Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 30 noiembrie 2018

23 de personalitati banatene in prag de Centenar

Maine vom sarbatori 100 de ani de la infiintarea statului roman prin unirea provinciilor istorice cu Romania. 

Trebuie sa ne reamintim faptul ca, inainte de razboi, Romania era formata din Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Moldova si ca , la 1 Decembrie 1918, Transilvania a fost alipita Romaniei. Ceea ce nimeni nu spune in acest moment este ca Banatul a intrat in componenta Romaniei abia anul urmator, in 3 august 1919 pentru ca, in cadrul Congresului de Pace de la Paris si a Conferintei de Pace de la Paris, problema impartirii teritoriale a Banatului a fost intens negociata de marile puteri. Abia se destramase Imperiul Austro-Ungar si valul revolutionar ajunsese pana in Banat. In cadrul negocierilor de aderare a Romaniei la Atlanta in 1916, Bratianu a cerut ca granita vestica sa fie delimitata de cursul apelor Tisa si Dunarea, ceea ce ar fi inclus cele doua teritorii, Banatul sarbesc si Banatul unguresc. Desi initial Atlanta i-a dat lui Bratianu ce a cerut, acest gest nu a fost unul de bunavointa si recunostinta pentru rolul pe care il jucasera banatenii in Primul Razboi Mondial, ci pentru ca Atlanta avea nevoie disperata de un aliat care sa fie in zona de tampon cu pericolul bolsevic si , mai cu seama, sa-i determine pe nemti sa isi mute trupele de la vest spre estul continentului. Sa nu uitam ca razboiul incepuse in 28 iunie 1914 din cauza faptului ca arhiducele Austriei si mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, a fost asasinat la Sarajevo, capitala Bosniei-Hertegovinei, de catre un student sarb bosniac, Gavrilo Princip. Ceea ce marile puteri au pierdut din vedere in timpul negocierilor de inceput a fost faptul ca granita Romaniei avea sa treaca foarte aproape de Belgrad, iar sarbii  nu priveau deloc cu ochi buni noua reconfigurare teritoriala a Romaniei, cu toate ca sarbii faceau parte din Atlanta. Acesta a fost motivul pentru care Banatul nu s-a alipit Romaniei Mari in anul 1918, ci abia noua luni mai tarziu, in august 1919. In aceste luni au avut loc negocieri intense intre Romania, Serbia, Atlanta si sustinatorii fostului Imperiu Austro-Ungar, iar Banatul a pierdut aceste doua teritorii. 

Desigur, sunt multi romani geniali care au facut din Roamnia o tara mai buna si mai frumoasa, insa am decis sa vorbesc doar despre acei romani care au facut cinste Banatului in acesti 100 de ani. Desi multi dintre ei s-au nascut in timpul in care Banatul era parte a Imperiului Austro-Ungar, activitatea lor a influentat fara echivoc viata si cultura acestei regiuni, reprezentand , de fapt, harta personalitatilor banatene cu care noi ne mandrim.


Cel mai cunoscut geniu al Banatului ramane Traian Vuia, pionier al aviatiei la nivel mondial care a realizat primul zbor cu un aparat mai greu decat aerul. S-a nascut in judetul Timis, in satul Surducu Mic, comuna Bujoru (Bozsorfo in lb.maghiara) care astazi ii poarta numele. El a fost copilul geniu care a studiat zborul zmeielor ca sa poata sa inventeze ca adult propriul aparat de zbor. Este inhumat in Cimitiru Bellu din Bucuresti.


Nascut in Timisoara, Karoly Kerenyi este considerat a fi unul dintre cei mai eruditi filologi ai sec 20. S-a stabilit in Elvetia si a lucrat in mod constant cu celebrul psihiatru Carl Gustav Jung. A publicat zeci de volume dedicate studiului mitologiei Greciei antice si a religiilor, fiind considerat unul dintre pionierii antropologiei culturale. A studiat mitul ca modalitate de cunoastere, transformandu-l intr-o stiinta de sine statatoare. Este inhumat in cimitirul din Zurich, Elvetia.


Lugojeanul Georges Devereux (Gyorgy Dobo), mezinul familiei Jeno si Margit Dobo (tata maghiar si mama – nemtoaica), a fost un renumit psihoterapeut franco-american, fondatorul etnoanalizei, etnopsihanalizei si etnopsihiatriei, care a predat timp de 20 de ani la “Ecole pratique des hautes etudes”din Paris, s-a specializat ulterior in studiul traditiilor indienilor Mojave din America de Nord si populatiei Sedang Moi din Indochina. Este ingropat in cimitirul mohave din Parker, Colorado, USA.


Timisoreanul Francesco Illy, nascut intr-o familie mixta, tata-maghiar si mama – germanca, emigrat in Italia dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial, este inventatorul expresorului de cafea Illetta care ii poarta numele si care este predecesorul aparatului espresso din zilele noastre. Inventia lui consta in inlocuirea apei fierbinti sub presiune cu aburul. Este inhumat in Trieste, Italia.


Timisoreanul Erwin Ringel, celebru psihiatru si neurolog, specialist in prevenirea sinuciderilor, a trait la Viena unde a pus bazele Asociatiei internationale pentru Prevenirea Sinuciderilor.

Fotbalistul Stefan (Pisti) Kovacs s-a nascut la Timisoara, dar s-a afirmat ca antrenor (la Ajax Amsterdam, la nationala Frantei) si a pus bazele centrului de pregatire a viitorilor fotbalisti de la Clairefontaine. A murit la Cluj.


Lugojeanul Bela Lugosi (Bela Ferenc Dezso Blasko) a fost actor, a jucat in 28 de filme  americane si a devenit celebru datorita interpretarii rolului lui Dracula in ecranizarea lui Bram Stoker.


Johnny Weissmuller s-a nascut in actualul cartier Freidorf din Timisoara, fiind sportiv si actor american de origine svabeasca. Parintii lui au emigrat in America atunci cand Johnny avea 7 luni. A fost campion la inot, detinator a 67 de titluri mondiale si 52 nationale. A devenit celebru prin rolul lui Tarzan , ecranizare inspirata de romanul lui E.R. Burroughs. Este inhumat in Acapulco, Mexic.


Fiul barbierului Franz din Jimbolia, Stefan Jager este “pictorul svab” care si-a gasit sursele de inspiratie in viata, istoria si obiceiurile din Banat.  In picturile sale se regasesc case si gradini din zona Banatului, scene din cadrul sarbatorii Kirchweih-ului si scene de munca.


Adam Muller-Guttenbrunn s-a nascut in Zabrani, jud Arad, a fost om politic, scriitor, romancier si critic de teatru care a avut o mare influenta asupra teatrului din Viena. A fost directorul Teatrului Orasenesc Jubiliar, astazi Vilksoper (Opera Populara din Viena). In operele sale literare descrie indeletnicirile, traditiile si obiceiurile satului banatean. A murit la Viena unde este si ingropat.


Sorin Titel, eseist, romancier si scriitor contemporan, s-a nascut in Margina, jud. Timis. A scris numeroase  povestiri, romane, schite si eseuri. Este inmormantat in Cimitirul Bellu.


