Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

luni, 14 noiembrie 2016

Votul din cartea de bucate

(Dati) “Femeii, o jumatate de lume – barbatului, o jumatate de casa” avea drept slogan noua miscare feminista care s-a remarcat in anul 1969. Cine se gandeste ca pana in anul de gratie 1969 femeia statuse linistita si impacata la cratita se inseala amarnic, caci drumul spre emancipare a fost unul lung si extrem de anevoios.  

In Anglia anului 1832, miscarea feminista a propus prima reforma a legii electorale, insa Parlamentul britanic a refuzat dreptul sexului frumos de a participa la scrutinurile electorale, reusind sa isi obtina accesul la sufragii la nivel de comitate abia in anul 1869. 


Miscarea sufragetelor avea sa prinda contur in Anglia  inainte de izbucnirea Primului Razboi Mondial si avea sa se incheie o data cu izbucnirea acestuia. 


Valul schimbarii a demarat in America o data cu dezvoltarea miscarii abolitioniste cand barbatii de culoare au primit prin Constitutie drept de vot. 


La miscarea sufragetelor a aderat un numar impresionant de femei albe si de culoare care si-au aparat impreuna revendicarile atat in fata bisericii, cat si in fata barbatilor.  Ele aveau ca obiectiv obtinerea dreptului constitutional la vot. 


La inceput n-a existat o coeziune deplina, motiv pentru care au aparut doua structuri independente: “National Woman Suffrage Association” (NWSA) si “American Woman Suffrage Association” (AWSA) care mai tarziu au fuzionat si au castigat in anul 1920 dreptul de vot. 


Daca suratele din Regatul Britanic marsaluiau pe strazi si spargeau vitrinele magazinelor, americancele s-au dovedit mult mai subtile , folosind ca mijloc de propaganda cartea de bucate. Astfel, intre 1886 si 1920, doamnele au redactat nenumarate carti de bucate pe care le vindeau si prin care isi finantau miscarea. 



Cartile sufragetelor contineau texte de propaganda, indemnand femeile sa lupte pentru dreptul la vot. Retetele contineau sfaturi utile si diverse pornind de la etapele pentru fabricare a berii acasa  pana la banalele retete pentru supe, fripturi, sosuri, placinte, muraturi, salate si budinci. Desi nu pare nimic spectaculos la prima vedere, trebuie amintit faptul ca atunci femeile nu aveau controlul asupra propriului lor destin si ca efortul de a-si promova ideile venea pe fondul unui val imens de denigrare in care erau prezentate ca sotii si mame neglijente, care dispretuiau activitatile casnice si isi lasau copiii sa moara de foame. In 1909, un cuplet ridiculiza miscarea feminista astfel: “Give us the vote and we will cook/The better for a wide outlook”. Prima carte de bucate a vazut tiparul in iarna anului 1886, iar in seara zilei de 13 decembrie 1886, pe o vreme mohorata, a fost pusa in vanzare in sala de concerte din Boston. Spatiul era frumos decorat cu steagul american purtator pasiv al motto-ul: “Male and female created He them and gave them dominion”. De-a lungul miscarii au fost inregistrate diferite luari de pozitie care astazi pot parea cel putin ciudate: 


maniera in care romanciera Louisa May Alcott , prima femeie care a obtinut de altfel dreptul la vot in Concord, a ridiculizat descrierea zeitei Minerva cu sloganul: “a tiny pestle and mortar”, incercand sa induca mesajul compatibilitatii dintre gatit si exercitarea dreptului la vot. 
Militanta prohibitionista Cora Scott Pond a refuzat sa poarte corset, dar s-a pronuntat pro masturbare afirmand public ca este o practica sanatoasa atat pentru femei cat si pentru barbati, in antiteza cu opinia reformatorului presbiterian Sylvester Graham care cerea eliminarea din consum a alimentelor care sporeau apetitul sexual al barbatilor. Cartea a fost alcatuita prin contributia mai multor personalitati cu o retete proprii: 



