Ploaia de cuvinte

Ploaia de cuvinte

marți, 16 septembrie 2014

Povestile caselor - Romani in Buda si in Pesta - Maria Berenyi

In sprijinul ultimului articol, va postez un material care TREBUIE citit de catre toti cei care vor sa stie adevarul despre istoria si cultura Transilvaniei si a Banatului. Un stat care ne vrea prosti trebuie contracarat prin eforturile noastre conjugate de a invata unii de la ceilalti! desi mi se pare evident, voi spune ca randurile de mai jos NU imi apartin, avand mentionate toate informatiile de identificare in cuprinsul lui. Din pacate nu am putut sa ii atasez si imaginile, foarte concludente, de altfel! Lectura placuta!
Maria Berényi - Poveştile caselor - Români în Buda şi în Pesta
Publicaţia Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria
Sub înaltul patronaj al Excelenţei sale Ireny Comaroschi, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Republica, 2005–2011
Cuvânt înainte de poveste
Vieţile noastre trecătoare dobândesc trăinicia idealurilor şi a acţiunilor noastre care le împlinesc. Astfel, ne prelungim vieţuirea, ne proiectăm peste timp visele, eforturile, aşteptările, în parte realizate, în parte transmise moştenire generaţiilor viitoare. La temelia neamurilor stau oamenii.Un neam se încheagă din vieţile efervescente trecute, prezente şi viitoare, aflate într-o convieţuire subtilă şi sublimă, ale celor care îşi asumă începuturile, greutăţile parcursului, euforia împlinirilor şi inefabilul idealurilor. Un neam, ca şi un om, depăşeşte derularea cronologică, nu se măsoară în timp, şi nici măcar în spaţiu, ci în infinitezimale transformări şi relaţionări care îl structurează şi îl definesc. Un neam devine mai puternic şi mai bogat la răscrucile interferenţelor cu alte neamuri, pe care istoria i le hărăzeşte. Un neam puternic învaţă generozitatea şi convieţuirea cu alţii, mulţumind destinului şi recunoscându-le celor cu care interferă contribuţia acestora la propria devenire. Sunt fericită să constat faptul că neamul românesc a avut de-a lungul istoriei sale prilejuri nenumărate, chiar dacă de foarte multe ori dramatice, de a se raporta la culturi, civilizaţii, forme de organizare statale şi sociale diferite de ale sale, dar, în egală măsură, înţelepciunea de a le prelucra, asimila şi integra, evoluând şi întregindu-şi astfel caracterul şi proiectele în conformitate cu propriile trăsături şi interese. Tradiţional, românii s-au raportat la capitala ungară ca la un centru cultural intelectual de prim rang. Aceştia, fie că era vorba despre românii trăitori în Ungaria, cei veniţi din Peninsula Balcanică sau din România, au beneficiat de progresele şi posibilităţile pe care le ofereau Buda şi Pesta pentru creşterea lor culturală, ştiinţifică, economică, socială, religioasă. Ei au constituit o comunitate puternică, strânsă în jurul Bisericii Ortodoxe, cu un rang social recunoscut şi integrată organic timpului său şi societăţii multiculturale, multiconfesionale, multietnice şi cosmopolite caracteristice Ungariei şi capitalei sale. Disponibilitatea lor pentru comunicare şi aculturaţie, respectul pentru societatea ungară în ansamblul său, implicarea lor civică semnificativă au făcut ca mulţi dintre aceştia să devină reprezentanţi de seamă ai comunităţii budapestane, iubiţi, respectaţi, ascultaţi şi comemoraţi peste timp. Albumul monografic de faţă este un omagiu dedicat convieţuirii culturilor şi aduce în atenţie pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta. Aceştia au ridicat ctitorii culturale, spirituale şi arhitecturale care înfrumuseţează şi îmbogăţesc patrimoniul acestui oraş. În egală masură, ei au contribuit la transmiterea către România a unor elemente de progres ştiinţific şi social, acumulate într-o capitală europeană emancipată, deschisă, aflată mai la vest, deci mai aproape de alte centre recunoscute ca modele de cultură, civilizaţie şi progres ale continentului, faţă de care românii, oriunde s-au aflat, au tânjit şi s-au străduit să le cunoască şi să le asimileze. Trecând dincolo de splendoarea exterioară şi pătrunzând prin zidurile frumoaselor clădiri care stau şi azi mărturie, albumul spicuieşte doar câteva dintre poveştile acestor români şi descrie momente sem nificative din viaţa lor, demonstrând, încă o dată, identitatea de interese şi de eforturi a tuturor celor care au trăit aici în diversitate culturală autentică şi stimulatoare. Exemplul lor ne-a inspirat şi va continua să ne inspire pe noi, cei de azi, pentru care traiul în diversitate şi libertatea de expresie a identităţii trebuie să reprezinte singura şi naturala opţiune a spaţiului comun european. Adresez gratitudinea mea românilor din Republica Ungară pentru delicata, dar ferma exprimare a identităţii lor culturale, etnice, lingvistice şi religioase, în calitate de cetăţeni demni, loiali şi apreciaţi ai ţării lor, constituind astfel o punte de legătură statornică între România şi Republica Ungară.Salut activitatea deosebită a Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, a Societăţii Culturale a Românilor din Budapesta, felicitându-le în mod special pe doamna Maria Berényi, Director al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria şi pe doamna Emilia Martin, Director al Muzeului Ferenc Erkel din Giula, pentru devotamentul şi contribuţia determinantă la cunoaşterea istoriografiei românilor din Ungaria, în rândurile comunităţii, în România şi în relaţia cu concetăţenii lor. Le adresez mulţumiri speciale pentru eforturile foarte mari depuse prin implicarea personală la scrierea şi editarea acestui album monografic, fără de care lucrarea de faţă nu ar fi existat. Transmit admiraţia şi recunoştinţa mea dascălilor care se ocupă de educaţia în limba română la toate nivelurile la care activează şi îi invit să continue să facă educaţie în limba română, despre limba, cultura şi civilizaţia românească tuturor românilor care trăiesc aici. Aduc un cuvânt cald de mulţumire doamnei Mihaela Bucin, Şefa Catedrei de Limba Română din cadrul Universităţii din Seghedin, care a efectuat traducerea literară în limba română a textului acestui album. Adresez recunoştinţa mea distinsului profesor Gheorghe Petruşan pentru carierea prestigioasă de Şef al Catedrei de Limba Română din cadrul Universităţii din Seghedin, dar mai ales pentru menirea pe care şi-a asumat-o de peste 40 de ani, şi anume aceea de mentor al intelectualităţii româneşti din Ungaria, pe care a format-o şi pe care o călăuzeşte în continuare. Cunoaşterea are nevoie de comunicare, de aceea am bucuria să mulţumesc partenerilor noştri media, şi anume domnului Tiberiu Boca, Redactorul Şef al emisiunii Ecranul Nostru, magazinul cultural în limba română a Televiziunii Publice Maghiare, doamnei Eva Iova, Directorul Revistei Foaia Românească, săptămânal al românilor din Ungaria şi doamnei Iulia Kaupert, Redactorul Şef al emisiunii în limba română O voce românească a Radiodifuziunii Maghiare. Dincolo de filele acestui album, ei vor vorbi mereu despre această moştenire preţioasă a caselor povestitoare din Budapesta. Adresez recunoştinţa mea Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria pentru statornicia sprijinului şi îndrumării sale. Mulţumesc şi pe această cale autorităţilor maghiare pentru sprijinul acordat publicării acestui album. Un cuvânt de apreciere se îndreaptă către sponsorii şi binefăcătorii care au susţinut acest album, care şi-au exprimat şi în acest fel opţiunea pentru diversitatea culturală şi o convieţuire îmbogăţită.Nu în ultimul rând, sunt onorată să transmit admiraţia mea locuitorilor frumosului oraş Budapesta, capitala Republicii Ungare, oamenilor minunaţi pe care i-am întâlnit în drumurile mele cotidiene şi celor pe care i-am cunoscut personal în activitatea desfăşurată, pentru amabilitatea şi afecţiunea pe care mi le-au arătat mie şi culturii române. Îi felicit pentru capacitatea şi talentul cu care au ridicat acest oraş care se bucură de aprecierea tuturor vizitatorilor, pentru ospitalitatea locuitorilor şi pentru splendoarea construcţiilor, măreţie la care au contribuit, din loc în loc, şi românii trăitori aici. Doresc să le mulţumesc locuitorilor Budapestei pentru deschiderea, bucuria şi interesul cu care au primit şi în trecut şi primesc şi în prezent cultura românească. 

Budapesta, 11 iulie 2011 

Ambasador Ireny Comaroschi - Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Republica Ungară între anii 2005–2011

Macedoromâni şi români la Buda şi la Pesta în secolele al 18-lea şi al 19-lea
Nu e exagerată afirmaţia conform căreia, din punct de vedere etnic, Ungaria istorică a fost statul cel mai pestriţ din Europa. Diversitatea etnică reprezenta o caracteristică şi pentru cele două oraşe gemene de pe cele două maluri ale Dunării, Pesta şi Buda. Acest caracter multietnic persistă constant şi după constituirea capitalei Ungariei, prin unificarea acestora. Alături de unguri, şi-au constituit aici comunităţi cultural-religioase germanii, sârbii, slovacii, grecii şi românii.Grecii şi comercianţii macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulţi din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu şlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerţ şi cu piei, pânzeturi, argint şi tot felul de alte mărfuri şi articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (ţinţari) erau denumiţi cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei însişi se delimitau de greci. Centrul economic şi comercial al acestei comunităţi era Pesta. În secolele al 18-lea şi al 19-lea, la Buda şi Pesta viaţa românească culturală, artistică, eclesiastică era deosebit de intensă. În capitala ungară, românii şi alte minorităţi au editat ziare literare şi culturale, au fondat asociaţii, societăţi literare, au sprijinit trupe de actori amatori. De la sfârşitul secolului al 17-lea încoace, Budapesta a fost treptat reconstruită. Primăria de astăzi şi majoritatea bisericilor în stil baroc datează din această epocă şi tot atunci a fost renovat şi Palatul Regal din Cetate. Buda a devenit centrul administrativ iar Pesta centrul industrial şi comercial. În prima jumătate a secolului al 19-lea, Pesta era nucleul spiritual al ţării, atunci a fost construit şi Podul cu Lanţuri. După lupta pentru independenţă a Ungariei, odată cu încheierea pactului cu Austria, s-a creat Monarhia austro-ungară, lucru ce a imprimat un suflu nou pentru progresul oraşului. În 1873, Buda, Pesta şi Óbuda (Buda Veche) s-au unit. În urma unificării a început o dezvoltare spectaculoasă, s-au construit poduri, s-au amenajat parcuri, s-au introdus canalizarea şi iluminatul public, s-au construit drumuri şi o linie de tren subteran. Budapesta a ajuns, la sfârşitul secolului al 19-lea, un oraş cu opt sute de mii de locuitori, făcând concurenţă Vienei, atât în privinţa numărului de locuitori, cât şi a rolului deţinut. În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, o mare parte a oraşului a fost distrusă şi toate podurile au fost bombardate. Între 1945 şi 1949, oraşul a fost reconstruit.Până în 1950, numărul de locuitori a crescut considerabil prin anexarea de oraşe şi comune din împrejurimi. În prima jumătate a secolului al 19-lea, centrul oraşului nu mai putea face faţă noilor cerinţe: îşi îndeplinea în continuare rolul important ca centru administrativ, eclesiastic şi de învăţământ, dar
nucleul vieţii economice s-a transferat definitiv în Oraşul Nou, în Lipótváros. „Palate lângă palate, şi ce stil de viaţă, ce mai du-te-vino!” – exclamă, plimbându-se pe cheiul Dunării, vestitul poet şi povestitor danez, Hans Christian Andersen. Românii ortodocşi sunt organizaţi şi conduşi în Pesta de comunitatea puternică macedoromână. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioşi şi cumpătaţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinând prăvălii în toate punctele frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din centrul Pestei aparţineau acestei comunităţi. Faptul că aceştia au cumpărat terenurile şi imobilele cele mai scumpe şi au construit palate în centrul şi pe teritoriul din ce în ce mai extins al Pestei, sunt dovezi elocvente ale îmbogăţirii lor. Mulţi macedoromâni s-au stabilit în special în zona Pieţei Teatrului (azi piaţa Vörösmarty), a Pieţei József nádor şi Újvásártér (azi piaţa Erzsébet), iar alţii locuiau pe străzile Váci, Bálvány (azi strada Október 6) şi pe strada Két sas (azi strada Sas). Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spaţii comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici şi Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei.
Destinele unor oameni şi ale unor clădiri
Centrul oraşului Pesta
Piaţa Vörösmarty
În anii 1840, proprietarii şirului de case din partea de est a pieţei Vörösmarty de azi erau în exclusivitate macedoromâni. Casa de pe colţ, de la numărul 2 din piaţa Vörösmarty era proprietatea familiei Mocioni, pe locul casei de la numărul 3, se afla casa lui Gheorghe Sina, la numărul 4, casa lui AnastasieLepora, la numărul 5 casa lui Constantin Grabovschi, iar în colţ, la numărul 6, casa lui Anastasie Lica. Familia Lica era una dintre familiile macedoromâne cele mai respectabile din Budapesta în secolulal 19-lea. Fondatorul dinastiei, Dumitru Lica, s-a născut în 1737 la Moscopole. Nu se ştie precis când s-a stabilit în Ungaria, dar în 1789 el fusese deja unul dintre semnatarii cererii înaintate de grecii şi macedoromânii din Pesta, pentru a construi o biserică. Şi-a ales soţie tot dintr-o familie macedoromână, pe Iuliana Gojdu, cu treizeci şi unu de ani mai tânără decât el. Cuplul a avut mai mulţi copii, dintre care Anastasie, născut în 1800, a devenit cunoscut om de afaceri, prin negustoria cu piele de care s-a ocupat.În 1830, Dumitru Anastasie Lica a devenit cetăţean al oraşului Pesta, iar în 1833, cetăţean al oraşului Buda. Şi-a investit surplusul de capital în special în clădiri, în cartierul Új-Lipótváros (în nordul actualului sector V), iar în 1844 şi-a construit un palat cu trei etaje la colţul pieţei Vörösmarty cu strada Harmincad, după planul renumitului arhitect Hild József.Terenul din faţa casei Lica – unde fusese clădirea birourilor Tricesimei Regale (Harmincadvám), clădire demolată în anul 1859 – a fost împărţit în patru loturi şi scos la licitaţie, în vederea finanţării construcţiei noii Redute (Vigadó). Partea de teren din colţul pieţei József nádor cu strada Dorottya a fost cumpărat de Dumitru Anastasie Lica, iar restul, de croitorul Eisele Antal, de un profesor chirurg, şi de către Banca Comercială Ungară din Pesta. (Pesti Magyar Kereskedelmi Bank). Astfel, noul complex de clădiri, care a fost ridicat aici, a şi fost botezat „blocul ciuntitorilor” dat fiindcă fiecare proprietar tăia ceva: piele, ordine de plată, textile, pacienţi! La parterul noilor clădiri s-au deschis magazine, printre care şi cafeneaua Privorszky, denumită apoi Kugler şi, mai târziu, cofetăria Gerbeaud. Maestrul cofetar Kugler l-a cunoscut la Paris pe Emil Gerbeaud şi l-a invitat la Pesta, să-i fie asociat şi urmaş. Cofetarul de origine elveţiană a adus cu sine un important capital şi, în 1892, a cumpărat cofetăria pe care, până atunci, Kugler o avea doar în chirie. După decesul lui Kugler, începând din 1908, cofetăria devenită cea mai renumită din Budapesta, se va numi – până astăzi – Gerbeaud. În scurt timp, proprietarii vor cumpăra şi aripa vestică a clădirii. Imobilul primeşte forma actuală la reconstrucţia generală din 1910. În jurul anilor 1870, puţin a lipsit ca piaţa încadrată de aceste clădiri să primească numele lui Anastasie Lica. Bogatul macedoromân a observat că numele locului – Színház Tér (Piaţa Teatrului) – nu mai era actual, pentru că teatrul german din Pesta, care se afla cândva în partea dinspre Dunăre aacestei pieţe, arsese în 1847, iar în 1856 chiar şi ultimele pietre de fundaţie ale teatrului fuseseră evacuate. Însă vechea denumire a locului s-a mai păstrat un timp, din respect şi ca amintire a prestigioasei clădiri istorice. În aceste condiţii, cererea de schimbare a denumirii pieţei trebuia să fie foarte bine argumentată. Anastasie Lica şi-a motivat iniţial cererea spunând că palatul său domină piaţa. Pentru a da o mai mare prestanţă propunerii sale, a oferit o sumă apreciabilă în eventualitatea afişării numelui său şi pe tăbliţele de marcaj ale străzii. Norocul însă nu a fost de partea lui, deoarece, odată cu cererea sa, a sosit la primărie şi vestea naşterii fiicei împăratului Franz Iosif, botezată Gizella, după numele primei regine a Ungariei. Iar pentru a reacţiona cum se cuvine la o astfel de onoare, în Ungaria s-a hotărât botezarea unei pieţe publice cu numele prinţesei Gizella. Piaţa Teatrului a devenit astfel Piaţa Gizella, ca, după 1920, să i se schimbe din nou denumirea, cu numele lui Vörösmarty. Anastasie Lica a murit în 1871, lăsând moştenire urmaşilor săi cincisprezece imobile în Pesta. El însuşi, precum şi familia sa, au subvenţionat multe evenimente culturale româneşti şi au acordat deseori ajutor financiar studenţilor români care învăţau în capitala Ungariei.
