Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

marți, 21 ianuarie 2020

Vorbind in gand


Cand am venit prima oara in Banat aveam 21 de ani. Soseam din Baraganul batut de vanturi, maturat de crivat iarna si coplesit de calduri toride vara. Superlativul absolut reprezenta Bucuresti-ul care se transformase vrand-nevrand intr-un punct de referinta estetic si cultural. Eram studenta in anul intai, indragostita pana peste urechi, o tanara care nu se sfia sa manance stele pe paine si sa isi mute orizontul de la o secunda la alta tot mai departe. Cand am ajuns in vestul tarii, am avut senzatia ca ma aflam intr-o alta tara. Lumea canta, nu vorbea, cadenta silabelor era alta, cuvintele se invarteau intr-o hora a carei muzica mi-era straina. Era greu sa inteleg dialectul, eram mirata sa bifez fiecare minut dintr-o viata care isi urma cursul firesc intr-o alta ordine si-ntr-o alta logica. Socrii mei stateau la sat, intr-o casa traditionala, cu un superb fronton caracteristic caselor svabesti, cu intrare direct din strada. Ulitele erau late, de-o parte si de alta se aflau spatii verzi largi, strajuite de pomi roditori. Casa respecta intocmai arhitectura specifica zonei cu camerele organizate in stil vagon, cu coridor lateral pe toata lungimea casei imbracat in geamuri de stica si cu gresie mozaicata geometric veche din care se intra in fiecare "soba".Casele erau aliniate spatele plasat pe linia trotuarului si curtea cu flori in fata ei, iar in latera - gradina nesfarsita. Toate ferestrele aveau sorlocaturi care abia se vedeau din strada din pricina gardului inalt ridicat ca un zid de aparare. Sosisem noaptea, eram obositi dupa un drum lung cu masina, traversasem o tara aflata in intuneric la propriu, dar cand am intrat in camera "din fata" destinata oaspetilor, m-am mirat sa vad paturile cu asternuturile pana in tavan si ma uitam speriata dupa scara ca sa inteleg cum urcau si coborau oamenii astia din pat. A doua zi de dimineata, bucataria de vara era plina ochi de neamuri de toate varstele, dar imi amintesc perfect sirul ordonat de batrane mici de inaltime, toate invesmantate in negru si infasurate in broboade, asteptand cu mainile impreunate in poala intrarea mea pe usa. Atunci mi-am cunoscut viitoarele neamuri impreuna cu povestile lor absolut tulburatoare. Figura blajina a strabunicului care povestea despre experientele lui ca ostas in Primul Razboi Mondial indilcea cumva aceasta aliniere cuminte si monotona cromatic. Era emotionant sa il auzi fredonand timid un cantec care n-avea nici o noima ("Iariga, iariga, cincua fa") pe care il invatate intr-o noapte in transeele sapate in apropierea raului Fiume din Italia ascultand inamicii care cantau. Razboiul devenea din aceasta persectiva mai uman si intelegeai ca istoria nu putea sa incapa si in sufletul oamenilor care trecusera pasageri prin ea. Totul parea un nonsens de vreme ce "fiume" insemna tocmai "rau", dar noi il puneam mereu sa ne povesteasca aceasta intamplare din dorinta de a-l auzi cantand. Sotul meu avea doua bunici ai caror soti luptasera si ei pe front in Al Doilea Razboi Mondial, iar familiile lor trecusera prin multiple drame. Supravietuisera deportarilor din Baragan dupa ce fusesera goniti de catre comunisti din casele stramosesti si li se confiscarera averile. Locuisera in colibe sapate in pamant la o aruncatura de bat de locul de unde fiul si nepotul lor avea sa ma aduca 35 de ani mai tarziu in casele lor. Bunica din partea tatalui facea bunatate de clatite cu mar ras si crofe (gogosi) pufoase rumenite temeinic in zaicin (ulei de floarea soarelui) incins si, pana le invartea pe plita, o puneam sa ne povesteasca cum carase bunicul Nelu pe umeri strigoiul lui Simion din sat pana la oras si inapoi. "Si, ia zi-ne, maică, cum a fost cu stafia lui Simeon pe care ați dus-o cu coșia (căruța) la oraș?" o provoca de fiecare data barbata-miu. "Murise de câteva zile când, într-o noapte pe la trii am pornit cu căruța spre Cimisoara să cumpărăm catrință (partea din fata a fustelor traditionale) si ștrimfi (ciorapi) pentru iarnă și, când am trecut pe lângă cimitir, m-o pus dracu să zic: Un'ce-ai dus tu, Simeoane, că ierai ciner (tânăr)și harnic și ci-ai lăsat muiere tânără cu copiii miși. Și numa o dată simț cum să pune in spatele nostru Simeon. Și noi tot om înșercat să-l zogonim (izgonim) înapoi în groapă, dar el n-o vrut până când ne-om întors tot noapcea înapoi acasă."  "Dar ce ce nu mai sunt acum strigoi, maică?" o impungea al meu controlat. "C-or inventat ășcia tractoare și s-or spăriet de ele și nu se mai ațin de drum." Asezata pe un colt de pat, statea Persida carora satenii ii spuneau "Europa Libera" caci statea toata ziua in trepte (pe scarile aflate la drum si pe unde intra musafirii in casa) si oprea pe toata lumea care trecea ca sa afle tot ce misca in sat. Fusese femeie tare frumoasa si batranii inca povesteau cum s-a dus pe jos in gara la Jebel pe langa linia ferata ca sa il vada cu ochii ei pe Regele Mihai cand a plecat in exil si cum oprise conductorul trenul ca sa se bucure de frumusetea ei. Intre ele doua statea mama soacrei mele, o femeie maruntica, adusa rau de spate si cu un inceput usor de cocoasa, al carei barbat se spanzurase dupa ce fusese lasat la vatra, lasand-o sa creasca singura un barbat si o fata. Ea avut doua surori, una dintre ele murise cu multi ani inainte, cea de-a doua traia in America si venise ultima data in Romania prin anii 1964-65. Plecase de tanara prin anii 1940 si putin de frica comunistilor. Isi incarcase tot avutul intr-o lada mare, vanduse panatul primit zestre, s-a imbarcat impreuna cu barbatul ei pe un Transatlantic si dusa a fost. Trimitea scrisori acasa in care le povestea rudelor ramase acasa despre traiul lor si cum isi implinisera visul american. Neamurile se strangeau gramada in casa si citeau scrisorile pana se albeau foile dupa care soacra-mea indraznea sa scrie invariabil acelasi raspuns: "Draga naica, sa stii ca noi suntem bine ceea ce iti dorim si tie..."desi comunistii le confiscasera avutul si ii trimisese in pribegie. Au muncit pe rupte in America, si-au incropit o casa, au crescut frumos o fatapana cand aceasta a implinit varsta de 16-17 ani cand i-a cuprins dorul de tara. Si uite-asa, tam-nesam, au vandut iar tot, si-au incarcat toate acareturile intr-o lada si mai mare si s-au intors in satul din Banat. Fata lor nu stia boaba romaneste, dar nici n-as spune cat de dornica a fost sa invete. Cert este ca tanara, care traise atatia ani in Chicago si vedea automobile Ford pe strazile pietruite din orasele americane, a avut un soc atunci a trebuit sa mearga cu pantofii ei eleganti prin gropile pline de noroi de pe ulitele satului. Copiii scriau atunci pe tablite si isi stergeau mucii cu maneca hainei. Flata plangea si cerea sa se intoarca acasa. Degeaba ii repetau parintii ca acasa e ra acolo, in satul banatean, in casuta cu cuptor de pamant si spoiala de pamant pe jos in loc de podea din lemn baituit, casa ei era departe, caci "acasa" pentru fiecare inseamna altceva. Scotea calul dis de dimineata din grajd si pleca in galop pe campuri si se intorcea seara. Inca mai erau batrani in sat care isi aduceau aminte de "americanca cu calul". Americani erau in perceptia lor si parintii pentru ca acum vorbeau cu accent si nu mai erau "de-ai lor". In realitate, parintii erau rupti intre doua culturi, in America erau emigranti, in tara lor erau americani. Pana la urma naica si barbatul ei au lasat totul balta si s-au urcat din nou pe vapor si s-au intors de unde au venit. Cand eu am venit in Banat, naica avea peste 90 de anisi stiu ca intr-o seara, dinainte stabilita, ne-a sunat. Eram singura care o rupeam timid in engleza si puteam vorbi cu ea.In jurul telefonului cu fir se adunasera de data asta in sufrageria noastra alte 3 generatii venite special din oras si de la tara care ascultau cu sufletul la gura cuvinte pe care nu le intelegeau de fel. Batrana doamna isi amintea sporadic unele cuvinte romanesti plasate enigmatic si tarziu in fraze soptite in receptor. Ne desparteau ani, amintiri, oceane. Singura propozitie repetata obsesiv si corect era "mi-e dor de-acasa". Fiica ei n-a mai vrut in veci de Romania si acum pot sa o inteleg si mai bine. Tanara aceasta a avut o fata care la randul ei are alte doua. Nepoata naicai a fost atrasa de Romania, probabilca de-o curiozitate exotica si intuiesc ca impresiile celor doua femei importante din viata ei i-au creat fracturi de logica in interpretarea cu acuratete a amintirilor.N-a venit niciodata aici, dar stie enorm de multe despre tara noastra. E greu de inteles pentru noi ca nu e suficient sa te nasti din parinti romani ca sa te simti roman. Eram doar o proiectie a amintirilor bunicii si mamei ei, nimic mai mult. Povestesc toate aceste lucruri pentru ca multi dintre noi traiesc cu speranta ca diaspora ne salveaza atunci cand nu putem sa o facem noi insine. Diaspora este, de fapt, o generatie, cand legatura ei cu tara se preda urmasilor ei, totul se dilueaza caci, pentru copiii lor, acasa inseamna in alta parte. Si nu o casa ramasa mostenire intr-o alta tara inseamna acasa, ci experientele transformate in amintiri si amintirile transformate in emotii transforma o casa in acasa. Vom fi priviti , probabil, mai departe ca niste primitivi exotici, vor veni sa ne vada o data pe an si se vor intoarce la viata lor civilizata si asezata. Si cred ca cel putin un roman din 10 constientizeaza faptul ca am devenit mai saraci cu fiecare om drag care a plecat. 