friptura irlandeza este semnata de catre obstreticiana Alice Bunker Stockham, prima femeie licentiata din SUA;  Juliei A. Kellogg, studenta eminenta a tatalui romancierului Henry James, ii apartine reteta de preparare a carnatilor din carne de vitel, 

in vreme ce cea a supei de broasca testoasa e legata de numele scriitoarei Anna Ella Carol. Cartile de bucate au fost vandute prin targuri, bazare, ajutand astfel miscarea feminista sa dobandeasca noi competente in domeniile publicistic si in vanzari. Retetele erau intercalate cu citate motivationale pro vot apartinand unor personalitati care sprijineau curentul feminist: politicianul britanic William Gladstone, scriitoarea Harriet Beecher Stowe,


Clara Barton - fondatoarea Crucii Rosii americane, poreclita “ingerul de pe campul de lupta” al carei citat spunea “ cand ai fost bolnav si ranit, eu am muncit din greu pentru tine pe campul de lupta. Eu cer acum buletin de vot pentru mine si sexul meu. Asa cum eu am stat alaturi de tine, te rog sa stai si tu langa mine“ („When you were sick and wounded I toilet for you on the battlefield. Because ot my work for you, I ask your aid. I ask the ballot for myself and my sex. As I stood by you, I pray you stand by me and mine”). Cea mai celebra carte de bucate a fost tiparita in 1915 in Pittsburgh si continea printre altele reteta unui tort somptuos cu blaturi stratificate, insotita de fotografii si glume picante. 


Pe coperta cartii era prezentata silueta Unchiului Sam care pilota o masinarie ce avea o roata cu 12 spite (simbolizand cele 12 state in care femeile obtinusera dreptul de vot). Retetele erau promovate intr-o maniera absolut originala cu denumirile: „Hymen Cake“, „Mother’s Election Cake“, “Suffrage Salad Dressing”, “Suffrage Angel Cake”, “Parliament Gingerbread”, “Pie for a Suffragist’s Doubting Husband”. “Placinta unei sufragiste pentru sotul necredincios” se dorea o satira prin care sa combata efectele razboiului, scalviei, exploatarea copiilor, dar atingea tangential si realitati imediate precum: calitatea precara a infrastructurii, efectele consumului de apa contaminata sau alimantatia precara. La fel de acida era “Anti’s Favourite Hash”, destinata opozantilor Marii Cauze, care prevedea o lista de ingrediente de genul: o mana generoasa de nedreptate, o livra de adevar mutilat, un strop de vitriol, un sir de prostii, toate amestecate cu varful ascutit al unui cutit. Existau in randul barbatilor si simpatizanti ai miscarii precum politicianul abolitionist, militar de cariera, Thomas Wentworth Higginson, autor al lucrarii “Woman and Her Wishes”,  filozoful britanic John Stuart Mill, scriitorul Jack London care a contribuit si el cu doua retete:  friptura de rata si  telina umpluta cu branza Roquefort, inmuiata in amestec de unt si Sherry. Toate cartile de bucate publicate cu scopul obtinerii fondurilor necesare pentru sustinerea miscarii feministe au relatat fapte reale cu privire la eforturile de promovare a drepturilor tuturor femeilor din lumea intreaga, indiferent de rasa sau culoare. Combinatia dintre indatoririle casnice si responsabilitatile politice a imbracat forme aluzive uneori subtile, alteori agresive, dar generand mesaje clare si centrate pe un singur obiectiv - dreptul la vot! Din banii obtinuti au sprijinit victimele de razboi, actele caritabile din biserici, spitale, scoli si biblioteci, au finantat sustinerea de  prelegeri in care promovau drepturile si obligatiile femeilor si 





