Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

joi, 7 aprilie 2016

Arhitectul Károly Kós sau geniul din umbra Timisoarei


In ziua de 16 decembrie a anului 1881 se nastea la Timisoara arhitectul Kos Karoly, artist, grafician, scriitor, profesor, etnograf, istoric, politician si mare patriot ardelean. Pe tatal lui il chemase John Kosck, iar pe mama lui, Sidonia. Din cauza faptului ca tatal a fost relocat, tanarul Karoly s-a mutat la Sibiu unde a urmat cursurile Colegiului Protestant; a fost atras de istoria si cultura transilvaneana si a dovedit reale inclinatii catre artele vizuale. Cu toate astea, parintii au decis ca el sa urmeze cursurile universitare in domeniul ingineriei. Desi initial a studiat ingineria vreme de un an la Universitatea Tehnica din Budapesta, el si-a gasit adevarata vocatie atunci cand s-a transferat din anul doi la sectia de arhitectura. Si-a construit o prodigioasa cariera si a fost numit “Gaudi al arhitecturii traditionale taranesti transilvanene”. In acest scop, el a facut mai multe calatorii in Tinutul Secuiesc, studiind cu atentie zona folclorica de tip Kalotaszeg pe cursul raului Calata. Ca arhitect, a lucrat alaturi de alte nume reprezentative in domeniu precum Moric Pogany, Denes Gyorgy si Geza Maroti. Activitatea sa ca om de cultura a fost canalizata in trei directii: cautarea identitatii nationale, lupta pentru independenta si procesul de reforma sociala si modernizare a societatii. A fost o figura marcanta a miscarii “Fiatalok”, fondata in anul 1906, care avea ca scop crearea unei arhitecturi cu influente maghiare traditionale contemporane. Grupul a imbratisat ideile “Art and Crafts” si modelul miscarii nationale romantice finlandeze, Ardealul devenind sursa de inspiratie pentru “noul stil national traditional”. Kos si-a creat propriul stil bazat pe studiul arhitecturii medievale si populare maghiare, impletit cu tehnicile si elementele moderne de Art Nouveau. Pana la 30 de ani, el a finalizat lucrarile: 

Biserica Romano-Catolica din Zebegeny, 


Pavilioanele Gradinii Zoologice din Budapesta, Scoala Primara si Gradinita din Budapesta de pe strada Varosmajor, 


Muzeul National Secuiesc din Sfantu Gheorghe si 


Biserica Calvina din Cluj. In 1908, Kos a fost inclus in grupul arhitectilor care au reprezentat Ungaria la Expozitia Internationala de Arhitectura de la Viena. In 1910, a cumparat un teren in satul Stana, comuna Almasu din judetul Salaj si a demarat lucrarile la construirea casei sale de vacanta care, din anul 1914, a devenit locuinta permanenta a familiei. 


Intre timp o cunoscuse pe fata preotului reformat Turek din Stana, Balasz Ida, cu care s-a insurat si nu a mai parasit  niciodata aceste meleaguri. 



Casa, ridicata intr-un stil unic, a fost denumita Varjuvar sau Castelul Ciorii. Aceasta cladire este considerata una dintre cele mai ciudate case din tara, avand aspectul unui castel construit din piatra intr-un loc izolat, ascunsa intr-un palc de copaci, la care nu se poate ajunge decat cu masina. 





Cladirea a fost proiectata initial ca atelier de lucru. Dupa ce s-a mutat in noua sa locuinta, a renuntat sa se mai angajeze in alte proiecte in Budapesta si s-a axat pe lucrari in zona Ardealului. In anul 1914 a fost trimis pe front, dar a fost eliberat in scurt timp la cererea Ministerului Culturii. Din aceasta cauza, Spitalul din Sfantu Gheorghe si Casa Regala de Vanatoare au ramas in faza de proiect. 


Alte lucrari de referinta proiectate de el au fost Gradina Publica Wekerle unde Kos a proiectat o parte din cladirile care alcatuiesc scuarul central si 


