Ploaia de cuvinte

Ploaia de cuvinte

duminică, 19 aprilie 2015

Curtezana, masca si carnavalul

Nu departe de imaginatia fiecaruia dintre noi exista un oras al escapadelor amoroase in care curtezane frumoase au frant inima nobililor aventurosi. Arhipelagul venetian a fost secole de-a randul ravnit de aprigi dusmani, dar nimeni nu a reusit sa le subjuge curajul si libertatea. Arhitecti priceputi au ridicat o cetate pe mare, un oras superb construit pe platforme infipte in piloni de lemn. In perioada renascentista, aici veneau cele mai frumoase si celebre femei cu un singur gand: sa cucereasca puterea, cucerind inima barbatilor care o detineau. Cantate de poeti si venerate de nobili, curtezanele au fost promotoarele libertatii femeilor, chiar daca atunci nici macar prin cap nu le trecea ca pot deschide drumuri si idealuri pentru zeci de generatii viitoare. Erau femei inteligente care isi castigau singure traiul fiind stapanele propriilor destine.
Veronica isi admira rochia de catifea tesuta cu fir de aur si impodobita cu numeroase perle si pietre pretioase asezata frumos pe marginea patului si nimic nu trada ca acesta tinuta vestimentara fusese special croita si daruita pentru cea mai celebra “contigiana onesta”. Lenjeria alba de matase ii scotea in evidenta parul lung si negru, iar ghetele aurii cu care era deja incaltata scoteau sunete infundate in podeaua de lemn. Veronica era o femeie tanara de o frumusete rapitoare, plina de viata si cu o inteligenta iesita din comun. Chipul ei emana uneori o tristete ce-i dadea un farmec aparte si imprastia o nota de mister. Era o femeie rafinata si educata, constienta ca viata depindea de forta si determinarea ei. Copilul dormea in camera de-alaturi, dar ea nu se gandea decat cum sa devina stapana propriului ei destin. Era descendenta unei curtezane oneste, Paola Fracassa si fiica lui Francesco Franco, iar ea se jurase ca niciodata nu o sa mearga pe drumul mamei sale. Veronica mai avea doi frati, iar parintii angajasera profesori particulari care sa se ocupe de educatia lor. Facuse imprudenta sa accepte mariajul pus la cale de catre parinti si se maritase in anul 1560 cu un medic instarit, Paolo Panizza. Dupa 4 ani de casnicie, s-a intors in casa parinteasca si vreme de 6 ani a incercat sa isi recupereze zestrea intrata in posesia sotului de drept.  Lucrurile erau simple: barbatul ramasese cu dota, ea cu copilul. Cand s-a intors in casa parintilor, Paola i-a sters lacrimile si-a initiat-o in tainele meseriei de curtezana. Dragostea era un privilegiu pe care cei de teapa lor nu si-l puteau permite, dar putea sa invete sa iubeasca daruindu-se si oferind dragoste tuturor. Vronica si-a croit drumul spre inima barbatilor avuti cu demnitate si curaj, cu inteligenta si toleranta, incercand sa isi construiasca propria influenta. Stapanea arta conversatiei, detinea profunde cunostinte despre arta, muzica si politica, fermecandu-l pe insusi regele Frantei, Henry al 3-lea, pe care l-a convins sa ajute La Serrenissima in razboiul contra turcilor. 
La 20 de ani, in 1565, Veronica era catalogata cea mai renumita si cea mai ravnita curtezana. Insa viata isi intoarce filele bucuriei si sperantei si te obliga sa le parcurgi inclusiv pe cele in care durerea si disperarea te obliga sa mergi mai departe. Ea insasi un suflet sensibil, scria poezii, fiind una dintre invitatele salonului literar al lui Domenico Venier. In 1575 a publicat primul volum de poezie, Rime Terze, adunand laolalta 17 poeme. Lirica ei este inspirata din viata de curtezana, imortalizand procesul dureros al transformarii dintr-o tanara care isi dorea o viata onorabila intr-o curtezana dorita si iubita de toti nobilii republicii. Poeziile ei sunt construite sub forma intrebari pe care le adreseaza unui interlocutor imaginar de la care asteapta raspuns. Ea incearca sa promoveze femeia care iubeste dragostea, nu sexul, care vede relatia ca pe un angajament, sustinut prin dialog, prin impartasirea unor sentimente si experiente. Parcurge intreg traseul sufletului de la puterea distructiva a dorului, a dorintelor si geloziei, la exilului pe care si-l impune singura. Zece ani mai tarziu, mai exact in 1580, a publicat cele 50 de scrisori in care personaje precum regele