redactarea ziarului oficial al Asociatia Sufragetelor americane -  “The Ladies’ Home Journal” – care a fost oferit cadou la inceput celor care cumparau cartea de bucate. In paginile lui erau promovate atat ideile miscarii feministe, cat si celebrele carti din vanzarea carora era sponsorizata miscarea.  Retetele au apartinut unor personalitati din zona literara, politica si intelectuala a sec 19 precum: membra Comitetului National Republican Maria A Livermore, Lucy Stone - oratoare si si editoare a drepturilor femeii , poeta americana Julia Ward Howe, jurnalistul William Lloyd Garrison si sotia, prozatoarea Louisa May Alcott, judecatorul Samuel E. Sewall, Alice Freeman - presedinta Colegiului Wellesley, Elisabeth S. Tobey – presedinta WCTU Massachusetts. Cartile insumeaza spiritul, efortul si nevoia de reforma a intregii miscari feministe care au contribuit la schimbarea societatii in profunzimea ei, punand intr-o lumina noua locul si rolul femeii in raport cu barbatul. 


Cartea de debut a vazut mai multe tipare imbunatatite in perioada 1886 si 1891, unde fiecare reteta era insotita de catre un mesaj pro vot care apartinea unei personalitati precum liberalul britanic William Gladstone, filozoful John Stuart Mills, scriitoarea Harriet Beecher Stowe, fondatoarea Crucei Rosii americane Clara Barton. In editia din 1909 au fost prezentate motivele pierderii dreptului la vot, castigat in 1883. Miscarea avea sa reinvie la inceputul sec 20, iar cartea de bucate a fost pilonul in jurul careia miscarea feminista s-a reunit. Aceasta era organizata pe capitole precum: retete pentru cina, 




dulciuri, 


retete vegetariene, retete germane, 



salate, retete din produse marine, o lista a magazinelor care comercializau condimente, 


alta cu ustensiile necesare pentru campare sau calatorii, sfaturi de uz casnic sau trucuri cosmetice. De asemenea erau inserate articole in care erau mentionate ideile ideologice ale miscarii feministe si explicate toate greutatile pe care le-au avut de infruntat plecand de la oprobiul public, declaratii false, ridiculizare, calomnie pana la ostracizarea sociala.









Miscarea a avut parte de pozitionari pro si contra, iar in istoria curentului au fost pastrate numeroase afise martor, in marea lor majoritate cu mesaje misogine, unde fiecare gest si atitudine erau interpretate si redate deliberat intr-o maniera absolut jignitoare la adresa doamnelor, dar care iscau hohote de ras si prilej de ironie barbatilor. Aceasta polarizare in randul sexelor demonstra atunci, dar o face si astazi, ca problema vis-à-vis de rolul femeii in societate are radacini adanci in cultura si educatie si au marcat adanc societatea pana in zilele noastre. Pe langa colectia de afise, s-au pastrat cateva carti postale care dateaza din anul 1915 si care constituie inca o dovada in plus ca atitudinea denigratoare nu cunoaste varsta si nici granite. In 1941, Geroge Orwell a realizat o analiza a acestor afise si poscard-uri si concretizata intr-un eseu in care dezbate tocmai aceasta constanta in atitudine. Acestea fiind zise, doamnelor, strangeti randurile si pregatiti-va de vot. Ce bine ca niciunui partid politic nu i-a trecut prin cap sa inlocuiasca banala galeata sau sticla de ulei cu celebra carte de bucate. Un lucru nu uitati: votul nostru de astazi influenteaza viitorul copiilor nostri.

Bibliografie:
·         Estelle Sylvia PankhurstSufrageta; Istoria mișcării de emancipare a femeilor, 1905-1910 (New York Sturgis & Walton Company, 1911).
·         Diane Atkinson. The Purple, White and Green: Suffragettes in London (Museum of London, 1992).
·         Melanie Phillips. The Ascent of Woman: A History of the Suffragette Movement (Abacus, 2004).