Romulus Ladea, nascut in com. Jitin, jud Caras-Severin, a fost sculptor si profesor universitar la Scoala de Arte Frumoase din Cluj. Lucrarile sale sunt raspandite in multe din orasele tarii.


Emanuil Ungurianu a fost un avocat si filantrop banatean care a sponsorizat biserica si scoala. A infiintat numeroase asociatii al caror scop era finantarea studiilor unor tineri romani saraci, dar talentati. A publicat numeroase articole si studii dedicate istoriei Timisoarei. A lasat prin testament 500.000 de coroane de aur unor institutii publice care au folosit banii pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe din Iosefin, Catedralei Mitropolitane si Casei de Educatie Nationala din Timisoara. Este ingropat in Timisoara.


Dionisie Lintia, nascut in Gradinari, jud. Caras-Severin, a fost un ornitolog roman care a infiintat prima Statiune Ornitologica din Romania in Jurilovca, Asociatia Banateana de Protectie a Naturei (prin intermediul careia a promovat evenimentul “Craciunul Pasarilor”, actiune menita sa hraneasca pasarile pe perioada iernilor), a realizat cea mai mare si diversa colectie de pasari impaiate din Romania gazduita in Muzeul Banatului, a fost primul cercetator care a scris despre importanta biotopului de la Mlastinile de la Satchinez, fapt care a contribuit la declararea zonei ca rezervatie naturala. Este inhumat in Timisoara.


Constantin Daicoviciu, nascut in Cavaran, jud. Caras –Severin, a fost renumit istoric, arheolog, profesor universitar la catedra de antichitati clasice si epigrafie si rector al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, membru al Academiei Romane si politician comunist in perioada lui Gheorgiu-Dej si apropiat al acestuia.


Nascut in Manerau, jud Arad, Ion Vidu a fost un renumit publicist, compozitor, dirijor roman si animator,  “maestru al muzicii corale romanesti” (Viorel Cosma). A compus muzica de teatru, vocal-simfonica si de pian, muzica corala religioasa (liturghii, cantari funebre, pricesne, imnuri, colindetropare, axioane). Este ingropat la Lugoj.


Corneliu Miklosi -  inginer, cercetator si profesor universitar timisorean, membru al Academiei Romane, nascut in comuna Covasint din jud. Arad, a fost cel care a introdus pentru prima data in tara, la Timisoara, troleibuzul. A realizat la nivel mondial masina de sudat capete de sina in situ cunoscuta sub numele de  “Taurus”.


Victor Vlad, arhitect si intemeietor al Facultatii de Constructii din Timisoara, decanul facultatii,  fost director al filialei Banat a Uniunii Arhitectilor din Romania, s-a nascut la Lugoj, jud. Timis. In urma sa au ramas peste 200 de proiecte, lucrari de arta si edificii construite pe tot cuprinsul tarii: Prefectura judetului Timis (in colaborare cu arh. Corneliu Liuba), Palatul Bancii de Stat Timisoara, Casa Comertului de Stat Resita, Caminul Studentesc IMF Timisoara, Caminul Cultural din Igris, blocuri de locuinte, scoli, crese, gradinite si fabrici in Timisoara si Resita, catedrale ortodoxe in Timisoara (Mehala, Iosefin si Piata Stefan Furtuna), Resita, Secul, Anina, Ghiroda s.a.


Ana Blandiana (Otilia Valeria Coman), nascuta la Timisoara, este una dintre cele mai apreciate poete, a carei opera a fost publicata in reviste si antologii in peste 25 de tari de pe intreg mapamondul. Activitatea sa literara a fost recompensata cu multe premii in tara si peste hotare. In prezent, conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului.


Herta Muller, nascuta in Nitchidorf, jud Timis, este o scriitoare romanca, membra a Academiei Germane pentru Limba si Poezie, careia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatura in anul 2009, la propunerea Guvernului German, “pentru densitatea poeziei si sinceritatii prozei cu care a descris plastic universul dezradacinatilor”. O data cu decernarea acestui premiu, scriitoarea intra in galeria marilor scriitori de limba germana alaturi de Herman Hesse, Thomas Mann, Heinrich Boll, Gunter Grass si Elfriede Jelinek care au fost si ei castigatori ai acestui prestigios premiu.


Stefan Popa Popas, nascut in Caransebes, jud. Caras-Severin, renumit caricaturist care a stabilit de doua ori recordul mondial de rezistenta in cadrul Festivalului International de Caricatura de la Saint-Esteve, Franta, realizand in prima sesiune 1527 de portrete color in 10 zile si 10 nopti, iar a doua oara, 2772 de caricaturi color in aceeasi perioada de timp. 


Popas a realizat portretele a peste 200 de sefi de state si guverne. A creat Academia Popa’s, scoala romaneasca de caricatura. Andre Baur il descria ca fiind “o forta a naturii..., este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decat calculatorul”.


Constantin Lucaci, nascut in Bocsa, jud. Caras-Severin, a fost un renumit sculptor si profesor universitar, cunoscut mai cu seama datorita fantanilor cinetice pe care le-a realizat din piatra si otel in Bucuresti, Resita, Constanta, Braila si Drubeta-Turnu Severin. In 2007 a fost inaugurat Muzeul Constantin Lucaci in Sanctuarul San Francesco di Paola in Cambria, Italia, muzeu aflat sub directa coordonare a Vaticanului. In Bocsa a fost deschis in 2012 un muzeu in care sunt expuse 17 sculpturi din otel care au fost donate orasului. Alte lucrari monumentale semnate de Lucaci se afla in Venetia, Anvers, Copenhaga, Ferrara, Milano si Roma. A decedat la Cluj unde a fost profesor universitar.


Ultima, dar nu cea din urma, Aura Twarowska, nascuta Aurora Eleonora Avram, este o renumita mezzosoprana de origine romana, solista a Operei Nationale din Timisoara si a Operei de Stat din Viena. Este nascuta la Lugoj unde, de mica, a studiat mandolina si pianul. Desi a absolvit Facultatea de Stiinte Economice, a reluat studiile in cadrul Facultatii de Muzica din Timisoara si si-a sustinut examentul de master la Universitatea de Muzica din Bucuresti. 


Probabil ca sunt unii care se vor intreba ce a adus bun Banatul Roamniei Mari. Si tot istoria spune ca Banatul si-a adus aportul in zona educatiei pentru ca atunci s-a infiintat Politehnica Timisoara si orasul nostru a fost marcat pe harta educationala a Regatului. Ca economia din jurul Timisoarei si a Resitei va reconfigura harta economica a tarii. In combinatul de la Resita s-au construit locomotive si armament greu in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Ca Timisoara a devenit unul dintre orasele mari ale tarii alaturi de Bucuresti, Cluj, Constanta, Iasi si Cernauti. Daca a fost sau nu benefica unirea Banatului cu Romania? Asta nu stiu eu sa va raspund. De un singur lucru sunt sigura: ca banatenii nu au uitat niciodata colectivizarea si deportarile in Baragan, ca, in vremea comunismului, s-au depus eforturi sa li se ia cu forta identitatea culturala, ca au fost adusi romani din alte regiuni aici special ca diferentele sa fie diminuate. Cu toate astea, spiritul si traditiile banatene au fost pastrate cu sfintenie si transmise mai departe de la o generatie la alta. Si este oarecum ciudat cum, la 100 de ani, banatenii accepta cu mai multa usurinta si in ziua de astazi strainii decat romanii din alte regiuni. Probabil ca unii dintre noi nu uita istoria.