Frantei, Henriy III, si pictorul Jacopo Tintoretto ii creioneaza abilitatile de curtezana. In multe dintre scrisorile ei vorbeste despre experienta personala, povesteste cum mama ei a transformat-o intr-o curtezana de elita. Veronica a fost martora decaderii lumii curtezanelor venetiene cand ciuma a luat viata sutelor si-apoi miilor de suflete nevinovate. Toti incercau sa gaseasca un vinovat, iar curtezanele au fost primele care au fost suspectate ca fiind purtatoarele epidemiei si cele care contaminau barbatii din toate clasele sociale. Atunci a fost abrogata legea care obliga toate curtezanele sa renunte la hainele scumpe si bijuterii si sa poarte masti si pelerine pentru a se diferentia de nevestele nobililor venetieni. De aici s-a nascut spiritul carnavalului venetian, cel care celebreaza spiritul libertin al hetairelor, rememorand amorurile de odinioara si reaprinzand dorinte si pasiuni. Epidemia de ciuma dintre anii 1575 si 1577 a costat-o o buna parte din avere, caci furturile devenisera un fapt obisnuit intr-o lume controlata de haos, moarte si durere. In 1580, Inchizitia deja reprezenta o putere de temut inclusiv in insula Venetiei, iar lovitura avea sa o primeasca de la tutorele fiului ei, Ridolfo Vannitelli, care a reclamat-o ca ar fi practicat incantatiile magice in apartamenul ei. Domenico Venier a sustinut-o in fata instantelor de judecata, dar reputatia ei fusese definitv compromisa, iar acest moment a reprezentat inceputul declinului. Domenico a incheiat si el socotelile cu lumea in 1582, iar Veronica avea sa moara si ea la 45 de ani, punand punct unui capitol dureros. A cunoscut recunoastere, a strans o avere enorma, dar a bifat si multe pierderi, pericole si dificultati de invins.
Daca este sa spunem, insa, adevarul, istoria carnavalului de la Venetia este mult mai veche, datand din anul 1162 cand poporul a sarbatorit victoria impotriva Patriarhului Aquileiei in fata Basilicii din Piata San Marco. Cu aceasta ocazie, in 1296, Senatul Republicii a emis un act in care se mentiona dreptul tuturor cetatenilor republicii de a se distra inainte de Postul Pastelui. Venetienii isi confectionau singuri mastile sub care isi ascundeau identitatea, rangul social si sexul. Oricine putea cocheta cu oricine, iar dogii au fost primii care au sesizat faptul ca aceasta sarbatoare incuraja atat amestecul claselor sociale, cat mai cu seama infidelitatile. Nimeni nu se gandise la consecintele acestor libertati care fusesera legiferate decat in momentul in care efectele lor isi faceau simtita prezenta, disturband atat viata familiilor, cat si relatiile sociale. Atunci au incercat sa impuna anumite limite si restrictii, dar raul deja fusese facut. In 1339, un alt decret stipula faptul ca erau interzise plimbarile noaptea, iar in 1458, o alta lege interzicea barbatilor costumati in femei sa intre in manastirile de maici. In zadar s-au straduit fetele bisericesti sa readuca sarbatoarea in canoanele religioase, caci poporul se-nvatase sa se ascunda in spatele mastilor indiferent daca era sau nu sarbatoare. In 1608 un alt decret limita purtarea mastilor doar pe perioada carnavalului, iar barbatii care nu se conformau erau bagati in inchisoare, un an jumatate tras la galere si o amenda pe masura. Femeile erau biciuite si expulzate timp de 4 ani de pe insula. Carnavalul venetian era celebrarea senzualitatii, a aventurii neasumate, dar consumate, a iubirii ascunse si tainuite sub protectia anonimatului. Mastile aveau menirea de a proteja identitatea si de a seduce interlocutorul prin cuvant si curtoazie.  
Dar masca era mai mult decat o simpla forma de distractie, caci in spatele ei puteai sa faci aproape toate lucrurile interzise: sa faci amor cu oricine pana la trisatul la jocurile de noroc. Initial, mastile erau confectionate din mucava si decorate cu pene, pietre pretioase si blana. “Mascareri”, infiintati ca breasla in 1436, care aveau propriile reguli si legi, erau una dintre cele mai respectate bresle venetiene. Astazi, 5 tipuri de masti sunt fabricate in insulele venetiene: 
Bauta este cea mai folosita masca din carnaval, care acopera toata fata. De regula, ea se asorteaza cu o pelerina neagra, numita tabarro. Tinerele nemaritate nu au voie sa poarte aceasta masca! 

