Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

duminică, 23 septembrie 2012

Simone de Beauvoir - "Temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt."

Simone de Beauvoir si Jean Paul Sartre, doua personaje reprezentative ale culturii franceze, un cuplu original care a marcat istoria culturii universale. Sartre a pus bazele filozofiei existentialiste, iar Simone a initiat curentul pentru emanciparea femeilor. Ea s-a nascut in 1908 la Paris intr-o familie de burghezi avuti. Tatal ei, George, era avocat, dar care nu se putea lauda cu o cariera de succes. In schimb, ii placeau femeile, bridge-ul si teatrul. Simone recunostea ca semana oarecum cu tatal ei si isi amintea cum acesta ii spusese odata: “tu gandesti precum un barbat”., iar viata ei avea sa confirme faptul ca tatal ii intuise personalitatea. Aceasta si-a urmarit cu tenacitate obsesiile personale pe care le-a transformat in adevaruri generale. Mama ei, Francoise, o femeie respectabila si decenta, a divortat de sotul ei in 1941, iar Simone impreuna cu sora ei, Helene, au ramas in custodia materna. Ambele fete au urmar cursurile scolii Desir, o institutie onorabila si cu pretentii. Inca de cand era mica Simone a citit si a studiat mult, implicandu-se in procesul de educare a surorii ei mai mici. Aceasta pur si simplu a adorat-o. La Desir, Simone s-a imprietenit cu Zaza, pe numele ei real Elisabeth Mabile, care nu-si dorea de la viata decat un lucru obisnuit la vremea aceea: sa-si intemeieze o familie , sa fie o sotie si o mama devotata. neputand sa schimbe perceptia despre viitorul domestic al Zazei, Simone s-a retras discret din viata ei, imediat dupa ce amandoua au sustinut bacalaureatul in 1924. la putin timp, zaza a decedat in urma unei meningite care a avut o evolutie fulgeratoare. Simone si-a dedicat toata energia si atentia asupra surorii ei, incercand sa o scoata de sub influenta mamei care isi dorea ca macar una dintre fiicele ei sa aiba parte de un statut burghez de vreme ce Simone detesta originile sale. Faptul ca era o militanta convinsa a drepturilor femeii in societate si o fire rebele prin definitie a dus la respingerea inscrierii ei ca studenta la Scoala Normala Superioara. Prezenta ei la cursurile de filozofie de la Sorbona era imposibila in acele circumstante si s-a vazut obligata sa se orienteze catre un alt lacas de invatamant, Sainte-Marie de Neuilly. In 1929, Simone l-a cunoscut la Bibliotheque Nationale pe Maheu, prietenul lui Sartre. El a fost cel care a poreclit-o “castor”, porecla cu care avea s-o alinte Sartre pana la moarte. Cand l-a intalnit prima data, ea avea 22 de ani, iar sartre 24. Amandoi erau studenti la filosofie si isi pregateau lucrarile de licenta. El era un tanar urat cauia i se prezicea un viitor fulminant, ea era frumoasa, inteligenta si ambitioasa. La examentul final, el s-a clasat primul, ea a trebuit sa se multumeasca cu locul doi. Desi examinatorii au confirmat faptul ca pregatirea ei era temeinica, Sartre se impusese prin ideile sale ingenioase, entuziasmul contagios, inclinand in acest fel balanta in favoarea lui.
La inceput, Simone nu a fost impresionata de Sartre, considerandu-l urat, motiv pentru care a trimis-o in locul ei pe Helene la una dintre inatalniri. Acesta, simtindu-se respins si ignorat, a inceput un adevarat asediu asupra tinerei incapatanate si nu s-a lasat pana nu a cucerit-o. El a recurs inclusiv la gestul de a merge la ea acasa si, in vreme ce tinerii se aflau intr-o ipostaza amoroasa delicata, au fost surprinsi de tatal lui Simone care nu a stat prea mult pe ganduri si l-a izgonit pe Sartre casa. Intamplarea a dus la ruptura definitiva dintre Simone si parintii ei. In 1931, fiecare si-a ocupat catedra – unul la Marsilia, celalalt la Havre. Ca orice lucru interzis, reticenta parintilor ei nu a facut decat sa ii apropie si mai tare. Stapan pe sine, Sartre a initiat in 1929 un set de reguli dupa care sa functioneze relatia dintre ei, bazata initial pe o perioada de proba de 2 ani si prelungita ulterior toata viata. Aceasta intelegere a durat vreme de 51 de ani.