Desigur, personalitatile banatene care ar merita sa fie amintite cu ocazia Centenarului, care au schimbat fata Romaniei si i-au cinstit numele peste hotare, sunt mult mai multe, dar eu atatea mi-am amintit in aceasta zi. M-as bucura sa completati si voi lista cu numele altor banateni cu care trebuie sa ne mandrim. La multi ani, Romania! 

Surse: wikipedia si 

vineri, 16 noiembrie 2018

O poveste cu fluturi



Bunicii spun că Dumnezeu a creat lumea în sase zile, iar în a șaptea s-a odihnit. La început a făcut cerul și pământul, dar, cum era atât de prins de focul creației, a acordat prea mult timp cerului și-a cam uitat de pământ. Prima dată s-a apucat și l-a colorat în albastru, dar la sfârșit i s-a părut prea monoton. A desenat nori albi și pufoși și s-a pus pe scărmănat și umflat până au devenit toți bucălați. Și cum era bătrân, ochii i-au cam obosit și-a zis” “Să fie lumină!” și luna îmbrăcată în voaluri s-a ivit în stânga, iar soarele cu coroana de raze în dreapta tatălui. A despărțit lumina de întuneric și a stabilit doi poli: spălând cu rouă  răsăritul și-mbujorând cerul la apus. A doua zi, fermecat de strălucirea de deasupra, s-a apucat să modelelze stele în trei și cinci colțuri. Și s-a pus pe aruncat până a umplut toată bolta cu sclipici. În cea de-a treia zi cerul era gata și, deși nu prea avea chef, și-a-ntors plictisit privirea spre pământ și-a săpat cu buricele degetelor albiile, și-a stors lacrimile și-a făcut apele  și le-a împins la vale ca să prindă curaj. Ba mai mult, le-a învățat să cânte de la izvoare până la vărsare și le-a-nvolburat puțin. Și cum le mâna la vale, numai iaca ce-a format în grabă mările și oceanele. A creponat apa în valuri înspumate și le-a dăruit măreție, le-a desenat orizonturi și a aruncat peste ele mândre poduri de lumină. Inspirat, s-a pus din nou pe inventat ploaia, neaua, bruma, chiciura și roua. Dar pământul i se părea banal în tonuri închise și-a-nmuiat degetele în curcubee și l-a umplut cu verdeață. A pus pomi încărcați de rod pe dealuri, viță de vie cu struguri cu boabe dolofane si dulci, a umplut grădinile cu legume. Când a isprăvit, se simțea cam obosit, așa că și-a tras norul sub cap, s-a acoperit c-un val și s-a culcat. În a patra dimineață a făcut florile, semințele, le-a învățat să încolțească, să-nflorească și să rodească. Dar sfioasele flori erau înfipte-n rădăcini și nu puteau decât să se uite cu jind la zenit: "Câtă vată albă și pufoasă aruncată pe cer și câte surate sclipicioase stau suspendate în eter!Dă-ne aripi ca să zburăm!" au cerut ele plângăcioase, iar Dumnezeu a zâmbit înduioșat și-n mare taină s-a pus pe meșterit fluturi albi care să mângâie azurul și să îl aducă florilor pe petale ca să le-aline dorul de zbor. Dar cum fluturii semănau prea tare cu fulgii de zăpadă și se crease confuzie în Rai încât nimeni nu mai știa în ce anotimp cernea Atotputernicul timpul, Sfântul Ilie s-a gândit să facă un potop de bine și s-a pus pe colorat. A adunat petale de flori și le-a pictat în mii de culori, le-a amestecat în puful norilor, le-a smotocit bine și a pus norii să plouă în culori. Îngerii s-au strâns roata, nu mai văzuseră atâta vată colorată care plângea în stropi de acuarele. Dumnezeu și-a mângâiat barba lungă și a închis ochii de fericire. Ce lume frumoasă! În ziua a cincea a făcut anotimpurile și-a-ngrămădit fiecare minune la locul ei. Apoi a născocit insectele, animalele, peștii, păsările și târâtoarele și-a populat pământul, cerul și apele. O nebunie! 'Asta da creație', își zise el uitându-se în jur cu ochii mari! În ziua a șasea, când nu prea-i mai rămăsese strop de inspirație, s-a pus pe treabă și-a făcut omul și femeia după chipul și asemănarea lui și i-a zis așa bărbatului: "S-o iubești cu patimă, să–i vânezi ziua animale ca s-o îmbraci în straie moi și călduroase, să culegi roadele pământului ca s-o hrănești. Să-i aduci păsările să-i cânte, apele s-o spele, să-i culegi flori ca să știe c-o iubești! Iar când o s-o vezi sfioasă , să–i aduci roiuri de fluturi s-o mângâie ca să știe că ți-e dragă. S-o iei de nevastă, să-i faci copii sănătoși și harnici și să vă-ngrijiți împreună de gradina ce v-am dăruit-o!" Și Dumnezeu iarăși s-a culcat. Terminase o lume de construit și povățuit. În cea de-a șaptea zi, când s-a trezit, lumea prinsese viață și forfotea pe întreg pământul. Toate regnurile învățaseră rostul iubirii și se-nmulțeau. Iar Dumnezeu s-a odihnit și s-a bucurat. 


Ei bine, asta s-a-ntâmplat în Rai! Cât despre cum râdea în barba spână dracul, asta nimeni n-o mai spune, căci vorba aceea: cele bune să se-adune, că relele oricum vin după tine! 


