Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

miercuri, 1 iunie 2016

Papusa de carpa


Intamplarea cu pricina se petrecea in jurul anului 1914 pe cand Johnny Gruelle se afla in atelierul sau cand nazbatia de fiica-sa, in varsta de vreo 12-13 ani, a trantit usa de perete si a intrat ca o furtuna oprindu-se in mijlocul camerei. Era evident faptul ca ascundea ceva la spate. Gafaia de emotie si nerabdare si nu stia cum sa recunoasca o fapta pe care tocmai o savarsise si ale carei consecinte nu le putea aprecia. Tatal si-a ridicat privirea de pe planseta uitandu-se atent la chipul ei frumos cu obraji imbujorati. “Ce-ascunzi tu la spate, draga mea?” a intrebat cu voce calma, in vreme ce fetita scotea timid la iveala o papusa prafuita facuta din carpa, cu chip diform. Barbatul s-a lasat usor pe vine, astfel incat privirea lui sa poata strapunge ochii mari ai copilului: “Aceasta a fost papusa pe care bunica i-a facut-o matusei tale pe cand era de varsta ta. Uite, n-are ochisori, nastureii au cazut, iar rochita este deja rupta.” Marcella tinea papusa strans in maini si o privea contemplativ. “Am gasit-o in pod, mama sigur o sa ma certe. Putem sa-i dam un nume?” “Si cum ai vrea sa-i spui?” Fetita cazu pe ganduri si rememora cu viteza povestile pe care tatal le scrisese pentru ea si fratele ei si spuse cu nerabdare: “Raggedy Ann”. Sotia lui, Myrtle, o femeie practica si autoritara, privea din usa scena si zambea. Adora sa ii vada impreuna purtand aceste conversatii, cu toate ca fiica-sa se furisase in mansarda fara sa ceara voie. 



Stia ca nazbatia de fata era muza acestui minunat barbat care isi transformase odrasla intr-un personaj literar. Nici mezinul familiei nu fusese uitat. Cu toate astea, greu si-ar fi putut imagina atunci, in vreme ce privea din catul usii, ca Marcella avea sa fie motorul crearii papusii Raggedy Ann si-a altor jucarii. Marcella Gruelle a murit dupa cateva luni din pricina unor complicatii medicale generate de infectia provocata de un vaccin. Parintii au fost devastati de durere, dar Gruelle si-a brevetat papusa in memoria fiicei sale si a transformat-o intr-o jucarie pe care milioane de fetite au adorat-o. 





In acel noiembrie trist, Gruelle a umplut rafturile librariilor cu “Povestile lui Raggedy Ann” inspirate de fiica lui, transformata intr-un personaj literar recurent in “Marcella- Raggedy Ann Story”. Toate exemplarele erau insotite de cate o papusa de carpa realizata manual, Raggedy Ann, sau a fratele ei, Andy, transformandu-le astfel in unele dintre cele mai adorate jucarii de catre copiii americani. La lansare, papusile erau insotite de o bomboana in forma de inima pe care erau inscriptionate cuvintele "I love you". Legenda spune ca tatal isi trimitea fiul, in varsta de vreo 5-6 ani, la cofetaria din coltul strazii ca sa cumpere inimioarele pe care le coseau mai apoi in pieptul fiecarei papusi.





Cele doua papusi au inspirat personaje literare inzestrate cu atribute menite sa inspire bunatate , incredere si curaj, plasate in lumea basmului, populata de zane si personaje fantastice. 




Incepand din anul 1918, cartile sale au fost vandute impreuna cu papusile Raggedy Ann pentru fetite si Raggedy Andy pentru baieti, pana cand ele au inceput sa fie realizate ca produse de linie de catre Volland si vandute individual in scop comercial.