Biserica reformata din Obuda. Intre 1917 si 1918, a fost trimis la studii in Istanbul la Universitatea Turco-Maghiara unde a studiat stilul bizantin si a publicat monografia “Istanbul-istoria arhitecturii”, la finalul carora i s-a oferit postul de profesor la Facultatea de Arte din Budapesta, post pe care l-a refuzat, alegand sa se intoarca in tara si motivand ca “eu cred ca Transilvania are mai multa nevoie de mine”. Kos a fost un militant al drepturilor cetatenesti din Ardeal. Dupa 1 Decembrie 1918, cei 40.000 de maghiarii din Tara Calatei erau oarecum debusolati, simteau ca isi pierdusera identitatea si traditiile culturale. In plus, de problemele locuitorilor se ocupa Consiliul Dirigent de la Sibiu, un fel de guvern interimar al Transilvaniei care a functionat intre anii 1918 si 1920, iar indiferenta guvernului de la Bucuresti fata de populatia din zona starnea si mai tare nemultumirea maghiarimii transilvanene. El a decis sa resusciteze maghiarimea din tara Calatei si a conceput un plan detaliat pentru constituirea si proclamarea unei republici independente a maghiarilor din Transilvania, sub denumirea de "Republica Catala". El afirmase ca “puterea noastra este neprihanirea noastra!”, iar cei 40.000 de maghiari rezonau in acelasi spirit. Satul Calata se afla la 10 km de Huedin si pe aici trecea unul dintre cele mai importante drumuri comerciale care lega Transilvania de Tara Crisurilor si orasele Oradea si Cluj. Este greu de crezut ca un om cu inteligenta lui Kos n-a realizat faptul ca acest proiect era o utopie de vreme ce singur recunostea ca “poate ca voi fi vocea celui ce striga in pustiu”, dar asta nu l-a impiedicat sa conceapa un statut, sa realizeze grafica unei monede de schimb, a unui drapel si sa lucreze impreuna cu alti aderanti la miscare la compunerea unui imn. El si-a prezentat planul la Sibiu in fata Consiliului Dirigent, dar acestia au respins cererea de obtinere a autonomiei pentru Republica Calata. Documentele prezumtivei republici sunt pastrate astazi in Arhivele din Budapesta, inclusiv modelul de moneda si drapel concepute de Kos. Dar Tara Calatei avea sa ramana in sufletul lui un reper, caci aici el s-a simtit acasa. La intoarcerea in tara a proiectat mai multe biserici romanesti in zona Calata, din localitatile Stana, Babiu,


Tetisu,


 Petrinzel, Ardeova, 

Feiurdeni si 


Biserica cu cocos din Cluj. El a publicat un studiu de arhitectura intitulat “Vechea Calata”, considerat manifestul sau arhitectural. A restaurat un edificiu medieval la Feleac si a proiectat un turn de aparare. El a acordat o atentie sporita patrimoniului cultural regional, bazandu-se pe logica functionala si structurala a caselor taranesti din zona Ardealului. A militat constant pentru recunoasterea si salvarea valorilor etnografice transilvanene, afirmand ca :”Fara a cunoaste vechea arhitectura a vecinilor nostri este imposibil sa caracterizam propria noastra arhitectura”.  In 1921, a fondat "Partidul Popular Transilvanean", devenit ulterior "Partidul Popular Ungar", iar 3 ani mai tarziu a format impreuna cu alti oameni de cultura importanti "Breasla Artistica Transilvaneana". A trait o buna parte din viata la Cluj unde a ocupat postul de decan la Facultatea de Agricultura si a fost membru in Parlamentul Romaniei intre anii 1946 si 1948. In 1940, cand a avut loc Dictatul de la Viena, casa a fost jefuita, iar arhitectul, impreuna cu familia, s-a mutat la Cluj unde a trait pana la sfarsitul vietii. 


A murit pe data de 25 august 1977 in orasul Cluj fiind condus pe ultimul drum de foarte multi transilvaneni. Intelectual versatil, Kos si-a asumat rolul de lider in stimularea economica, culturala si politica a maghiarilor din Romania.


A fost un arhitect talentat si apreciat si, desi nascut in Timisoara, activitatea si  importanta lui in arhitectura romaneasca nu sunt nici cunoscute, nici promovate. Probabil ca locuitorii din Transilvania stiu mai multe despre el decat noi, timisorenii. “Domnul Dumnezeu va cobora peste Transilvania mana sa grea. Va zambi cu tristetea zilei de toamna si va privi cum noaptea scutura roua pe pamant”. 


Bibliografie:

luni, 28 martie 2016

Annie Buzantian - o prezenta unica in lumea parfumierilor contemporani


Annie Buzantian – o romanca de origine armeana, nascuta la Constanta si stabilita la varsta de 20 ani in America, a revolutionat piata parfumurilor pe noul continent, fiind prima femeie detinatoare a titlului de Maestru Parfumier din anul 1998 si cea care a lansat “creatii-reper” pentru branduri renumite ca Marc Jacobs, Estee Lauder si Armani.