Nu știu dacă Dumnezeu a lăsat să planeze confuzia pe bieții fluturi, căci cârcotașii susțin în gura mare că sunt oameni care merg cu ei în cap! Alții și i-au pitit în stomac! Iar ce-i și mai ciudat, unele femei s-au transformat în fluturi de noapte! Dar toți au uitat de zbor și-au ramas cu nostalgii și emoții: unele de dor, altele de furie și-s unii care vorbesc chiar de iubire! Precis Dumnezeu a folosit o matrice greșită, căci speciile prea s-au amestecat, iar unele chiar s-au metamorfozat! Astăzi lumea s-a tocit, iar bătrânii sfătoși spun că fluturii sunt suflete călătoare. Cine știe ce-s fluturii cu-adevărat? Poate sunt stele căzătoare ale căror aripi s-au ars în razele de soare. Mama iși scoate grav ochelarii și îi pune încet pe cartea cu filele răzlețe așezată pe măsuță. Ce sunt fluturii-n stomac? Si mă privește cu mirare. "O să înveți atunci când o să crești mare. Dar iată ce-ți pot explica eu ție: până acum câteva decenii, expresia era total necunoscută în limba română. Prima dată a fost folosită în Anglia anului 1908, când expresia “ butterflies in the stomach” a apărut menționată în The Oxford English Dictionary cu explicația “a fancitful name, usually plural, used of the fluttering sensations felt before any formidable venture”. Expresia a fost folosită prima dată cu substantivul la singular în contextul” The three o’clock train going down the valley…gave him a sad feeling, as if he had a butterfly in his stomach” în care senzația genera o stare de nervozitate și anxietate, ca mai apoi, în 1944, să apară în forma de plural: “There was no electrical response to the movement of that firmly gentle hand, no butterflies on the backbone”. Abia în a doua jumătate a secolului 20, expresia a apărut și în limba noastră. Chiar și atunci când preiau ceva dintr-o altă limbă, românii simt nevoia de a-și însuși împrumutul dându-i o tenta "autentic" românească. Pentru că, în forma sa inițială, expresia nu se referea la o stare anume, cu atât mai puțin la o emoție obligatoriu pozitivă după cum lesne reiese din exemplele de mai sus, traducându-se mai degraba prin “ to feel very nervous, usually about something you are going to do” decât în tenta evident romantică și pozitivă folosită la noi de “ to be in love with someone”. Se pare că popoarele latine au preferat această reinterpretare în plan erotic, deoarece francezii explică “papillons a l’estomac” prin “une belle expression pour la sensation renversante d’etre amoureaux”, iar italienii prin “l’euforia dell’amore romantico”. Lasă, c-o să-nveți mai multe la școala. Prima dată trebuie să-nveți teoria, practica se exersează când o să crești mare!" Ciudați sunt oamenii mari. Cum se schimbă povestea în funcție de vârstă! Mie îmi plac fluturii! Le desenez aripile atât de mari pe cât de sus vreau eu să zbor! Și cum vorbește mama în amalgam de limbi străine special ca să n-o înțeleg. Ia să colorez eu aripile și să le învăț să zboare până când o să cresc mare.


luni, 8 octombrie 2018

Dognecea la final de drum



Acum 3 ani cumparam o casa de vacanta, aflata intr-o stare de degradare incredibila si o transformam impreuna cu barbatul meu intr-un “acasa” al nostru, apoi intr-o poveste de viata reala. Vreme de trei ani casa aceasta a scos ce e mai bun din noi si fiecare moment petrecut in ea a fost un dar primit nu numai de la locul fascinant in care este amplasata, ci si multe bucurii de la oamenii din jurul nostru, oameni simpli si iubitori, oameni de care ne-am legat intr-o maniera aparte. 


Am cladit impreuna o viata diferita de cea de la oras, am ridicat o casa din ruine si am trasforma-o intr-un loc in care reveneam la fiecare sfarsit de saptamana cu mare placere. S-au nascut eroi, 


nea Dumitru, nea Ion, Olga ucraineanca, tanti Maria si multi altii ale caror nume nu imi trec acum prin memoria oarecum blocata in simplul fapt ca ne despartim in zilele care urmeaza de o lume ai carei parte am fost ca “doamna doctorului” si “ domnul doctor”.


Viata fiecaruia dintre noi se schimba si asta am stiut-o imediat dupa ce fiica mea s-a maritat acum doi ani cu un tanar austriac. Eram constienti ca va veni momentul cand "acasa" se va rupe in doua, o parte va ramane aici, alta va lua drumul Austriei. In iarna anului trecut am mai facut o schimbare majora: ne-am vandut apartamentul din oras si ne-am mutat la casa intr-o comuna langa Timisoara. Dar nimic nu prevestea atunci decizia pe care aveam sa o luam peste nici jumatate de an: sa vindem casa de la mosie. 


Ne gandeam ca vor trece ani pana cand va aparea primul client interesat si pana cand vom fi pusi in situatia sa incepem sa cautam alta casa pe meleaguri straine. Dupa cinci luni, o pereche de tineri proaspat casatoriti, care citisera articolele de pe blog, au decis sa vina sa o vada.


“Dar e mult mai frumoasa decat in poze. O luam noi” au spus la nici 10 minute dupa ce au intrat in curte. Asa ca ne-am apucat de impachetat. Cum sa pui atatea amintiri frumoase in lazi si cutii si sa le aduci acasa? N-am luat decat lucrurile personale si cele doua lampi vechi pe care le adusesem sa intregim atmosfera rurala. Am facut curatenie, am spalat geamurile, podelele, perdelele, am aspirat, am frecat mobila sa luceasca, am randuit in dulap vesela si oalele, am adus flori si am plantat in petecul de gradina pe care ne propusesem sa il transformam intr-un alt loc asa cum numai in vis ni se aratau toate imprejurul nostru. Nea Dumitru privea trist si vorbea mai mult cu sine decat cu noi: “Cum , mai oameni buni, sapam gropi si punem flori pentru altii? Lasati voi copacii care anul viitor dau rod, a crescut si gardul viu si in primavara trebuia sa il tundem prima data, iar voi acum vindeti si plecati? Of, c-asa e viata, azi esti aici, iar maine in alta parte!” “Lasa, nea Dumitre, ca nu vin lupi in locul nostru, si ei sunt tot oameni!” “Da, doamna, dar ce fel de oameni or fi? Ca noi eram familie, nu mai eram vecini!” Imi inghit cu greu cuvintele si ma fac ca nu aud. Se casca intre noi taceri pline de sentimente contradictorii si parca ne mai inecam in plans. Ne inghitim lacrimile, tacem si plantam flori. 


Seara mergem la culcare, fiecare cufundandu-se in gandurile lui. Jackie, fericit, alerga dintr-o parte in alta a curtii latrand bucuros. Sa fi fost bine trecut de miezul noptii cand il auzim pe dezmatat latrand cat il tinea gura. “Mai, ce dracu are iar nebunul?” zice Vali adormit. “Or fi caii langa lac”, raspund in vreme ce ma-ntorc pe partea cealalta si adorm la loc. Si cum toate intamplarile comice se petrec noaptea la mosie, trebuie sa va povestesc care era faza cu caii. Cu vreo doua saptamani inainte, tot asa ma trezise pe la miezul noptii cu latratul lui disperat. Afara era liniste, doar glasul lui umplea aerul de zgomot. De nicaieri un strigat sparsese noaptea in doua: yhahahah... si se tot repeta la distanta de cateva secunde. Ma ridicasem din pat si dadusem draperia la o parte uitandu-ma pe geam: intuneric pe lac, bezna printre brazi, doar aerul vibra in acelasi muget repetat: yhahahah...Imi trezisem si atunci barbatul somandu-l interogativ: "Tu auzi ca disperatul darama gardul? Auzi cum latra si de undeva rasuna dealul: yhahahahah... oare se imperecheaza cerbii?" Al meu se intorsese nauc cu fata spre mine si-mi raspunsese somnoros: "Se imperecheaza dracu cu tac-su! Culca-te la loc, ca visezi frumos!" Dar Yhahahahah... se auzea repetat la interval de cateva secunde. Ce sa-l mai trezesti? Sforaia deja usor intors pe-o parte. M-am strecurat inapoi in pat, mi-am tras duna peste urechi si-am adormit cu greu. Ne-am trezit dimineata pe la 7, am pus cafeaua pe foc si casa toata s-a umplut de arome. Satul era inca infasat in liniste si fumul care iesea pe hornurile caselor, nu se mai auzea demult nimic. Cand cafeaua a fost gata, am batut la poarta la nea Dumitru sa vina la micul dejun. Imediat ce-a intrat pe poarta ne-a zis bucuros: "Azi noapte si-a prins un cal potcoava-n gard si atata o tipat pana spre cinci dimineata cand m-am dus si i-am scos piciorul. A ramas potcoava-n gard si v-am adus-o de noroc!" Mi-am intors privirea galesa catre al meu si l-am intrebat: "Dracu cu tac-su, asa-i?"  Acum, parca sa ne faca in ciuda, iar se repeta faza cu trezitul in miez de noapte. Jackie se linisteste intr-un final, dar fascicule de lumina periau draperia si s-au ostoit si ele dupa o vreme.