Strada Váci
Alexandru Mocioni a locuit decenii la rând în casa de la numărul 2, din colţul pieţei cu strada Váci (Vörösmarty tér 2). Monograma M. S. (Mocsonyi Sándor) de pe suportul metalic al firmei din colţul clădirii, ne mai aminteşte şi astăzi de numele său. În clădirea aflată în acest loc, funcţionau multe prăvălii şi antreprize, printre care şi atelierul fotografului Mayer György, precum şi şcoala de muzică a lui Joksch Anasztáz, înfiinţată în 1836. Clădirea care se află astăzi în acest loc, proiectată de arhitectul Kallina Mór, finalizată la începutul anului 1877, a avut parte de multe critici, fiind considerată ca fiind mult prea simplă faţă de ambianţa pieţei. Şi în această clădire nouă s-au deschis diferite spaţii comerciale. Aici se afla atelierul de gravuri şi rame al lui Winkle Nándor, dar printre chiriaşi se aflau şi Partidul pentru independenţă, cât şi Partidul din 48 (Partidul Károlyi), al cărui sediu era situat pe partea dinspre Piaţa Vörösmarty, unde se vede un mic balcon deasupra intrării. La data de 28 octombrie 1918, din acest balconaş s-au rostit discursurile de instigare la revoluţie, înainte de cunoscuta „luptă de pe Podul cu lanţuri”.Neamul Mocioni a sosit în Ungaria din Macedonia, în secolul al 18-lea. Această familie nu s-a declarat niciodată a fi grecească şi provenea din neamul moscopolenilor, cel mai cultivat dintre cele şase neamuri româneşti din Macedonia. În limba macedoromânilor (a aromânilor) porecla „Mocion” înseamnă „descins din moţi”. Strămoşii familiei, care mai târziu s-a scindat în două ramuri, au fost Mihai şi Andrei, ei s-au stabilit în Pesta. Au făcut avere din activităţi comerciale, având o mare influenţă asupra industriei, dar şi-au asumat un rol important şi în viaţa publică. O parte din capital l-au investit în imobile. Membrii familiei Mocioni deţineau 17 imobile în Pesta. În 1780, urmaşii lui Andrei au primit pentru merite militare şi ca donaţie, moşia de la Foeni, din Banat, iar apoi, în 1783, diploma de înnobilare cu titlul „de Foeni”. Unul dintre descendenţii celeilalte ramuri a familiei, Petre, urmaş al lui Mihai, care trăia deja la Tokaj, a primit titlul nobiliar în 1804. Din reunificarea celor două ramuri ale familiei, s-au născut mai târziu Alexandru (1841) şi Eugen (1844).Alexandru Mocioni, adică Mocsonyi Sándor (1841–1901), a fost un politician român din Ungaria, mare meloman dar şi compozitor. A făcut liceul la piarişti, tatăl său l-a angajat pe Atanasie Marienescu ca îndrumător de studii pentru fiul lui. Alexandru a urmat studii de drept la Pesta, la Viena şi la Graz. De la bun început s-a pregătit să devină politician, a călătorit prin Belgia şi Elveţia pentru a cunoaşte statele multinaţionale din vestul Europei. În 1865 a devenit deputat în parlament. Tânărul în jur de douăzeci de ani, foarte pregătit şi înzestrat cu deosebite calităţi de orator, a ocupat repede un loc de frunte printre deputaţii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. În 1867, el a fost autorul acelui proiect de lege pe care minorităţile naţionale l-au prezentat drept alternativă a proiectului lui Eötvös, propunând o reglementare a limbii statului, pe baze federative. Mocioni considera că dreptul de folosire a limbii materne este fundamental pentru destinul altor etnii decât cea maghiară. El a publicat scrieri în paginile unor ziare ca Reform, Zukunft, Politik din Praga, cât şi în alte reviste. În lucrarea publicată la 15 ianuarie 1869, prin care îşi definea programul, Mocioni constată că în loc să fi căutat asocierea cu grupurile etnice din ţară, clasa dominantă ungară a încheiat o alianţă nefirească cu clasa politică germană din Austria, orientată chiar împotriva celorlalte popoare din imperiu. El declară că legea minorităţilor, deja adoptată, este contrară drepturilor naturale, deoarece nu recunoaşte existenţa altor naţiuni în ţară, în afară de cea maghiară. Mocioni a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român, constituit la data de 26 ianuarie 1869, în Reduta de la Timişoara. Între 1869–1872, el a fost deputat în Parlament, ales în circumscripţia electorală de la Lugoj, iar începând din 1872 a fost ales deputat în circumscripţia electorală de la Radna. În 1874 a renunţat la mandatul său de deputat, păstrându-şi funcţia de preşedinte al partidului. Încetul cu încetul, Mocioni a devenit adept al rezistenţei pasive faţă de sistemul politic maghiar. El a depus eforturi considerabile pentru separarea bisercii române de cea sârbească şi pentru înfiinţarea mitropoliei Sibiului. A fost întemeietor şi membru al multor asociaţii literare şi culturale din Banat, din Ardeal şi din Ungaria. A acordat sprijin financiar ziarelor în limba română din Pesta, a desfăşurat o importantă activitate de mecenat al studenţilor români de la Pesta şi a finanţat cu generozitate activităţile Societăţii „Petru Maior”. În timpul studenţiei la Viena, a studiat şi muzică. Mai multe compoziţii ale sale au fost chiar prezentate în concerte. În palatul din Piaţa Vörösmarty de astăzi, colţ cu strada Váci, familia Mocioni organiza adeseori matineuri şi serate muzicale. Chiar şi Franz Liszt a fost de multe ori în vizită la palatul Mocioni, întreţinând relaţii de prietenie cu Alexandru Mocioni. Iosif Vulcan a reuşit să-l câştige pe Mocioni pentru a interveni în vederea înfiinţării unui teatru. În februarie 1870, Mocioni invită în casa lui din strada Váci pe toţi intelectualii români din Budapesta şi creează o asociaţie cu numele „Societatea pentru fond de teatru român”. Societatea şi-a început activitatea cu un capital de opt mii de forinţi. Sediul societăţii a fost în Budapesta până în 1895, iar apoi a Braşov, până în 1914. Societatea a constituit o echipă de teatru ambulant, care s-a perindat prin localităţile româneşti, şi a publicat în fiecare an un concurs de piese de teatru. Clădirea de la numărul 9 de pe strada Váci a fost cumpărată în 1800 de Cristofor Naco, cu cincizeci de mii de forinţi. Clădirea era cunoscută încă din 1777, pe când adăpostea hotelul Zu den 7 Kurfürsten. Multe baluri au fost organizate aici, iar în 1823, în sala festivă a hanului de altă dată, a dat concert şi Franz Liszt, pe când avea doar vârsta de 11 ani. Clădirea nu mai servea drept han începând cu 1840. A fost moştenită de contele Alexandru Naco. Acesta cumpărase deja terenul din partea de nord a clădirii, şi, în 1840, a unificat cele două terenuri ca să obţină autorizaţie de construcţie pentru a ridica o clădire, cunoscută mai târziu pe numele de „Casa celor şapte palatini” (Hét választófejedelem-ház). Arhitectul a fost şi de data aceasta Hild József. Alexandru Naco a murit în 1848. Moştenitorul său a fost contele Coloman Naco, el a transformat clădirea în hotel. Din 1865, în acest imobil au funcţionat Hotelul Naţional, cu 160 de camere, un restaurant şi o cafenea. În 1881, Banca Ungară de Ipotecă şi de Credit a cumpărat clădirea, la preţul de patru sute şaptezeci de mii de forinţi, folosind-o un timp ca hotel, iar apoi, din cauză că lucrările generale de întreţinere ar fi costat prea mult, i-a schimbat destinaţia în imobil de locuinţe cu chirie. Inscripţia „Hotel Naţional” a fost înlăturată de pe faţada clădirii în 1902. După o renovare mai importantă în 1937, clădirea a fost reconstruită între anii 1964–1967 pentru a adăposti Teatrul din Pesta (Pesti Színház).Casa de la numărul 16 de pe strada Váci a fost cumpărată în 1818 de Ioan Mocioni. În 1833, Hild József transformă casa cu un etaj într-una cu trei etaje, la cererea lui Ioan Mocioni. Dintre casele de pe strada Váci, aceasta a rămas cel mai mult timp în proprietatea unei familii, pe care a moştenit-o apoi Gheorghe Mocioni. După moartea acestuia, Livia, fiica sa, soţia contelui Bethlen András, a devenit proprietara clădirii, astfel clădirii i-a rămas numele de „Casa Bethlen”.Casa din strada Váci, numărul 17 era în proprietatea familiei Manno. Primul membru al familiei la Budapesta a fost Dumitru Manno, de origine din Bitolia, Macedonia. În ziua în care a depus jurământul de fidelitate, pe data de 9 octombrie 1802, el a cumpărat casa respectivă de la Neumayer Miklós. În aceeaşi zi şi-a câştigat şi dreptul de cetăţean, fiind proprietar de casă. Dumitru Manno a avut patru copii din două căsnicii. A decedat în 1815, la vârsta de 58 de ani. Din inventarul de succesiune se poate vedea că în această casă erau patru locuinţe la etajul întâi, iar la parter erau opt camere. În anii 1830, aici au trăit cei patru fraţi Manno. Cel mai cunoscut dintre ei era bancherul Ştefan, unul dintre cei mai mari contribuabili din Pesta. Familia Manno a locuit în casa de pe strada Váci până la mijlocul anilor 1860, după care s-a mutat în imobilul cu două etaje din strada Király. Casa din strada Váci, numărul 21, avea mai mulţi proprietari, până când, în 1782, Locotenenţa a autorizat pentru prima oară ca şi cetăţeni de religie ortodoxă să poată cumpăra case în Pesta. Prin mărinimosul ajutor financiar acordat de Dumitru Arghir, negustor de piele originar din Moscopole, grecii şi macedoromânii au putut cumpăra terenul pe care şi-au construit biserica şi Curtea grecească. Fii lui Dumitru – Naum şi Constantin Arghir – la 18 iunie 1812, au înaintat o cerere pentru a putea moşteni pe numele lor această casă şi încă o altă clădire, lăsate prin succesiune de tatăl lor.Clădirea de pe strada Váci, numărul 26 (Casa Wulpe) a fost construită în 1890, după planurile lui Hauszmann Alajos. La începutul secolului al 19-lea, casa Wulpe era în proprietatea lui Dumitru Vulpe. Imobilul a fost demolat în 1888. Aici a locuit Anastasia Pometa, prima soţie a lui Emanuil Gojdu, care rămăsese văduvă foarte devreme, după decesul primului său soţ, Dumitru Vulpe, care a murit de tânăr.Până la mijlocul secolului al 19-lea, la numărul 28 de pe pe strada Váci, se afla hanul Aranyhorgonyhoz (La ancora de aur). Noul proprietar al clădirii, contele Keglevich Ádám a demolat-o şi a construit în locul ei o casă cu etaj, în stil baroc. Pe strada Váci circula multă lume, de aceea ceaprăzăria „La cele trei fete din Pesta”, amenajată cu mult gust la parterul clădirii, s-a dovedit a fi foarte profitabilă. În curte funcţiona atelierul de heliografie al lui Simonyi Antal, poate cel mai elegant studio de fotografie din capitală. Atelierul nu avea decât vreo treizeci de metri pătraţi, dar aici a executat Simonyi una dintre cele mai ilustre lucrări ale sale, cea care îi înfăţişează pe membrii dietei ungare din 1861. În ianuarie 1864, atelierul a fost distrus de un incendiu şi, pe locul acestuia, Dimitrie Lica i-a comandat în 1879 luiSteindl Imre, arhitectul Parlamentului, să ridice casa Lica, păstrată până în zilele noastre.