Johhny Gruelle s-a nascut in Arcola, statul Illinois, in anul 1880, fiind fiul peisagistului si portretistului Richard Gruelle. Cand familia s-a mutat in Indianopolis, tanarul Johnny a facut cunostinta cu lumea literara si artistica din anturajul parintilor lui, dezvoltand astfel o inclinatie spre arta narativa si cea a ilustratiei, devenind ulterior angajat al publicatiei The New York Herald in paginile careia publica benzi desenate in editia de duminica, intitulate “Mr Twee Deedle”.

El este autorul a multor povesti pentru copii si inventatorul papusilor Raggedy Ann si Raggedy Andy.




A fost casatorit cu Myrtle cu care a avut doi copii, Marcella si Andy.


Cred ca aceasta poveste este exemplul perfect pentru frumusetea care doare, tacerea care plange si viata care nu te doboara. La multi ani, copii mari si mici.

duminică, 29 mai 2016

Jurnal rural


Inca un sfarsit de saptamana plin. Plin de viata, de bucurie, de munca, de sudoare, de praf, de tihna, de placere, de savoare…Din nou Dognecea, plecat din Timisoara seara pe la 7, ajuns inainte de 9 la mosie. Jackie, catelul nostru, are un senzor special, caci simte motorul inca de cand masina urca prin serpentie. Asa stie vecinul nostru ca ajungem  si ne asteapta cu bratele in sold si gura pana la urechi in fata portii. “Mai, omule, cum latra cainele asta cand veniti. Simte de la o posta si sare intr-una.” Scoatem sacosele din portbagaj si vecinul pune mana de indata sa ajute. Il vad cum trage cu un ochi in sacose si aproape ca pot sa ii citesc gandurile. Intotdeauna mananca la masa mea caci are grija de casa in lipsa noastra. Si-ntotdeauna vine nebuna cu cate o ciudatnie si il invata pe el, barbat care a lucrat in tinerete in mina, inca o traznaie. Am bagat oalele in frigider, caci de regula vin cu mancarea gata gatita sa avem timp de muncit in gradina. Barbatul meu a adus o sticla de vin ramas de la nunta si s-a retras cu paharul pe terasa sa priveasca lacul in tihna. Un liliac mic, deasupra capului lui, prindea cu tupeu insecte. Broastele oracaiau cat le tineau gurile, iar greierii cantau imprejur in iarba. 


E tare frumos sa stai afara seara si sa privesti lacul. Nici nu-i trecea prin cap sa ridice privirea in gradina, caci iarba crescuse de  jumatate de metru! J Cumparase de vreo 2 saptamani o coasa electrica si maine urma sa dea testul pentru permis de libera practica. Ziua la tara pentru noi incepe pe la 6 dimineata. Bem repede cafeaua si ne facem curaj sa iesim din casa. Unul la plivit buruieni, altul sa invete sa coseasca. Nea Dumitru, vecinul, cum aude galagie, imediat intra pe poarta. Umplu cana cu cafea, i-o pun in brate in vreme ce-mi vad de drum spre straturile cu legume. Roua peste tot, intr-o secunda sunt uda pe picioare. De fiecare data vine dupa mine, caci ii place sa stam la taclale. El stie ce unelte trebuiesc folosite si-mi arata cu rabdare. Ii place pentru ca ascult mereu ca o scolarita silitoare. Il intreb de nevasta, de copii, in vreme ce fac ochii mari de mirare si-i zic: care dracu-s buruieni? “ Apoi, doamna, ‘un’sa stiu? C-ai plantat aici minunatii. Uite p-asta o cunosc, e buruiana, zau, hai s-o smulgem doar p’asta”. Imi da un exemplar-trofeu si, inainte sa smulg ceva, pun dovada martor langa ea. „Ce ne facem, nea Dumitre?“ „Poi ce sa faci, doamna, le lasi sa creasca. Eu multe nici nu stiu sa le zic pe nume, apoi ce sa facem, vom astepta sa dea rod.” Asta primavara, cand am adus plicurile cu seminte din bancile cu seminte traditionale, a scuturat din cap ca nu e bine: “cum asa, fara poza? Nu se face, doamna, ca nu stim ce semanam”. 