Columbiana acopera jumatate de fata si este atent decorata cu detalii subtile si rafinate  din aur, argint, pietre pretioase si pene, fiind sustinuta de un bastonas lateral sau 


prinsa cu banda de catifea. 
Moretta subliniaza trasaturile fetei si este o masca destinata exclusiv doamnelor. Este complet neagra si este dificil de purtat deoarece ea trebuie sustinuta cu ajutorul dintilor din fata, motiv pentru care purtatoarea ei nu poate vorbi deloc.

Medico della Peste sau masca cu cioc lung, insotita de palaria si pelerina neagra, manusile albe si baston, a fost creata de catre doctorul francez , Charles de Lorme, in sec 16 si folosita de catre medicii din perioada epidemiei de ciuma.

Ultima masca este Larva sau Volto- masca alba insotita de pelerina, folosita cu precadere de catre oamenii simpli.
Mai exista o masca, Gnaga, care acoperea in intregime nasul si ochii si care era folosita in general de barbatii care se costumau in femei. Masca era putin ridicola, tocmai pentru ca trasaturile feminine erau puternic reliefate, uneori chiar exagerat. 

In 1797, cand Venetia a fost ocupata de Imperiul Austriac, purtarea mastilor a fost interzisa. Dupa zeci de ani s-a revenit asupra deciziei permitandu-le sa le poarte doar pe durata carnavalului.  
Mastile de astazi sunt realizate din gips si decorate cu modele aurii sau argintii si pietre pretioase, cu picturi hand made sau colaje din piele si pene. In orasul strabatut de cele 177 de canale, viata prinde culoare in fiecare luna februarie si lumea isi imbraca straiele de sarbatoare si se intoarce in epoca medievala, in lumea in care printii si printesele se distreaza cot la cot cu bufonii, nobilii si arlechinii.

O sa va intrebati ce mi-a venit in plina primavara cu povestea despre curtezana, masca si carnaval. Se cere o lege care sa interzica si la noi carnavalul. Cel din politica, cel de pe sticla, sa fim obligati sa ne asumam viata reala si sa o traim fara sa inselam! Oare pensia, pensia aia speciala, o sa ii opreasca din furat? Sau o tinem tot intr-un carnaval? 

Bibliografie:

Jones, Ann R. The Currency of Eros: Women's Love Lyric in Europe, 1540-1620. Bloomington and Indianapolis, Ind., 1990.
Phillipy, Patricia. "'Altera Dido': The Model of Ovid's Heroides in the Poems of Gaspara Stampa and Veronica Franco," Italica 69 (1992): 1-18.
Rosenthal, Margaret F. The Honest Courtesan: Veronica Franco, Citizen and Writer in Sixteenth-Century Venice. Chicago,1992.


vineri, 17 aprilie 2015

Paparudele si Caloianul

In copilaria mea din intinderile nesfarsite ale Baraganului, aveam bucurii cuminti si incarcate de magie. Mintea cruda si sufletul curat aveau puterea sa le primeasca si sa le creada, daruindu-le toata valtoarea trairii si dulceata ludica. Sarbatorile Pascale veneau cu tristeti amare si lacrimi de crocodil, caci mieii albi cu blanita moale si privirea calda cadeau jertfa in reintruparea lui Isus. Dadeam roata bucatariei, lingeam cremele ramase pe marginea castroanelor, ne piteam dupa lazile cu faina si malai ridicand stergare – vajnice aparatoare ale dolofanilor cozonaci. Ce miresme, cate tentatii pentru nasul, ochii si guritele pofticioase. Spargeam oua colorate si ne agatam de fustele bunicelor ce pregateau drobul de miel si borsul menit sa ne spele de pacatele spovedite in Ziua de Inviere. Dar bucuria noastra de copii abia acum se pregatea sa isi celebreze nerabdarea si asteptarea. Caci, in a treia saptamana dupa Pasti, veneau pe rand Martea Dracului, Joia Manioasa si Vinerea Schioapa care aduceau dezlegare la ritualurile misteriaose si dadeau motive de petrecere in satele marcate de stravechile traditii populare. In aceste zile, magicul se-mpletea cu profanul, permitand suflarii omenesti sa se desfasoare in procesiuni fascinante: Paparudele si Caloianul – cele doua ceremonii aducatoare de ploaie si belsug, alungand de pe glie seceta si blestemele. Tinere despletite purtand coronite bogate pe cap, cu coapsele acoperite cu mladite de salcie, brusture, fag, stejar sau alun, impodobite cu panglici rosii, cu salbe de firfirici, incantau un cantec ritual si interpretau dansul ploii in ritmul cand alert, cand silentios, cu miscari lascive si cu tenta usor erotica, inaltandu-si bratele catre cer si coborandu-le imperativ catre pamant, in vreme ce invocau ajutorul Paparudei:
“Paparuda-ruda,
Vino de ne uda,
Cu galeata-leata
Peste toata gloata,
Cu ciubarul-barul,
Peste tot poporul.
Da-ne, Doamne, cheile,
Sa descuiem cerurile,
Sa porneasca ploile,
Sa curga siroaiele,
Sa umple paraiele,
Hai, ploita, hai,
Uda, tu, pamanturile,
Ca sa creasca granele
Mari ca porumbele.
Hai, ploita, hai.”