luni, 31 octombrie 2016

Procesul roabelor

Astazi am avut placerea sa citesc un material postat de o buna amica de-a mea, conferentiar la SZTE Juhasz Gyula Pedagoguskepzo Kar din Szeged, cu privire la un fapt inedit petrecut in localitatea Mako si cunoscut in presa maghiara cu numele de “procesul roabelor” . Mi-a placut atat de mult povestea, incat am decis sa v-o impartasesc si voua. Unealta agricola cunoscuta de catre noi sub numele de roaba are mai multe sinonime: in limbaj popular i se spune taraboanta, taliga, cotiga sau caroaie, iar in dialectul transilvanean, rotcol. Se pare ca ea ar fi fost inventata de catre chinezi, mai exact de catre generalul Jugo Liang care a trait in perioada Dinastiei Han, in sec II. El ar fi inventat deja banalul vehicol pentru a fi folosit exclusiv in scopuri militare si, tocmai datorita eficientizarii manevrelor de transport, descoperirea ei a fost tinuta in secret vreme de cateva secole. Masinaria cu o singura roata si manevrata doar de catre o singura persoana avea un dublu rol: sa faciliteze transportul pe distante relativ mici a unor incarcaturi cu volum scazut, dar cu greutate mare, de la locul de depozitare pe campul de lupta si sa formeze prin alaturarea lor adevarate baricade mobile. Desi masinaria avea amplasata celebra deja roata de lemn sub cuva, preluand astfel greutatea incarcaturii, la momentul respectiv acesteia ii lipseau manerele. Cu toate astea, ea putea fi manevrata cu usurinta pe distante scurte si putea fi basculata fara prea mult efort. Putinele date pastrate despre acest vehicol mentioneaza ca ea ar fi aparut in Europa intre anii 1170 si 1200 cand deja taraboanta avea roata montata in fata cuvei, nu la mijlocul ei. Istoricul de arta medievala, Andrea Matthies, mentioneaza faptul ca prima atestare dateaza din anul 1222, in plina perioada medevala, cand  Henric al III-lea ar fi achizitionat mai multe roabe pentru lucrarile de la Dover. Dupa cum lesne se deduce, masinaria era deja utilizata in constructii, agricultura si exploatarile miniere. Pana in secolul XV, era folosita in Anglia, Franta si Tarile de Jos, abia dupa aceea fiind intalnita in mai multe tari din Europa.
Daca facem un salt in timp si ne oprim in perioada dintre cele doua Razboaie Mondiale in mica localitate Mako, situata la granita dintre Ungaria si Romania, aflam ca taraboanta era nelipsita din casele gospodarilor. 


Deja roaba evoluase si avea atunci cele doua brate care facilitau transportul de greutati pe distante mici. Vecinii nostri o numeau “talicska”, derivat din verbul “tol” care inseamna a impinge ceva si pe care prietena mea a numit-o cu atata drag “impingareata”. Localitatea era mica, iar populatia destul de rarefiata. Ungurii au fost dintotdeauna un popor muncitor si faptul ca traiau intr-o comunitate rurala mica nu i-a impiedicat sa isi doreasca sa isi modernizeze asezarea unde isi duceau traiul. 

Este deja cunoscut faptul ca makomanii sunt renumiti pentru plantatiile de ceapa , astazi localitatea fiind renumita prin deja celebrul Festival al Cepei. Astfel, ei au demarat lucrari de terasament, de regularizare a cursurilor raurilor, carand cu ajutorul roabelor tone de pamant.


Erau interesati sa isi vanda produsele agricole si sa incurajeze schimbul de produse chiar la ei acasa. In mica asezare nu exista nici o gospodarie fara cel putin o roaba. 

Se zice ca nici un membru al familiei nu iesea pe poarta fara roaba. Barbatii isi carau uneltele, femeile, copiii si marfa cumparata de la piata. 


Tot in roaba se aduceau cantile pline cu apa de la fantana. Imediat ce pruncii incepeau sa mearga, tatal le mestesugarea o taraboanta mica pe care ii invata sa o manevreze umplandu-le cu jucarii. Femeile aveau grija sa le picteze si sa le accesorizeze, astfel incat micutii sa fie mandri de roaba lor. 