Trebuie mentionat faptul ca in lume sunt 3 maestri parfumieri: Annie Buzantian in New York, Roja Dove in Londra si Lie Antoine in Paris. Tocmai de aceea, rolul si locul ei in aceasta industrie este extrem de relevant fiind singura femeie investita cu acest titlu. In 1970, cand a pus piciorul pe pamant american, tara de adoptie fierbea de efervescenta si incuraja tinerii creativi. Nasul acvilin cadra cu chipul ei daltuit de natura in forme specifice natiei din care se tragea. Era tanara, frumoasa, oarecum exotica, plina de curaj si idei noi. O sa ma intrebati de ce m-am oprit asupra nasului? Pentru ca nasul este organul olfactiv a caruit sensibilitate si finete joaca un rol esential in meseria oricarui parfumier. Primul job pe care l-a avut i-a deschis oportunitati nebanuite, fiind angajata intr-o fabrica de parfumuri. Doi ani mai tarziu, a fost angajata la Casa de Parfumuri Firmenich unde a ocupat pozitia de “parfumer trainee” si unde lucreaza de 42 de ani. Muzica a fost cea care a inspirat-o si singura marturiseste ca a ajutat-o sa creeze parfumuri care au scris istorie.”Muzica a fost unul dintre lucrurile care m-au ajutat sa inteleg modul in care sa creez un parfum. Pana ce si limbajul este similar, deoarece vorbim despre note, despre o combinatie armonioasa de note olfactive. Orice noua compozitie incepe prin a pune laolalta cateva lucruri impreuna ca sa iti dai seama daca se potrivesc, iar crearea unui parfum inseamna acelasi lucru”. Un an mai tarziu, a lansat primul ei parfum, “Love’s Musky Jasmin”, fapt care i-a deschis usile unor reputate case de parfumuri: Estee Lauder, Marc Jacobs, Ralph Laurent, Tommy Hilfiger, Vera Wang si Giorgio Armani. In vacantele petrecute la bunicii stabiliti in Bulgaria a vazut lanuri intregi de trandafiri si a respirat cu nesat parfumul lor pregnant. Dar, dupa cum singura marturiseste, “it was like a clean slate” ( a fost un fel de tabula rasa). Mirosul aromei de galbanum i-a amintit de copilarie, de aerul Marii Negre din Romania care razbatea prin geamurile deschise in locuinta aflata in apropierea falezei si a ramas unul din ingredientele de baza folosite in munca de creatie. Sursa de inspiratie sunt amintirile stocate in toate ungherele memoriei, senzatiile, trairile, oamenii si experientele. Creeaza amintiri care miros frumos. “If you have a gift, you have to find it your own way so can stand on your own feet all the time” (daca ai un dar, trebuie sa-ti gasesti propriul drum astfel incat sa poti trai pe picioarele tale tot timpul) , spune Annie. 
Una dintre capodoperele sale este “Puredistance”, creat initial ca parfum personal, dar imediat a realizat ca acesta avea sa fie semnatura ei olfactiva, bumerangul care ii va deschide usile si ii va netezi calea catre succes. 

Parfumul avea sa fie un fel de voiaj catre inima esentelor si cheia care deschidea calea catre frumusetea atemporala. Este unul dintre cele mai exclusiviste parfumuri din lume, fiind asamblat manual si comercializat doar in cateva magazine selecte la nivel mondial. Construit pe jocul dintre aparenta si esenta, parfumul rezultat a fost o aroma la fel de complexa ca un diamant pretios extrem de atent slefuit. Notele de ceai verde, mosc, chihlimbar, flori de citrice, iasomie, magnolie si mimoza reprezinta o promisiune a frumusetii eterne, a elegantei desavarsite, transmitand caldura si senzualitate. Parfumul este prezentat intr-un recipient elegant, ambalat in accesorii extrem de pretioase.

Din aceeasi colectie face parte urmatorul parfum, “Antonia”, denumit dupa numele mamei care i-a fost si sursa de inspiratie. Notele din plante verzi transmit caldura, blandete, optimism.
Ai crede ca ar fi un parfum de moda veche, dar te-ai insela amarnic, caci aroma sa este in afara timpului, dar se potriveste perfect femeii inocente, stapana pe sine, constienta de propria valoare, dansand intr-un echilibru perfect intre optimismul contagios si senzualitatea delicata.  


A urmat “Puredistance M Parfum” un amestec somptuos si senzual de note orientale, rezultand o esenta nobila si extrem de sofisticata, inspirat de interiorul masinii Aston Martin care a fost condusa de agentul secret James Bond. 

Compozitia toarce lenes arome de piele si mirodenii, de paduri si rasini, rezultand o esenta sic, pe cat de senzuala si reconfortanta, pe atat de periculoasa si excitanta.



Directorul de creatie al Puredistance , Jan Ewoud Vos, a ales numele urmatorului succes olfactiv, “Opardu”, si i-a cerut lui Annie sa creeze un parfum hipnotizant, romantic si seducator, care sa fie inspirat de viata de noapte pariziana, care sa exprime opulenta si misterul anotimpurilor de altadata. 


Annie nu s-a lasat mai prejos si a amestecat notele pudrate si moi ale florilor de liliac, tuberoze, gardenii, iasomie si garoafe rezultand un parfum agatat de coapsa timpului, care face legatura dintre charmul de odinioara si modernismul elegant al prezentului.

Cine nu ma crede poate sa incerce. Bani sa fie in pusculita, caci rau n-o sa va para.