Piaţa Roosevelt
Hild József, proiectant al multor ansambluri de clădiri, a contribuit şi la amenajarea promenadei de pe cheiul din Pesta al Dunării, reconstruită între timp în stil clasicist. Acest arhitect a sistematizat şi peisajul edilitar din fosta piaţă de desfacere (Kirakodó tér – Piaţa Roosevelt de astăzi) care era considerată cea mai frumoasă piaţă publică din Europa de atunci. Tot el a proiectat numeroase alte clădiri pe străzile care se întâlneau în această piaţă. Aici se aflau Băile Diana (Diana-fürdő), într-o clădire care a devenit apoi Hotelul Europa, şi tot aici se aflau Lloyd-ul şi palatul Naco. Din păcate, aceste clădiri nu s-au păstrat până azi.Splendidul şir de palate clasiciste din Piaţa Kirakodó constituia o expresie clară a tendinţei de afirmare a noii pături de negustori, industriaşi, bancheri. Clădirea din mijloc a fost construită de angrosistul Deron Antal. După ce e cumpărată de Ioan Naco, în 1833, i s-au adăugat în 1869 încă două etaje, sub comanda arhitectului Pucher József, devenind astfel cel mai impozant palat privat din Pesta. Arhitecţii Podului cu Lanţuri au locuit în acest palat, Adam Clark însuşi aici a terminat proiectul de construcţie a podului. De asemenea, aici a locuit între 1835 – 1836, marele pictor al romantismului maghiar, Barabás Miklós, cel care a pictat cunoscutul portret al lui Emanuil Gojdu. La etajul întâi al imobilului a avut sediu temporar şi Asociaţia Ştiinţifică Ungară (Magyar Tudós Társaság). Palatul a rămas în proprietatea familiei Naco aproape patruzeci de ani. În 1880, Ioan Naco l-a vândut Societăţii de Asigurări Gresham. Palatul Naco a fost demolat în 1903. În locul lui s-a construit, în anul 1906, după planurile lui Quittner Zsigmond, palatul în stil art nouveau Gresham, care există şi astăzi, fiind una dintre cele mai valoroase clădiri din Budapesta. Palatul deţinea cele mai vaste spaţii de locuit din Budapesta (12 mii de metri pătraţi), ţiglele unicate cu care era acoperit proveneau din fabrica Zsolnay iar vitraliile au fost concepute de Róth Miksa. În 1912, sediul Consulatului Român la Budapesta se afla în acest palat, la etajul al doilea. Strămoşii familiei Naco proveneau din Macedonia şi au ajuns în sudul Ardealului trecând prin Ţara Românească. Imensa lor avere se datora comerţului cu porci şi furnizării de muniţie în timpul campaniilor militare turceşti şi franceze. Numele primului strămoş cunoscut este Cristoforos Dionisos Nacos, înnobilat în Ungaria cu numele de Nákó, ca proprietar al moşiilor de la Sânnicolau Mare şi Marienfeld (Szentmarja). (Numele de Nakos a fost la origine doar o poreclă, însemnând „om cu barbă deasă.”) Despre bogăţiile familiei Naco circulau multe legende. Chiar şi scriitorul Jókai Mór s-a inspirat din acestea, se spune că a luat drept model pentru personajul său din romanul Voievodul ţiganilor (Cigánybáró), un membru al familiei Naco. Vestitul tezaur de la Sânnicolau-Mare, compus din douăzeci şi trei de obiecte de aur, a fost descoperit pe moşia familiei Naco. Tezaurul, considerat timp îndelungat comoara lui Attila, se află acum la Kunsthistorisches Museum din Viena, constituind şi azi obiect al unor serioase dispute între oamenii de ştiinţă. Familia Naco de origine macedoromână, a fost timp îndelungat una dintre familiile influente în Pesta şi Viena. Strămoşii lor, Cristofor şi Chiril, s-au stabilit la Viena dar au achiziţionat terenuri în comitatul Torontal, la Teremia şi Sânnicolau Mare. Cei doi fraţi Naco primesc diplomă nobiliară în 1784, unde este specificat şi numele moşiei: Nagyszentmiklósi (de Sânnicolau Mare). Peste puţin timp, familia se scindează în două ramuri: Naco Nagykomlósi (de Comloşul Mare, în Banat) şi familia Naco Nagyszentmiklósi (de Sânnicolau Mare). Proprietarul palatului, Ioan Naco (1814–1889), nepotul lui Chiril, a fost un moşier foarte înstărit. Şi-a cumpărat un castel la Comloş (care mai există în parte şi astăzi), dar avea câte un palat şi la Viena şi Pesta. Era foarte pasionat de teatru şi nu a pregetat să consacre o parte din averea sa susţinerii artei teatrale. A fondat un teatru chiar la castelul său, un unicat în întreaga zonă dintre Mureş şi cursul inferior al Dunării. La teatrul de la castel se dădeau şi reprezentaţii de operă, erau invitaţi compozitori cunoscuţi din Italia, precum şi un dirijor, în persoana lui Luigi Guglielmi. Despre spectacolele de la castel se scriau critici iar cronicarii vremii au menţionat şi faptul că, la unele spectacole, Ioan Naco era singurul spectator, adică organiza reprezentaţiile numai pentru propria sa plăcere. (De cele mai multe ori, însă, îi invita şi pe nobilii din vecinătate). Ioan Naco era în stare să călătorească până la Viena, la Pesta sau într-un alt oraş, numai pentru a vedea vreo piesă de teatru. El a fost prezent împreună cu familia şi cu prietenii, în 1872, când trupa de teatru Pascally din Bucureşti, în turneu prin Ardeal, s-a oprit la Timişoara pentru a da un spectacol. Marele poet român, Mihai Eminescu făcea parte din această trupă. Ioan Naco i-a invitat pe actorii români să joace şi în teatrul lui din Comloşul Mare, iar trupa a acceptat invitaţia. Contele Ioan Naco s-a ocupat şi cu pictura. În prima jumătate a secolului al 19-lea, el realiza picturi în stil romantic. Peisajele sale au fost expuse la sediul Societăţii de creaţie din Pesta (Pesti Műegylet), între 1840–1842. Multe iniţiative culturale româneşti, sârbeşti şi maghiare au fost susţinute financiar şi patronate de acest conte. Palatul Academiei Ungare de Ştiinţe este de asemenea o clădire dominantă în piaţa Roosevelt. Familiile macedoromâne au contribuit din plin la realizarea lui. Academia, această citadelă a culturii maghiare, care avea ambiţia de a orienta dezvoltarea economică, socială şi culturală a ţării, nu avea un sediu permanent în anii 1850. Între 1825–30, academicienii se întruneau încă la Bratislava, în sala nobiliară. La Pesta, Academia închiria câteva săli din palatul Naco, aici îşi ţinea biblioteca şi erau organizate şedinţele directorilor şi ale comisiilor. În 1859 s-a iniţiat o colectă publică, la apelul lansat de contele Dessewffy Emil, preşedintele Academiei din acel timp. Însă, chiar înainte de începerea colectei, pe data de 14 august 1858, baronul Simion Sina (1810–1876), membru al dinastiei macedoromâne Sina, a donat optzeci de mii de forinţi, aceasta fiind prima şi cea mai mare donaţie pentru ridicarea edificiului Academiei. Baronul a redactat la Viena scrisoarea şi Actul de constituire, prin care fixa condiţiile de folosire a donaţiei. Pentru recunoaşterea meritelor sale, în 1858, Sina a fost ales membru al conducerii Academiei.
Sina a susţinut Teatrul Naţional, acordând subvenţii chiar şi pentru institutul de pensii al teatrului. A susţinut material colecţia de numismatică a Muzeului Naţional, precum şi pe unii pictori maghiari (Izsó Miklós, Barabás Miklós).Pentru construirea clădirii Academiei de Ştiinţe a Ungariei, Biserica Macedoromână-Greacă din Pesta a donat două mii de forinţi. Multe alte donaţii au fost oferite de către familiile de macedoromâni.Simion Sina (1753–1822) sosise de la Moscopole încă în timpul Mariei Tereza şi a ajuns la Viena, în Imperiul Habsburgic, trecând prin Bosnia. Era negustor în special de bumbac şi tutun turcesc, din care a făcut o avere considerabilă. Fiul lui, Gheorghe Sina (1783–1856), din averea adunată de tatăl său, a construit o prestigioasă bancă. Şi el era mare negustor, dar în afară de bumbac şi tutun, a ştiut să se folosească şi de oportunităţile oferite de produsele ungureşti. El vindea lâna din Ungaria fabricilor cehe şi morave şi furniza tutun unguresc comercianţilor francezi şi italieni. Înainte de a deveni bancher şi antreprenor, s-a ocupat de construirea căilor ferate. În 1818 primeşte titlul de nobil în Ungaria, din 1832 titlul de baron în Austria. Numele lui s-a păstrat pentru posteritate şi datorită faptului că a fost cel mai asiduu susţinător al proiectelor contelui Széchenyi. A cumpărat multe moşii în Ungaria, întinderea lor totală făcea concurenţă domeniilor conţilor de Eszterházy. Avea palate în Viena, la Paris şi pe Canale Grande, în Veneţia. Purta de grijă nu numai Academiei din Pesta, dar a construit o academie şi la Atena, pentru greci, cu un milion de forinţi, şi a cheltuit în jur de două sute de mii de forinţi pentru a dota şi a asigura funcţionarea Observatorului astronomic din Atena. De asemenea, a susţinut material multe evenimente de binefacere şi numeroase iniţiative culturale în Ungaria. Găsim numele lui printre sponsorii Muzeului Naţional, ai Teatrului Naţional, ai Cazinoului Naţional, ai bazilicii Sfântul Ştefan, dar şi printre fondatorii şi sponsorii unor orfelinate, creşe, spitale, bănci, societăţi de asigurări. I s-a decernat titlul de cetăţean de onoare în Buda, Arad şi Seghedin. Numele său rămâne înscris şi în lumea literară şi ştiinţifică, de exemplu editarea ziarului Budapesti Szemle, redactat de Csengery Antal a pornit cu sprijinul lui. De asemenea, el era mecenatul şi abonatul publicaţiilor româneşti din Pesta şi din Viena. Sponsorii principali ai edificării Catedralei Române Ortodoxe din Arad sunt familia Mocioni şi bancherul de la Viena, Gheorghe Sina. Catedrala a fost proiectată de arhitectul Czigler Antal, din Arad, originar din Giula.Podul cu Lanţuri porneşte peste Dunăre tot din piaţa Roosevelt. Ideea construirii unui pod care să lege Buda şi Pesta era prezentă sub diferite forme pe agenda Locotenenţei, încă din timpul domniei lui Iosif al II-lea (începând din 1780–1790). Membrii Asociaţiei pentru pod (Budapesti Hídegyesület), constituite în 1832, l-au ascultat adânc impresionaţi pe groful Széchenyi István, care a arătat că podul în construcţie era, pe deoparte, un monument industrial în domeniul transporturilor, iar pe de altă parte, o realizare tehnică deosebit de modernă, deoarece cu zece ani înainte, nimeni nu ar fi putut construi un asemenea pod, nicăieri în lume.Studiul pentru proiectul de construcţie s-a întocmit pe baza experienţelor adunate de Széchenyi în Anglia. El l-a elogiat pe bancherul din Viena, Gheorghe Sina, pentru finanţarea construcţiei, tot aşa cum a elogiat personalităţile care au avut un rol primordial în realizarea podului, în persoana a doi englezi cu acelaşi nume: proiectantul William Tierney Clark şi arhitectul Adam Clark, cei care au supravegheat lucrările de construcţie la faţa locului. Dieta a votat începerea lucrărilor de construcţie prin legea numărul XXVI. din 1836, iar acestea au început în 1839, piatra de temelie fiind depusă de către comandantul austriac de oşti din timpul războaielor napoleoniene, arhiducele Carol, pe data de 24 august 1842, în barajul de închidere de pe malul dinspre Pesta. Suspendarea podului cu ajutorul lanţurilor
s-a realizat în vara anului 1848. Széchenyi însă nu a mai putut trece peste Podul cu lanţuri finalizat. Destinul necruţător a făcut ca pe data de 20 noiembrie 1849 podul să fie inaugurat şi deschis pentru circulaţie de către generalul Julius Haynau, comandant suprem al împăratului în timpulsângeroaselor acţiuni de răzbunare după lupta pentru independenţă. Cu toate acestea, opera de artă şi-a îndeplinit misiunea istorică, de a uni cele două oraşe surori. Pe pilonul podului s-a încrustat cu litere de aur numele lui Széchenyi – şi, alături, pe merit, şi cel al macedoromânului Gheorghe Sina.
Piaţa Petőfi
Grecii şi macedoromânii din Pesta şi-au construit biserica de pe malul Dunării, aceasta devenind una dintre clădirile cele mai renumite din Pesta. Cele o sută şaptezeci şi nouă de familii de greci şi macedoromâni, care au donat bani, la sfârşitul secolului al 18-lea, pentru construirea bisericii, aparţineau păturii celei mai bogate din oraş, făcuseră averi fabuloase din comerţul pe Dunăre. Această ilustră colonie, de altfel, număra mai mult de şase sute de suflete. Aceşti ortodocşi şi-au fondat parohia în 1788, cu numele de Graeco-valachica comunitatis Pestiensis. Locotenenţa şi-a dat acordul pentru construirea bisericii în 1790. Sub conducerea bogatului negustor macedoromân Dumitru Arghir s-a cumpărat terenul de la piarişti, aflat în strada numită pe atunci Kis. Aici se afla, până în 1937, Curtea grecească, centrul grecilor din Pesta. Planurile de construcţie ale bisericii au fost întocmite de Jung József. Locotenenţa a interzis construirea unor turnuri prea înalte, de aceea, iniţial, turnurile bisericii se terminau în nişte piramide plate. Piatra de temelie a fost depusă în 1791, dar construcţia nu a durat, aşa cum era prevăzut, numai trei ani, ci, din cauza unor dispute de decont ale comunităţii greceşti, nu a fost finalizată decât după zece ani. Sculpturile în lemn de o rară frumuseţe, ca, de exemplu, iconostasul din altar, au fost executate de Joannovics (după alte surse, Jankovitz) Miklós, unul dintre maeştrii cei mai renumiţi ai sculpturii baroce în lemn. Artistul s-a născut pe insula Naxosz – aşa cum el ne informează prin siglele cu care şi-a semnat opera, dar lucra de o bună vreme în Ungaria, mai întâi în regiunea Szerém, iar apoi la Eger. El a sculptat deasupra porţilor împărăteşti ale iconostasului şi doi porumbei, simbolizând acordul total dintre credincioşii greci şi cei macedoromâni. Ulterior însă, o aprigă ceartă s-a iscat din cauza acestor porumbei şi, în 1806, episcopul din Buda a dat ordin ca porumbeii să fie îndepărtaţi, spunând că nicio sculptură nu îşi are locul într-o biserică ortodoxă. Perechea de porumbei se află astăzi la Miskolc, la muzeul artei bisericeşti ortodoxe. Dar porumbeii au devenit atât de faimoşi, încât un negustor grec care vindea postavuri în strada Kis, unde se afla acea Curte grecească, şi-a ales ca firmă un porumbel şi, nu peste mult timp, chiar şi strada a fost denumită de către locuitorii din Pesta strada Porumbelului (Galamb), cum se numeşte şi acum. Picturile de pe iconostas nu au fost realizate decât după târnosirea bisericii (după 1801). Maestrul vienez Kuchelmeister a pictat în total optzeci de icoane mai mici şi mai mari. Se spune că faza următoare, aurirea, a costat atât de mult, încât un husar ar fi putut fi finanţat din banii aceea timp de zece ani (costul a fost, de altfel, unul redus, faţă de celelalte). Turnurile potrivite pentru această biserică, proiectate de Ybl Miklós, i-au fost adăugate abia în 1873. Turnul sudic a fost apoi distrus în timpul celui de-al doilea Război Mondial, în prezent se lucrează la reconstruirea sa. După ce biserica a fost ridicată, Arghir a fost ales epitrop principal, iar Anastasiu Pellanga epitrop secund. Biserica şi zona care o înconjoară au devenit centrul coloniei ortodoxe din Pesta.  Dar, începând din 1812, grecii şi macedoromânii îşi ţineau deja slujbele separat, iar din 1888, cele două etnii, care construiseră biserica împreună, s-au separat în urma unor litigii care au escaladat în timp. Procesele de judecată au fost finanţate de Alexandru Mocioni. Până la urmă, în 1888, românii s-au mutat într-una din casele Fundaţiei Gojdu, pe strada Holló. Între 1808–1888, Şcoala Românească normală din libera şi crăiasca cetate din Pesta a funcţionat în imobilul din spatele bisericii, pe strada Porumbelului (Galamb). Tot aici se aflau şi locuinţele dascălilor şi ale preoţilor români. Această zonă purta numele de Curtea grecească. Locotenenţa a numit în noiembrie 1815 Deputăţia fondurilor şcoalelor naţionale de rit ortodox, instituţie înfiinţată prin rescript imeperial-regal, a cărei datorie era de a susţine bugetar funcţionarea şcolilor ortodoxe din Ungaria. Conducerea Deputăţiei a fost preluată mai târziu de Uroşevici Nestorovici. Tot în 1815, femeile macedoromâne din Pesta, în frunte cu Elena Grabovschi, au constituit Societatea culturală a femeilor române din Pesta, având ca scop principal crearea şi susţinerea unei fundaţii pentru şcoala românească de aici, în vederea gestionării şi funcţionării învăţământului. După absolvirea şcolii confesionale, începând din anii 70 ai secolului al 18-lea, copiii cei mai talentaţi, greci şi macedoromâni, apoi, începând de la mijlocul secolului al 19-lea, cei mai talentaţi copii români, studiau în număr din ce în ce mai mare la gimnaziul piarist din Pesta. Unii dintre ei au ajuns înalţi demnitari de stat.