Facem studiu de caz, ne uitam care este densitatea plantei pe metru patrat si tragem iute concluzia: sigur e ce-am semanat. Dar ce? Intre timp, iar se pune pe povesti pana ce barbata-miu isi scoate jucaria. Ca un om studios, scoate cartea tehnica si se-apuca sa invete. Vecinul ma lasa dracului pomana si pleaca degraba langa el. Si-l aud din departare: “Dar hamul, dom’doctor, cum se pune?” “De unde sa stiu, Dumitre?” Stau si migalesc la jucarie vreo ora, eu, casapita de soare, plimb buruiana prin gradina in vreme ce-i jumulesc suratele. Ce bune ar fi fost niste indicatoare. Si-mi jur in gand ca data viitoare nu mai risc. Si poza pun! Pe la 11 deja e zapuseala mare. 




Iau foarfeca manuala de tuns iarba si ma bag intre rasadurile cu flori. Sus pe deal, ei plimba dracia de la un capat la altul al gradinii. Pomii in sfarsit se vad si ei, caci marea de iarba e culcata la pamant. L-a pacalit pe-al meu si nea Dumitru este la butoane. Poarta coasa agatata de gat de parca danseaza. Iau telefonul si urc in graba sa ii fac o poza. “Parca esti Terminator, nea Dumitre!” “Dar cine mai e ala, doamna?” “Un film, nea Dumitre, in care a jucat Arnold Schwarzenegger” “Da eu nu l-am cunoscut” “Pe cine?” intreb. “Pe Wenger”, zice el. Ma uit la barbata-miu si ne abtinem sa nu radem. Ii fac o poza. De fiecare data e bucuros, caci i-am facut album de cand am cumparat casa. Si se lauda pe la vecini. Acum ceva vreme a venit un alt satean sa ma roage sa ii fac si lui o poza. “Stai sa iau telefonul, ii zic, si-ti fac imediat”. “Nu, doamna, sa vin in costum si cu cravata, candidez consilier, am nevoie de poza frumoasa asa cum numai mata stii sa faci”. “Dar sa stii, al meu e specialist, nu eu”. “Apoi lasa, doamna, ca eu vreau poza de artist, asa ca mata. Cand oi fi bolnav ma duc la specialist”. Asta e meritul lui nea Dumitru, el ma promoveaza. Clar. Dupa vreun ceas, trec la bucatarie. Racoare in casa, pun oalele la incalzit. Cand pranzul e gata, asez farfuriile si tacamurile pe terasa si ii strig sa vina la spalat sa se aseze la masa. Pun ciorba in farfurii si nea Dumitru ia farfuria in brate si da zor sa manance. “Ce faci, mai vecine? Mananca la masa”, ii zic mirata. “Apoi, doamna, cum sa mananc pe tablou?” Saptamana trecuta pictasem masa de pe terasa si omul se simtea dator sa tina farfuria-n poala. Dupa masa a venit cu soare si caldura mare. 


Dadusera gata jumatate de gradina, dar ramasese inca de cosit tot pe-atat. Barbata-miu a picat mort si-a adormit instant. Spre seara, negri de praf, ne-am tras langa casa. 

