul, n-ai decat sa iei taxiul. Ca, daca nu iti iei bilet din gara pana in ora 18.00, poti sa cauti ca disperatul sa schimbi hartiile in modene ca sa iti cumperi bilet de la bancomat sau poti sa dormi in gara pana se deschide ghiseul a doua zi. Ca nimeni nu iti schimba banii decat daca vei cumpara ceva pana strangi suma de 23 de euro in monede. La orice 10 euro dati primesti rest 5 in hartie. :))) Stiu, pare funny, dar n-a fost! Daca m-as intoare? Si maine, dar as plecat in mod cert cu o plasa plina cu bani marunti!