Strada Pesti Barnabás
Clădirea din strada Pesti Barnabás numărul 2 a fost construită între 1755–1756, de Péterffy János, asesor al Curţii de Apel, în locul casei lui Proberger Jakab – marele şef al primei bresle a berarilor. Acesta este singurul monument al arhitecturii baroce laice din Pesta, care mai există şi azi. Modernizarea planului de urbanizare a centrului oraşului din secolul următor a decis asupra sorţii caselor mai vechi cu unul sau două etaje, din străzile mai înguste, considerând că împiedică dezvoltarea oraşului. Ultimele palate baroce au fost demolate la mijlocul secolului al 20-lea. Singura excepţie a fost palatul Péterffy, un palat mai modest ca mărime, proiectat de Mayerhoffer András. Văduva lui Péterffy, Nefferer Katalin, a lăsat moştenire acest palat, în 1782, baroanei Oberg Antónia, care l-a vândut, în 1800, pentru douăzeci şi şase de mii de forinţi, negustorului grec Konstantin Macsenka. Văduva acestuia s-a căsătorit apoi cu negustorul Atanasie Grabovschi, iar clădirea a rămas în proprietatea familiei până în 1888, când cârciumarul Kriszt Ferenc a cumpărat imobilul. La mijlocul anilor 1930, Wydler Károly a devenit noul proprietar, reconstruind în 1938 acest palat în care, la sfârşitul secolului al 18-lea, se afla deja un ocal, o crâşmă. Restaurantul lui Hasslinger, numit „La cetatea Buda”, s-a deschis aici în 1831. Între
1864–1941, restaurantul a funcţionat timp de trei generaţii în administraţia familiei Kriszt, la început cu
numele de Corabia albă (Fehér Hajó), mai târziu ca restaurantul Kriszt, iar din 1923 din nou sub firma
„La cetatea Buda (Buda Városához)”. Hanul şi restaurantul aveau mare căutare cu ocazia târgurilor care
se organizau la fiecare sfârşit de săptămână în piaţa Primăriei, piaţa din faţa clădirii. În timpul zilei, restaurantul era frecventat de comercianţii din piaţă, iar seara, de nobilii şi cetăţenii eleganţi din oraş. În 1931, cu ocazia centenarului, restaurantului i s-a dat numele de Restaurantul de 100 de ani (100 éves étterem) şi s-a pus şi o placă comemorativă cu această ocazie, pe peretele din exterior. De la începutul secolului al 19-lea, Atanasie Grabovschi (1779–1840) organiza în această casă un salon literar, având printre invitaţii permanenţi pe Petru Maior, Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai, Dinicu Golescu, Zaharia Carcalechi, Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Eftimie Murgu, Emanuil Gojdu şi încă mulţi alţii. Proprietarul întreţinea relaţii strânse cu scriitorii din Moldova şi Ţara Românească, în special cu Dinicu Golescu. Cu timpul, mai mulţi studenţi români ai Universităţii din Pesta frecventau salonul Grabovschi, unde se purtau discuţii serioase de literatură, istorie, religie şi se ţineau conferinţe. Toţi scriitorii şi gânditorii mai renumiţi din acele timpuri s-au perindat prin acest salon. Aici s-a conturat şi a prins viaţă mişcarea naţională română din Pesta. Ideile celor care frecventau salonul au fost publicate în revista de literatură Biblioteca românească. Dintre colaboratorii revistei, mulţi au devenit mai târziu literaţi români de renume, conducători politici, profesori, jurişti şi ziarişti. Grabovschi avea o bibliotecă foarte bogată, era abonat la reviste şi cărţi publicate în Regatul României. Academia României păstrează şi astăzi foarte multe manuscrise din fondul Grabovschi. Clădirea are o semnificaţie şi pentru Biserica Română Ortodoxă din Transilvania şi din Ungaria. Aici a trăit între anii 1823–1829 şi Atanasiu Şaguna (care, mai târziu, adoptă numele de Andrei Şaguna), episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Ungaria – nepotul proprietarului casei – în perioada când îşi făcea studiile liceale şi pe când era student la drept.
Strada Nyáry Pál
Redacţia revistei Familia, situată în imobilul de la numărul 4, strada Nyáry Pál (colţ cu strada Váci)a fost fondată de Iosif Vulcan, precum ne aminteşte placa în limbile română şi maghiară de pe zidul casei. Vulcan (1841–1907) era publicist, redactor al revistei, scriitor, traducător, organizator de evenimente literare. S-a născut într-o familie de preoţi greco-catolici. Tatăl, Nicolae Vulcan, a fost preot greco-catolic la Holod, Leta Mare şi Oradea. Mama, Victoria Irinyi, provenea din familia Irinyi (Irimie). Unchii lui, revoluţionarul paşoptist Iosif Irinyi şi inventatorul chibritului, Ioan Irinyi, sunt personalităţi cunoscute ale istoriei maghiare. Iosif Vulcan şi-a petrecut copilăria la Leta Mare. Din 1865, a scos, întâi la Pesta, apoi, din 1880, la Oradea, revista Familia, al cărui redactor a rămas până la moarte. Pe data de 9 martie 1866, în această revistă a apărut celebra poezie a celui mai mare poet al românilor, cu titlul„De-aş avea…”. Tânărul poet se numea pe atunci Eminovici, dar, la sfatul lui Vulcan, cel care l-a lansat ca poet, şi-a schimbat numele în Eminescu. Iosif Vulcan publica nu numai în reviste româneşti, ci şi în multe reviste ungureşti. I-a cunoscut pe cei mai de vază scriitori maghiari, prin intermediul unchiului lui, Iosif Irinyi. Meritele sale culturale erau recunoscute şi printre unguri, astfel Societatea Kisfaludy l-a ales membru de onoare în 1875.
Strada Veres Pálné
Societatea „Petru Maior” şi revista literară Luceafărul îşi aveau sediul la numărul 11 din strada Veres Pálné, care se numea pe vremuri strada Copacul verde (Zöldfa). Cel mai mare succes al societăţii se leagă de numele lui Octavian Goga şi de colaboratorii acestuia. În 1903–1904, Goga locuia în acest imobil (et. III, ap. 23), şi între 1903–1904 a fost redactorul revistei. De la începutul secolului al 19-lea, mulţi tineri români din Ungaria şi din Transilvania studiau la facultăţile din Pesta. Numărul acestora era în permanentă creştere, iar la începutul secolului al 20-lea, în capitala Ungariei erau în jur de 300 de studenţi români. După revoluţia din 1848–49, reprezentanţii vieţii publice româneşti din Transilvania au cerut în repetate rânduri crearea unei facultăţi româneşti. Cererea lor nu a fost ascultată, însă în cadrul facultăţii de la Pesta s-a creat o catedră de limbă şi literatură română, şef de catedră fiind numit Alexandru Roman, în 1863. Studenţii din capitală, în frunte cu Iosif Vulcan, au creat în 1864 Societatea „Petru Maior” cu un pronunţat caracter literar şi cultural. Studenţii care învăţau la Pesta – printre ei se aflau: Damaschin Bojincă, Pavel Vasici, Paul Iorgovici, Eftimie Murgu – se întâlneau sistematic, încă din anii 1820, în locuinţa din Budapesta a preotului ortodox Ioan Teodorovici, unde au constituit o societate cu caracter privat, în cerc închis, denumit „Asociaţia studenţilor români”. Ei abordau literatura română şi probleme de istorie, în spiritul lucrărilor lui Petru Maior. În 1862, studenţii români din capitală doreau să constituie o societate literară, în frunte cu Iosif Vulcan. În acelaşi an, a avut loc adunarea de constituire a Societăţii „Petru Maior”, unde preşedinte al cercului literar a fost ales studentul în drept Partenie Cosma. La început, adunările aveau loc pe rând în locuinţele membrilor, iar mai târziu, societatea şi-a găsit sediu în casele familiilor macedoromâne Mocioni şi Nedelcu.Societatea „Petru Maior” a avut, începând din 1868, o însemnată activitate literară şi culturală, în timpul în care Ioan Slavici, pe atunci student în Pesta, a redactat Statutul societăţii (aprobat de Ministerul de Interne abia în 1872). Finanţarea societăţii era asigurată din cotizaţii, donaţii financiare, ca şi din veniturile de pe urma evenimentelor culturale pe care le organiza. Se organizau concerte şi baluri, iar o bună parte din veniturile de la aceste evenimente erau destinate finanţării studenţilor săraci. Membrii societăţii au reuşit să întemeieze şi o bibliotecă, în cadrul căreia se organizau serate literare şi de lectură. La începutul anului şcolar 1873/74, s-a organizat chiar şi un cor, care susţinea spectacole în mod regulat. Începând din 1877 şi până în 1894, s-a redactat şi o revistă în manuscris, denumită „Rosa cu ghimpi”, în care membrii societăţii publicau lucrări literare şi ştiinţifice, precum şi scrieri hazlii despre viaţa de student. În 1902, sub egida Societăţii „Petru Maior” a apărut o revistă literară de un foarte înalt nivel, Luceafărul. În comitetul de redacţie, la începuturile editării revistei s-au angajat printre alţii şi A. P. Banutiu,Alexandru Ciura, Octavian Goga, Dionisie Stoica, Sebastian Stanca, Ioan Lupaş, Ion Montani, Ion Lapedatu. În istoria presei româneşti din Transilvania şi Ungaria, Luceafărul a fost primul organ de presă care publica opere într-adevăr valoroase, de calitate. Din 1903, Octavian C. Tăslăuanu şi Octavian Goga au luat în mâini destinul revistei. Revista a fost tipărită până în 1906 la Budapesta, iar apoi, din 1914 la Sibiu. În 1919, Luceafărul a apărut în redacţia lui Nicolae Iorga. Însă apogeul revistei a fost, fără doar şi poate, în perioada sa din Pesta. Aici şi-a publicat Goga multe din versurile sale cunoscute, strânse apoi în volumul Poezii, care a apărut la Budapesta, în 1905. Goga a câştigat cu acest volum de versuri marele premiu al Academiei Române, în 1906.
Revista Luceafărul din Pesta îşi îndrepta atenţia asupra tuturor domeniilor vieţii spirituale româneşti. Era o revistă literară, dar publica articole din cele mai variate domenii: din istorie, lingvistică, etnografie. În anii 1900, activitatea Societăţii „Petru Maior” atrage atenţia mai multor personalităţi importante ale vieţii culturale şi literare româneşti. În 1901, Nicolae Iorga face o vizită la studenţii din Pesta, iar în toamna anului 1910, la restaurantul Sas-kör, s-au adunat aproape două sute de studenţi români pentru a-l sărbători pe un mare scriitor clasic român aflat în trecere prin Budapesta: Ion Luca Caragiale.Membrii societăţii sprijineau toate iniţiativele care vizau dezvoltarea culturii româneşti din Ungaria, dar activitatea lor s-a extins şi asupra altor domenii. Din cauza evenimentelor cu caracter politic, a seratelor de lectură organizate de societate – care contribuiau considerabil la întărirea profilului identitar cultural-naţional al românilor din Transilvania şi Ungaria – Ministerul de Interne al Ungariei a suspendat de mai multe ori activităţile revistei, dar, de fapt, ele au continuat până la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial. După căderea Monarhiei Austro-Ungare, societatea şi-a mutat sediul la Cluj, unde, în noiembrie 1918, conform regulamentului de organizare al asociaţilor studenţilor români, şi-a schimbat numele în „Centrul Studenţesc Petru Maior din Cluj”. Biblioteca valoroasă, arhiva societăţii, cât şi averea deloc neglijabilă, au ajuns în proprietatea studenţilor clujeni.
Piaţa Szervita
Medicul stomatolog Dimitrie Nedelcu (1812–1882) a fost creatorul catedrei de stomatologie a Facultăţii de Medicină din Pesta şi a locuit în imobilul de la numărul 3, din piaţa Szervita. Printre pacienţii săi se numărau personalităţi importante ale veacului, însuşi Széchenyi István a fost unul dintre aceşti pacienţi. Dimitrie Nedelcu era de origine română – respectiv, macedoromână – şi s-a născut pe data de 12 octombrie 1812, la Lugoj, judeţul Timiş. A obţinut diploma de medic la Facultatea de Medicină din Pesta, iar specializarea în stomatologie a făcut-o la Viena. Nedelcu inaugurează, în 1844, prima catedră de medicină dentară din istoria facultăţii din Pesta, el însuşi devenind primul profesor particular de  stomatologie din Ungaria. Activitatea sa pune capăt perioadei empirice, de început, a istoriei stomatologiei în Ungaria. Formarea dentiştilor se integrează definitiv în cadrul universitar, iese de pe mâna bărbierilor, a fierarilor şi a moaşelor şi devine o ramură a medicinii. În 1878, Nedelcu înfiinţează Societatea Stomatologilor din Budapesta, iar primul secretar al societăţii este tânărul Árkövy József. Nedelcu predă stomatologia la Facultatea din Pesta timp de 38 de ani. Cursurile se desfăşurau în sala de disecţii a clădirii Facultăţii de Medicină de pe strada Hatvani sau în cabinetul său de stomatologie din piaţa Szervita. El a fost membru şi al Asociaţiei regale de Medicină. Dimitrie Nedelcu nu şi-a tăinuit niciodată obârşia şi sentimentele sale faţă de neamul românesc. În casa lui se vorbea şi româneşte şi o profesoară de limbă română se ocupa de cei patru copii ai lui. El a fost membru şi al Asociaţiei de conducere al comunităţii eclesiastice greco-macedoromâne, care avea în gestiune Biserica Ortodoxă din piaţa Petőfi, şcoala grecească şi românească din strada Galamb. A fost unul dintre principalii actanţi ai vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti din Budapesta. El asigura permanent subvenţii pentru studenţii români de la Budapesta iar casa lui era întotdeauna deschisă în
faţa lor, până şi reuniunile conducerii Societăţii „Petru Maior”, creată de studenţi, erau găzduite în casa lui. Restaurantul Kis Pipa s-a deschis la parterul casei Nedelcu din piaţa Szervita, numărul 3, la începutul anilor 1870, devenind în scurt timp locul preferat de întâlnire al politicienilor, scriitorilor, artiştilor din ţară sau din străinătate. Aici se întâlneau, printre alţii, Ady Endre, Krúdy Gyula, Mikszáth Kálmán, Tisza Kálmán, Wekerle Sándor, Lesseps Ferdinand. După moartea lui Dimitrie Nedelcu (1882), membrii familiei sale au moştenit imobilul. În 1905, un om elegant s-a prezentat pentru a cumpăra clădirea care se afla în piaţa de acum plină de tumult, în vecinătatea unor prăvălii elegante: era Stein Mátyás, directorul băncii cunoscute în întreaga ţară cu numele de Casa bancară Török A. şi Asociat. Terenul din piaţa Szervita avea condiţii oportune pentru a fi sediul unei bănci, spre deosebire de casa cu două etaje ridicată aici în stil clasicist, de care cei din conducere nu erau deloc mulţumiţi. Încă din primăvara anului 1905 fusese publicată o ofertă pentru întocmirea planurilor şi pentru construirea unei noi case cu patru etaje, pentru sediul şi birourile băncii. Până la urmă, societatea pe acţiuni a încredinţat lucrările de construcţie asociaţilor Böhm Henrik – Hegedűs Ármin. Mozaicul care se vede şi astăzi pe frontonul clădirii (cel mai mare mozaic de acest gen din Budapesta) o reprezintă pe Sfânta Maria, protectoarea Ungariei, în compania unor personalităţi ilustre din istoria ungară, printre care apar Rákóczi Ferenc şi Kossuth Lajos.La mijlocul anilor 1920, rudele lui Stein Mátyás au moştenit acest imobil cu o atmosferă aparte, care pe atunci era foarte vizitat, adăpostind una dintre cele mai populare bănci din oraş.