Bibliografie:
http://www.puredistance.com


duminică, 27 martie 2016

Destinul scris in palma

Daca te uiti cu atentie la poza, tanara bruneta, al carei par este pieptanat cu carare pe o parte, lasandu-i fruntea libera, iti atrage imediat privirea datorita danturii impecabile care infloreste intr-un zambet larg si inocent. Numele ei este Oona O’Neill si a fost fiica scriitorului american Eugene O’Neill si a scriitoarei britanice Agnes Boulton. Parintii au divortat cand ea avea 4 ani, iar tatal a plecat in Europa impreuna cu femeia pentru care si-a lasat balta familia, rupand vreme de 8 ani orice legatura cu fiica lui. Biata copila i-a trimis nenumarate scrisori scriindu-i “tati, te iubesc atat de mult, nu ma uita!” si implorandu-l sa vina sa o vada. La varsta de 17 ani a fost surprinsa de catre paparazzi intr-un bar de noapte in compania prietenelor ei, Carol Marcus si Gloria Vanderbilt, care aveau sa se casatoreasca fiecare cu barbati mult mai in varsta decat ele, iar pozele au aparut in presa de scandal. 
Tot cam pe-atunci, scriitorul J.D.Salinger in varsta de 22 de ani, autorul romanului celebru “The catcher in The Rye”, a intalnit-o la New York si intre ei s-a nascut o frumoasa poveste de amor platonic care a durat pana cand acesta s-a inrolat voluntar si a participat la debarcarea trupelor americane in Normandia, iar Oona a plecat la Hollywood cu gandul sa se faca actrita. Salinger stia ca nu-l va astepta, motiv pentru care a incercat sa scape de sentimente, daramandu-si iubirea de pe soclul pe care singur o urcase, cuvintele sale  “Little Oona’s hopelessly in love with little Oona” (mica Oona este indragostita pana la disperare de mica Oona) ramanand celebre pana astazi. Multi sunt de parere ca tocmai gelozia si sentimentul de insecuritate l-au ajutat pe Salinger sa transforme o iubire naiva intr-o mare pasiune, dezvoltata in lipsa fiintei adorate. Frumoasa si celebra, Oona a cunoscut o multime de barbati, dar fiecare dintre ei avea un singur gand: sa o aduca in patul lui. 
Printre acestia se afla si Orson Welles, un tanar promitator de 26 de ani care tocmai publicase romanul “Citizen Kane”, care a plimbat-o cu masina, a purtat-o prin barurile mondene si a planificat lungi plimbari romantice incercand din rasputeri sa o cucereasca. Tinerei ii placea vocea lui grava, dar ii displacea profund nasul lui proiemintent, un motiv cu adevarat credibil pentru care tanara aspiranta la cariera de actrita de succes nu putea cadea in plasa lui Cupidon. Conform notelor din jurnalul ei, intr-o seara cei doi s-au oprit pe o banca sub un felinar care isi indulcea lumina in fundalul unui amurg tarziu de vara. Orson i-ar fi spus ca el detinea capacitatea de a-i citi viitorul in palma, iar tanara credula si-a pus palma mica si delicata in mana lui lata si grea. El i-a desfacut degetele unul cate unul descoperindu-i astfel liniile vietii si acesta i-ar fi spus: ”Linia dragostei arata ca te vei marita curand cu un barbat mult mai in varsta decat tine. Cum ar fi, de pilda, Chaplin…” Inocenta faptura ar fi ras la auzul unei asemenea excentricitati, iar istoria nu ne da mai multe detalii cu privire la amorul frugal dintre cei doi protagonisti.  Cert este faptul ca in 1943, Oona se afla deja la Hollywood, participase la catega sesiuni de casting promitatoare si astepta un raspuns. Minna Wallis a organizat special un dineu ca sa o prezinte pe Oona geniului de necontestat al cinematografiei mondiale. Charlie Chaplin cauta o tanara actrita pentru rolul lui Bridget din filmul lui, “Shadow and Substance”. 
Maestrul a contemplat-o pe tanara cu buzele rujate-n mov, nasul drept si ochii stralucitori pusi in valoare de parul negru care-i incadra fata. Purta o bluza neagra cu un decolteu frumos, asortata cu o fusta fancy imprumutata din garderoba mamei ei. 
Tanara s-a uitat in ochii lui incredibil de albastri, la parul lui alb, la statura lui mica ce inainta spre ea nu mergand, ci parca dansand.  La prima vedere, Oona i se paruse mult prea tanara pentru rol si i-a propus sa ii dea lectii de actorie care s-au transformat curand intr-o suculenta poveste de dragoste. 
Chaplin isi facuse debutul la 24 de ani, avea un succes teribil la femei, fusese deja casatorit de 3 ori  cu actritele Mildred Harris, Lita Grey si Paulette Goddard, bifase nenumarate alte relatii de amor care avusesera menirea sa ii complice viata pana la absurd pana la varsta de 54 de ani cand a intalnit-o pe tanara aspiranta la o cariera cinematografica de succes, in varsta de doar 17 ani. Chaplin era deja incurcat de mai bine de un an cu Joan Barry in varsta de 23 de ani care ramasese gravida cu celebrul comic si care isi doarea cu ardoare un mariaj cu acesta, recurgand la santaj si bifand mai multe tentative de sinucidere. Relatia lor avea sa inceteze cand Joan s-a strecurat intr-o dimineata in locuinta artistului si a dat peste Oona goala in patul lui Chaplin, dupa care a luat-o la goana pe scari incercand sa isi taie venele. Dar Chaplin era indragostit pana peste urechi de frumoasa fiica a celebrului scriitor american care inca era minora, iar Joan, impreuna cu mama ei, l-au acuzat de Chaplin de legaturi “imorale” cu un minor pentru care acesta riscase sa primeasca 20 de ani de inchisoare. Comicul, satul de toate femeile care ii complicasera viata pana atunci, desi tot el facuse afirmatia ca, pana la 50 de ani, se culcase cu peste 2000 de femei, se manifestase timid in relatia cu aceasta tanara care a preluat initiativa si i-a usurat astfel partenerului deciziile. Celebrul actor a mutat-o pe Oona in diferite orase din America pe toata durata procesului in care sala de judecata era luata cu asalt de sute de oameni curiosi, pana cand aceasta a implinit varsta de 18 ani si cei doi si-au putut legaliza relatia. Eugene O’Neill a intrerupt orice legatura cu fiica lui refuzand sa o vada timp de 10 ani pana cand a decedat. Chaplin a fost obligat sa recunoasca paternitatea copilului lui Joan si sa ii plateasca o pensie alimentara de 75 de dolari pe saptamana. 