Ne trezim de dimineata si numai ce dam cu ochii de nea Dumitru pe terasa: “Doamna, azi noapte pe la trii latra Jackie de ziceai ca a luat casa foc. Iau lanterna, ies afara, dar n-o aprind, si ascult. S-auzeau zgomote in gradina sus pe deal si ma gandesc io: or fi hotii la dom’doctor. Aprind lanterna, dau roata si ma uit, nimic. Dar zgomotul s-o mutat la Olga. Fug rapide la poarta ei si ma uit, nimic, dar zgomotul s-aude iar. Mai jos, un om mergea catre casa, dar cum sa pui lumina in ochii omului? Ca sa supara pe tine, mai ascult o vreme, nu se mai aude nimic si ma gandesc io: or fi fost hoti care au urcat in curte pe la Lacul Mic si s-or speriet de Jackie si-or fugit pe ultia da din jos”. Cateva ore mai tarziu vine razand si ne spune ca a gasit in gradina vecina pamantul reavan si urme de mistreti. Si ma uit la el gandindu-ma: bine ca nu i-a sarit omului in carca sa ii dea vreo mama de  bataie crezandu-l hot. Ne-am intors acasa, la oras, dar stare tot n-aveam. O parte din mine vroia sa o dea ca altcineva sa se bucure de ea, iar alta imi spunea: mai tine-o, inca nu e timpul sa o dai. In ultima saptamana mi-am adus aminte de pod si i-am zis lui Vali: “Dar podul nu il curatam?”, cautand motiv sa mai mergem macar o data. “Ce sa cureti , femeie, ca e ca si nou. N-am urcat in el de cand l-am facut!” Facusem o fixatie din asta, drept pentru care o saptamana am stat pe capul lui sa isi ia o zi de concediu si sa purcedem iar la drum. In camera din fata (caci la sat nimeni nu ii spune sufragerie) tronau in saci de nailon duna si cele doua perne, gata pregatite sa fie urcate in masina. Am desfacut lenjeria, am pus-o pe pat, am mai dereticat prin casa, am mai frecat oglinda din baie, gresia din bucatarie, dar, in cap, o voce imi tot repeta obsesiv: PODUL! Dupa amiaza, cand s-a mai inmuiat cumva vremea, il chemam pe nea Dumitru, punem scara la usa podului si deschidem usa. 


Lemnaria sclipea de curata de era, doar ca exact de-asupra usii trona o minge mai mare ca cea de fotbal, dar era plina de viata!!! Un roi de viespi uriase isi facuse cuib taman in podul nostru. “Apoi, dom’doctor, astea se cheama lupul albinelor, ca afurisitele se hranesc cu ele. Daca ne intapa una, direct la spital la Resita ajungem!” Al meu se uita mirat si realmente panicat, eu mi-am pus bunatate de picioare la spate si am fugit direct in casa. Deschid geamul de la baie si incerc sa privesc prin plasa: “Ma, nu fiti nebuni, lasati viespile in pace pana nu va omoara!” strig disperata la ei doi care, unul cocotat pe scara privea inca mingea zbarnaitoare, iar altul, in capul scarii, gata sa o ia la fuga. 


Decreteaza amandoi ca e bine sa lasam podul deschis, poate pleaca de buna voie si nesilite de nimeni. Se intorc dupa o vreme pe terasa la sfat si fac planuri de razboi. Sa gaseasca o prajina, sa-i faca in cap o faclie si s-o plimbe prin jurul cuibului pana ce dihaniile isi prajesc aripile si-si gasesc obstescul sfarsit. “Dar, Dumitre, daca ia mingea foc si se aprinde si acoperisul???” intreaba al meu disperat. “Poi, grinzile-s uscate tare, dom’doctor, poa’sa ia casa foc.” “Si ce dracu facem , Dumitre? Cum sa-i dam omului casa cu viespar cu tot?” S-a lasat seara, apoi intunericul ne-a invalut casa, lacul si satul. Ne-am culcat si-am dormit bine, caci, daca Dognecea ar merita sa fie trecuta pe o harta, aceea ar trebui sa fie harta somnului, pentru ca dormi neintors si adanc. Spre dimineata, se aud iar zgomote pe terasa. Al meu se ridica intr-un cot si-mi zice: “ Ce naiba bantuie iar Dumitru pe terasa cu noaptea-n cap?” si-aude aproape imediat “ Dom’doctor, dom’doctor, iesiti rapide cu sacul!” Sare al meu jos din pat in pijamale, umfla in mers un sac si deschide usa. Nea Dumitru, ca un erou de SF, tinea in mana ditamai mingea cu viespile uriase pe care o arunca in sac, paraind ca un bostan ce-l scapi pe pamant. Tine strans gura sacului in vreme ce barbata-miu cauta cu disperare o sfoara sa lege dracovenia. 


Sacul s-a umplut de zumzet, cred ca erau sute de zburatoare care viermuiau si zumzaiau ca toti dracii. Ne uitam ca prostii si nu venea sa credem ca nebunul se urcase in pod, pe racoare, cand viespile sunt inca in cuib si amortite, si coborase cu viesparul pe scara, purtandu-l triumfator in mana. Intr-un final au gaurit sacul sa iasa aerul si-au calcat in picioare insectele ucigase, dupa care i-au dat foc. “Na, haidati, doamna, acu' in pod”, zice nea Dumitru. “Nici moarta nu ma urc, da mata un ochi roata si vezi daca e curat”. Urca omul inapoi si, nici nu pune piciorul bine, ca zice, : “Dom’doctor, alt viespar, mai mic, da rapide o punga sa-l arunc si p-asta!” In final, mai erau doua, mai mici , ce-i drept, pe care le-a starpit tot el fara sa se gandeasca prea mult la consecinte. Am verificat in amanunt tot podul, curat luna. Fara viespi, fara paianjeni, doar ici – colo cate o soparla stafidita de frigul iernilor trecute. Dupa "razbel" ne-am dat seama ca finalul putea sa fie cu totul altul. "Hai, Dumitre, sa facem un tur pe munte, sa ne luam ramas bun de la lac", il imbie al meu. La Lacul Mic vremea era calda, pe poalele dealului inflorisera brandusele. 