Sus, pe deal, iarba era toata cosita si al meu se pregatea de stropit gradina. La gard s-au strans vecinii, semn ca nea Dumitru povestise de coasa si lumea venise la muzeu. Nu stiu cum de nicaieri au inceput disputele politice, care cu cine voteaza, motiv ca spiritele sa se incinga rau. Proptit cu coatele pe gard, al meu radea de se spargea. Parca cineva decupase faza din Poiana lui Iocan din Morometii si-o pusese-n scena chiar in fata portii. Seara am gatit spaghetti, am pus lingura si furculita pe masa si le-am umplut farfuriile ochi. Nea Dumitru mai mult le alerga decat le manca. Ii arata barbata-miu cum se manaca si la fiecare imbucatura zice: ”Ei dracie, mai mult rotesti furculita decat inghiti. Cum ziceai, doamna, ca le spune? Ia sa imi scrii pe hartie ca sa tiu minte”. Am zambit atunci la fel ca si acum cand scriu caci stiam ca nu vrea ca sa stie ce-a mancat, ci ca sa se laude in sat. Am mai patit-o si cu cartoful dulce, cu broccoli, cu ghimbirul, cu turmenicul si cu goji. Era primavara cand venisem cu lastarul de goji si el citea pe eticheta: “Auzi, doamna, e bun si de lichior”. “Las’ca-ti fac si lichior, doar sa creasca si rodeasca.” S-a prins lastarul, dar e mic, asa ca lichiorul mai are de-asteptat. Astazi ziua a trecut in viteza. Am dat iute cu aspiratorul, am maturat terasa si curtea din jurul casei. “Doamna, de ce pui masinaria?” “Ca sa fie curat data viitoare cand venim” , ii zic in vreme ce alergam prin casa. “Da’cine a facut murdar?” ma-ntreaba mirat si imi dau si eu seama: sunt nebuna, obsedata, asta e, in vreme ce iau mopul si dansez pe gresie de la un capat la altul. La 4 am inchis pravalia. Jackie latra trist sau plange in limba lui. Nea Dumitru sta si mai trist sprijinit de gard: “Apoi va astept saptamana viitoare. Nici o grija, sunt atent la casa si stropesc eu gradina”. 


Ne urcam in masina, ii facem cu mana si ma gandesc: a venit vara. Zeci de masini zac de lene la umbra de-o parte si de alta a Ogasului. Corturile sunt montate, pe mese stau in deruta sticlele cu bere. Miroase a mici. Intorc capul spre Lacul Mic. Plin de lume pe carare, toti in costume de baie. E frumos la tara. 

Huliul lui nea Dumitru inca nu-i pandeste gainile, pescuitul este interzis, deci inca nu am inceput lupta cu gunoaiele. Viespile si-au facut cuiburi in gradini si ies la vanatoare, plonjand ca avioanele. De-o parte si de alta, ziduri de verdeata raman in urma masinii. Altele inca vin din sens opus si lumea se bucura de vara. Nici n-am plecat bine si deja mi-e dor.