Paparuda sau Papaluga este o divinitate preromana care tine de mitologia romaneasca, zeita a ploii fertilizante. Cantecul cunoaste si versiuni in functie de zona:

“Paparuda, ruda,
Vino de te uda
Ca sa cada ploile
Cu galetile, Paparudele,
Sa dea porumburile
Cat gardurile…”
Ritualul era inchinat ploii, numita in traditia romaneasca Paparuda sau Dodoloaie, la sarbi si croati Dodola-Dodole, la bulgari Peperuna sau Perperuda, iar la aromani Pirpiruna sau Duduletu. Daca ne intoarcem la etimologia cuvantului, cultul zeitei Dodola este prezent in mitologia slava si se traduce prin cuvantul de origine slava “Ruda” care inseamna rudar si “papa” care inseamna tata. Cu alte cuvinte, Paparuda inseamna “tatal aducator de ploaie”. Dansul rudimentar, cu incantatii magice, era sustinut de vestimentatia realizata din vegetatie. Era imperios necesar ca dansul fetelor sa fie urmat de cortegiul batranelor satului care aveau datoria sa le stropeasca cu apa, in unele locuri existand obiceiul pe timp de seceta sa le toarne chiar si cate o galeata de apa in cap. Dansul Paparudei era menit sa evoce puritatea naturii, gata de a fi fertilizata prin minunea stropului de ploaie. Fetele deveneau astfel simbolul pamantului, iar ritualul era menit sa invoce puterea cereasca care le ajuta sa rodeasca. Fetele bateau din palme, pocneau din degete, invocau apa inaltand si coborand bratele, batand tobele improvizate din oale si tigai, cerand bunastare pentru oameni, belsug pentru ogoare si fertilitate pentru animale. Apele, ploaia, vegetatia  si femeia deveneau simboluri intr-o ceremonie in care tanara era simbol al vietii si al mortii, iar dansul ei era menit sa atraga puterile siderale ale universului. Fetele treceau prin toate curtile oamenilor in ritmul lor magic si cadentat in vreme ce gospodarii le stropeau cu apa. Pentru dansul lor, erau rasplatite cu daruri care semnificau belsugul: oua, cas, lapte, malai, grau, fructe si colaci. La finalul procesiunii, tinerele se retrageau pe malul unei ape unde isi aruncau vesmintele inverzite, salbele si coronitele impletite in apa curgatoare, dand drumul somoioagelor arzande, confectionate din paie uscate, pe ape la vale. Mai intotdeauna se lasa seara, iar cumpana isi legana franghia in abisurile fantanii asezata la raspantia de drum, in vreme ce vitele, mugind si insetate, faceau ocol sa isi pololeasca setea, inainte sa umple ulitele satului. In vreme ce dansul care invoca ploaia este interpretat de catre tinere si conduse de regula de o femeie gravida, ca semn al fertilitatii, al reinventarii si renasterii, fetitele imbracate in mirese, veneau cu propriul ritual, Caloianul. 
Copiii isi construiau patutul din ramurele pe care il impodobeau cu frunze crude si flori proaspete. Cand era gata, turnau apa in colbul strans in galetusa si modeleau papusi de lut si lemn, pe care le impodobeau cu coji de oua colorate, cu flori, frunze si pietricele. Papusa se numea  Caloian si el era  personajul caruia i se dedica acest ritual prezentat sub forma unei inmormandari simbolice. Papusa din lut era asezata pe patul confectionat din ramurele, bocita, petrecuta cu alaiul pana la rascruce de drumuri sau data la vale pe apa curgatoare in vreme ce toate cantau:
“Iene, Iene, Caloiene,
Ia ceurlui tortile
Si deschide portile,
Si porneste ploile,
Curga ca suvoile,
Umple-se paraiele
Prin toate vaile,
Umple-se fantanile
Sa rasara granele
Florile, verdetele,
Sa creasca fanetele,
Sa s-adape vitele,
Fie multe pitele.”