Pesta, Erzsébetváros - Curtea Gojdu
Marele mecenat al românilor din Ungaria, Emanuil Gojdu (1802–1870), provine dintr-o familie de negustori macedoromâni. Familia Gojdu s-a refugiat din oraşul Moscopole, de pe teritoriul Albaniei, în 1769, din faţa primejdiei turceşti. Trecând mai întâi prin Polonia, familia s-a aşezat în Ungaria şi s-a instalat la Miskolc, de unde o ramură a ei s-a mutat la Oradea. De altfel, din această familie provine şi scriitorul şi ziaristul maghiar Gozsdu Elek. Emanuil Gojdu s-a născut în Oradea, la 9 februarie 1802. A studiat la şcoala românească din Oradea, apoi la liceul catolic din oraş, după care s-a prezentat la Academia de Drept. Un an mai târziu, şi-a continuat studiile la Bratislava. În 1823 şi-a terminat studiile la Pesta, unde a fost numit notar cambial şi, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a obţinut diploma de avocat. A lucrat trei ani de zile în biroul lui Vitkovics Mihály, avocat şi poet din Pesta. Obişnuiţii casei Vitkovics erau fruntaşii literaturii maghiare de atunci, printre care Kazinczy Ferenc, Virág Benedek, Berzsenyi Dániel, fraţii Kisfaludy şi Fáy András. Tânărul Gojdu, ca prieten şi colaborator al gazdei, a participat deseori la aceste serate. S-a împrietenit cu literaţii invitaţi şi, prin intermediul lor, a cunoscut şi literatura maghiară. El însuşi a publicat câteva versuri în limba maghiară, în revista Szépliteraturai Ajándék (1826). Gojdu frecventa, de asemenea, salonul literar românesc care funcţiona în casa lui Atanasie Grabovschi din Pesta, unde oaspeţi obişnuiţi erau Petru Maior, Samuil Micu Clain, Dimitrie Ţichindeal, Teodor Aaron, Damaschin Bojincă, Moise Nicoară, Zaharia Carcalechi, Ştefan P. Niagoi, Ioan Teodorovici, Eftimie Murgu, Petru Moaler Câmpianu, Andrei Mocioni, Constantin Lecca, Pavel Vasici, Partenie Cosma.Gojdu a fost avocat stagiar timp de trei ani, după care şi-a deschis un birou de avocatură propriu. El a fost primul avocat care, în 1826, a intentat acţiuni la consiliile din Pesta şi din Buda, în limba maghiară – în locul limbii latine folosite până atunci. Tot de numele lui se leagă redactarea în limba maghiară a proceselor verbale ale Bisericii Greco-Române din Pesta, întocmite până atunci în limba germană. Deoarece grecii nu recunoşteau primatul limbii române iar românii primatul limbii greceşti, documentele bisericii lor comune erau redactate în limba germană. Emanuil Gojdu, cunoscut deja ca avocat cu prestigiu şi personalitate cu o mare influenţă, în 1836 a militat puternic în vederea renunţării la limba germană, iar iniţiativa lui s-a bucurat de succes.Gojdu a devenit în scurt timp cel mai căutat avocat din Pesta. Pledoariile lui erau publicate în presa de specialitate din ţară şi din străinătate, iar el era citat ca exemplu în faţa studenţilor la drept din Pesta şi din Bratislava. Spirit întreprinzător, Gojdu a ajuns foarte repede proprietar al unor depozite bancare considerabile, a cumpărat diverse imobile şi acţiuni la Pesta. În 1832, s-a căsătorit cu Anastasia Pometa,originară dintr-o familie macedoromână. În acelaşi an, din zestrea soţiei şi din economiile proprii, Gojdu a cumpărat cu treizeci de mii de forinţi casa lui Wilhelm Sebastian, din strada Király, mai târziu şi terenurile din vecinătatea acesteia. În 1854 a trecut la parcelarea acestor terenuri şi a construit un rând de magazine în jurul propriei case. Acest complex poartă şi în momentul de faţă numele de Pasajul Gojdu. Gojdu a devenit cel mai mare mecenat al culturii româneşti din Pesta. Şi-a îndreptat atenţia încă din tinereţe spre sprijinirea progresului literaturii române din Ungaria şi a susţinut financiar tipărirea operelor în limba română, la Tipografia Universităţii din Buda. În timpul evenimentelor din 1848, Emanuil Gojdu s-a evidenţiat şi pe tărâm politic. La 21 mai, în casa lui Gojdu s-au adunat românii pentru a adopta două documente importante prin care acordau votul lor de încredere guvernului Batthyány. În noiembrie 1849, lui Gojdu i s-a propus, român fiind, postul de comisar imperial în Bihor, însă avocatul nu a acceptat, refuzând cu tact această funcţie.În 1860, după publicarea diplomei din octombrie, Gojdu a fost numit comite suprem al comitatului Caraş, şi a fost ales notar al casei magnaţilor. În cadrul dezbaterii purtate în parlamentul maghiar pe tema inscripţiilor, avocatul român a ţinut o prelegere excelentă. Însă nu a rămas prea mult timp comite suprem. După dizolvarea dietei, în 1861, cancelarul Ungariei i-a întrebat pe toţi comiţii dacă sunt gata să execute noile măsuri luate. Gojdu i-a răspuns: „un comite suprem constituţional, atunci când execută dispoziţiunile absolutistice ale unui guvern neconstituţional, nu se mai poate considera comite suprem constituţional şi decât să fiu desconsiderat, mai bine demisionez”. După dizolvarea dietei, Gojdu se retrage pentru scurt timp din politică şi se consacră în special carierei sale de jurist. Este deja familiarizat cu unele domenii ale economiei. Devine preşedintele Societăţii de Asigurări din Pesta şi al Societăţii pentru morile cu aburi Concordia. În noiembrie, după dizolvarea dietei demisionează din funcţia de comite suprem. În 1863, după moartea soţiei sale, se însoară din nou. Îşi alege soţie tot dintr-o familie macedoromână de negustori, pe Melania Dumcea, din Pesta.În 1865 este ales deputat în circumscripţia Tinca, din comitatul Bihor. În această perioadă se gândeşte din ce în ce mai serios să lase o parte din averea sa pentru scopuri culturale româneşti. Astfel se explică răspunsul lui la aclamaţiile alegătorilor, care strigau „Trăiască Gojdu”, la care el a răspuns: „Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va lucra spre binele poporului român.” În dietă era adept al politicii lui Deák Ferenc, supranumit „înţeleptul naţiunii”, de care îl lega o veche prietenie. În calitatea sa de politician, Gojdu lupta pentru convieţuirea paşnică între români şi maghiari, deşi, din această cauză unii români îl considerau renegat. Gojdu a subliniat de mai multe ori ce primejdii poate provoca ostilitatea dintre cele două naţiuni. Astfel, în vestita lui prelegere din casa magnaţilor a spus, printre altele: „Providenţa dumnezeiască, însuşi Dumnezeul popoarelor din lume a croit soarta comună a celor două naţiuni, română şi maghiară, pentru ca să trăiască împreună, într-o alianţă eternă, fiindcă numai laolaltă vor avea un viitor glorios, iar dacă se vor împotrivi una alteia, vor pieri.” Gojdu era un excelent orator, pledoariile sale erau publicate în Jurnalul Dietei (Országgyűlési Napló). În 1869, a fost numit jude la Curtea Supremă a Ungariei. Bolnav fiind, a rămas în funcţie numai câteva luni, iar la 3 februarie 1870 a decedat. A fost înmormântat în cimitirul Kerepesi.În testamentul din 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu lasă o parte importantă a averii sale pentru înfiinţarea Fundaţiei Gojdu („Fundaţiunea lui Gozsdu” 1870–1952), menită să ajute cu burse studenţii români ortodocşi din Ungaria şi din Transilvania. Imobilele din strada Dob, strada Holló şi strada Király făceau parte din importanta moştenire a Fundaţiei. Membrii Reprezentanţei Fundaţiei trebuia să fie totdeauna alcătuit din mitropolitul ortodox român de Sibiu, episcopii ortodocşi din Transilvania şi Ungaria şi din trei bărbaţi laici, de religie ortodoxă, iar patrimoniul Fundaţiei trebuia să fie administrat de casieria Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu. Fundaţia începe să funcţioneze la Budapesta, începând cu data de 23 aprilie 1870, patronată de Congresul Naţional Bisericesc din Ardeal (care a devenit apoi Mitropolia Ortodoxă din Ardeal). Scopul Fundaţiei este de a sprijini studiile şi educaţia tinerilor ortodocşi români de pe teritoriul Ungariei. Între 1871–1919, au fost acordate 5634 de burse. Fundaţia Gojdu a alocat în jur de trei mii de burse pentru ca tinerii să studieze peste hotare, în perioada de până la Tratatul de la Trianon. Astfel, studenţii români talentaţi au urmat cursuri la Berlin, la München, Heidelberg sau la Paris. Printre bursieri îi găsim pe Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Grozaşi Victor Babeş. Fundaţia Gojdu a fost una dintre cele mai importante fundaţii din Imperiul Austro-Ungar. În a doua jumătate a secolului al 19-lea, cu sprijinul acestei Fundaţii s-a format o intelectualitate românească puternică şi eficientă. În cincizeci de ani de funcţionare, Fundaţia a avut un rol deosebit de important în dezvoltarea culturii româneşti din Transilvania şi din Ungaria. După sfârşitul Primului Război Mondial situaţia s-a schimbat radical, deoarece patrimoniul Fundaţiei a rămas în Ungaria, Reprezentanţa la Sibiu, în timp ce Oficiul de Administrare a bunurilor era la Budapesta, pe strada Holló numărul 8. Iar după Trianon, numărul românilor rămaşi în Ungaria a scăzut considerabil, cu atât mai mult al celor îndreptăţiţi la subvenţii din partea Fundaţiei. S-a încercat soluţionarea problemei prin articolul 249 al Tratatului de la Trianon, care obliga Ungaria să restituie patrimoniul fundaţiilor. Tratativele însă au fost blocate repede, încă de la începutul anilor douăzeci, deoarece poziţia guvernului ungar era, de la bun început, că în privinţa restituirii să se procedeze pe bază de reciprocitate. Înainte de a ajunge la acordul definitiv din 1924, cele două părţi au încheiat un acord interimar, potrivit căruia Reprezentanţa Fundaţiei avea dreptul să dispună liber de patrimoniu. Pe atunci, bunurile Fundaţiei constau din imobile de locuit de mare valoare, din Budapesta, din acţiuni depuse la Prima Casă de Economii din Pesta (Pesti Hazai Első Takarékpénztár), iar pe teritoriu românesc, consta dintr-o casă în Oradea şi titluri de valoare administrate de Mitropolia Ortodoxă din Sibiu. Românii contestau justeţea revendicărilor avansate de către Ungaria în schimbul restituirii bunurilor Fundaţiei Gojdu. O serie de tratative s-au dus între cele două state între anii 1920 şi 1930, dar nu s-a ajuns la nicio înţelegere. Deşi acorduri interimare au fost semnate în 1924 şi în 1930, părţile nu au putut cădea de acord decât la Bucureşti, la 27 octombrie 1937. Conform acestui acord final, Ungaria
trebuia să restituie României, în termen de 30 de zile, întreaga avere a Fundaţiei. Însă acordul nu fost ratificat decât mult mai târziu, parlamentul de la Bucureşti l-a adoptat doar la 27 ianuarie 1938, iar Parlamentul din Ungaria la 5 iulie 1940. În urma stării de război dintre România şi Ungaria, începând din 6 septembrie 1944, a fost abrogat orice acord încheiat anterior, deci şi acordul din 1937. Situaţia patrimonială a Fundaţiei s-a deteriorat mult, pe de-o parte din cauza Celui De-al Doilea Război Mondial, pe de altă parte din cauza inflaţiei considerabile din 1945–46, când banii depuşi, obligaţiunile, acţiunile din bănci s-au devalorizat (Fundaţia a înregistrat o pierdere de în jur de 600 de mii de pengő de aur), iar după război, numai locuinţele date în chirie i-au mai sporit avutul. Între 1947 şi 1952 destinul Fundaţiei Gojdu a fost legat de procedura de expropriere în cadrul planului de urbanism (planul promenadei Madách), de două ori pe rol la tribunalul din Budapesta (1942 şi în 1944). Întrucât acordul din 1937 nu a fost aplicat, Fundaţia nu era considerată personalitate juridică străină, ci o fundaţie ungară. Reprezentanţa română de la Budapesta a cerut într-o notă verbală, la 19 iunie 1947, amânarea executării hotărârii de expropriere. Executarea a fost suspendată de autorităţile judiciare din Budapesta pe data de 10 noiembrie 1947. Astfel, s-a înlăturat primejdia demolării unora dintre imobilele de locuit. Imobilele în proprietatea Fundaţiei Gojdu au fost folosite temporar de două instituţii româneşti, începând din 1948. În imobilul cu numărul IV de pe pe strada Király, la numărul 13, în apartamentul 26 de la etajul al treilea s-a instalat Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, iar Căminul Studenţesc „Nicolae Bălcescu” a funcţionat în curtea Gojdu până în 1949. Guvernul ungar a naţionalizat imobilele şi patrimoniul Fundaţiei Gojdu în 1952. Emanuil Gojdu cumpărase în 1832 casa lui Wilhelm Sebastian din strada Király, achiziţionând apoi şi terenurile din jurul clădirii. În 1854 a parcelat terenul viran din strada Király şi a construit un şir de case cu magazine. Acest complex de clădiri este cunoscut şi astăzi sub denumirea de Pasajul Gojdu.Vechiul cartier evreiesc, în care se află acest complex de clădiri, şi-a păstrat structura din secolul al 18-lea; astfel, după Cetate, este cel de-al doilea cel mai vechi cartier din Budapesta, care şi-a păstrat peste ani, arhitectura originală. Strada Király era considerată o stradă foarte elegantă, cu multe clădiri proiectate de Pollack Mihály şi Hild József. Istoria celui mai impresionant cartier, respectiv ansamblu de mici magazine şi case de locuit din Budapesta, începe exact la răscrucea dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea. La 32 de ani după moartea fondatorului, Reprezentanţa Fundaţiei Gojdu a construit în 1902 clădirile de la numărul 13 din strada Király şi de la numărul 16 din strada Dob, cât şi pasajele care le unesc. Locuinţele şi atelierele din incintă au fost date în chirie iar veniturile au contribuit considerabil la creşterea patrimoniului Fundaţiei. Ansamblul arhitectural, cunoscut azi sub numele de Pasajul Gojdu, a fost proiectat de un cunoscut arhitect al epocii, profesorul universitar Czigler Győző, una dintre personalităţile marcante ale arhitecturii ungureşti, provine dintr-o familie de arhitecţi de veche tradiţie din Giula. Ansamblul arhitectural cu şapte clădiri şi un pasaj de legătură a jucat un rol important în viaţa comunităţii evreieşti din Pesta: aici s-au organizat primele centre de rugăciune, iar în pasajele comunicante, erau magazine cu amănuntul, care comercializau cu preponderenţă bijuterii şi textile. Corpul de clădiri constituia, de fapt, ieşirea spre vest a cartierului: zidul ghetoului închidea partea dinspre strada Király, iar ultimul pasaj ducea spre centrul cartierului, spre strada Dob. Ansamblul de imobile dintre numărul 13 din strada Király şi numărul 16 din strada Dob e alcătuit din şapte clădiri, aşezate lângă pasajul din mijloc (cu arcade), legate între ele cu şase pasaje sau curţi interioare. Strada cu spaţii comerciale, proiectată în mod asemănător cu pasajul Gojdu, constituită din mai multe ansambluri, cu un şir de magazine, cu sau fără acoperiş, având şi spaţii de locuit la etaj, a fost o soluţie arhitecturală tipică pentru secolul al 19-lea, aşa cum o demonstrează şi Pasajul Parizian de la Budapesta. Pasajul Gojdu, cu curţile sale comunicante, este o structură rar întâlnită azi, nu numai în arhitectura budapestană, dar chiar şi în întreaga Ungarie. Ansamblul acesta nu era deloc tipic epocii dualiste. Pe lângă o amplasare specială a corpurilor de clădiri, găsim şi soluţii arhitecturale inedite, atât în exterior, cât şi în interiorul clădirilor. Şirul de curţi fin arcuite, care legau strada Király de strada Dob, prin pasajul de 200 de metri, asigura protecţia oamenilor din locuinţe, ateliere, magazine, crâşme. Cartierul era un oraş în oraş, un spaţiu cu un nivel social mai modest, dar animat de zgomotul unei vieţi palpitante.Czigler Győző a proiectat pe terenul din strada Király patru clădiri cu câte trei etaje, iar pe terenul din strada Dob trei clădiri cu câte două etaje. A construit la parterul acestora 45 de magazine, legate de clădiri, respectiv de pavilioanele realizate pe