Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

marți, 18 aprilie 2017

Sarbatorile pascale la mosie

Este primul an in care sarbatorim Pastele in doi, motiv pentru care mi-am propus sa petrecem sarbatorile cu multa cumpatare, fara excese culinare. Asa ca am mers la supermarket si am cumparat forma cea mai mica de tort pe care am gasit-o.  Am pus in cos cele necesare si pun-te drum pana la mosie in turatia cailor putere.  

Padurea inverzise in tonuri crude si formase deasupra serpentinelor tuneluri infrunzite.  Cand am ajuns acasa, iarba crescuse cat casa, vremea era ceva mai rece, dar soarele inca scalda in lumina crestele dealurilor din jur. Sambata dimineata ne-am trezit cu ziua-n cap si ne-am apucat de treaba. Barbata-miu a tuns iarba din livada si gazonul din curte, a udat gradina, iar eu am scos la inaintare ingredientele pentru tort si m-am pus pe treaba. Ca o buna gospodina ce mi-as dori sa fiu, am incercat pentru prima data tortul cu capsuni al doamnei Laura Laurentiu si a iesit in final o adevarata piesa de arta culinara cu care abia asteptam sa ii scot ochii barbatului meu. Cum nu ne omoram cu ouale fierte, vopsisem si eu pentru prima data in viata mea vreo 6 bucati, cat sa fie si la noi pe masa cateva pentru décor.  Noroc cu maica-mea si soacra-mea care ne trimisesera si ele cu o zi inainte cate 4 pentru ca stiau ca nici nu ne plac si nici nu vopsesc.  Am bagat carnea de miel in bait si am dat-o la rece pentru a doua zi. Dupa amiaza, cand al meu si-a tras patura peste ochi si s-a bagat la somn, m-am retras si eu la umbra. Aveam pe terasa  un carceag si o ulcica din ceramica de Binis vechi cam de vreo suta de ani si un butoias de tuica de prin anii ’60 scorojit si ruginit pe care imi propusesem sa le readuc la viata. 


Am dat cu pasta decapanta peste lacul crapat si umflat pe alocuri, am curatat lemnul, l-am smirgluit bine pana am facut rani la buricele degetelor si l-am lasat sa se usuce putin la soare. Am pictat butoiasul, l-am lacuit si l-am dat la soare sa se usuce bine.


Intre aceste etape, spalasem bine vasele de ceramica si le pusesem la uscat. Dupa ce le-am restaurat modelele initiale, au iesit doua exemplare frumoase, tocmai bune sa dea un plus colectiei cu obiecte din ceramica de pe terasa. 


Asta iarna pictasem niste placi din lemn din care vroiam sa imi fac stativul care sa acopere butelia mare din gradina, asa ca am scos bucatile de lemn si le-am montat, astfel incat, dupa Paste, sa il putem pune la vedere.


A doua zi de dimineata am pus mancarea pe foc si am aranjat casa de sarbatoare.  Pe la pranz, in jur de ora 13.00, sa vedeti nevazuta! S-a pornit colinda cu impartitul prajiturilor si ciocnit de oua intre vecini. Pe rand, fiecare venea cu farfuria plina si cu cate doua oua. Asa ca eu am impartit toate ouale neamului si frumusete de tort din care nici n-am apucat sa gustam, nici sa pozam, drept urmare va trebui sa ma credeti pe cuvant.  Sa fie primit, zic, frumos a fost, sper ca si gustos. Imi voi da eu seama la anul daca mai vine cineva la mine cu prajituri. Preventiv, al meu le-a dat si cate o sticla cu bere  Pilsner Urquell. Isi luase 4, noroc ca nu bause niciuna. Daca tortul n-a fost bun, macar stiam ca berea a fost grozava.  Spre seara, flacaii au pornit sa bata toaca pe la portile oamenilor, fiecare cu instrumentul lui pastrat din tata-n fiu si scos la lucru in ajun de Inviere. O minunatie cum sunau toate sapte la unison. Pe la ora 9 seara , satenii s-au strans pe malul lacului, au strans crengi uscate si-au aprins focul. Ritualul focului se pastreaza in datina satului carasan si are loc intotdeauna in seara de dinaintea slujbei de Inviere. 