La final, copiii imparteau “pomana Caloienilor” executand si ultima parte a ritualului:

“Iene, Iene, Caloiene,
Tinerel te-am ingropat,
De pomana ca ti-am dat,
Apa multa si vin mult
Sa dea Domnul ca un sfant,
Apa multa sa ne ude
Sa se faca poame multe”.

Initial, atat Paparudele, cat si Caloianul au fost ritualuri de initiere care s-au suprapus ulterior pe sarbatoarea romana a primaverii, transformandu-le intr-o ceremonie de invocare a ploii. Ele apartin tipologiei cultelor agrare si sunt menite sa lege si sa dezlege ploaia. 
De dragul traditiilor si trecutului, iata sarbatoarea primaverii in splendoarea copilariei de odinioara:


Bibliografie:
Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983;
Mircea Eliade, Mitul Reintegrării, Editura Humanitas, București, 2003, pag. 17-18;

duminică, 12 aprilie 2015

Simbolurile iepurasului si al oului rosu

In zorii acestei dimineti, nici o adiere nu infiora crengile copacilor. Soarele isi intindea razele lenese printre norii gri si densi, iar orele noptii cazusera la pace cu cele ale zilei ce urma sa inceapa. Doar ce trecuse Echinoctiul de primavara, iar oamenii se pregateau de sarbatoarea zeitei Eostre, zeita dragostei si a fertilitatii, a zorilor si a milei. Pregateau ofrande din oua proaspete si semninte roditoare.  Zeita vindeca boli, desfacea vraji, potolea durerile si ierta pacatele. Lumea o iubea la fel de mult ca si pe celelalte doua surate: Sin si Shamash cu care forma o treime binecuvantata de toata suflarea omeneasca. Eostre era milostiva cu slujitorii ei, dar necrutatoare cu cei de teapa ei. In orasul Erech, numit “orasul curtezanelor sacre”, ea era considerata “curtezana zeilor”, iar cruzimea fata de iubitii care-i cadeau in mreje era stiuta de toti cei care o doreau cu teama si cu dor, caci dragostea ei era fatala inclusiv pentru stapanii zeilor. Niciunul nu uitase ca Tammuz, zeul granelor si recoltelor imbelsugate, murise tocmai din prinosul iubirii ei. Atunci Eostre a jurat sa coboare in Infern si sa-l readuca pe Tammuz cel iubit inapoi pe pamant. Si-a coborat zeita 7 hotare si, la poarta fiecaruia, Regina lumii de sub pamant, Allatu, a obligat-o sa renunte la cate un obiect vestimentar si o podoaba. Si le-a scos pe rand, coroane, cercei, bratari, centura cu nestemate, coliere si bustiera, rochie si sandale pana a ramas goala. Dar Allatu avea planuri ascunse si a aruncat-o in temnita celor morti. Pe pamant, ogoarele s-au oprit din rodit, oamenii din iubit, pasari si animale din inmultit. Intunericul a luat cu asalt pamantul si soarele s-a pitit speriat dupa nori. Ea, zeul apelor, al cunoasterii si intelepciunii, si-a trimis emisari curajosi in lumea celor morti care au obligat-o pe Alluatu sa o stropeasca pe Eostre cu apa vietii si sa o redea celor de pe pamant. La fiecare poarta de hotar si-a primit vesmintele si podoabele inapoi, iar, cand zeita a iesit la lumina zilei, tot pamanul s-a trezit la viata. Povestea dragostei patimase dintre Eostre si Tammuz sta la baza ritualului cununiei care leaga destinele pana in zilele noastre.
Ostara isi astepta ofrandele in temple. Oamenii, persani, greci, egipteni sau anglo-saxoni aduceau cosuri cu oua si vase cu grane. Fiecare popor vopsea ouale in minunate culori conform traditiei lor, iar Ostara privea de pe marginea unui nor si zambea multumita de iubirea impartasita de norod. Si-a intins mainile gratioase si lungi si-a cautat intr-o scorbura de copac unde se pitise un iepuras cu urechile lungi, cu boticul roz si ochii speriosi. 

L-a strans la san si i-a zis: o sa rodesti cel putin 10 pui in fiecare luna si o sa ii iubesti asa cum numai sufletele frumoase stiu sa o faca. Si puii tai vor fi prilej de bucurie pentru oamenii din gospodarie, iar copiii lor ii vor alinta si iubi asa cum se cuvine. Vei fi simbol al fertilitatii si al unui nou inceput.

O luna mai tarziu, oamenii s-au uitat la puisorii dragalasi si, vazand entuziasmul plozilor, s-au gandit ca zeita le daduse un drept judecator al faptelor rele sau bune ale copiilor.