  

joi, 17 octombrie 2019

Marea hoinareala: Donaueschingen si Freiburg



Inainte sa pornim spre casa, am fost gazdele unei alte familii in Germania. Locuiau aproape de oraselul Donaueschingen, locul de unde izvoraste Dunarea din Muntii Padurea Neagra, motiv pentru care, a doua zi de dimineata am pornit si noi cu masina sa vizitam orasul.






Localitatea este cocheta, cu strazi pietruite si case cu multe flori la ferestre, dar care a devenit renumita pentru turistii curiosi sa vada izvoarele Dunarii fiind cunoscuta sub numele de Donauquelle.










Bazinul este inconjurat de un gard din fier si infrumusetat cu statuile realizate de Adolf Heer care dateaza din anul 1895. 







Cladirile orasului sunt vechi si frumoase, multe dintre ele realizate in stil Art Nouveau, 





de fantani (fantana Muzicienilor care mie mi-a placut foarte mult, a Dianei sau fantana Hansel), de statui, de prezenta Palatului Fustenberg cu ale sale gradini, Muzeul Copiilor si al Tineretului, cateva biserici vechi.





De aici am plecat spre Freiburg. Orasul este inconjurat de Muntii Padurea Neagra si face parte din landul Baden - Wurtemberg. Freiburg este oras universitar, Universitatea de aici fiind in topul celor mai bine cotate scoli academice din Germania. 


Una dintre intrarile in orasul vechi de face pe poarta Martinstor, cealalta numindu-se Schwabentor. Prima este un turn cu ceas care are o inaltime de 60 de metri si are lipita de turn o alta cladire istorica. Pe sub aceasta intrare circula tramvaiele. 




Nu departe de aceasta intrare dam peste o un canal cu o apa curgatoare. Pe unul dintre maluri vedem Stehcafe am Krocodil cu cateva mese aranjate sub crengile stufoase ale copacilor. 





La nici 100 de metri se afla cea de-a doua intrare in oras, Schwabentor, tot un turn cu ceas, mai zvelt si mai frumos.