Chaplin si Oona s-au casatorit un an mai tarziu si au avut impreuna 9 copii, dintre care au supravietuit doar 8, dar relatia lor a avut de suferit datorita procesului. Sallinger, mirat ca Oona nu-i mai raspundea de o vreme la scrisori, a aflat despre mariaj din cronicile de scandal si, suparat, s-a insoara cu o nemtoaica, Sylvia, despre care a aflat ulterior ca a fost membra a Gestapo-ului si de care a divortat dupa 8 luni de la casatorie. El s-a recasatorit cu Claire Douglas cu care a avut 2 copii pe periada a 10 ani de mariaj, dupa care a divortat. Nu stim sigur daca genialul Orson Welles chiar stia sa ghiceasca in palma, dar acel amurg romantic care i-a indemnat pe cei doi sa se opreasca pe o banca stinghera si-a pus amprenta pe destinul a trei barbati renumiti in care Oona a detinut rolul principal.

Bibliografie:
Oona & Salinger – Frederic Beigbeder

marți, 8 martie 2016

In vecinatatea mortii impreuna cu fratii Minovici

N-am sa fac un secret din faptul ca mi-a placut la nebunie romanul "Solenoid" al lui Mircea Cartarescu. O carte care te obliga la introspectie serioasa, la redefinirea eului, la repozitionarea propriei personalitati in destinul pe care ni-l construim singuri. Nu am sa fac nici un fel de analiza a romanului pentru ca fiecare cititor il simte in mod diferit, iar emotiile sunt oarecum personale si imposibil de descris. Dar au fost cateva capitole care au condus de repovestirea unor experiente si biografii care pe mine m-au impresionat. Una dintre ele a fost o scurta trecere in revista a vietii fratilor Minovici. Sa fie datorita faptului ca sotul meu este medic legist si oarecum unele informatii le stiam trunchiat, iar curiozitatea m-a fortat sa cercetez ceva mai aprofundat? Sau poate pentru faptul ca viata nu poate fi judecata si interpretata decat pusa in balanta cu moartea? N-as sti sa va dau un raspuns concret. Insa ceea ce stiu cu certitudine e ca n-as putea sa trec mai departe fara sa va spun si istoria acestui domeniu asa cum l-am inteles eu.
La marginea Bucurestiului, langa lacul Herastrau, s-a nascut in anul 1872 dintr-o familie de armeni veniti din Botosani arhitectul si inginerul roman Hristea (Cristofi) Cerchez. Acesta era unul dintre cei 17 frati  din care 11 isi gasisera sfarsitul in urma epidemiei de holera. A absolvit "Scoala Nationala de Poduri si Sosele" in 1894 si si-a continuat cursurile de arhitectura la Politehnica din Milano in urma unei burse private pe care i-a acordat-o doamna Elena Turnescu. La intoarcerea in tara, mentorul lui avea sa fie arhitectul Ion Mincu, reusind mai tarziu sa isi impuna stilul sau personal caracterizat de casele cu cerdac, marcate de foisoare laterale, stalpi decorativi din lemn cu capiteluri si discuri ceramice. Constructiile sale au fost proiectate cu un singur etaj, cu pivnite la subsol, cu spatii de primire (sufragerie, salon si birou) la parter si dormitoarele cu bai si toalete la etaj. Se inspirase  din arhitectura traditionala a caselor targovetilor din sec 17, dominate de fatade asimetrice, geamlacuri ornate cu panouri de stuc si intrari care copiau portile taranesti “garlici”.
Viata lui avea sa se intersecteze cu cea a unei familii de vlahi aromani, familia Minovici. Batranul Stefan Minovici, primar in Ramnicu Sarat, a avut 13 copii din care au trait doar 9: 6 baieti si 3 fete, dar 3 dintre ei aveau sa ii duca numele si renumele in istorie: Mina, Stefan si Nicolae.
Mina era cel mai mare dintre cei trei si a intrat in istoria medicinei ca parintele medicinii legale si farmacist. Situatia grea a familiei avea sa ii forteze destinul si sa il oblige sa isi construiasca o cariera de succes prin propriile sale puteri. Tatal le murise de tanar, iar Mina a fost obligat de conjunctura sa preia fraiele autoritatii parintesti ajutandu-si mama sa le dea un rost in viata fratilor mai mici. Din lipsa posibilitatilor financiare, si-a intrerupt studiile gimnaziale si s-a inscris la Scoala Superioara de farmacie. A obtinut atestatul de asistent in farmacie o data cu dreptul sa urmeze cursurile academice pentru obtinerea licentei. Carol Davila a fost impresionat de inteligenta si seriozitatea lui si l-a pastrat preparator la catedra de chimie, oferindu-i sansa sa urmeze in paralel cursurile Facultatii de Medicina. Dupa ce a absolvit, s-a specializat in toxicologie si medicina legala la Paris. A facut sacrificii imense ca sa isi poata finaliza studiile, rabdand de foame si de frig pana cand efortul lui a fost incununat cu titlul de doctor in urma sustinerii tezei de doctorat cu tema “Studiul medico-legal despre moartea subita in urma loviturilor primite in abdomen si laringe”. Astfel, Mina si-a facut intrarea in mediul academic francez, primind “Certificat de Scolarite” si fiind ales membru al Societatii de Medicina Legala din Franta. Ulterior au urmat studiile cu adevarat valoroase: “Studiu medico-legal asupra alcaloizilor cadaverici””, “Putrefactia din punct de vedere medico –legal”, “Asupra criminalitatii feminine in Romania” si “Tratat complet de medicina legala” in doua volume. Cand s-a intors in tara, visul lui a fost sa infiinteze primul institut de medicina legala din Romania care astazi ii poarta numele. El considera medicina legala “o stiinta cu totul speciala” datorita rolului “eminamente juridic, prescris si fixat prin lege”. 