De-aceea iepurasul vine cu oua rosii, cu turta dulce si ciocolata in ajun de sarbatoare la toti copiii cuminti, in vreme ce toti cei care au fost rai primesc doar iarba verde in cosurile goale.
Cand cruciatii au promovat crestinismul, ouale rosii au fost asociate cu rastignirea lui Isus, fiul lui Dumnezeu. Iar bietul iepuras, cu Fecioara Maria si pruncul Isus. Exista chiar si o legenda care spune ca un iepuras l-ar fi asteptat pe Isus vreme de trei zile sa reapara in gradina Ghetsmani. In dimineata zilei de Pasti, cand Isus s-a intors in gradina, iepurasul i-a sarit bucuros in cale vestind lunii reinvierea Fiului cel iertator de pacat. Caci iepurasul sugubat a crezut in reintoarcerea Fiului lui Dumnezeu, asteptandu-l cu infinita iubire si netarmurita rabdare. Astfel, iepurasul si ouale rosii au devenit simboluri ale fertilitatii si invierii in sfanta zi de Pasti.

In loc de incheiere
Astazi am citit un articol intitulat “Asaltul trupelor americane asupra copiilor de la Deveselu” si lectura in sine m-a intristat. Cei care doresc sa citeasca articolul, el este mentionat in bibliografie. Nu as vrea sa intru in nici un fel de polemica pe aceasta tema in ziua de Pasti, insa mi se pare firesc sa reasezam adevarul in limitele sale normale. Informatiile au fost preluate de pe site-urile mentionate in blibliografie. Trebuie spus faptul ca Jacob Ludwig Carl Grimm a fost un renumit lingvist, folclorist, scriitor german, fondatorul scolii mitologice in folcloristica, cunoscut atat pentru cele doua volume de povesti de inspiratie germana pe care le-a scris impreuna cu fratele lui, Wilhelm Grimm, cat si pentru lucrarile sale personale: “Gramatica limbii germane”, “Dictionarul limbii germane” si Mitologia germana” (Teutonic Mythology). In aceasta ultima lucrare, publicata in anul 1835, Jacob Grimm facea mentiuni inclusiv despre zeita Eostre / Ostara, o figura a mitologiei adorata de catre populatia germana  si preluata de catre crestinism, reinterpretandu-i semnificatia si rolul. Jacob Grimm mentiona: “ La vechii germani, exista un festival de primavara numit Ostertaga sau Aostortaga. Etimologic Eostre/Ostara provine din radacina germanica AEW care semnifica lumina si sta la baza cuvantului austron, prin care era desemnat rasaritul Soarelui. Si in limba germana moderna prefixul OST se refera la Orient, la Est (osten inseamna in limba germana si “oriental”). Radacina semitica ISTRT se refera si ea la rasarit”. Jacob Grimm era de parere ca Ostara era zeita primaverii, a fertilitatii, a rasaritului, a renasterii. Cei care ii celebrau numele ii aduceau ofrande in oua si semnite, ca simbol al renasterii vietii. Zeita Ostara apare si in mitologia babiloniana sub numele de Isthar, la fenicieni  sub numele de Astoreth, iar la greci, Astarte sau Eos. Cuvantul Ostern, atat de frecvent folosit in miturile anglo-saxone, va denumi in crestinism sarbatoarea Pastilor (Easter). Daca mergem pe sursele slave, cuvantul Pasti se trage din cel ebraic, Pesah.
John Andrew Boyle, istoric si orientalist renumit, mentiona ca “Eostre or Ostara is a Goddness in Germanic paganism. The Germanic month bearing her name is Ostarmanoth, it is the namesake of the fersitval of Easter. She is known about Eostre, but it has been suggested that her lights, as Goddness of the Dawn, were carried by Hares. And she certainly represented Spring Fecundity, and Love and Carnal Pleasure that leads to fecundity”. 
In traducere aproximativa: “Eostre sau Ostara este o zeita pagana in mitologia germana. In limba germana, luna calendaristica ii poarta numele, luna lui Ostara, fiind omonima cu sarbatoarea Pastelui. Ea este cunoscuta sub numele de Eostre si s-a sugerat ca lumina, ca zeita a zorilor, era imprastiata de catre iepurii de camp. In mod cert, ea simbolizeaza fertilitatea primaverii, dragostea si placerea carnala care duce la procreere”.

Bibliografie:

Jacob Grimm - A brief look at Grimm's research and why this fairy-tale collector and linguist invented a hypothetical "ancient" Germanic goddess in 1935 and dubbed her Ostara (the German equivalent of the Saxon "Eostra").