Ne-am uitat tristi la atata frumusete. "Daca eram mai tineri, n-o vindeam. E prima casa dupa care imi pare rau." imi zice al meu. Da, m-am gandit, in 30 de ani am tot schimbat vreo 14 case, dar ca asta n-a fost niciuna. Casa cu lipici la suflet. Ne-am plimbat vreme de cateva ceasuri si ne-am intors cu bratele pline de ferigi. "Sa va amintiti de Dognecea!" striga o vecina din batatura. Am facut focul, am incins gratarul si am stat la povesti pana spre seara. M-am uitat la lucrurile dragi pe care le lasam in urma mea, 



la scaunele pictate cu drag,


la dulapul mancat de vreme cu care ma luptasem o vara, la tablourile de pe perete, la terasa pe care o umplusem cu ceramica veche, 


la tronul cu care venise in brate nea Dumitru din celalalt capat al satului, fara un brat si murdar de colb, purtandu-l triumfator pe ulita. Am vrut sa le iau pe toate, dar m-am gandit: ce-ar fi mosia fara ele? Fac parte din poveste. Ne-am luat ramas bun in poarta si fiecare dintre noi s-a gandit : sa fie ultima oara? “Apoi, doamna, tot o sa vii mata dupa coarne si alune in vara urmatoare. S-om mai vorbi la telefon”. “Lasa, Dumitre, ca mai venim, doar pregateste o camera sa avem unde sa dormim!”, glumeste al meu in vreme ce masina porneste din loc.

LE: Intr-un ragaz de vreme, il intreb pe nea Dumitru despre referendum. "Na, si ce faci, te duci?" il intreb eu cu cel mai neutru ton de care sunt in stare. "Da ce sa fac eu acolo, doamna, ca am treaba. Si cu ce m-aleg eu ca schimba astia Constitutia?" Aseara, il sun cu niscaiva treaba si, cum raspunde, ii spun:"Pai ce naiba ai facut, nea Dumitre, ca m-au sunat astia cu votarea si mi-au zis c-ai mers la vot!" "Doamna, pacatele mele, dar am promis, cum sa ma duc? Ca io nici nu stiu ce insamna dracia aia de homosoxuali! In veata mea io nici n-am vazut vreunul. Am promis ca nu ma duc si, cand promit ca nu ma duc, asa fac!" Sa traiesti, nea Dumitre!

joi, 13 septembrie 2018

SINTRA cea invaluita in ceata si mister



La 26 de km distanta de Lisabona se afla un loc de poveste unde au fost ridicate de-a lungul vremii multe palate si conace superbe cu privelisti de-a dreptul spectaculoase. Orasul irezistibil construit intre paduri si stanci invaluite in ceata se numeste Sintra si  odinioara era statiunea de vacanta a familiei regale portugheze. Lord Byron scria ca ea reprezinta “portile Elizeului”.  

Desi este o zona relativ mica, aici se afla 10 monumente nationale  de mare importanta istorica si turistica, motiv pentru care a fost inclusa in Patrimoniul Mondial UNESCO. De la Lisabona la Sintra se poate ajunge cel mai usor cu trenul din Gara Rossio, iar drumul dureaza cam 45 de minute. Plecarile sunt la fiecare sfert de ora, deci nu sunt deloc aglomerate.  Pentru cei care nu vor sa tot urce si sa coboare drumurile in panta spre castele, pot lua din gara autobuzul 434 care ii va lasa chiar in fata Palatului Pena, considerat unul dintre cele mai indragite obiective turistice de aici, si Cetatea Maura.



Autobuzul 435 va duce in fata Palatelor Monseratte si Quinta dea Regaleria, alte doua bijuterii ale acestui oras. Transportul pana la Sintra este gratuit cu cardul Lisabona, insa, in interiorul oraselor, acesta se plateste. In plus, exista autobuze turistice care va lasa in prejma tuturor obiectivelor turistice si nu trebuie neaparat sa urcati pe jos. 


Deoarece drumurile sunt foarte abrupte si inguste, nu este recomandabil sa va hazardati sa veniti cu masina, mai cu seama ca este aproape imposibil sa gasiti un loc de parcare.  In centrul orasului, la km zero, se afla Palacio National care se recunoaste usor dupa cele doua hornuri conice identice si albe, 


iar in apropierea lui, superba Primarie a orasului. 


Din autobuzul turistic am vazut de la distanta Castelul Maurilor a carui structura a fost puternic afectata dupa cutrmurul din 1755. Regele Ferdinand al II-lea a demarat un proiect de restaurare care nu s-a finalizat nici pana in ziua de astazi. Din vechea fortificatie au ramas cateva ziduri si o capela. Nu l-am vizitat, deci nu va pot spune mai multe. 


Prima oprire am facut- o  la Palacio da Pena si parcul cu acelasi nume care sunt deschise publicului zilnic intre orele 9.00 si 20.00. Este cel mai faimos obiectiv din Sintra, dar nu si cel mai frumos dupa parerea mea, fiind desemnat una dintre cele 7 minuni ale Portugaliei. Asezat in varful Monte da Pena, palatul a fost construit pe locul unei foste manastiri apartinand Ordinului Sf. Jerome. Proiectul i-a apartinut lui Dom Fernando de Saxe Coburg-Gotha care s-a casatorit cu Regina Dona Maria II in anul 1836. Dupa ce s-a indragostit de Sintra, el a decis sa cumpere manastirea si terenul din jur si sa construiasca un palat de vara pentru familia regala. 

\

Consortul regal a construit palatul intr-un amestec de stiluri arhitecturale, iar in zona din jur a amenajat un frumos parc in stil englezesc unde cresc numerosi copaci exotici. 


Atractia principala a ininteriorul palatului este capela acestuia, cu magnificul sau altar din alabastru, apartinandu-i lui Nicolau Chanterenne, unul dintre arhitectii Mosteiro dos Jerónimos (Manastirea Ieronimilor) din Lisabona. Intr-una dintre aripile palatului a fost deschis recent un restaurant, cu o terasa de unde poate fi admirata privelistea muntilor Serra de Sintra si a coastei. Edificiul este pozitionat pe varful unui deal si, pentru a ajunge aici, trebuie sa traversezi gradinile spectaculoase unde sunt plantate specii de copaci din diverse colţuri ale lumii. Istoria Palatului National Pena a inceput in Evul Mediu, atunci cand o micuta capela dedicata Fecioarei Maria a fost inaltata pe acelasi deal. Marele cutremur din 1755 a pus la pamant capela care fusese intre timp transformata in manastire si zona a fost abandonata pana in secolul al XVII-lea, cand regele Ferdinand al II-lea a decis sa construiasca palatul de astazi. El a renovat manastirea, a transformat camerele calugarilor in saloane si a construit o noua aripa cu incaperi mult mai spatioase. 