Cladirea a fost construita in 1892 de catre arhitectul Hristea Cerchez la intersectia strazii Cauzasi, astazi Splaiul Unirii, si daramat de catre Ceausescu in 1985. Era o constructie masiva, cu o cupola uriasa absolut impresionanta prin dimensiuni si sobrietate. 
In “Solenoid”, Mircea Cartarescu descrie intr-o maniera alegorica aceasta cladire : ”Era o constructie ciclopica, o cupola uriasa de piatra, ca un ochi deschis spre cer, inconjurata pe inelul lat care-i dadea ocol, de douasprezece statui ale starilor de umbra ale sufletului: Tristetea, Disperarea, Groaza, Nostalgia, Amaraciunea, Mania, Revolta, Melancolia, Greata, Oroarea, Jalea si Resemnarea. Toate erau de bronz innegrit, de trei ori mai mari decat proportiile umane, si reprezentau femei in vesminte searbede, cu fete de carbune. Singurele vii si pline de-o forta convulsiva erau bratele lor goale, neinchpuit de expresive in gesticulatia lor incremenita. Mainile acelea terminate cu gheare, inaltarea blasfemator catre cer, pareau labele articulate ale unei capuse exorbitante. In apexul cupolei se ridica in postament pe care levita, la jumatate de metru de piatra lucioasa (incat de jos nu se observa ca marea si greaua statuie nu atingea soclul in nici un punct), a treisprezecea statuie, Damnarea, de patru ori mai inalta si mai masiva decat celelalte, ridicandu-si direct catre zenit fata cu gura cascata intr-un urlet mut, inspaimantator, etern.” 
Cladirea a costat Comuna Bucurestilor 87 de mii de lei aur, iar statul roman alte 50 de mii lei aur. Institutul a fost o premiera mondiala, tinand seama ca morga pariziana si cea londoneza au fost inaugurate in jurul anului 1920, si a servit ca model si altor tari. Daca imi aduc aminte, cred ca in Brazilia exista o copie fidela a acestei cladiri. 
Imensul mausoleu al mortii era compartimentat in camere pentru expunerea si conservarea  cadavrelor, salile de autopsii, salile de prelevare de organe, laboratoare de microscopie, fiziologie, anatomie patologica - toate dotate cu aparatura ultramoderna, un amfiteatru cu o capacitate de 300 de locuri, o biblioteca, o capela si un muzeu cu exponate anatomice si instrumente folosite in comiterea crimelor sau a cazurilor de sinucidere. 
Fiecare exponat avea atasat un scurt istoric, o poveste. Tot de institut apartinea si Scoala Stiintifica de Politie, similara astazi serviciului de criminalistica. Pe langa munca din cadrul institutului, Mina a avut si o activitate academica: in 1896 a inceput sa predea cursuri de medicina legala la Facultatea de Drept, iar in 1919 a devenit decanul Facultatii de Medicina. A murit in anul 1933 la varsta de 75 de ani lasand cu limba de moarte ca “oriunde voi muri, corpul meu sa fie adus la Institutul Medico-Legal unde voi fi depus la capela. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o parada. Voi fi transportat in cimitirul Bellu cu dricul automobil. Sotia mea, care dispune de corpul meu, este rugata sa nu-mi incalce ultima dorinta.” Din fericire, n-a mai apucat ziua in care buldozerele comuniste puneau la pamant cel mai mare si modern institut medico-legal din Europa la vremea cand a fost inaugurat si o importanta cladire de patrimoniu national. In urma lui a ramas primul tratat de medicina legala redactat in Balcani care reprezinta si astazi biblia medicinei legale romanesti. Cand starea lui de sanatate s-a agravat, la conducerea institutului a fost numit Nicolae care a ocupat aceasta functie pana in 1938 cand conducerea i-a revenit profesorului Theodor Vasilescu, ginerele lui Mina Minovici.
Stefan a fost cel de-al saselea fiu din familia lui Stefan si Sofia Minovici. Nici acesta nu a avut o copilarie fericita, dupa moartea tatalui fiind obligat sa isi aduca si el aportul la intretinerea familiei. In fiecare duminica si de sfintele sarbatori mergea la biserica sa traga clopotele, sa bata toaca, sa ajute preotul la oficierea slujbei si sa cante in strana alaturi de paracliser. Banii pe care ii castiga ii ducea mamei pentru hrana. Viata lui avea sa se schimbe in bine cand Mina a prins cheag in capitala si si-a adus familia langa el. Tot datorita lui, Stefan a plecat la Berlin si a studiat farmacia. La intoarcerea in tara, a infiintat “Asociatia generala a corpului farmaceutic din Romania” , “Catedra de chimie analitica” si “Societatea de chimie din Romania”. A murit in 1935 in urma unei hemoragii cerebrale.