Satenii au dezvoltat negotul si, pe langa ceapa, vindeau usturoi, paprika si pastarnac, iar lumea incepuse sa prospere si datorita faptului ca mica asezare rurala se afla in imediata apropiere a orasului Szeged. Prin 1920, deja Mako se emancipase si isi pierduse aerul bucolic transformandu-se intr-un targ cu aspiratii de oras. Primaria, inspirata de planurile de urbanism ale suratei sale mai mari, a grabit pe repede inainte procesul de urbanizare introducand canalizarea, asfaltand strazile si infrumusetand drumurile cu arbusti si flori. Localitatea se schimba la fata cu aceeasi viteza cu care si populatia isi diviza palierele sociale. Aparusera intelectualii, functionarii, contopistii, perceptorii,  iar mai apoi, o data cu industrializarea micii asezari, si muncitorii. Locuitorii cu stare materiala au renuntat primii la taraboanta, caci aparuse deja si aici velocipedul sau “scuturatorul de oase” (bone shaker). Desi inventat in 1865, el si-a facut aparitia pe strazile din Mako multi ani mai tarziu cand masinaria cu doua roti nu mai era construita din lemn, ci din fier, dar inca avand rotile inegale. Cei care s-au adaptat cel mai rapid la noile descoperiri tehnice au fost burghezia si proletariatul, astfel incat tot mai putini oameni impingeau roabele pe strazile proaspat asfaltate. Cei care isi pastrau obiceiurile au devenit in scurt timp indezirabili deoarece le aminteau celor deschisi dezvoltarii micii asezari de perioada cand localitatea lor era patronata de saracia care nu mai cadra cu aspectul noului oras. In scurt timp, administratia s-a aratat si ea nemultumita de faptul ca rotile taraboantelor stricau asfaltul, motiv pentru care a interzis circulatia cu roabele pe strazi.  In plus, ulitele erau pline de carute si trasuri, iar aparitia gospodarilor impingand la roabe atrageau suvoaie nesfarsite de sudami. In acest context a inceput deja cunoscutul “proces al roabelor din Mako” care a durat ani la rand, subiect atent dezbatut nu numai in presa centrala, cat si in Parlamentul Ungar. Deja impinsul roabei era considerat o infractiune iar jandarmeria urmarea cu maxima atentie fenomenul si nu nu ezitau sa taie cat mai multe amenzi. Presa vremii polariza fenomenul, opiniile unora transformandu-se in reale dezbateri sociale, in vreme ce pamfletarii nu conteneau sa isi bata joc de ei. Si pentru ca disputa de mutase de pe ulite la tribuna din parlament, autoritatile au decis construirea unui drum acoperit cu zgura special pentru bietele roabe. Astazi, in muzeul orasului Mako, troneaza la loc de cinste un superb exemplar din lemn. 


Doritorilor de mai multe informatii le recomand doua site-uri mentionate de prietena mea: unul fiind un articol semnat de istoricul makauan Toth Ferenc si intitulat chiar “Procesul roabelor din Mako”
https://library.hungaricana.hu/hu/view/MEGY_CSON_MMF_008/… 
si cel de-al doilea, site-ul muzeului Jozsef Attila Muzeum Mako”.
Miki, iti multumesc. Intotdeauna invat multe lucruri interesante de la tine. Material postat de prietena mea poate fi citit aici: https://www.facebook.com/mihaela.bucin/posts/10205508583993034
Iar voua, dragi cititori, v-as recomanda, daca ajungeti la Mako, sa vizitati si Muzeul Cepei si negresit cladirile realizate de catre celebrul arhitect Makovecz Imre.