Amandoi aveau voie sa aiba si alte relatii cu conditia ca sa respecte pactul sinceritatii absolute, ceea ce s-a si intamplat de altfel. El era convins de faptul ca o relatie conjugala are nevoie de un al treilea partener sexual care sa fie generatorul de noi trairi si experiente comune. In ziua in care amandoi au agreat setul de reguli, el si-a exprimat parerea ca nu crede in institutia casatoriei si ca nu poate fi un personaj fidel decat siesi si ca regulile se sor adapta in functie de dispozitia momentului. Cu toate astea, Sartre a cerut-o de 3 ori in casatorie, incalcandu-si astfel propriile principii si reguli. Simone l-a refuzat de fiecare data, incapatanandu-se sa ridiculizeze si sa ignore convenientele sociale, scandalizand societatea burgheza din care facea parte. Dincolo de aspectul amoros al relatiei dintre ei, acea perioada a fost extrem de benefica in plan intelectual pentru amandoi, cu un schimb bogat de idei, dar fara sa isi asume vreunul loialitate reciproca. Simone a fost convinsa sa accepte prezenta uneia dintre elevele ei ca a doua amanta a lui. Cand Sartre a inceput sa se afiseze cu Olga Kosakiewicz, Simone i-a intors gestul. Desi brava, Simone a fost profund marcata de aceasta complicitate afectiva si sexuala la care a trebuit sa se adapteze din mers, asumandu-si pretul multor suferinte, frustrari si stari de furie necontrolate. 
Cu toate astea, departarea le-a consolidat relatia, caci cei doi isi scriau mereu scrisori, oferindu-si sansa sa se cunoasca mai bine. In preajma anului 1936, cei doi s-au intors la Paris unde Sartre si-a reorganizat cercul de prieteni si simpatizanti ai teoriilor exprimate de el. printre acestia se afla si Jacques-Laurent Bost care a devenit pritenul devotat al Simonei si care avea sa se insoare cu olga. Cam in aceeasi perioada, Sartre a publicat “Greta”, urmat de “Zidul”. Cartea de eseuri a Simonei fusese refuzata de catre Editura Gallimard , iar Sartre a incurajat-o: “Pune mai mult din tine in cartile tale”. Cei doi au fost obligati sa se desparta o data cu inceperea razboiului cand Sartre a fost mobilizat pe front si a fost luat prizonier, incarcerat timp de 9 luni intr-un lagar de razboi in Germania. in 1941 a reusit sa evadeze si sa se intoarca acasa. desi a inceput sa predea imediat, el a publicat pe banda rulanta “Mustele”, “Fiinta si neantul”, “Cu usile inchise”, iar amandoi au inceput sa publice articole in ziarul miscarii de rezistenta “Lupta” care apartinea lui Alfred Camus. 
Dupa incheierea razboiului, Sartre a plecat in America unde s-a indragostit de o frumoasa frantuzoaica, Dolores. Este greu de imaginat ca toleranta unei femei poate fi atat de mare, condamnandu-se de buna voie si in mod repetat la o nesfarsita asteptare. Acesta a fost momentul in care ea s-a cufundat in studii aprofundate despre conditia femeii in societate. In 1943 i-a fost publicat primul roman, “Invitata”, in care descria o relatie de cuplu in care prezenta celei de-a 3-a persoana genereaza stari conflictuale atat de natura afectiva, cat si intelectuala. Indragostita iremediabil de filozoful fustangiu, Simone s-a refugiat in scris, in activitatea de la catedra, gasind afectiune in relatii pasagere cu tinerele sale eleve. Tot atunci a fost exclusa din sistemul national de educatie datorita orientarilor ei sexuale catre lesbianism pe care il considera o forma de protest sii de exercitare a liberului arbitru. In aceasta perioada tumultoasa a fost asaltata de dovezile de iubire ale scriitorului american Nelson Algren care a cerut-o in repetate randuri de nevasta. dorindu-si sa isi intemeieze o familie impreuna. Obosit de rezistenta Simonei care ii promitea o relatie de prietenie comoda, acesta s-a recasatorit cu sotia lui. El i-a reprosat: “ Nu-i vorba de prietenie. Niciodata nu ti-as putea oferi mai putin decat iubirea”.