Si cum satul se intinde pe 7 km, pe malul Lacului Mare au fost aprinse mai multe focuri.  Traditia populara banateana spune ca trebuie sa respectam o serie de ritualuri care trec in mod natural de la o generatie la alta prin implicare in momentul magic al comunitatii si transforma fiecare clipa intr-una unica si irepetabila. Aprinderea focului inainte de Inviere are o semnificatie aparte: pe de-o parte este sarbatorit momentul in care Isus a adus lumina pe pamant, daruind pace lumii prin jertfa Sa, si, pe de alta parte, prin acest ritual se “ard” pacatele iernii celebrand sosirea primaverii. In multe zone din Banat, focul se aprinde in curtea bisericilor, dar sunt zone in care fie sunt aprinse in gospodariile oamenilor, fie pe dealuri. Focul arde pana spre miezul noptii cand oamenii pleaca la biserica pentru sluja de Inviere. Inainte de plecare, femeile umplu ligheanele cu apa  in care pun fire de busuioc si salcie, se spala pe fata, imbraca haine de sarbatoare, iau blidul cu pasca si oua si pornesc sa isi sfinteasca bucatele pe care le vor imparti a doua zi de Pasti in cimitire. Spre dimineata, ulita se umple de lumina candelelor si fiecare duce spiritul credintei  in camine. Sa fiti sanatosi si iubiti de cei dragi.  Hristos a inviat!

luni, 3 aprilie 2017

Jocul cu culorile in Dognecea lui martie

“Scopul omului e sa prefaca munca in bucurie” – N. Kazantzakis


Fie ca ma credeti, fie ca nu, dragostea n-are varsta, n-are cap si n-are granita! Nu apartine  doar tineretii si nici nu-si masoara focul dupa criterii demografice. Ce incerc eu sa va spun este ca vecinul nostru de peste gardul dognecian s-a indragostit atat de tare la 64 de ani , incat s-a insurat pe nepusa masa si fara sa isi dea ragaz sa se mai gandeasca. Dar stiti cum rade viata de noi, o data cu tanara nevasta, s-a ales si cu o bunatate de interdictie sa mai paraseasca perimetrul casnic si sa iasa din curte afara. Tanara doamna, la vreo 55 de ani, frumoasa si trasa ca prin inel, si-a stabilit cu precizie chirurgicala noile teritorii: “Nu ma mai lasa, doamna, sa ies din casa. Vrea tot timpul sa stau langa ea!” Si uite-asa, intr-o dimineata de sambata din luna lui martie ne-am trezit fara nea Dumitru. Nu prea am inteles noi repede noua stare a lucrurilor, dar regula e regula si am inghitit-o fiecare cum ne-am priceput mai bine. Dupa 2 ani petrecuti impreuna, pierderea ne-a cam intristat si fiecare si-a facut de lucru sa o rumege in tacere. De bietul Jackie ne durea sufletul cel mai tare: cine sa-l hraneasca, cine sa ii dea drumul in livada? Si cine sa se uite peste gard cand noi nu suntem acolo? 


Am sapat gradina, am semanat legumele, am plantat in ghivece plante tinere… pe la pranz, a batut la poarta tamplarul care cara in 


spate scaunul lasat pentru reparat de asta toamna. 


Barbata-miu s-a uitat la el si si i-a zis: “Mai, Tica, asta parca e tronul lui Stefan cel Mare, atata e de mare”. 


Intre timp, m-am mai procopsit cu un scaun din lemn masiv,  vechi si el de vreo 80 de ani. Le-am scos in gradina si m-am pus pe smirgluit straturile de vopsea de diferite culori temeinic asezate unele peste altele, astupat gauri de carii si crapaturi cu ceara, le-am finisat din nou cu o alta serie de smirgluit, le-am desenat iute niste flori de floarea soarelui si frunze de toamna pe care le-am pictat cu mare entuziasm  si, intr-un final, le-am lacuit. 



Fotoliul are foarte multe decoratiuni din lemn, motiv pentru care am ales un model simplu (care, fie vorba intre noi, oricum va fi acoperit pe timp de vara cu perne, dar am tinut mortis sa fie si acesta in ton cu restul mobilierului). Au iesit doua exemplare frumoase: tronul tocmai bun de folosit la citit ziua pe terasa, scaunul de asezat in coltul camerei cu un ghiveci pe el. 