Astazi, Palatul Pena este alcatuit din Palatul vechi (vechea manastire), de culoare rosie, ce constituie nucleul palatului, cu camerele renovate, capela, turnul cu clopotnita şi Noul palat, de culoare galbena, care inconjoara practic vechea manastire. 


Pretul unui bilet pentru adult este 14 euro, la care se aplica o reducere de 10% pentru posesorii de Lisabona Card. In Palatul National Pena se intalneste un amestec de stiluri arhitectonice, respectiv neo-gotica, neo-islamica, neo-manuelina si neo-renascentista, dar se evidentiază cel mai mult prin trasaturile romantice. 


Influentele mitologiei grecesti se regasesc in Arcul Tritonului, acel gigant, jumatate om, jumătate peste, care iese din ocean, din scoici și corali si tine pe umeri intreaga greutate a unui balcon, semnificand in mod alegoric facerii lumii. Usa de la intrarea principală a palatului, situată sub arcul Triton, este decorata cu dovleci (simbolul pelerinului). Gradina interioara, Claustro Manuelino, decorata cu placi de faianta, are un puternic aspect maur, pastrand parti din fosta manastire. 


In interiorul Palatului vechi, in ciuda confortului si a luxului, camerele sunt totusi destul de mici, putin prea incarcate de mobilier si de alte elemente decorative. Mobilierul este realizat din lemn de trandafir sculptat minutios, cu incrustatii de sidef. Toate dependintele palatului s-au conservat asa cum au fost lasate de familia regala atunci cand a trebuit sa-l abandoneze, în 1910, o data cu proclamarea Republicii si plecarea lor in exil, in Brazilia. 





La etajul inferior, camerele au fost adaptate de catre regele Ferdinand al II-lea pentru a






forma salonul privat al familiei regale, precedat de bucataria regala care ocupa una dintre cele mai mari incaperi, fiind folosita pentru pregatirea banchetelor de la palat.









Ustensilele originale din cupru ale palatului sunt marcate cu literele PP (Palatul din Pena) si monograma incoronata a regelui Ferdinand al II-lea. Camera are un tavan boltit, cu nervuri manueline din secolul al XVI-lea, iar zidurile sale sunt acoperite cu gresie. Mobilierul de stejar a fost comandat de regele Ferdinand de la Casa Gaspar din Lisabona în 1866. Regele Carlos, nepotul regelui Ferdinand al II-lea, a ramas in apartamentele mai modeste, lasandu-le pe cele mai impunatoare de la etajul superior sotiei sale, regina Amélia. El a folosit capitolul vechii manastiri pentru apartamentele sale, precum si cateva compartimente adiacente care fusesera folosite ca sali de slujba in timpul bunicului sau. Apartamentele regelui includ camerele de dormit ale secretarului și ale valetului regelui care l - au insotit indeaproape pe regele in viata sa de zi cu zi. Marturie a pasiunii regelui pentru pictura, in atelierul de lucru, pe unul din pereti a ramas neterminata o lucrare ce reprezinta o padure cu nimfe si satiri. Apartamentele regelui Ferdinand al II-lea şi ulterior ale reginei Amélia, situate la etajele superioare, au peretii decorati in stil neo-maur si includ dormitoarele persoanelor apropiate familiei regale, respectiv ale doamnelor de companie ale reginei. Terasa apartamentelor reginei detine o structura metalica proiectata sa sustina o copertina in timpul lunilor de vara. Camera de receptie, unde s-a folosit tehnica perspectivei, avand un plafon boltit decorat cu motive ale arhitecturii islamice, creeaza iluzia unei zone mult mai spațioase dincolo de limitele camerei in sine. Inainte de a intra in noul palat, o alta camera impresioneaza: camera ceaiului pe vremea lui Ferdinand al II-lea care devine sala telefonului in perioada regelui Carlos, chiar daca telefonul expus nu este cel original. Camera de fumat este prima camera mare din noul palat. Plafonul afișeaza un design islamic si dezvaluie gustul din acea perioada pentru arta Mudejar. Candelabrul din sticla e stil neo-rococo de la mijlocul secolului al XIX-lea, iar mobilierul indian a fost achiziționat în 1940. In Sala mare, cu 12 ferestre gotice combinate cu model neo-maur, te intampina statuile de lemn ale unor turci, sculptate in nuc, la fel ca si mobilierul capitonat cu piele rosie. 

Capela vechii manastiri a Maicii Domnului din Pena isi pastreaza forma si aspectul original din secolul al XVI-lea, cu naosul mic si un plafon gotic boltit, cu altarul si vitraliile ferestrelor deosebit de frumoase. Hans Christian Andersen, a scris despre Palatul Pena ca, este “locul unde natura si arta se completeaza minunat’’, iar compozitorul Richard Strauss a spus ca Sintra, este “o adevarata gradina a lui Klingsor si acolo, sus, este castelul Sfantului Grail’’. 

Palatul Monserrate este cel mai mic dintre palatele din Sintra, dar care este o bijuterie arhitecturala care se evidentiaza prin detaliile fine decorative, care imbina stilurile arhitecturale arabe, gotice și indiene. 


Ruinele unui palat neo-gotic pre-existent au fost cumparate de milionarul englez, Sir Francis Cook, care a decis sa construiasca acest palat orientalist si fantezist in anul 1855. Palatul e deschis intre orele 10.00-18.00, iar pretul unui bilet este de 7,5 euro, cu discount de 15 % pentru posesorii de card Lisabona. Palatul a apartinut familiei Cook aproape un secol, iar dupa al II-lea Razboi Mondial a ajuns in proprietatea statului portughez deoarece familia nu si-a mai permis costurile pentru intretinerea lui. Timp de aproape cincizeci de ani cladirea a fost practic abandonata si s-a deteriorat foarte mult pana cand au fost demarate lucrarile de restaurare. Incaperile nu sunt mobilate, dar impresioneaza prin dantelaria filigranata a peretilor, plafoanelor si stucaturilor. In gradina intinsa pe 33 de ha se pot admira: pasarea paradisului, ferigi, chiparosi, rododendroni si multe alte plante exotice, organizate pe zone geografice, cu specii care infloresc in perioade diferite, astfel incat aceasta e colorata in orice perioada a anului. Gradina Mexicului, construita de Sir Francis Cook in perioada in care Mexicul era o destinatie foarte exotica recreaza mediu natural al acestei lumi nou descoperita cu un lant de cascade si lacuri infrumusetate cu 3.000 de plante exotice. 