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Lacedress

Exista un loc pe pamant in care curcubeul, obosit sa tot arunce poduri colorate pe cer, s-a jucat pret de o secunda pictand casele pescarilor de pe insula Burano. Cand soarele si-a deschis ochii, a zambit fericit caci nici el nu vazuse atat de multe pete de culoare stranse laolalta pe-o paleta scaldata de ape. Pescarii au fost multumiti, caci puteau sa-si vada casa de departe, din largul marii. In joaca lui neastamparata, curcubeul a aruncat poduri de culoare si in sufletele femeilor, iar obrajii, buzele pe data le-au inflorit pe fata si mainile au inceput sa teasa dantelarii minunate, cu care sa-si impodobeasca fiecare caminul si sa se faca si mai frumoasa. Si nastrusnicul impielitat le-a dat si o poveste ca sa le aminteasca de frumusetea dantelei de Burano. Legenda zice ca un tanar pescar a iesit sa-si arunce navoadele in largul marii dis-de-dimineata si-n vreme ce vaslea, isi imagina iubita dormind in patul cald, tinand  in brate perna moale si zambind cine stie caror vise ce-i dadeau tarcoale. Si cum naviga el in noapte cand zorii inca se spargeau de somn, pe data a fost inconjurat de sirenele viclene care se-ntreceau sa-l ispiteasca prin farmecul si frumusetea lor. Dar tanarul nu avea ochi pentru alta fata decat pentru mandra ce-o iubea si-o vroia de nevasta. Impresionate de fidelitatea lui, sirenele au adunat valurile marii si le-au scuturat de ape, daruindu-i un voal din dantela fina drept dar de nunta pentru gingasa iubita lasata acasa. 
In ziua nuntii, voalul fin al miresei a starnit invidia fetelor nemaritate, asa incat, o data ce-au ajuns acasa, fiecare s-a straduit sa croseteze un voal si mai frumos. 
Pe Burano,  timpul a ramas intepenit intre lumi, iar calatorul sta si se uita mirat de-atata culoare si liniste de-i sparge timpanele si se gandeste: ce sa fac, incotro sa o apuc? Pe insula exista un loc ce trebuie vizitat: Museo del Marletto di Burano- Muzeul dantelei de Burano, drept marturie ca legenda dintr-o istorie reala isi trage firul epic. Muzeul este amplasat in Piazza Baldassare Galuppi, in apropierea Bisericii San Martino. Numele pietei provine de la numele celebrului compozitor din sec 18, nascut pe insula Burano, Baldassare Galuppi, caruia i s-a ridicat o statuie. El a avut un succes extraaordinar cu opera comica, fiind poreclit “regele operetei comice” sau “Buranello”. Museo del Merletto a fost deschis in anul 1981 in incinta Palatului Guido Podesta, locul unde, in 1872, Contesa Adriana de Marcello a deschis scoala si atelierele de dantelarie unde lucrau aproximativ 100 de tinere si femei adulte. 


Contesa a strans carti, manuscrise si texte vechi cu privire la tehnicile de lucru ale dantelei, relansand activitatea femeilor de pe insula. Legenda spune ca un tanar marinar i-ar fi lasat sotiei sale un coral inainte de a pleca pe mare, iar tinerei i-ar fi fost atat de dor de sotul ei, incat a tesut cu acul o superba dantela care imita atat de bine modelul coralului. In secolele 14-16, in atelierele Ducesei Morosina lucrau peste 130 de dantelarese, extinzand mestesugul atat in randul maicilor de la manastire, cat si in randul fetelor de la orfelinat. Ele foloseau fire de matase, de in, de aur si argint, de bumbac. Venetia era atat de renumita pentru dantelele realizate pe insula Burano incat, la jumatatea sec 16 au fost publicate 2 carti cu modele de dantele. Delicatele impletituri erau folosite pentru ornamentarea hainelor: 
gulere, mansete, cravate, bluze,
camasi, volane, 
fuste, 
rochii, batiste, saluri, 
manusi, palarii, 
accesorii la pantofi 