Cum iarna a fost una grea la mosie, am facut planuri peste planuri cum sa imi fac mai frumoasa casuta de la tara. Si cum tablourile originale sunt scumpe in galeriile de arta, mi-am ales unele facute de catre artisti de pictura naiva si mi-am pictat singura vreo patru: 


unul pe piele de vitel cu un peisaj de iarna dupa o pictura originala semnata de artista moldoveanca Elena Rovutcaia, 



alte doua dupa bufnitele lui Petru Diaconu si 


ultimul dupa un artist al carui nume nu am reusit sa il aflu. Pentru cei curiosi, pictura pe piele am facut-o tot cu vopsele acrilice (la fel ca si cele pe carton panzat montat pe suport de lemn). Am degresat suprafata de piele, am pictat-o, dupa care am fixat culorile cu o solutie de tratare si de fixare a culorilor prin simpla tamponare. Toate materialele le-am cumparat de la fondul plastic din oras. Dupa ce pictura a fost gata, am lipit-o pe margini cu Uhu Plus pe un placaj si am inramat-o. Cele realizate pe carton panzat, le-am expus fara rama. 
Pentru ca iarna a fost exagerat de lunga, iar dorul de primavara mi-a ocupat cam tot timpul, mi-a venit ideea sa fac ceva si pentru butelia mare din gradina. Este vorba de recipientul acela imens care se inchiriaza de la furnizorii de gaz lichefiat, de la care se alimenteaza centrala cu gaz pentru incalzirea caloriferelor si a apei calde in casa. Am mers la Hornbach si am cumparat trei stinghii lungi pe care i-am rugat sa le taie in jumatate pe fiecare si m-am apucat de lucru. 



In pod avem 2 spaliere de sport pe care intentionez sa le montez in fata buteliei si sa fixez asimetric aceste bucati de lemn, iar la baza lor voi aseza doua ghivece in care voi planta zorele, astfel incat vegetatia sa urce pe ele. 

Iata si placile de lemn, 6 la numar, vopsite tot cu acrilice si apoi lacuite cu lac incolor. 

Pe ulita satului, forfota mare. Lumea aflase vestea ca ramasesem fara mana noastra dreapta si s-a pornit pelerinajul. Femeile isi prezentau oferta pentru curatenie in casa, iar barbatii, sa ude gradina. Nu pot sa spun ca m-am dat vreodata la o parte de la munca, dar , cum sunt sute de case de vacanta cumparate de timisoreni in sat, fiecare s-a gandit ca nevasta doctorului musai are nevoie si de femeie in casa. De parca nea Dumitru mi-ar fi spalat geamurile, gresia si buda din casa. Le-am zis: “Mai tanti Ana, n-am nevoie de femeie sa imi faca mie treaba in casa, dar am nevoie de ajutor, pe bani, fireste, sa ma ajutati in gradina, la smuls buruieni.” Pe una o dureau salele, alta suferea cu inima, ce mai tura-vura, fiecare vroia sa stearga praful cand dadeam telefon ca venim acasa si cam atat, dar pe milioane bune! Apoi au urmat harnicii barbati, iar al meu le-a spus: “Iata, asta e gradina. E nevoie de udat, e furtunul in podrum, racordat la apa, doar il tragi de pe bobina si il plimbi roata prin curte. Apoi uite si coasa electrica, o data pe luna sau la o luna si jumatate e de cosit iarba sus in livada.” "A, pai e munca grea, abia o scot la cap in gradina mea”. “Dar cat ceri, nea Gheorghe, ca sa faci treaba care imi trebuie mie?” “Dom’doctor, nu ma bag, ca nu mai e de mine!” 


Seara, ne-am asezat pe banca pe terasa si, in vreme ce admiram lacul, ne-am gandit: unde naiba sunt oamenii care vor sa mai si munceasca? Si cand de gandeam mai cu disperare, am gasit si solutia, chiar langa nasul nostru. Da, nu chiar toata Romania este popor de asistati. Noaptea se lasase peste sat, luna, ca o secera luminoasa, stralucea printre puzderia de stele. Pasarile isi pornisera trilurile si nu stiam daca sa ne ducem la culcare sau sa mai stam sa admiram spectacolul naturii. Viata, cu ajutorul divinitatii, are grija sa le aranjeze pe toate. Unul iese pe poarta, altul ii ia locul. Nici un gol nu ramane in timp, caci fiecare ne gasim rostul. 

P.S. In loc de incheiere: primaria din sat a amplasat in sfarsit tomberoane pentru colectarea gunoiului menajer. Masina urca serpentinele pline de gropi doar o singura data pe luna. In fata casei, chiar in buza lacului, avem si noi unul. Tomberonul e burdusit si inconjurat de saci strans legati la gura. Seara este pelerinaj: satenii desfac sacii aruncati de timisoreni, cauta prin ei, dupa care sunt iute legati la gura. Sambata seara, dupa vreo 16 ore de munca in gradina, stateam amandoi si admiram lacul pe terasa. Si numai ce vedem un satean care indesa niste cutii intr-o plasa. Al meu n-are de lucru si striga: "Are balta peste, nea Vasile?, iar raspunsul a fost bestial: "Inca n-are, dar da tomberonulbere in baxuri la doza, expirata din decembrie!" Si uite-asa aflam si noi ca vine de sarbatori vecina noastra, ucraineanca. cea care de canta de moare lumea si le bea de baga toti satenii sub masa cand inca ea nu si-a ostoit setea. Saptamana viitoare precis vine si menajera sa ii faca ordine prin casa. :) 