Palatul care mie mi-a placut cel mai mult este Quinta da Regaleria, construit intr-un amestec de stiluri manuelin, gotic , maur si renascentist, cu gradinile sale suspendate, incarcate de simbolistica greu de desccifrat, care se intinde pe 4 hectare de teren, plin cu fantani arteziene, statui, grote, pasaje subterane folosite pentru ritualuri secrete de initiere si o superba Promenada a Zeilor formata din 9 statui reprezentand cei mai renumiti zei din mitologie (Fortuna, Orfeu, Venus, Flora, Ceres, Pan, Dionis, Vulcan, Hermes)




Pretul de intrare este de 6 euro, cu discount de 20% pentru detinatorii Cardului Lisabona. Intre 1697 si 1817, mosia era cunoscuta sub numele de Quinta da Torre. In 1840, cand Baroneasa da Regaleira, fiica unui comerciant bogat din Porto, pe nume  Alfredo Allen, a cumparat proprietatea sa o transforme intr-un palat de vara, numele a fost schimbat in Quinta da Regaleira. In 1893, palatul modest de atunci a fost achizitionat printr-o licitatie de catre un om cu o vasta cultura si extrem de bogat, António Augusto Carvalho Monteiro. Constructia Palatului, capelei si gradinii a inceput in anul 1904 si a fost finalizata in 1910, inainte ca Portugalia sa devina republica. Milionarul si excentricul negustor brazilian, Antonio Carvalho Monteiro, este cel care a transformat palatul in ceea ce este astazi. Acesta mostenise o avere uriasa din partea familiei sale, avere pe care a multiplicat-o din comertul cu cafea si pietre pretioase. 



Fiind un om extrem de destept, a urmat studii in etimologie, a obtinut o diploma in drept si si-a imbogatit cunostintele devenind un renumit bibliofil si un initiat in stiintele Masoneriei, alchimiei si istoria Cavalerilor Templieri. Acest palat a fost visul lui inca de cand era copil. Cand s-a retras in Sintra, a considerat ca locul are o incarcatura energetica surprinzatoare si s-a decis sa ridice un palat ezoteric unic, impodobit cu sculpturi simbolice asociate cu Masoneria, Cavalerii Templieri si Rosirucienii. 


Capela a fost construita in acelasi stil arhitectonic, bogata in vitralii, fresce si statuile catolice obisnuite,dar pe tavan se poate vedea simbolul Masonilor Liberi. Impodobit cu pintenele gotice și decorat cu gargui, Palatul are cinci niveluri (demisol, parter si 3 etaje, dar doar parterul si doua etaje sunt deschise publicului) și o terasă mare cu vedere la întreaga proprietate. Interiorul palatului , conceput de catre un arhitect si creator de decoruri de teatru foarte talentat pe nume Luigi Manini, nu mi s-a parut atat de impresionant ca exteriorul lui, bogat decorat cu basoreliefuri sofisticate, cu turnuri si turnulete, creandu-ti impresia ca admiri un palat copiat dintr-o carte de povesti. 







La parter afla Sala de vanatoare cu o superba podea realizata din placi de gresie mozaic reprezentand scene specifice vanatorii, Sala Regelui si Sala Renasterii. La etajul unu se gasesc camerele private ale familiei, iar la al doilea etaj, birourile. 




Gradinile palatului ofera surprize neasteptate prin multitudinea tunelurilor, grotelor, lacurilor, scarilor pe care armata de turisti urca si coboara neincetat, podetelor, toate organizate pe un traseu initiatic. Pana la laguna imbracata intr-o mantie de alge am coborat in labirint, am strabatut pesteri, grota Leda si un sistem extins și enigmatic de tuneluri care se conectează la două puțuri construite in spirala. In interiorul curtii sunt multe semne si simboluri atat din domeniul alchimiei, cat si din sfera Masoneriei sau a Cavalerilor Templieri. Gradina a fost conceputa sub forma unui traseu initiatic care se descifreaza treptat doar celor care sunt deja initiati in aceasta lume mistica, astfel incat sa recunosti zeii diferitelor culturi, semnele masonice, simbolurile Cavalerilor Templieri. Cele doua turnuri inversate, cunoscute sub numele de “fantanile initiatice” sunt realizate ca niste scari spiralalte care poarta o simbolistica aparte, plecand de la alegoria  moarte/renastere, comuna multor traditii incarcate de ermetism. 





Ele contin 9 platforme care ar aminti de “Comedia Divina” a lui Dante, mai exact de cele 9 cercuri ale iadului, cele 9 sectiuni ale Purgatorului si cele 9 ceruri ale Paradisului. Un puț mai mic este format dintr-un set de scari drepte care leaga cele doua podele in forma de inel una de cealalta. In partea de jos a celor doua turnuri se afla o busola asezata peste o cruce a Cavalerilor Templieri. Nimeni nu stie la ce au fost folosite cele doua turnuri, dar este evident ca efortul de a le ridica a fost unul foarte mare.



Turnurile reprezinta legatura dintre cer si pamant. Daca urci spre lumina, inaintezi spre renastere si cunoastere, daca alegi sa cobori, te duci catre intuneric si moarte. 







Traseul initiatic este construit in interiorul unei paduri dese, invaluita in cea mai mare parte de timp in ceata. Speranta renaste imediat ce ochii ti se opresc pe turnurile ascutite ale palatului. De aici am coborat pe jos in centrul orasului. Aici se afla cel mai vechi hotel din Peninsula Iberica, Hotelul Lawrence, care este inca functional si unde Lord Byron a scris ‘Pelerinajul lui Childe Harold”. În centrul istoric al oraşului cu 33.000 de locuitori domneşte 





Palatul Regal. A fost întemeiat în anii 1400 şi este uşor de recunoscut datorită celor două turnuri conice înalte de 33 de metri, care aparţin uriaşei bucătării regale. Aici se ţineau ospeţele de vânătoare pentru 1.000 de persoane, nobili din curtea regală şi invitaţi ai acesteia. Turnurile conice, devenite una dintre mărcile Sintrei, au fost gândite în această formă asemănătoare furnalelor pentru a ţine eventualele incendii departe de corpul palatului. Ceea ce mai merita vizitat:  Biserica Santa Maria si Palacio de Seteais. 




Avand in vedere ca Sintra este asezata pe coline, iar obiectivele turistice sunt, aruncate’’ la distanta unele de altele, este recomandabil sa va alocati doua zile pentru a le vizita pe toate. Din gara se pot inchiria masini, scutere, biciclete electrice, tuk-tuk, masina electrica sau se poate lua un taxi ori autobuz. 





După atâta urcat si coborat este cazul să vă opriţi la o terasă, cafenea sau un restaurant din centrul istoric unde e musai sa degustati salatele de ton cu legume, frigăruile şi peştele fript, sa beti un vin bun sau o bere si sa va rasfatati cu delicioasele pastéis de nata, queijadas, travesseiros sau doce de leite.


Puse unele peste altele, la final de prezentare in mai multe episoade, eu cred ca acest concediu a meritat toti banii. In afara sumelor pe care le-am cheltuit pe avioane si cazare si specificate in articolul de inceput, am mai cheltuit alti 500 de euro pe toate celelalte tipuri de transport (metrou, autobuze, trenuri si tramvaie), mancare pe terase si in restaurante cel putin o data pe zi, maxim de doua ori, intrari in obiectivele turistice si, binenteles, cadouri!!! Cele mai bune preturi au fost in Porto, cele mai frumoase daruri le-am cumparat in Lisabona. Asta-i viata! Din cei 500, scadeti cam 180 de euro valoarea cadourilor si refaceti calculul cheltuielilor obligatorii. 11 zile de concediu care si-au meritat toti banii. Concluzia: mergeti in Portugalia!