joi, 26 mai 2016

O nunta lejera

Toate povestile incep cu “A fost odata ca niciodata..”, numai ca in viata, unele dintre ele sunt adevarate si se intampla chiar in zilele noastre. Aceasta este povestea unei iubiri cladite cu migala si tandrete vreme de 6 ani si soldata cu o nunta cum alta nu am mai vazut. Este povestea fiicei mele, plecata de vreo 7 ani in Austria unde a terminat o facultate, si-a construit viata pe care o doreste si o merita. A calatorit in lumea larga, a prestat activitati in folosul oamenilor saraci, a cunoscut civilizatii de pe alte continente si si-a faurit vise pe care sa le transforme in realitati. Cand viata traita intre plecari si sosiri, intre aeroporturi si gari si-a consumat parcursul, s-a intors acasa si s-a maritat. Iubitul ei de atunci, astazi sotul ei, a-ndragit Romania si a invatat sa o iubeasca privind in ochii si dorurile fiicei mele si a zis: ce-ar fi sa facem nunta in Romania? Austria are bani, hai sa ducem prietenii din toata lumea sa vada tara ta, sa dam de lucru firmelor de acolo, sa facem nunta dupa chipul si asemanarea noastra. Si s-au pus pe lucru cu un an inainte. Intre timp, fiica-mea calatorea ba in Nepal, ba in India si organiza de la distanta maniera in care dorea ca cel mai frumos eveniment din viata ei sa se intample. Au inchiriat un conac nu departe de Timisoara, la Hodoni, si si-au dorit sa fie casatoriti in imensul parc ce il inconjoara. Au mers la Casa de Casatorii din oras unde la receptie au avut prima experienta trista. Au fost intampinati cu o indiferenta specifica si care transmitea mesajul subminal: ma plictisiti cu fericirea voastra, am altele mai bune de facut, adica pur si simplu sa stau si sa nu fac nimic. Iubitul ei, cetatean austriac, a intrebat-o in soapta pe a mea: e firesc sa vorbeasca asa cu noi? Caci stiti cum e la tinerete, cand te iubesti si vrei sa te casatoresti, ti se pare ca viata este bucurie si abia astepti sa o imparti cu altii. Intr-un final au decis: facem cununia la Viena. Si asa au facut.
Nu stiu cati dintre voi au citit romanul lui Dan Lungu, “Sunt o baba comunista”, dar va pot spune cu mana pe inima ca noi ne-am intrat in rol. Ne-am rezervat o camera la hotel si-a doua zi de dimineata, imbracati frumosi si extrem de emotionati, am plecat spre locul in care se oficia casatoria. Eram doar membrii familiei, toti cu zambetele pana la urechi, gatuiti de emotii. 
Sala de oficiere, extrem de primitoare, cu multe plante verzi, cu un pian intr-un colt in asteptarea unui pianist, cu un buchet superb asezat pe masa unde tinerii aveau sa isi pecetluiasca destine comune. Doritorii aveau la dispozitie aceasta facilitate: contra costul a 30 de euro, un pianist venea sa cante la ceremonie special pentru tinerii casatoriti. Ginerele meu se trage dintr-o familie de muzicieni, iar parintii impreuna cu surorile lui aveau sa tina in onoarea lor un mic concert care avea sa stoarca multe lacrimi de emotii. Ofiterul starii civile, o doamna zambitoare, cu voce calda, unduitoare, le-a pus in germana aceleasi intrebari ca si la noi, dar tocmai caldura si tonalitatea joasa a vocii m-au emotionat atat de tare incat siroaie de lacrimi mi s-au scurs pe obraji innodandu-mi-se-n barba.


Dupa cununie am mers intr-un superb local traditional, la periferia Vienei, pozitionat strategic intr-un parc cu copaci seculari care ascundeau sub crengi statui albe din marmura.


Pamantul era acoperit de leurda inflorita. 



Aveai senzatia ca ninsese in aprilie, ca acest moment in toata splendoarea lui era celebrat de intreaga natura. 


Pranzul avea menirea de a ne oferi noua, parintilor, posibilitatea de a ne cunoaste mai bine, chiar daca ne pipaiam lingvistic in limba engleza. A doua zi, dis de dimineata, ne-am luat fata proaspat maritata si-am plecat spre casa. Aveam o nunta de pregatit in nu mai putin de doua saptamani. La dus condusesem eu, la intoarcere, nici una dintre noi nu s-a grabit sa faca pe soferul. Am sporovait toti trei tot drumul, Patu, catelul Flaviei, dormea cuminte la picioarele ei. Dand bice cailor, am trecut pe nesimtite de Budapesta si ne apropiam vertiginos de granita atunci cand sotul meu ne-a zis: avem rezervorul gol, suntem pe rosu. Sper ca ne ajunge motorina pana in Mako. Si brusc a luat volanul spre dreapta si a iesit pe prima iesire de pe autostrada. Nici un indicator nu arata ca drumul ar fi dus macar spre Szeget. Ne-am trezit in camp, pustiu in dreapta, pustiu in stanga, ioc case, nici urma de statie de benzina. GPS-ul arata o apa mare in zare. El, in loc sa intoarca masina, dadea bice inainte pana cand, la un moment dat, vocea sintetizata ne-a spus impersonal: opriti masina si luati feribotul. In fata noastra, la nici 20 de metri, raul Mures isi purta cu indiferenta apele la vale in vreme ce noi scrutam zarea cu disperare. Pe celalalt mal, ca in orice zi de sarbatoare, bacul era ancorat la mal, iar locul pustiu. Pana ce si cainii se adapostisera de ploaie in locuri calduroase. Am facut stanga-mprejur si da-i, neica, cu viteza, cat mai aproape de autostrada. N-am mai iesit prin locul in care lui i se paruse  ca scurteaza drumul catre vama, ci am nimerit chiar intr-o benzinarie si nu va spun ce cote de bucurie am atins cu totii in masina. Flavia mustacea in spate, mai tarziu aveam sa aflu ca nu avusese rabdare sa ii povesteasca de acasa iubitului ei intamplarea. Ce sa zic? Viata este frumoasa. Sau macar interesanta. Intr-un final, am ajuns acasa.