miercuri, 22 martie 2017

Patricia Nicolai - parfumuri de nisa


Primavara isi masoara puterile in bobocii care se sparg pe ramuri si flori timide isi imprastie in aer efemeritatea parfumata.  Ratacind pe strazile pustii, ma uitam cu mirare la spendoarea acestei dimineti cand inca soarele lenes isi intindea  razele pe cer , cum magnoliile incep sa isi desfaca  alene petalele.


Gandul mi-a zburat la esente si aparente si am realizat ca am abandonat de-o vreme lumea parfumurilor tari dramuite cu zgarcenie in flacoane mici. Am venit acasa si m-am gandit ca nu exista primavara fara parfum si femeie fara sa emane mister. Si ce o defineste cel mai bine: parfumul, ales cu atentie si dragoste dorindu-si sa fie  descoperita senzorial in vreme ce da grabita coltul unei strazi inverzite sau sta ascunsa in cercul unei umbrele spalata de ploi. 


Habar nu am de ce numele Patriciei Nicolai, creatoarea brandului international “Parfums de Nicolai”, a fost imaginea care mi s-a conturat in minte, poate pentru ca e primavara, poate pentru ca timpul trece doar intr-un singur sens, poate pentru ca in reflectia oglinzii nu mai apare chipul tinerei exuberante de odinioara ori poate pentru ca primavara are nevoie de exemple de succes, de femei implinite dincolo de orice indoiala sau poate are nevoie doar ca cineva sa stie sa ii transforme aromele florale in parfumuri ravnite. Aceasta femeie talentata, cu o energie debordanta, este mostenitoarea imperiului Guerlain. S-a nascut in 1957 la Paris, fiind deopotriva stranepoata lui 

Pierre – Francois Guerlain, fondatorul renumitei case de parfumuri si devenit celebru pentru parfumul “Eau de cologne imperiale”, creat in 1853 special pentru Imparateasa Eugenie, sotia lui Napoleon al III-lea, care l-a propulsat la rang de parfumier oficial al Majestatilor imperiale  


si nepoata lui Jean Paul Guerlain, un alt nume marcant in lumea parfumierilor de succes.  

Patricia este totodata descendenta lui  Jacques Guerlaine care a creat in 1925 celebrul parfum Shalimar, inspirat de iubirea legendara dintre Imparatul Shah Jahan si Imparateasa Mumtaz Mahal ( care inainte de casatorie se numea Arjumand Banu si careia imparatul i-a schimbat numele in Mumtaz Mahal care se traduce din hindi in “bijuteria palatului”). Imparateasa i-a nascut 14 copii, dar la nasterea ultimului fiu,  aceasta a murit si imparatul i-a ridicat in semn de omagiu  renumitul palat Taj Mahal, loc de pelerinaj pentru cuplurile de indragostiti veniti din lumea intreaga.  Numele parfumului creat de Guerlain a fost inspirat de Gradinile Shalimar din Lahore (Pakistan) pe care tanara imparateasa le iubea atat de mult.  

Patricia  a crescut in aceasta lume alcatuita din povesti  despre imparati si imparatese, despre dragoste si fidelitate si animata de rude apropiate  care si-au castigat faima in intreaga lume creand alte povesti senzoriale care incantau printese si vedete nazuroase. A crescut intr-un mediu aristocratic, a locuit in Burgundia, intr-un  conac construit in sec 18 si inconjurat de o gradina frumoasa, iar in camere plutea suav mirosul parfumului “Pot Pourri” de la Guerlain. Si-a petrecut vacantele la Sologne (renumit pentru Cologne Solone) unde a intrat in contact cu aromele profunde ale pamantului si vegetatiei luxuriante. Patricia rememoreaza perioada copilariei alaturi de bunicii ei care o duceau  in vacanta in Scotia la o ferma  si mirosurile intense de paine calda unsa cu gem care mirosea puternic a zmeura sau capsuni, de parfumul trandafirilor din gradina sau mirosul cailor din grajdurile aflate in imediata apropiere.  Desi parintii ei nu au avut tangenta cu lumea parfumierilor renumiti (tatal fusese arhitect, iar mama , casnica), acestia detineau plantatii de vii si erau recunoscuti ca degustatori priceputi de vinuri, de unde putem trage concluzia ca mirosul si-a gasit utilitatea intr-un alt domeniu, cel viticol. 