si accesorii vestimentare,
evantaie si 
umbrele, 
lenjerii si cuverturi de pat, 


fete de masa, fete de scaune si tronuri, 
perdele pentru casa sau trasuri etc. Dantela era folosita deopotriva atat de catre femei, cat si de catre barbatii din randul aristocratiei. Mestesugul a fost practicat si in alte orase italiene precum Genova si Milano. Dupa ce Catherina de Medicis a plecat in Franta avand in trusou celebrele dantele, au curs valuri de comenzi, iar dantelaresele nu mai pridideau din lucrat. Unele dintre ele au parasit insula si au luat drumul Parisului unde si-au deschis propriile ateliere. Cea mai celebra era dantela de Valenciennes care a reprezentat simbolul elegantei franceze si care a atins apogeul in perioada lui Napoleon Bonaparte. Pentru a relansa industria textila dupa Revolutia Franceza, imparatul a interzis doamnelor de la curte sa poarte aceeasi rochie de doua ori. In topul brandurilor cunoscute se numara si  dantela de Calais sau dantela de Chantily, fabricata de renumitul brand frantuzesc, Jean Bracq.  Se zice ca atunci cand a fost incoronat, Regele Soare a purtat un guler de dantela de Burano. Dantela a fost intotdeauna un accesoriu aristocratic si cum lucrurile bune nu pot fi trecute cu vederea, dantela avea sa treaca inclusiv Canalul Manecii si sa ajunga la curtea Reginei Elisabetha I a Marii Britanii in sec 16.  In Scotia, arta dantelariei a inflorit in timpul domniei Reginei Maria Stuart, ea insasi fiind o maestra in acest mestesug. In 1807, John Healhcote a inventat masina de fabricat dantela, iar Regina Victoria avea sa ii incununeze aceasta inventie purtand la nunta ei rochia de dantela realizata la masina. 
O alta regina a unui mic principat avea sa poarte o superba rochie de mireasa confectionata din dantela. Numele ei era Grace Kelly si a fost regina Principatului de Monaco.
Nu stiu daca dantela a fost inventata de frumoasele tinere de pe insula Burano, caci in Bruges, cu vreo doi ani inainte am vizitat un alt Muzeu al dantelei, Kantcentrum. 
Intotdeauna Flandra si-a disputat dantela cu Venetia si inca nu au cazut la pace, certandu-se ca doua precupete. Pentru ca trebuie sa spunem ca si dantela din Flandra era la fel de frumoasa ca si cea a rivalei ei.
Evident ca exista si o explicatie in acest sens, potrivit careia ultimii cavaleri participanti la cruciade au dus acest mestesug in Tarile de Jos. Refugiatii protestanti ar fi dus dantela inclusiv in Nurnberg  unde fiica unui burghez a deprins mestesugul si si-a realizat propria rochie de mireasa. Stabilita in regiunea Saxonia, ea le-ar fi invatat pe nevestele minerilor sa creeze dantela, aducandu-le astfel bunastarea in camine. Si ca sa vezi ce inseamna concurenta. Tanara ar fi tinut scrise tehnicile de realizare a dantelei atat cu acul, cu croseta, cu mosoarele si cu ciocanelele, ar fi desenat modelele, iar materialele ei ar fi fost publicate la Venetia in anul 1575 in cele doua volume intitulate “Le Pompe”. In Germania, prima carte despre tehnicile de lucru ale dantelei a fost publicata in anul 1534 de catre Iogann Shartsensberger in orasul Ausburg. Incet, dar sigur, dantela a ajuns atat in Suedia, cat si in Rusia sec 13.  Concurenta dintre manufacturile italiene si cele din Flandra au influentat evolutia designului dantelariei, innobiland-o cu modele si fire pretioase, transformand-o intr-o adevarata arta. In sec 19, Genova se mandrea cu macrame-ul, moda care s-a reinventat prin anii 1960 si la noi. In Romania, dantela a ajuns in sec 14. Cateva secole mai tarziu, capetele incoronate ale Romaniei, incepand cu Regina Elisabeta si continuand cu Regina Maria au invatat de mici tehnica dantelariei cu suveica, drept marturie ramanand cateva dintre creatiile lor. Regina Elisabeta ne-a lasat dovada talentului ei in valul de iconostas si acoperamantul pentru potir , piese care apartin bisericii din Sinaia, dar si cuvertura de pat, rochita nepoatei ei, Elisabeta, si scutecul pentru micul print care avea sa devina Regele Carol al II-lea. Reginei Maria ii apartine o superba fata de masa, iar Reginei Elena, mama regelui Mihai, celebrele cuverturi cu motive orientale.

Dantela a fost si este mereu in trend, fiind unul dintre materialele des folosite de catre designeri priceputi, combinand-o, asortand-o in tinute de zi sau de seara.
Valentino se joaca croind rochii de zi si de seara,
Donna Karan intr-o ipostaza romantica,
Marchesa, delicata si adolescentina, 

in vreme ce Chanel o combina cu alte materiale moi si la fel de rafinate. 

Alexandre McQueen o innobileaza, 


iar Yoichi Nagasawa o croieste cu tupeu si o arunca in strada. 
Tot cautand imagini, am dat peste o rochie care tare mi-ar placea sa o gasesc de cumparat. Uitati-va aici si spuneti, doamnelor, va place dantela?