Doua dintre proiectele lui Hristea Cerchez au fost comandate de catre fratii Minovici: primul – Institutul de Medicina Legala, iar cel de-al doilea a fost Vila Minovici sau Vila cu 40 de clopotei, situata in apropierea lacului Herastrau in prelungirea strazii Lucaci, pe care arhitectul a construit-o in anul 1904 in stil traditional romanesc si care avea sa devina un punct de referinta pentru lumea buna care se plimba cu trasura la Sosea. In primavara anului 1903, dintr-o birja au coborat in plin camp doi barbati: Nicolae Minovici, proaspat medic legist cu doctorat obtinut la Paris si arhitectul Cerchez. Venisera sa discute despre noul proiect care avea sa prinda contur chiar in acel loc intins pe care tanarul medic il cumparase la margine de oras. Aici dorea sa isi ridice o vila moderna cu gradini care aveau menirea sa sporeasca frumusetea arhitecturii vilei. Avea sa ii lase libertate creativa deplina, iar arhitectul a ales sa proiecteze un asezamant in stilul neo-romanesc intr-un camp pustiu populat de lupi, ciute si pasarile salbatice ce-si facusera cuib in salbaticia lacului din imprejurimi. Cerchez nu s-a dezmintit si a ridicat “prima casa in stil popular romanesc” langa bariera de nord a Bucurestiului. 
Aici dorea Nicolae sa isi expuna colectia de opere de arta populara si sa organizeze intalniri familiale sau cu prietenii si colegii de breasla. Doi ani mai tarziu, aici functiona primul muzeu privat. In 1936, tot Nicolae avea sa doneze muzeul prin testament capitalei cu conditia ca niciodata sa nu i se schimbe destinatia. Vila era inconjurata de o superba gradina a carei frumusete a fost sporita de sculpturile decorative realizate de Wilhelm August von Becker.
Nicolae Minovici a fost cel de-al 7-lea copil al familiei Minovici si avea reale inclinatii artistice. Dupa ce absolvise cursurile liceului Sf Sava, s-a inscris la Scoala de Belle-Arte, dar s-a retras dupa primul an de curs. Mina, fratele mai mare, l-a convins sa se inscrie la Facultatea de Medicina, dar el a ramas un iubitor si colectionar de obiecte de arta toata viata. Meritele sale in medicina legala au intrat in analele de specialitate, fiind cel care a reusit sa identifice un hot in baza amprentelor digitale. Era fascinat de lumea periferiilor citadine care isi purta cu mandrie ostentativa tatuajele, fapt care l-a incurajat sa isi dea un doctorat cu lucrarea “Tatuajele in Romania”, lucrare cu tematica unica in Romania pana in acest moment. El a inteles importanta tatuajului ca forma de identificare a unui cadavru. In acea perioada, cele mai multe persoane tatuate erau straini, dintre 66 de cadavre, 56 nu erau romani. Desenele erau dintre cele mai ciudate: cuplul regal al Romaniei sau “nudul amantei sale care facea un mare contrast cu cadavrul fiului sau”. El platea persoanele tatuate cat inca erau in viata cu conditia ca, dupa moarte, pielea sa ii fie donata. A decupat aceste tatuaje si le-a expus in muzeul din Institutul Medico-Legal. Tot Cartarescu povesteste despre pasiunea obsesiva a lui Nicolae intr-o maniera extrem de pitoreasca: “ “De mic, spun cercetatorii vietii sale , fusese atras de arta abstrusta a tatuajului. Cutitarii si puscariasii de care era plin orasul dunarean pe vremea copilariei sale aveau pe trupurile lor slabe si viguroase, din frunte pana la labele picioarelor si de pe buze pana pe testicule, nenumarate desene incrustate grosolan in piele, o adevarata cronica primitiva, grotesca, hilara si terifianta in acelasi timp a cucerniciei lor, a iubirilor lor, a poftelor lor, a nelegiuirilor lor, a fricilor si extazurilor lor. Erau inimi strapunse, serpi cu solzi verzi si albastri, femei cu sani enormi si fete oligofrene, coane si dumnezeiesti ochi triunghiulari, sfinti cu aureole, picioare cracanate cu vulve desenate obscen, rosii tipatoare,-ntre ele. (…) Cand intrase student, in 1888, la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, Nicolae isi cumparase un aparat foto Kinetograph, o simpla lada de placaj cu doua lentile montate-n tuburi de alama lustruita si se-ntorsese in fabuloasa Braila. Rezultasera patru sute de fotografii de barbati si femei goi, tatuati de sus pana jos, si un studiu etnografic numit “Tatuaje din zona dunareana”, care a fost primit excelent intre specialisti. Cu aceeasi ocazie incheiase contract cu zeci de braileni care, contra unei sume nici macar generoase, se angajasera ca, dupa