In 1945, Simone a publicat “Sangele celorlalti” care a marcat un succes fulminant in cariera ei. Dar cota maxima avea sa fie marcata de publicarea celei mai importante lucrari, manifestul miscarii feministe, “Al doilea sex” care a generat un val de dispute la nivelul societatii, antrenand in aceasta disputa intelectualii si mass-media. Ea a avut curajul sa analizeze maniera in care femeile erau discriminate la locul de munca, concediate abuziv atunci cand ramaneau insarcinate sau erau victime ale exceselor si violentelor conjugale. A analizat si condamnat maniera in care erau tinute in mod samavolnic in ignoranta intelectuala si condamnate sa fie elemente de décor intr-o viata domestica frustranta, obiecte sexuale de distractie pentru parteneri, condamnate sa aduca pe lume copii impotriva vointei lor. ea le-a indemnat sa faca dovada curajului personal si “sa-si ia destinul in maini”, sa manifesteze, sa se opuna, sa se exprime liber, sa lupte pentru drepturile lor. Evident ca provocarea nu a fost aplaudata la scena deschisa si nici cu urale de catre barbatii care apartineau unei societati macinate de misoginism, motiv pentru care a fost supusa unui tir repetat de insulte publicate in presa vremii. Francois Mauriac scria unui prieten de la publicatia “Temps Modernes” unde publica Simone: “De-acum stiu totul despre vaginul patroanei dumneavoastra”. Chiar si unele reprezentante puritane o catalogau drept nebuna si isterica. Insusi Sartre nu ii impartasea ideile decat la nivel teoretic. In 1977, acesta avea sa declare in “Le Nouvel Observateur”: “ceea ce e minunat la Simone de beauvoir este ca are inteligenta unui barbat (si vedeti, in sensul in care vorbesc aici, sunt cam sclavagist) si sensibilitatea unei femei”. El insusi era un misogin care ar fi trebuit sa o scoata din minti pe Simone, dar ea a ales sa taca, fara sa riposteze, ca de fiecare data cand erau impreuna.
Dincolo de ocean, “Al doilea sex” s-a impus ca o biblie a femeilor de pretutindeni, romanul fiind considerat istoria opresiunii feminine de-a lungul timpului. Miturile majore inspirate de femei au fost perfect descrise si analizate cu ochiul critic si intransigent si profunzimea unui intelept. Desi respingea ideea “eternului feminin”, ea a avut taria si curajul de a afirma public celebrele cuvinte:”femeie nu te nasti, ci devii”. In aceasta perioada perioada, cei doi si-au afirmat ideile marxiste, au calatorit in China, Cuba, URSS, criticand maniera in care Europa de este era ingenunchiata sub greutatea tancurilor sovietice. desi calatoreau impreuna din motive pur profesionale, sustinand conferinte, cei doi au continuat sa locuiasca separat: el in piata Saind-Germanin-des-Pres, ea – clienta permanenta a hotelurilor din Cartierul Latin sau Montparnasse. Locul in care cei doi se intalneau era Café de Flore. Anul 1954 i-a adus Simonei premiul Goncourt, o data cu publicarea cartii “Mandarinii” in care evoca iubirea imposibila dintre ea si Nelson Algren, descriind totodata intelectualitatea de dupa razboi si din timpul razboiului rece. Din banii obtinuti din vanzarea cartii si-a cumparat un mic atelier pe Rue Schoelcher in vecinatatea cimitirului Montparnasse. Dupa decernarea premiului, ea si-a canalizat atentia asupra scrierilor sale autobiografice in care avea sa relateze experientele personale traite alaturi de Sartre. Impreuna s-au implicat in repetate actiuni publice, in redactarea revistei Les Temps Modernes, in editarea manuscriselor sartriene. Desi avea 46 de ani, a intrat intr-o relatie sentimentala cu un barbat mult mai tanar decat ea, dar deosebit de talentat, Claude Lanzmann. Acesta a fost ultima ei iubire. De fapt, Simone si-a construit intreaga viata in functie de ideile si barbatii