loc. Strada, care trecea prin cele şase curţi era pavată cu gresie, putând fi folosită de traficul local, dar şi în alte scopuri. În acest ansamblu de pasaje, numit Curtea Gojdu, se desfăşura o activitate comercială tumultuoasă, imprimând o notă specifică cartierului din Erzsébetváros. Locuinţele şi atelierele din strada Dob şi din strada Király erau închiriate în special de familii de origine evreiască. Aceste spaţii reprezentau adevărate insule izolate pentru locatarii lor. Cele şapte case de aici, cât şi clădirea de pe strada Holló numărul 8 făceau parte din patrimoniul Fundaţiei Gojdu. În clădirea de pe strada Holló numărul 8, din anul 1900 funcţionează Parohia Bisericii Ortodoxe Române din Budapesta. Exproprierea clădirilor din Fundaţia Gojdu era în permanenţă la ordinea zilei, începând din anii 1930, din cauza construirii promenadei Madách. Imobilele erau trecute unul după altul pe lista de exproprieri. Prima ofertă concretă privind valoarea exproprierii i-a fost trimisă Oficiului Fundaţiei în 1942, dar suma de două sute de mii de pengő a fost considerată a fi un preţ mult prea scăzut, astfel oferta nu a fost acceptată. S-a ajuns la tribunal, dar procesele au fost atât de mult tărăgănate sub pretextul unei situaţii juridice neclare, încât în 1944 clădirile au fost marcate cu steaua galbenă, fiind locuite de populaţie evreiască. În timpul luptelor de la Budapesta, clădirile au fost serios avariate. Anul 1944 este, cum se cunoaşte, anul tragediei. La sfârşitul lunii noiembrie, aici au fost ridicate zidurile ghetoului, în numai câteva zile. Cele patru porţi ale acestuia erau zi şi noapte păzite de membrii organizaţiei Nyilas şi de soldaţi SS. În pasaj au fost înălţate garduri. În locuinţe au fost înghesuiţi în special femei, copii şi bărbaţi în vârstă. Locuri de dormit nu erau pentru toţi. Organizaţia internaţională a Crucii Roşii asigura un stoc de alimente pentru bucătăriile publice din ghetou. Locuitorii Curţilor Gojdu primeau şi ei câteva linguri de fiertură de varză sau o supă de cartofi. Însă majoritatea oamenilor din ghetou s-au îmbolnăvit din cauza subnutriţiei sau chiar au murit de foame. După 1945, supravieţuitorii au revenit în magazinele lor. Au sosit şi noi chiriaşi. În urma naţionalizării, manufacturierii au format cooperative, la fel şi artizanii care confecţionau papuci. Apoi, cei care au avut posibilitatea, şi-au scos autorizaţii de mici producători. Astfel, viaţa şi-a reluat încet cursul în bazarul Gojdu, deşi cu un avânt mult diminuat. După război, românii din Ungaria intenţionau să folosească pasajele Gojdu în diverse scopuri culturale, de învăţământ, dar Ministerul Educaţiei Publice le-a refuzat pe rând cererile. Începând din 1948, două instituţii româneşti au folosit temporar unele clădiri de aici, care, împreună cu celelalte, au fost naţionalizate în 1952. În 1990, imobilele din curtea Gojdu au ajuns în proprietatea primăriei sectorului VII. Primăria a publicat în 1977 o licitaţie în vederea evaluării Curţilor Gojdu. În 2004, societatea comercială Autóker Holding S.A. a cumpărat Curtea Gojdu de la societatea Magyar Ingatlan S.r.l. După ce firma a obţinut autorizaţie de construcţie, în aprilie 2005 a demarat lucrările de renovare a grupului de clădiri. După lucrările de reconstrucţie, inaugurarea festivă a Curţii şi depunerea pietrei de temelie a noii construcţii au avut loc pe data de 28 aprilie 2005. Odată cu lucrările de renovare, în Curtea Gojdu s-au realizat 120 de apartamente de lux şi în jur de 24 de spaţii pentru restaurante şi magazine. Faţadele clădirilor din curtea Gojdu şi-au recâştigat forma şi culoarea originală, datorită înregistrării lor ca monumente de arhitectură. Acum devine posibilă şi amenajarea promenadei Madách, proiect dorit de mult timp. Astfel, acest cartier din Budapesta, înscris în patrimoniul UNESCO, se îmbogăţeşte cu un ansamblu impresionant de clădiri reînnoite. În prezent, doar două plăci comemorative (în strada Király şi Holló) mai amintesc de proprietatea românilor din Ungaria asupra Curţii Gojdu. Doar aceste plăci mai transmit posterităţii mesajul moştenirii culturale şi morale a patrimoniului Gojdu de la Budapesta.
Strada Király
Gheorghe Ioanovici de Dulău (1821–1909), parlamentar, secretar de stat, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, a locuit la numărul 57, pe strada Király, împreună cu soţia sa, Sofia Manno, de origine macedoromână. Personalitate publică de vază, cu o avere considerabilă, Gheorghe Ioanovici de Dulău deţinea mai multe palate în Pesta. Casa în care locuia, însă, fusese cumpărată în 1853 de socrul lui, Ştefan Manno, cu 28 500 forinţi, ca garanţie a capitalului său comercial. Clădirea a fost renovată în 1853, în stil clasicist, de către Hild József. În 1870, odată cu introducerea canalizării în clădire, Ştefan Manno a avut intenţia de a construi şi o fântână arteziană în curte, nu numai pentru a-i mări comfortul, ci şi din considerente estetice, dar din cauza tarifului deosebit de ridicat al apei, a renunţat la acest plan. După moartea lui, survenită în 1888, fiicele sale (Maria, soţia lui Nicolae Dumba, care trăia la Viena, Sofia, soţia lui Gheorghe Ioanovici, din Pesta şi Pelaghia, rămasă necăsătorită), au început în 1896 o amplă reconstrucţie a primului etaj al casei, unde locuia familia, pentru a amenaja în această clădire, cu faţadă fără personalitate, o locuinţă de mari burghezi. Imobilul era locuit doar de Pelaghia şi de soţii Ioanovici. Dar aici veneau adesea în vizită şi soţii Dumba, când ajungeau la Pesta. Astfel, în acest imobil l-a surprins moartea subită pe Nicolae Dumba, în 1900. Gheorghe Ioanovici, de origine macedoromână, s-a născut la Timişoara, la 24 noiembrie 1821. A făcut liceul în oraşul natal iar studiile superioare le-a urmat la Pesta şi la Bratislava. În 1842 şi-a dat examenul de avocat, însă a optat repede pentru cariera de politician şi de personalitate publică. De foarte tânăr şi-a câştigat atâta popularitate, încât a fost ales deputat de Timişoara în dieta din Bratislava, din 1847–1848. În 1849 devine vicecomite (subprefect) al judeţului Caraş. După înfrângerea luptei pentru libertatea Ungariei, fuge în Turcia, dar după un an revine în ţară. Mai târziu i se intentează un proces la Arad şi este condamnat la 12 ani de închisoare. Ioanovici a fost închis din 1854 la Pesta, apoi la Olmütz şi va fi pus în libertate în urma amnistiei generale din 1857.În anii 1860 desfăşoară o vie activitate jurnalistică, publică mult în ziarele Magyarország, Ország, Pesti Napló. În 1865 este ales din nou deputat în circumscripţia din Lugoj, zonă în care deţine proprietăţi întinse. El va fi notarul Parlamentului până în 1867. În perioada dintre anii 1867–1873, când ministru era Eötvös József, Ioanovici a fost secretar de stat în Ministerul Cultelor şi al Culturii Publice. Îndemnat de Eötvös, s-a ocupat împreună cu doi subalterni ai săi (Roşescu şi Cavaleriu de Puşcariu) de proiectul de lege privind separarea Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă. Ioanovici i-a fost de mare ajutor lui Andrei Şaguna, mitropolitul român din Transilvania, la redactarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi din Ungaria. În 1868 a participat la sinodul de la Sibiu, for în cadrul căruia a fost adoptat acest Statut şagunian.Ioanovici a luptat mult pentru autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi din Ungaria şi pentru libertatea folosirii limbii române. În a doua jumătate a secolului al 19-lea el a fost mecenat al evenimentelor culturale româneşti din Budapesta. Emanuil Gojdu pe el l-a numit a fi unul dintre executorii testamentului său. În ciclul parlamentar 1874–1881 el va fi din nou deputat. După moartea lui Deák Ferenc – de care-l lega o strânsă prietenie – Ioanovici renunţă la activitatea politică. Pe lângă activitatea de publicistică, Ioanovici este şi autor al unor studii de lingvistică, publicate în Pesti Napló, Nyelvtudományi Közlöny şi Magyar Nyelvőr. El a fost şi un adept îndârjit al mişcării cunoscute sub numele de „înnoirea limbii maghiare”. Pe baza rezultatelor atinse în domeniul lingvistic, în 1867 Ioanovici este ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Ungare iar în 1883 devine academician cu drepturi depline. Între 1882–1895, deţine funcţia de preşedinte al Comisiei de Lingvistică a Academiei. În 1871, el este unul dintre fondatorii Societăţii Kisfaludy. Din 1864, este preşedinte al Asociaţiei Szabad Lyceum, constituită pentru popularizarea lecturii. Intră în francmasonerie începând cu anul 1871 şi devine mare maestru în 1871. Este preşedinte al Marii Loje Simbolice din Ungaria. Gheorghe Ioanovici a murit la 10 februarie 1909, la Budapesta. Catafalcul lui a fost expus în aula Academiei de Ştiinţe Ungare. Personalităţi de vază ale ştiinţei şi culturii maghiare şi româneşti şi-au luat un ultim rămas bun de la el. A fost înmormântat după ritul Bisericii Ortodoxe, în cimitirul Kerepesi.
Pesta, Józsefváros - Strada Mária
Victor Babeş (personalitate al cărui nume îl poartă Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj) a locuit în imobilul cu numărul 10 de pe strada Mária, în sectorul VIII, din Budapesta. Babeş a fost unul dintre marii oameni de ştiinţă ai veacului său, bacteriolog de renume internaţional. A scris în jur de o mie trei sute de studii, articole, monografii. Spre deosebire de mulţi bacteriologi ai epocii – care considerau că îmbolnăvirile sunt cauzate în exclusivitate de bacterii, – el a atras atenţia deja în primele articole ale sale asupra importanţei reacţiilor organismului uman. Babeş şi-a înscris numele în istoria ştiinţei prin concepţia sa de integrare prin combinarea aspectelor microbiologice şi histopatologice, prin abordarea patomorfologică a procesului contagios şi prin descrierea a peste de 30 de microbi. Victor Babeş s-a născut la Viena, la 28 iulie 1854. Mama sa, Sofia Holdscheid provenea dintr-o familie burgheză din Viena, iar tatăl, Vincenţiu Babeş, de origine din Banat, a fost jurist, politician şi jurnalist, fondator al Partidului Naţional Român din Ungaria şi parlamentar în Ungaria timp de treizeci de ani. Vincenţiu Babeş avea legături trainice şi cu cercurile progresiste din România: a fost membru fondator al Academiei Române şi colaborator al mai multor reviste române de prestigiu. Din cei nouă copii ai familiei Babeş, următorii au realizat o carieră ştiinţifică demnă de atenţie: Aurel (1852–1925), Victor (1854–1926), Emil (1858–1917) şi Angela (1856–1930). Aurel, după studiile făcute la Budapesta şi la Heidelberg – în laboratorul Bunsen – a devenit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Cel mai tânăr dintre fraţi, Emil, a devenit avocat de renume la Budapesta, a redactat o revistă şi a fost cunoscut ca reprezentant al politicii naţionale române moderate. Întreaga sa existenţă a fost legată de Budapesta. Angela, fata mai mare, a terminat farmacologia la Universitatea din Pesta şi a trăit cu familia la Gödöllő, fiind bună prietenă cu Sissi, Elisabeta, regina Ungariei. Tânăra inteligentă, foarte arătoasă, călăreaţă desăvârşită, era un deosebit partener de conversaţii, avea cunoştinţe solide atât din ştiinţele reale, cât şi din cele umaniste. Angela avea acces la curtea vieneză prin intermediul împărătesei Sissi, însuşi Franz Josif îi acorda adesea atenţie. Victor Babeş şi-a făcut studiile elementare şi medii la Lugoj şi la Viena, a început medicina la Budapesta, pentru a o termina, în 1878, la Viena. Apoi a revenit în capitala ungară, unde şi-a început cariera ca asistent universitar la Facultatea de Medicină din Budapesta. Activitatea sa de profesor şi de cercetător a fost deosebit de intensă în Budapesta, deoarece, pe lângă studiile de patologie, el a fost şi unul dintre pionierii bacteriologiei, domeniu care pe atunci era doar în fază incipientă. În 1880, a fost numit profesor privat şi şef al laboratorului de bacteriologie, condus de Korányi Frigyes, iar în 1884, devine profesor public extraordinar de histopatologie. Babeş a fost investit cu atribuţii speciale, astfel i s-a încredinţat conducerea secţiei autonome de anatomie patologică de la spitalul Stefánia.Redactorul şef al Săptămânalului de Medicină (Orvosi Hetilap), unul din îndrumătorii formării medicilor în Ungaria, Markusovszky Lajos, a jucat un rol important în progresul rapid al carierei lui Babeş. Datorită lui Markusovszky, Babeş a primit o bursă de stat pe anul universitar 1882/83, ca şi în 1884/85, pentru a-şi continua studiile în Germania şi în Franţa. Atunci i-a cunoscut personal pe Louis Pasteur şi pe Robert Koch. A avut ocazia să studieze metodele cele mai moderne de microbiologie şi de histopatologie. André Victor Cornil, profesorul său de histopatologie de la Paris, şi-a dat seama de cunoştinţele bogate ale tânărului şi l-a invitat să redacteze împreună cu el un important studiu cu titlul Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses, care a constituit, de fapt, primul manual de bacteriologie din lume. Academia franceză a decernat acestui studiu, publicat în 1885, la Paris, marele premiu Monthyon.După ce a revenit la Budapesta, Babeş a redactat, în 1886, un Scurt manual de Bacteriologie (Bakteriológia rövid tankönyve), care este primul manual de bacteriologie în limba maghiară este recunoscută în lume ca una dintre operele originale în domeniu. Acest manual, împreună cu descoperirea protozoarelor patogene, care-i poartă numele (Babesiile) constituie apogeul activităţii lui Babeş la Budapesta. La cererea guvernului, Babeş a creat la Budapesta, împreună cu Hőgyes Endre, cel de-al treilea institut Pasteur din lume, unde se prepara vaccinul pentru vindecarea turbării. În acelaşi an, Babeş s-a căsătorit cu Torma Josefina, fiica renumitului profesor şi academician de la Budapesta, Torma Károly. Cununia a avut loc la Biserica Ortodoxă Greco-Română din piaţa Petőfi, pe data de 1 mai 1886. Naşul de cununie al lui Babeş a fost Alexandru Mocioni. În 1887, Victor Babeş este chemat în România. Este numit profesor la catedra de bacteriologie şi histopatologie a facultăţii din Bucureşti. În 1889, când renunţă definitiv la postul său din Budapesta, el publică o declaraţie în Săptămânalul de Medicină, mulţumind tuturor acelora care l-au susţinut în anii petrecuţi la Budapesta. La Institutul de Patologie şi Bacteriologie de la Bucureşti, pe care l-a condus timp de patru decenii, el a desfăşurat o intensă activitate de cercetare şi de predare şi a efectuat multe lucrări practice. Babeş a fondat societatea de anatomie, care a devenit unul dintre forurile cele mai de vază ale ştiinţei în România. A publicat o gazetă de medicină, care a câştigat renume şi în străinătate, denumită Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti (1889). A fost mult timp redactorul şef al revistei România medicală şi împreună cu alţi savanţi români a participat la publicarea revistei „Archives des scienses médicales” (1896). În 1895 a fost ales membru al Academiei Române. După unirea Transilvaniei cu România, în 1919, Babeş s-a grăbit să ajungă la Cluj, pentru a contribui la organizarea noii universităţi româneşti din oraş. Savantul era deja în vârstă, a predat doar câteva luni la Cluj. O dovadă elocventă a convingerilor sale democratice era faptul că preda studenţilor de limbă maghiară, care nu cunoşteau încă limba română, în limba lor maternă. Babeş a rămas până la sfârşitul vieţii un sincer prieten al poporului maghiar. În 1926, cu numai o lună după ieşirea lui la pensie, a murit de infarct, la 72 de ani.