Catedrala din Freiburg isi arata si ea de la distanta turnul semet si, dand roata zonei, ajungem intr-un final in piata Munsterplatz unde se vindeau produse africane. Pentru ca era o zona aglomerata, am vizitat catedrala si ne-am continuat apoi plimbarea pe strazile pietruite din jur.




Am descoperit primaria, cea veche si cea noua legate intre ele printr-o pasarela, incadrata frumos de alte cladiri istorice, am gustat unele preparate locale, am baut cate o bere si ne-am luat ramas bun de la ultima zi de vacanta.













Asa cum probabil v-ati obisnuit deja, voi trage si cateva concluzii dupa cele 18 zile cat am umblat telelei prin trei tari straine. Exact cum va spuneam in postarea precedenta, in Elvetia si Germania am cunoscut doua romance casatorite cu cetateni nativi din tarile respective. Amandoua sunt medici, realizate familial si profesional, mame si sotii. Am inteles din lungile discutii cu ele ca fondul acela nativ nu se pierde niciodata, doar se imbogateste intr-un mediu sanatos si pur si simplu infloreste. Niciuna dintre ele nu si-a varuit casa, nu a facut curatenie generala pt ca le vin invitati in casa. Nici nu au pregatit mese cu 70 de mii de feluri, ci au facut gratar si s-a baut bere si vin. S-a povestit mult, natural, fara sa epateze. Am schimbat impresii si am impartasit experiente. Noi, destul de crispati la inceput, ei, extrem de naturali pe tot parcursul vizitei. Partenerii lor de viata au participat la aceste lucruri la fel de natural ca si ele. S-a vorbit in engleza. Am invatat ca nu te poti realiza in alta tara daca nu faci efortul sa te integrezi si sa inveti sa respecti tara de adpotie. Ca cei care esueaza sunt cei care incearca sa formeze mici enclave romanesti in tari straine si se incapataneaza sa traiasca romaneste in tari de adoptie. Ca nu legea transforma o tara in una civilizata, ci respectarea ei. Ca regulile nu sunt facute pentru a fi incalcate, ci tocmai pentru a fi respectate ca sa iti faca viata mai usoara. Ca statul te ajuta cu conditia sa il ajuti si tu. Un stat bogat (unde fiecare plateste taxele corect, fara sa incerce sa se sustraga de la plata) inseamna un stat puternic, capabil sa isi protejeze cetatenii. Ca fiecare angajat, indiferent de meserie, isi face treaba cu responsabilitate si cu respect pentru ca stie ca face parte dintr-un mare angrenaj care conduce la bunastarea lui si a celor din jur. Ca nu isi propun sa stie tot, ci sa isi faca treaba cat mai bine. Copiii acestor doua familii sunt cetatenii tarilor de adoptie. Nu se feresc sa spuna ca mamele lor sunt romance, sunt curiosi sa afle lucruri noi despre Romania, dar nu isi propun sa vina aici decat in vizita. Nici gand sa se intoarca definitiv vreodata si, fie vorba intre noi, la ce sa se intoarca? Parintii doamnelor sunt si ei plecati din Romania si sunt deja cetatenii altor tari care au ramas cu dorul Romaniei, dar perfect integrati si ei. Vorbesc despre oameni trecuti de varsta de 75 -80 de ani, care sunt plecati de 10, respectiv 20 de ani din tara, care au invatat limba atat cat sa poata conversa in magazin, cu postasul, cu alte persoane de varsta lor. Si, gandindu-ma la toate acele discutii minunate, nu pot sa nu ma gandesc la zicala svabilor germani care "se simt atat de saraci incat se simt jigniti daca ii crezi"! Si atunci stiu ca speranta sta in noi, cei care inca locuim in saracia noastra romaneasca, sa ne simtim jigniti atunci cand altii nu ne cred si sa gasim in noi puterea sa schimbam Romania incepand fiecare cu el insusi. A doua zi plecam spre casa. Pe drumul de intoarcere vorbeam intre noi si ne-am propus ca de a doua zi fiecare sa inceapa schimbarea cu el. Dar sa schimbam directia, sa nu ne mai straduim din greu ca pana acum, ci sa incercam ceva total diferit.