moarte, sa-i cedeze lui Nicolae pielea inainte de a fi ingropati. Si intr-adevar exista si azi la muzeul Morgii cinci sau sase astfel de piei tatuate, umplute cu zegras de taxidermistii abili ai institutului si cu ochi de sticla, asemenea animalelor de la celalalt muzeu initiat in epoca, cel de stiinte naturale, opera lui Grigore Antipa”(pag 364 si 365). Tot lui i se datoreaza infiintarea primei Societati de Salvare din Balcani, intretinuta vreme de 3 decenii din venituri personale. El a creat primul spital de urgenta din Romania si al doilea din Europa. Socant a fost faptul ca a studiat vreme indelungata efectul spanzurarilor asupra corpului uman, bazandu-se pe experientele personale rezultate din actiuni atent controlate si monitorizate,  care au condus la publicarea altei lucrari de referinta, “Studiu asupra spanzurarii”. Nicolae folosise un fel de parghie cu ajutorul careia un asistent il tragea progresiv in lat. Intre cei doi se stabilise un fel de cod nonverbal, prin care Nicolae ii arata cand trebuie sa slabeasca latul si sa il lase pe pamant. Unele experimente durau de la 4-5 secunde pana la 25-26 de secunde, iar spanzurarile au fost nenumarate. 
Tot Cartarescu descrie in stilul lui caracteristic aceasta pasiune a lui: „Timp de doua decenii, Nicolae Minovici avea sa experimenteze pe el insusi tehnici tot mai sofisticate de spanzurare controlata, in cadrul programelor de cercetari ale Institutului de Medicina Legala. Initial construise un aparat simplu de autoasfixiere: o saltea, un scripete atarnat de tavan, o funie ce era trasa cu putere de chiar cercetatorul lungit, cu streangul de gat, pe saltea. (…) Nicolae Minovici se aspanzurase astfel de sute de ori in cele doua decenii, in adancul straniu al Morgii, dar numai in ultimii cinci ani ajunsese-n Nirvana. Abia atunci publicase principala sa opera, “Studiu asupra spanzurarii” “ (pag  369). El vroia sa stabileasca clar cine se sinucidea prin spanzurare si cine comitea o crima simuland o spanzurare. Competentele sale profesionale l-au ajutat sa promoveze in pozitia de sef de lucrari si apoi de conferentiar la Facultatii de Medicina la Catedra de Medicina Legala. La CV-ul profesional a adaugat in 1926 un mandat de primar al sectorului 3, care avea in componenta mahalalele Rahova, Grozavesti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, Calea 13 Septembrie, Serban Voda, toate prezentand un tablou general cu strazi nepietruite si fara trotuar, fara canalizare si neiluminate, cu maidane pline cu gunoi. Ca un bun gospodar, a decis ca salubritatea sa isi faca treaba in mod constiincios: strazile au fost curatate periodic, arterele principale au fost pavate cu piatra, focarele de gunoi eliminate si locurile transformate in parcuri. A ridicat locuinte pentru gunoieri si maturatori, au fost construite WC-uri subterane, i-a ajutat pe cei sarmani cu bani pentru tratamente medicale sau pentru lemne si alimente, a finantat asociatiile de caritate care se ingrijeau copiii orfani sau abandonati. A eradicat cat a putut medicina empirica practicata de vraci, moase si vrajitoare. Locuitorii l-au poreclit: “Minovici darama tot/Minovici e tarnacop!” A murit in 1941 dupa o lunga suferinta de 3 ani generata de un cancer in laringe, fara sa fi fost vreodata casatorit.
Nepotul lui Nicolae, Dumitru Furnica-Minovici, fiul surorii fratilor Minovici, Elena Minovici, si a negustorului brasovean, Zaharia Furnica, a deschis si el in 1947 Muzeul de Arta Veche Apuseana intr-o casa ridicala in stil Tudor care a fost proiectata de catre arhitectul italian Enzo Canella. Aici au fost expuse colectii de arme medievale si moderne: trofee, arbalete, pusti cu cremene, halebarde, vitralii austriece, germane, flamande si elvetiene, tapiserii flamande, mobilier carti rare, opere de arta a pictorilor flamanzi, italieni si germani, scaune Chippendale, o oglinda venetiana si o superba soba de teracota. Intrarea se facea printr-o poarta din fier forjat, iar aleea mergea pana la usa din stejar masiv care avea aplicata un “martello” din bronz reprezentand-o pe Diana, zeita vanatorii. Deasupra usii se afla un superb basorelief care il reprezentau pe Hubertus, zeul vanatorii.
De ce va scriu acest material? Pentru ca, fara sa vreau, in multele dati cand citesc si incerc din rasputeri sa ma informez, sa descopar si sa invat, constat cu mirare ca cei mai multi dintre cei care au scris istoria Romaniei si au facut ceva cu adevarat important pentru popor, nu au fost romani neaosi. Dar poporul, in marea sa stare de gratie, i-a pretuit asa cum se cuvine.


Bibliografie:
“Prof.Mina Minovici”in pragul unui secol de activitate – Prof Dr, Moise Terbancea, 1982
“Solenoid” – Mircea Cartarescu