Buda - Piaţa Sfintei Treimi – Szentháromság tér
În Cetatea Budei, la numărul 6 din Piaţa Szentháromság, funcţiona Tipografia Universităţii din Buda, unul dintre cele mai mari centre în care s-a editat carte românească în acea vreme – luând în considerare şi tipografiile din Ardeal şi pe cele de dincolo de Carpaţi. Între1780 şi 1830, s-au tipărit aici peste 200 de cărţi româneşti. În 1777, Maria Tereza a mutat la Buda Tipografia Universităţii din Nagyszombat, fondată de episcopul de Pecs, Telegdi Miklós, în 1577. Tipografia a devenit cunoscută, având importanţă nu numai pentru naţionalităţile care trăiau pe teritoriul de atunci al Ungariei, ci şi pentru popoarele învecinate. Vânzătorul de cărţi Zaharia Carcalechi a fost cel care a propagat cel mai mult ediţiile româneşti ale tipografiei, vânzând cărţile apărute la Buda pe tot cuprinsul Ţării Româneşti şi al Moldovei. Tipografia universitară a editat marea majoritate a cărţilor pentru minorităţile naţionale din Ungaria,– astfel şi cărţi în limba română, pentru românii greco-catolici din Ardeal, – cărţi bisericeşti, manualele şcolare, publicaţii ştiinţifice, beletristică şi cărţi de propagare a cunoştinţelor. O bună parte a acestor publicaţii erau tipărite, conform tradiţiei de atunci, cu caractere chirilice, dar s-au publicat şi o serie de scrieri cu caractere latine. Iluminismul românesc a fost reprezentat, în primul rând, de scriitorii aşa-numitei Şcoli Ardelene: Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Tipografia Universităţii din Buda a jucat un rol important în edificarea carierei acestora, în desfăşurarea activităţii lor ştiinţifice, fiind toţi angajaţii, revizorii, cenzorii, corectorii Tipografiei. O placă comemorativă aminteşte azi de aceşti corifei. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au argumentat, pentru prima oară, originea istorică şi lingvistică latină a românilor, ceea ce a avut o mare influenţă asupra dezvoltării culturii şi sentimentului naţional comun al românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.La începutul secolului al 19-lea, cei trei lucrau la Tipografia Universităţii din Buda ca cenzori sau corectori şi au avut un rol considerabil în editarea celor o sută de volume româneşti care au apărut şi prin munca lor. Petru Maior a publicat, în 1812, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, cea mai eficientă operă dintre cele editate de membrii triadei, în privinţa popularizării teoriei continuităţii daco-române. Apogeul activităţii lor îl constituie dicţionarul de revigorare şi latinizare a limbii, Lexicon Budense, editat în Buda în patru limbi (Lexicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc).Activitatea membrilor triadei ardelene a avut o mare influenţă şi asupra formării conştiinţei naţionale a macedoromânilor din Pesta. În această perioadă, sunt publicate la tipografia din Buda operele
macedoromâne ale lui Mihai Boiagi şi Gheorghe Roja. Aceste opere abordează tema originii şi a limbii macedoromânilor.Prima revistă românească de cultură şi ştiinţă a apărut tot la Buda, în 1821, cu titlul „Biblioteca Românească”, redactată de Zaharia Carcalechi, autor de origine macedoromână. Editarea revistei a fost susţinută şi de Széchenyi István.Cuvintele celui mai mare istoriograf al poporului român vin să confirme influenţa pe care Tipografia din Buda a avut-o asupra culturii româneşti. Nicolae Iorga afirmă că mulţi şi-au trimis manuscrisele la Buda, aici s-a înfiripat şi ideea creării bibliotecii populare româneşti şi a fondării unei reviste. Românii din Banat veneau să-şi editeze cărţile tot în instituţia aceasta, iar călătorii din Principatele Române se opreau şi ei în Buda, pentru a cumpăra cărţi în limba română.
Palatul din Cetatea Budei
Biblioteca Naţională Széchényi, fondată în 1802 de contele Széchényi Ferenc, funcţionează din 1985 în locul unde se află şi acum, în aripa F a Palatului din Cetatea Budei. Aici se găseşte şi Fondul de carte Todorescu, aceasta fiind una dintre cele mai valoroase donaţii particulare ale instituţiei. Dr. Iuliu Todorescu s-a născut la 16 august 1866 la Budapesta. Tatăl lui, un comerciant, a venit de tânăr la Pesta şi, spre deosebire de familia rămasă în Ardeal, el îşi ortografia numele cu litere ungureşti: Todoreszku. Fiul acestuia, Iuliu Todorescu, a făcut studii superioare la Schnepfenthal în Turingia, la cererea tatălui său. Când părinţii au venit să-şi vadă băiatul, el privea cu atâta încântare o carte veche, încât i-au cumpărat-o. Era o Biblie în limba germană, legată în piele, ce i-a insuflat pe viaţă entuziasmul şi pasiunea pentru cărţi. Când şi-a luat doctoratul în drept, în 1892, pe lângă limba maghiară vorbea deja şi germana, franceza şi engleza. În timpul studenţiei colecţiona cu ardoare cărţile, îşi cheltuia o bună parte din banii de buzunar pentru această pasiune a lui. Era în permanenţă în legătură cu anticarii din München, Londra, Florenţa şi din alte ţări, dar avea şi acasă împuterniciţi, care cutreierau ţara pentru a-i procura cărţi. Avea o mare pasiune şi pentru restaurarea şi recondiţionarea cărţilor. Cărţile „renăscute” erau apoi „îmbrăcate în haine noi”. Le rânduia pe rafturi, bătute în argint sau aurite, legate în catifea sau piele, decorate cu smalţ, ca pe nişte obiecte demne, de o mare valoare. Nici Biblioteca Universităţii sau a Academiei nu avea pe atunci cărţi atât de frumos legate. A pus bazele unei biblioteci fără asemănate, deosebit de valoroasă şi de aspectuoasă. Activitatea lui a trezit din ce în ce mai mult interesul cercurilor de specialitate. I s-a propus să se implice în viaţa publică, dar el a rezistat tuturor tentativelor. În timpul Primului Război Mondial, îi era din ce în ce mai greu să-şi urmeze pasiunea de colecţionar. Resursele i-au secat pe rând, astfel s-a consolat cu cercetarea. A început să înregistreze mărcile transparente, filigranele de pe hârtiile vechi din Ungaria şi a făcut şi copii după aproape o mie de filigrane. O altă importantă preocupare a lui a fost redactarea unei opere imense, „Istoriei tipografiei ungare” („Magyar nyomdászat története”), dar moartea timpurie l-a împiedicat să-şi ducă planul la bun sfârşit. A suportat cu greu războiul şi starea de după război, din cauza situaţei şi mintea i s-a tulburat. A murit la 27 noiembrie 1919. A locuit cu părinţii până la sfârşitul vieţii, într-o casă de pe strada Népszínház, numărul 36. Tatăl său, Paul Todorescu era de asemenea un membru foarte activ al comunităţii româneşti din Pesta. Placa bilingvă amplasată pe zidul casei în care au locuit aminteşte de viaţa şi activitatea lui Todorescu. Activitatea de colecţionar a lui Iuliu Todorescu, derulată pe aproape trei decenii, a rămas, din păcate, nefinalizată. Văduva sa, în conformitate cu ultima dorinţă a soţului, a donat Bibliotecii Széchényi colecţia de cărţi de o valoare inestimabilă, împreună cu mobilierul care servea pentru depozitarea lor. S-a angajat de asemenea să plătească toate cheltuielile legate de restaurarea şi legarea cărţilor. Ca urmare, Todorescu, după moartea sa, a fost numit consilier ministerial şi director onorific al Muzeului Naţional, care era însărcinat pe atunci cu gestiunea Bibliotecii Széchényi. Melich János, renumitul lingvist, directorul de atunci al muzeului şi al bibliotecii, a elogiat astfel meritele doctorului Todorescu: „În decursul anilor, muncind cu mare dăruire, Iuliu Todorescu a adunat un fond de cărţi rare şi unicate de o imensă valoare, pe care nu l-ar fi putut realiza nici cei mai cunoscuţi colecţionari privaţi. Şi pentru ca fondul să se poată îmbogăţi şi după moartea lui, conform intenţiilor şi principiilor colecţionarului, văduva sa, cu un gest nobil, donă anual Bibliotecii Naţionale Széchényi zece mii de coroane… Iuliu Todorescu şi soţia sa, Horváth Aranka se numără printre cei mai mari donatori ai Bibliotecii Muzeului Naţional al Ungariei.”Văduva a întocmit un catalog de aproape o sută de pagini cu cărţile din colecţia, donată bibliotecii, care cuprinde 632 de tomuri înregistrate în primul volum al „Vechii biblioteci ungureşti” şi peste 530 de tomuri din vechile cărţi în limbi străine tipărite în Ungaria. Printre acestea, sunt foarte multe cărţi româneşti. După contele Széchényi Ferenc şi contele Apponyi Sándor, Iuliu Todorescu, cu cele 1247 de volume din fondul său, este al treilea mare donator al Bibliotecii Naţionale Széchényi. Iuliu Todorescu a fost înmormântat în cimitirul Kerepesi, lângă părinţii şi cei doi fraţi ai săi, decedaţi la vârstă fragedă. Pe piatra funerară se poate citi: „Faptele-i slăvesc numele, strălucind peste veacuri.”
Tabán-ul
Două dintre cele trei mari personalităţi ale Şcolii Ardelene, Samuil Micu-Clain şi Petru Maior, colaboratori români ai Tipografiei Universitare din Buda, îşi dorm somnul de veci în Biserica Romano-Catolică din Tabán. Cu timpul, mormintele lor au dispărut, la fel ca şi vechiul cartier Tabán.Istoricul arădean Glück Jenő, în decursul cercetărilor făcute în 1991, a găsit în arhivele Bisericii Romano-Catolice din Tabán, la pagina 701 a volumului al IV-lea al Registrului parohial, o adnotare privind înmormântarea lui Samuil Micu-Clain, la data de 15 mai 1806 de către episcopul Martin Görgey Marin. Rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cripta din biserică. Despre ceremonia de înmormântare a lui Petru Maior, care a avut loc pe data de 16 februarie 1821, în prezenţa episcopului-vicar Sztojkovics,găsim însemnări la pagina 110 a celui de-al V-lea volum din Registrul de decese. Nu se cunoaşte locul exact unde se află mormântul lui, dar se ştie că cimitirul din Tabán se afla pe vremuri lângă biserică.
Krisztinaváros
Politicianul şi istoricul român, deputat parlamentar, Eftimie Murgu a locuit, până în clipa morţii sale, survenită în 1870, în imobilul de la numărul 17, pe strada Városmajor. Murgu s-a născut în decembrie 1805 într-un mic sat din Banat. Studiile de drept şi le-a făcut mai întâi la Seghedin, apoi la Pesta. Tot în capitala Ungariei i s-a acordat diploma de doctor jurist, în 1834. Lucrarea de doctorat şi-a făcut-o în drept internaţional. Între 1836–1840, a predat logica şi dreptul la Bucureşti, fiind discipolul revoluţionarului român, Nicolae Bălcescu. În 1840 a fost expulzat din Ţara Românească din cauza participării sale la un complot. Până în 1845 a locuit în Lugoj, unde a luptat în primul rând pentru eliberarea Bisericii Române Ortodoxe de sub suzeranitatea sârbească. Din cauza activităţii sale în acest sens, în martie 1845, a fost învinuit de instigare, a fost arestat şi condamnat la patru ani de închisoare. În unele manuale de istorie maghiară putem citi că Murgu a fost eliberat din închisoare împreună cu revoluţionarul Táncsics Mihály, pe data de 15 martie 1848. Dar adevărul este că nu a fost eliberat decât cu trei săptămâni mai târziu. Preotul român din Pesta, Sigismund Pop, a menţionat însă la şedinţa reprezentanţilor comitatului din 6 aprilie, că Murgu zace încă în închisoare, ca deţinut politic. Reprezentanţii i-au sărit imediat în ajutor politicianului român, cunoscut pentru prietenia pe care o purta ungurilor, şi, după două zile, tineri maghiari şi români au urcat împreună drumul până la Cetatea Budei, l-au eliberat pe Murgu care astfel a avut parte de aceeaşi defilare triumfală ca şi Táncsics în primele momente ale izbucnirii revoluţiei. Eftimie Murgu a continuat lupta pentru autonomia Bisericii Ortodoxe Române şi pentru dreptul de folosire a limbii române în administraţia publică. A fost ales deputat de Lugoj în prima Adunare Naţională Populară din 1848. Adept convins al cooperării româno-ungare, el a beneficiat şi de numeroase voturi din partea ungurilor. În 1849, urmând guvernul, s-a dus la Debreţin, apoi la Seghedin, unde, pe data de 28 iulie, a fost adoptată legea pentru minorităţi. Murgu a plecat în aceeaşi zi spre Transilvania pentru a-i înmâna textul legii lui Avram Iancu, dar înaintarea trupelor ţariste l-a împiedicat în încercarea lui de a fi mediator între conducătorul revoluţiei românilor şi unguri. După înfrângerea luptei pentru independenţa Ungariei, reacţionarii habsburgi l-au condamnat la moarte pe Murgu, pentru activitatea lui de revoluţionar, dar în 1851 i s-a comutat sentinţa la patru ani de închisoare în cetatea de la Iosefstadt. A fost liberat în 1853. În ultimii ani ai vieţii s-a retras din viaţa publică şi a trăit la Vác şi în Buda. A murit la data de 12 mai 1870,în locuinţa sa de pe strada Városmajor. A fost înmormântat în cimitirul Kerepesi. După 62 de ani de la moartea lui a fost exhumat iar rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în cimitirul din Lugoj.