Am insirat liste lungi cu lucruri de facut, am taiat cu sarg in fiecare zi fiecare lucru rezolvat, am aruncat foile care ne desparteau de ziua cea mai importanta. Vremea era nazuroasa inca de la inceput. Caci, daca in ziua cununiei am prins una insorita, a doua zi, dis de dimineata, timpul era atat de rece incat ai fi crezut ca-i iarna. Zilele ploioase si-au urmat parcursul si fiecare dintre noi se gandea cu disperare: la nunta o sa fie soare? 
Mirii isi dorisera o nunta lejera, fara rude nestiute, ci doar familiile si prietenii care veneau din lungul si latul lumii. De joi au inceput s-apara: parintii si surorile, iar mai apoi prietenii care au umplut hotelurile. Tot atunci a sosit si mirele nerabdator sa dea o mana de ajutor. 



Vineri a fost o forfota nebuna, am carat materiale, am inceput sa aranjam camerele din conac, parcul, aleile, 


am pictat indicatoare, am facut prajituri, am mers la manichiura, am tras fructe-n ciocolata, habar n-aveam cand se facea noapte. 


Turma de prieteni, romani si straini, particiapau activ la tot ce se-ntampla in jur: aranjau parcul, montau leagane, carau balotii de paie si cate alte nebunii. 



In ziua nuntii a iesit si soarele. Cand am ajuns noi la conac totul stralucea.


Furnizorii montasera corturile, aranjasera mobilierul, 



peisagistul decorase mesele,



intrarile, 


aleea catre locul in care urmau sa fie spuse juramintele. 




Balotii de paie erau acoperiti cu cearsafuri albe si isi asteptau cuminti, asezati in arcuri de cerc, invitatii. La ora 13 au inceput sa apara, emotionati, bucurosi, curiosi, toti invitatii. 



Hamace colorate se leganau in parc, 



dream chatcher-e se unduiau in vant, borcanele cu lumanari stateau suspendate in copaci asteptand sa  fie aprinse odata cu lasarea noptii. In bucatarie, o armata de bucatari alesi atent pe spranceana pregateau meniu vegan atent supravegheati de un masterchef exigent. Asta spre disperarea unui numar mic de rude de-ale noastre, carnivori convinsi.








Siruri de tavi cu prajituri erau stocate in camari caci candy bar-ul duduia de platouri incarcate cu ispite dulci. Un sir imens de domnisoare de onoare sporovaiau ca dupa ploaie aranjandu-se in vreme ce se admirau in oglinda. 