miercuri, 12 octombrie 2016

Jurnal rural sau cum sa iti infrumusetezi caminul dupa chipul si asemanarea ta

In Banatul Montan a venit deja toamna si, dupa cum stiti, viata la tara are calendarul ei agricol de care nu poti sa nu tii seama: scos cartofii din pamant si aranjati in ladite pentru iarna in functie de marimea lor, scos morcovii si pusi in jardiniere cu nisip, facut dulceturi din gutui si rubarba, pus gogosari si castraveti la murat, adunat frunzele de telina si rasfirate frumusel la uscat, cules alunele de padure si nucile intr-o concurenta constanta cu veveritele harnice si sirete, plantat pomii fructiferi, motiv pentru care am dat o tura prin padure si am venit cu 4 pomi de coarne si un pui de alun pe care i-am plantat in livada. Am scos bulbii de gladiole din pamant si am plantat altii de narcise, branduse si lalele. Ceapa si usturoiul au fost impletite in funii groase si atarnate si ele pe terasa la uscat. In toata aceasta forfota nebuna, intre doua drumuri de Timisoara si Dognecea, ne-am bucurat de musafiri: un arici si-a facut casa in livada si ne incanta deseori cu prezenta lui. E tare grasut si timid si ne-a luat ceva vreme pana ne-am obisnuit unii cu altii.



Treaba nu se termina niciodata la sat pentru omul gospodar.



Ne-am construit un bucium in apropierea terasei, astfel incat sa avem acces rapid cu lemnele taiate la locul de depozitare. Dupa ce lemnele au fost facute surcele, toate au fost aranjate pe terasa.


Un lucru-i sigur: toamna nu-i ca vara, iar ritmul traiului la sat are urcusurile si coborasurile lui. Tocmai de aceea, am gasit prilejul sa fac alte lucruri pe care mi le doream in gospodaria de la mosie. 





Jackie, catelul nostru traznit care alearga orice vietate ce misca in curte, avea o cusca veche si urata, mostenita de la stapanul lui de fapt si de drept, iar de cand smecherul blanos isi schimbase la cerere stapanul si isi mutase fortat domiciliul in gospodaria noastra, nu apucasem sa ii inlocuim casuta batrana si ponosita. Demult imi propusesem sa ii facem una noua mai calduroasa si mai frumoasa. Am adunat toate resturile de lemn lasate de izbeliste de catre mesterii care ne facusera gardul si ne-am pus cu totii pe treaba.




Alte resturi de lemn, carora nu le gasisem nici o utilitate, le-am transformat in scaunele pe care sa le pot folosi in treburile casnice prin gradina. Le-am taiat la dimensiuni diferite, le-am smirgluit, asamblat si pictat si au iesit niste frumuseti carora le-am gasit o intrebuintare: pe unele dintre ele am pus ghivece cu flori in casa la iernat, pe altele le-am asezat pe terasa.










Din ramasite pe care altii demult le-ar fi aruncat, am facut o casuta pentru pasarele

si indicatoare pentru gradina si livada.



Un alt proiect, pe care l-am realizat in mai putin de o ora, a fost o vatra de foc, pentru un trepied cu ceaun de facut papricas, gulas sau o fasole afumata ori chiar de fiert zacusca sau bulionul pentru iarna. 


Gasisem un model pe net care imi placuse foarte mult, dar nu era insotit de nici un fel de informatii. Marisem poza cat imi permisese programul si, mai mult deducand decat stiind cu certitudine, am decis sa incerc. Am sapat o groapa putin mai adanca decat inaltimea unei caramizi. Am pus pe fundul gropii o piatra groasa, relativ rotunda, peste care am asezat roata caramizi vechi in picioare, una langa alta. Am trasat pe sol un cerc cat de mare mi-am dorit de jur imprejurul gropii, am sapat roata in jurul vatrei dupa conturul cercului exterior, am aranjat dupa o forma aleatorie placi pentru terase si alei, iar spatiile dintre ele le-am astupat cu pietricele de rau. Rezultatul il aveti mai jos.


Intre timp asteptam piatra de rau sa terminam aleea care leaga terasa de cusca lui Jackie si tomberon. Recunosc ca am o oarecare nerabdare si abia astept sa ma pun din nou pe treaba. Imi doresc sa o infrumusetez pe alocuri cu melci realizati din pietre, dar despre asta, data viitoare. Pana atunci, idei inspirate sa aveti si dorinta de a le transpune in realitate chiar cu mana voastra.