* * *
Aici ia sfârşit călătoria noastră prin istoria capitalei Ungariei! Un oraş care s-a născut prin unirea a două oraşe gemene, aflate de-o parte şi de alta a Dunării – Pesta şi Buda – dar şi dintr-un amalgam de limbi şi culturi care şi-au găsit rostul pe malurile bătrânului fluviu. Oraşul juca din ce în ce mai pregnant rolul de capitală începând din anii 1790, iar la devenirea sa au contribuit substanţial numeroasele comunităţi naţionale şi etnice de pe aceste locuri: armeni, evrei, germani, slovaci, sârbi, români. Rolul negustorilor macedoromâni în dezvoltarea unei Ungarii burgheze, a comerţului şi a sectorului bancar din Ungaria este incontestabil. Propăşirea lor materială ascendentă a contribuit cu prisosinţă la integrarea lor socială în cercurile superioare din acestă ţară. Familiile macedoromânilor sosiţi din Balcani erau unite, chiar după integrarea în elita urbană ungară. Aceste familii şi-au asumat un rol din ce în ce mai important în viaţa publică, economică, iar unele dintre acestea (Naco, Sina, Grabovschi, Arghir, Mocioni) au jucat un rol important chiar şi în politica de nivel naţional. Prin intermediul primelor instituţii create de macedoromâni şi români în deceniile de început de secol al 19-lea, s-au manifestat aceleaşi tendinţe clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dezvoltare a limbii şi a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri. Macedoromânii şi românii din Budapesta au contribuit de asemenea la crearea sistemului instituţional al naţiunii majoritare, la unele realizări de anvergură ale epocii. Pesta şi Buda au devenit adevărate centre ale culturii şi vieţii publice româneşti.Nenumărate clădiri budapestane păstrează şi astăzi amintirea unei înfloritoare existenţe româneşti, purtată cu demnitate şi mândrie de iluştrii oameni care, odinioară, le-au ridicat, le-au locuit.

Bibibliografie
Adalékok a Belváros történetéhez, II. Kötet, Budapest, 1993.
Albrecht Dezső: A román diákmozgalom története. In: Magyar Kisebbség, 1929. január 16.
Asimakopoulou Fotini: Sina György, a „hódító balkáni orthodox kereskedő”. In: Budapesti Negyed, 2006. 4. sz.
Babes Emil: A budapesti görög-oláh egyházközség, Budapest, 1909.
Berényi Maria: Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000.
Berényi Maria: Viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu 1802–1870, Giula, 2002.
Berényi Maria: Artistul şi mecenatul Ioan Naco – Nákó János (1814–1889). In: Lumina, Giula, 2010.
Botiş Teodor: Monografia familiei Mocioni, Bucureşti, 1929.
Déry Attila: Belváros-Lipótváros V. kerület. Budapest építészeti topográfia 2. Budapest, 2005.
Domokos Sámuel: Tipografia din Buda, Giula, 1994.
Erki Edit: A Gresham és a Nákó. In: Népszabadság, 1998. november 5.
Füves Ödön: A pesti görögök iskolái. In: Különnyomat az Antik Tanulmányokból, 1972.
Füves Ödön: Görögök Pesten (1686–1931), Doktori értekezés 1972., MTA Kézirattár
Füves Ödön: Pesti görög háztulajdonosok. In: Antik Tanulmányok, 1970. 1. sz.
Füves Ödön: Statisztikai adatok Pest és Buda 1687–1848 közt polgárjogot nyert görög származású lakosairól. In: Klny. az Antik
Tanulmányokból, 1962.
Füves Ödön: A pesti görög templom építéstörténete. In: Építés – Építészettudomány, Budapest, 1975. 1–2. Sz.
Glück Eugen: Informaţii în legătură cu actele de deces ale lui Samuil Micu-Clain şi Petru Maior. In: Noi, 1992, ápr. 17.
Goga Octavian: Fragmente autobiografice, Mărturisiri literare, Bucureşti, 1971.
Pásztor Mihály: A százötven éves Lipótváros, Budapest, 1940.
Tarr László: A régi Váci utca regényes krónikája, Budapest, 1984.
Triteanu M.: Luceafărul (1902–1920) , Bucureşti, 1972.
Veress Endre: A budai Egyetemi Nyomda román kiadványainak dokumentumai, Budapest, 1982.
Sursa fotografiilor 
1. http://www.btmfk.iif.hu/seengerkepek.html
2. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/90/Voskopoja_church_outside.jpg
3. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7b/Voskopoja_church.jpg
4. http://www.hung-art.hu/frames.html?/magyar/p/petrich/muvek/latkep.html
5. http://mek.niif.hu/01900/01903/html/cd7/kepek/taj_es_nep/tf212rgy95110.jpg
6. http://wapedia.mobi/thumb/4d8e504/hu/fixed/470/295/Barabas-lanchid.jpg?format=jpg
7. http://mek.niif.hu/01900/01903/html/cd7/kepek/tortenelem/to145pba12.jpg
8. http://www.btmfk.iif.hu/seengerkepek.html
9. Foto: Emilia Martin
10. Foto: Emilia Martin
11. http://egykor.hu/budapest/379
12. http://egykor.hu/budapest-v--kerulet/gerbeaud-cukraszda-budapesten/379
13. http://mek.niif.hu/01900/01903/html/index1733.html
14. Foto: Emilia Martin
15.
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/hu/2/20/Gizella_t%C3%A9r_1902.jpg
16. Foto: Emilia Martin
17. http://klosz.bparchiv.hu/klosz/app/index.fm
18. http://www.szoborlap.hu/2763_elefant_ceger_budapest_madarassy_istvan_1986.html
19. http://www.kepkonyvtar.hu/jetspeed/displayimage?docId=64972&size=tv&secId=71562
20. http://www.banaterra.eu/magyar/M/mocsonyi/cimer.jpg
21. Foto: Emilia Martin
22. http://kepiras.com/wp-content/uploads/2011/05/liszt.jpg
23. http://www.kepkonyvtar.hu/jetspeed/displayimage?docId=63630&size=tv&secId=70220
24. http://users.atw.hu/budapestanno/Vaci_utca.jpg
25.http://hu.wikipedia.org/w/index.php?title=F%C3%A1jl:Vaciutcai7v%C3%A1laszt%C3%B3fejedelemh%C3%A1z.
JPG&filetimestamp=20090208154925
26. http://www.kastely.specia.hu/wp-content/uploads/2007/12/hild-jozsef-arckepe-metszet.bmp
27. http://imgpublic.artprice.com/img/classifieds/original/105/105078_1.jpg?ts=2011-07-16%2017:50:07%20+0200
28. http://www.btmfk.iif.hu/seengerkepek.html
29. http://egykor.hu/images/2010/preview/budapest-gresham-palota_1.jpg
30. http://magazinmr.ro/august%202007.pdf
31. http://klosz.bparchiv.hu/klosz/app/index.fm
32. http://www.btmfk.iif.hu/seengerkepek.html
33. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/hu/thumb/3/39/Sina.jpg/250px-Sina.jpg
34. http://egykor.hu/images/2010/original/budapest-ludovika-ludovika.jpg
35. http://www.btmfk.iif.hu/seengerkepek.html
36.http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5f/Schoefft_J%C3%B3zsef_Sz%C3%A9chenyi.jpg
37. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/de/Lanchid-szechenyi-sina-cimer.jpg
39. http://mek.niif.hu/01900/01903/html/cd7/kepek/tortenelem/to144pk8217.jpg
40.http://a3.sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-ash4/188747_159334520791901_100001460631318_365185_4621705
_n.jpg
41. http://www.banaterra.eu/magyar/S/sina_csalad/cimer.jpg
42. http://users3.ml.mindenkilapja.hu/users/oreglegeny/uploads/_templom_a_pesti_Aldunasoron.jpg
43. http://klosz.bparchiv.hu/klosz/app/index.fm
44. Foto: Maria Berényi
45. Foto. Maria Berényi
46. http://helyiturista.blogspot.com/2010/04/festoi-belvaros.html
47. Foto: Maria Berényi
48. http://digitool.dc.bmms.ro
49. http://www.basilica.ro/_upload/img/13009547426519993597.jpg, http://www.personality.com.ro/andrei.saguna_a.jpg
50. http://dspace.bcucluj.ro
51. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/ff/Iosif_Vulcan_-_Foto01.jpg
52. http://epa.oszk.hu/00000/00030/00266/img/230f.jpg
53. http://www.omikk.bme.hu/archivum/magyarok/kepek/irinyijanos.jpg
54. http://www.mihaieminescu.eu/img/logo.jpg
55. http://www.razvanpop.ro/blog/wp-content/uploads/2010/06/octavian_goga_at_1900.jpg
56. http://www.famouswhy.ro/pictures/biografii/partenie_cosma.jpg
57. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5b/Ioan_Slavici.jpg
58. Maria Berényi: colecţia/collection/gyűjteménye
59. http://dspace.bcucluj.ro
60. Foto: Maria Berényi
61. http://www.angelfire.com/dc/orvostortenet/kepek.html
62. http://mek.niif.hu/01900/01903/html/cd7/kepek/muveszetek/mt261rgy95076.jpg
63. http://klosz.bparchiv.hu/klosz/app/index.fm
64.http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/3/36/Emanoil_Gojdu_Barabas.jpg/455px-Emanoil_Gojdu_
Barabas.jpg
65. http://digitool.dc.bmms.ro
66. http://digitool.dc.bmms.ro
67. http://www.magyarzsido.hu/index.php?option=com_content&view=article&id=28:a-fvaros-budapest-
&catid=5:koezoessegek&Itemid=5
68. Foto: Maria Berényi
69. http://www.erzsebetvaros.hu/pic_large/a-kiraly-utca-13.-szamu-epulettel-kezdodnek-a-hires-gozsdu-hazak-143.jpg
70. http://static.panoramio.com/photos/original/825025.jpg
71. Foto: Maria Berényi
72. Foto: Maria Berényi
73. Foto: Maria Berényi
74. Foto: Maria Berényi
75. Foto: Maria Berényi
76. Foto: Maria Berényi
77. Foto: Maria Berényi
78. Foto: Maria Berény
79. Foto: Maria Berényi
80. http://pctrs.network.hu/clubpicture/6/3/4/_/a_kiraly_utca_1900ban_634650_94607.jpg
81. Foto: Maria Berényi
82. Foto: Maria Berényi
83. http://www.kepkonyvtar.hu/jetspeed/displayimage?docId=65244&size=tv&secId=71834
84. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/23/Benesch_De%C3%A1k_Ferenc.jpg
85. http://www.biblacad.ro/images/personalitati/victor_babes.jpg
86.http://users3.ml.mindenkilapja.hu/users/victorbabes/uploads/ddszleimAngelaBabesBartldnvalamintnagyapmifj.
Bartldn1906.jpg
87. http://sisi.network.hu/kepek/sisi/sissi_135
88. Foto: Maria Berényi
89. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fe/Gheorghe_Sincai_-_Foto01.jpg
90. Foto: Maria Berényi
91. http://egykor.hu/images/2010/original/budapest-szentharomsag-ter-a-budai-varban-az.jpg
92. http://www.bjmures.ro/Imagini/CarteVeche/CarteVeche8.gif
93. Foto: Maria Berényi
94. Foto: Emilia Martin
95. http://www.axioart.hu/images/live_images/original/2173/92.jpg
96. Foto: Szél Zsolt
97. Foto: Szél Zsolt
98. Foto: Szél Zsolt
99. http://www.lumeacredintei.ro/admin/_files/newsannounce/Petru-Maior.jpg
100. Foto: Maria Berényi
101. http://taban-galeria.blogspot.com/2011/01/zorad-erno.html
102. Foto: Maria Berényi
103. http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/1/1d/Eftimie_Murgu.jpg
104. http://www.kepkonyvtar.hu/jetspeed/displayimage?docId=64677&size=tv&secId=71267
105. Maria Berényi: colecţia/ collection /gyűjteménye
Cuprins 
Cuvânt înainte de poveste ................5
Macedoromâni şi români la Buda şi la Pesta în secolele al 18 şi al 19-lea ..........10
Destinele unor oameni şi ale unor clădiri
Centrul oraşului Pesta / Center of Pest / A pesti Belváros
Piaţa Vörösmarty / Vörösmarty Square / Vörösmarty tér .... 15
Strada Váci / Váci Street / Váci utca.............................18
Piaţa Roosevelt / Roosevelt Square / Roosevelt tér...................28
Piaţa Petőfi / Petőfi Square / Petőfi tér ...........................38
Strada Pesti Barnabás / Pesti Barnabás Street/ Pesti Barnabás utca…………42
Strada Nyáry Pál / Nyáry Pál Street/ Nyáry Pál utca……………45
Strada Veres Pálné / Veres Pálné Street/ Veres Pálné utca… 47
Piaţa Szervita / Szervita Square / Szervita tér………………51
Pesta, Erzsébetváros / Pest, Erzsébetváros / Pest, Erzsébetváros
Curtea Gojdu / The Gojdu Court/ Gozsdu-udvar………………55
Strada Király / Király Street/ Király utca……… 70
Pesta, Józsefváros / Pest, Józsefváros / Pest, Józsefváros
Strada Mária / Mária Street / Mária utca .....74
Buda / Buda / Buda
Piaţa Sfintei Treimi / Holy Trinity Square / Szentháromság tér
Palatul din Cetatea Budei / The Palace from the Fortress of Buda / Budavári Palota ......... 83
Tabán-ul / The Tabán / A Tabán…………… 87
Krisztinaváros / Krisztinaváros / Krisztinaváros…… 87
Bibliografie / Bibliography / Irodalom………… 93
Sursa fotografiilor / Source list for photos / Képek forrásjegyzéke…… 93
Sponsorii primei ediţii / Sponsors of the first edition / Első kiadás támogatói (2011):
Ministerul Administraţiei Publice şi al Justiţiei
Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria
Autoguvernarea Minoritară Românească – Budapesta, sectorul II
Autoguvernarea Minoritară Românească din Giula
Autoguvernarea Minoritară Românească din Szentendre

Redactor: Emilia Martin
Lector: Mihaela Bucin, Tiberiu Herdean
Traducere română
Ana Scarlat maghiară 
Bucin Barna, Vlad Marinescu engleză 
Fotografii: Emilia Martin, Maria Berényi, Szél Zsolt
Coperta: Emília Nagy
Ediţia a doua a fost sprijinită de către: Ministerul Resurselor Umane