Adolescenta fiind, a studiat chimia, apoi a urmat cursurile universitatii ISIPCA (Institut Superieur International des Parfums de la Cosmetique et des Aromes) de la Versailles  unde a aprofundat arta crearii si combinarii aromelor din care sa se nasca parfumuri noi.  Unchiul ei,  Jean Paul Guerlaine (varul mamei ei), unul dintre cele mai bune “nasuri” din toate timpurile,  creatorul celebrelor parfumuri  “Chamade”,” Vetiver” si “Samsara”,  a fost mentorul si prietenul care a ajutat-o sa isi aprofundeze cunostintele teoretice recomandandu-i sa se angajeze ca parfumier creativ junior  la Floasynth si apoi la Ouest International (aici a facut parte din echipa care a lansat Lancome Tresor), doua dintre cele mai mari case de parfumuri care furnizeaza materii prime si descopera “nasurile” care pot si stiu ca creeze acele arome speciale atat de cautate de catre marile branduri din industria de profil.  

S-a antrenat vreme de 5 ani la Scoala Cinquieme Sens din Paris si si-a facut stagiul in laboratoarele Robertet alaturi de maestrul parfumier Richard Melchio, in Grasse.  Jean Paul Guerlaine i-a sustinut demersul de a-si infiinta propria companie “Casa de Parfum de Nicolai” fondata in 1989 impreuna cu sotul ei,


Jean-Lois Michau, propunandu-si din start obiective indraznete: sa creeze o afacere de familie, lansand pe piata parfumuri de calitate care sa fie comercializate la preturi accesibile.  Compania  a lansat brandul de succes “Nicolai, createur de parfum”, caracterizata de catre Luca Turin (un renumit biofizician si scriitor renumit in industria parfumeriei) drept  “one of the unsung greats of the fragrance world”. Patricia nu si-a dorit sa fie parfumierul Casei Guerlain, lasand astfel locul liber  lui Thierry Wasser.



Cu toate astea, numele ei sparge bariera galeriei formate din Guerlain-i renumiti care au dus pe culmile succesului casa cu acelasi nume, devenind prima femeie parfumier .  In anul in care a refuzat propunerea de a deveni parfumierul casei Guerlain, Patricia a deveni presedintele Osmotheque, muzeul parfumurilor pariziene, fondat de catre Jean Kerleo, parfumierul lui casei Helena Rubenstein si  Jean Patou. El a fost premiat cu Prix des Perfumeurs de France in 1965, cu Prix Francois Coty in 2001 si a fost presedintele Societatii de Parfumieri Francezi vreme de 3 ani. A fost totodata fondatorul si  directorul Osmotheque , construind astfel o arhiva impresionanta de parfumuri , supraveghind atent sectorul de cercetare pentru a putea reconstitui parfumuri vechi care se pierdusera in timp. Dupa 9 ani, Kerleo i-a cedat functia de presedinte si director la Osmotheque Patriciei de Nicolai. Astazi, ea schimba trendurile in industria parfumului sec 21 , reinventand esenta care se potriveste personalitatii si spiritului liber al femeii moderne, folosind arome proaspete care se dovedesc a fi de un mare succes. Patricia este de parere ca fiecare femeie trebuie sa aiba mai multe parfumuri pe care sa le potriveasca starii de spirit si tinutei sale vestimentare. Aromele trebuie sa se asorteze cu latura intima a fiecareia dintre noi: “pentru mine, mirosul este expresia experientei si amintirilor mele- de exemplu, imi place mirosul proaspat de ploaie atunci cand atinge pamantul”. 


Primul parfum care i-a purtat numele a fost “Number One”- un parfum floral alb delicat care a fost


distins cu Premiul International pentru Tinerii Parfumieri de catre Societatea Franceza a Parfumierilor in anul 1988, fiind prima femeie castigatoare a acestei inalte distinctii. De atunci, ea a devenit una dintre cele mai renumite parfumiere in ramura de nisa, avand un palmares de peste 57 de parfumuri, ultimul fiind lansat chiar la inceputul acestui an.











Totodata este prima femeie care a castigat “Award of the Best . 


Daca va permiteti, rasfatati-va cu un parfum bun de nisa, marca “de Nicolai”. Cred ca fiecare dintre voi merita sa primeasca macar o data ceea ce este mai bun. Cine nu-l primeste si-l face cadou singura.

Bilbiografie:
http://www.pnicolai.com/en/