Mireasa era fericita, toata zambet, lumea i se asternuse la picioare. Intr-o camera alaturata, mirele, si el asaltat de cavalerii fara numar, zambea in asteptarea dragei de care urma sa-si lege viata in fata hoardei de prieteni. Barbata-miu isi umfla burta, mandru, incercand cu disperare sa-si ascunda trairile. Eu, saraca de mine, eram beata de emotie. Visasem o zi perfecta pentru ei si eram inca naucita de simplitatea si eleganta unei clipe pe care nu reusisem niciodata sa mi-o imaginez in toata splendoarea ei. Eram soacra! Aveam sa o dau cu buna stiinta, sa recunosc ca nu mai era a mea nici macar oficial, caci sufletul si-l pusese in mainile mirelui demult. Cu precizie nemteasca, la ora 14 a inceput ceremonia. Oaspetii si-au ocupat locurile. Nasul a luat cuvantul si a decretat: astazi vom vorbi cu totii in engleza ca sa inteleaga toata lumea (sau aproape toata lumea J ), dorindu-le tuturor sa se simta cat mai bine. Parintii si surorile mirelui au dat startul primei melodii, iar tinerii si-au facut, timizi, aparitia. Prieteni si rude, rand pe rand, au rememorat amintiri, au facut urari pana cand cei doi si-au rostit juramintele. 


Cautasera luni de zile un ritual care sa simbolizeze acest mariaj. Pamatul din doua tari diferite avea sa se amestece intr-un singur recipient in forme dantelate, doar de el stiute. 



O ora mai tarziu, oaspetii au ocupat mesele, a urmat pranzul, iar feluri sofisticate si frumos aranjate aveau sa defileze printre mese.




Romanii se uitau mirati si se-ntrebau: ce este? Intre feluri de mancare, hamacele se curbau sub greutatea celor ce se odihneau cu burtile la soare. Copiii se jucau in iarba, bebelusii mergeau in patru labute pe paturi la umbra, indragostiti se plimbau de mana, altii fugareau baloane. La 6 si jumatate seara am avut strania senzatie ca toti studentii de la Conservator fusesera invitati la nunta. Viori, mandoline, chitari, tobe, saxofon, tamburine aparusera de nicaieri si s-a pornit dezmatul. Ziceai ca strainii astia se trageau cu totii din Mozart, Liszt, Schubert, Bruckner, Haydn, Mahler sau daca e s-o dam pe jazz, din Josef Zawinul. S-a cantat in continuu, s-a dansat pana la epuizare, cand unii plecau, alti tineri preluau microfonul. Prietenii din Romania nici ei nu s-au lasat mai prejos si au umplut intunericul de licurici intr-un spectacol de foc care i-a tinut pe toti cu ochii mari de mirare. Pe la ora 20.00 se aranjase bufetul, toti erau satui, ici colo cate unul mai gusta de curiozitate. 




Tot pe-atunci au fost scoase torturile vegane, o frumusete si ele, toata lumea le manca din ochi, toti eram satui caci prietenele din Romania se-ntrecusera pe ele insele si fiecare venise macar c-o tava de prajiturele. Una dintre domnisoarele de-onoare confectionase in dar un papion asortat cu tema pentru mire, alta construise o casuta primitoare de daruri pentru tinerii casatoriti. Romanii au pregatit darul in stil traditional, discreti si cuminti, in vreme ce strainii formasera un sir zgomotos tinand in brate cadouri: cosuri cu bunataturi, o lada de lemn imbracata in piele, grea ca o piatra de moara si ascunzand comori (abia a doua zi aveam sa vedem ca fusese umpluta cu nisip si o tona de monede!) si cate multe alte nebunii. Pe la doua noaptea, afara erau vreo 8 grade, dar toata lumea se zbantuia si nimeni nu simtea frigul de afara. Bunicii plecasera dupa gongul de la miezul noptii, iar noi picam de oboseala. Ramasesera doar tinerii care dansau si cantau fara oprire. Pe la 3, ne-am urcat in masina si-am plecat spre casa. Multumiti si fericiti. 



Avusesera nunta lejera perfecta alaturi de toti cei dragi lor. Nu respectasera nimic din nunta traditionala si reusisera ceea ce isi propusesera: sa fie o nunta altfel, doar a lor. Si-au reusit.

PS. Pozele nu imi apartin, sunt facute de prietenii si invitatii copiilor, dar nerabdarea m-a impins sa "fur" imaginile si sa va povestesc ce m-a facut pe mine atat de fericita. Cele facute de fotografi inca nu le-am primit.