importanti care i-au marcat destinul. Fire nonconformista, si-a apreciat libertatea careia i-a imprumutat convingerile personale si a infrumusetat-o prin experientele sale intelectuale. desi si-a asumat acest mod de viata, a existat totusi un pret pe care l-a platit: moartea mamei sale, Fracoise, in urma unei boli de cancer, in anul 1963, cat si evenimentele din anul 1968. Simone ii dedicase mamei romanul “Aventurile unei fete cuminti” in care incerca sa explice gesturile tineretii si facand o necrutatoare radiografie societatii si educatiei burgheze. Dupa decesul tatalui ei din anul 1941, Simone si-a vizitat mama periodic, dar niciuna dintre ele n-a reusit sa treaca dincolo de atitudinea politicoasa si distanta care se instalase intre ele. Helene se maritase cu un inalt functionar insarcinat cu misiuni de spionaj in Europa de est si devenise o pictorita burgheza care traia o viata siesi suficienta. Moartea mamei a dus la publicarea unui alt roman in 1964, “O moarte usoara” care a generat un alt val de scandal deoarece aborda subiecte tabu precum: durerea, moartea si eutanasia. Simone traversa o perioada de singuratate asumata, neavand cu cine sa-si impartaseasca durerea mortii mamei. Sartre era din nou indragostit si implicat in relatia su Arlette El Kaim, o studenta algeriana pe care avea sa o adopte mai tarziu. Aceasta i-a purtat numele, i-a administrat averea so opera, aducandu-i Simonei o ofensa in plus si generandu-i si mai multa durere. In 1968, Sartre a fost din nou in centrul atentiei publice, prezentat drept promotorul noilor schimbari, in vreme ce Simone era total ignorata. Incepand cu anul 1973, starea de sanatate a lui Sartre s-a deteriorat in mod continuu, incepuse sa orbeasca, puterea de discernamant scadea si ea, iar fiica adoptiva il izolase de apropiatii lui, ingradindu-i inclusiv Simonei accesul la el. Nu-i ramasese decat sa lupte in continuare pentru ideile ei, canalizandu-si toata energia in procesul de schimbare a statutului femeii in societate, cerand: emancipare sexuala si legalizarea avorturilor. Multe personaje marcante s-au alaturat cauzei ei: filozoful Anne Zelenski – viitoarea fondatoare a organizatiei “Mouvement de Liberation des Femmes”, avocata Gisele Halimi, scriitoarea Claire Etcherelli, actrita Delphine Seyrig. Ele au lansat in micul atelier de la Rue Schoelcher “Manifestul celor 343” publicat in “Le Nouvel Observateur” prin care cele 343 de femei declarau sub semnatura ca au facut cel putin un avort in viata lor. Au iesit in strada si au demonstat, au luat atitudine in unitatile medicale, in tribunale, fapte care aveau sa conduca in 1976 la  implementarea “Legii veil” prin care se legaliza avortul. Cu un an inainte, Simone a fost la un pas sa i se decerneze Premiul Nobel pentru literatura.Dezamagita, ea si-a comentat astfel pierderea mult ravnitului premiu:” Probabil s-au gandit sa nu fie un conflict de interese!” Intre timp, dincolo de ocean, Nelson Algren cazuse prada alcoolismului, isi perduse averea si facuse declaratii impardonabile cu privire la relatia dintre ei, comparand-o cu o camila, si declarand faptul ca fusese incapabila sa se implice sufleteste intr-o relatie amoroasa. Sartre se afla in spital, dar accesul la capataiul lui ii fusese respins. Pe 15 aprilie 1980, Simone si-a condus pe ultimul drum iubirea vietii ei, desi Arlette El-Kaim incercase sa o impiedice sa se supuna unor alte suferinte. Dupa inmormantare, domiciliul lui Sartre a fost jefuit, iar Simone n-a primit nici cel mai banal obiect dpret amintire din toata averea lui personala. Deja suferintele o ingenunchiasera si cazuse victima alcoolismului. Dupa 2 zile de la inmormantarea lui Sartre a suferit un accident vascular si vreme de 6 ani a indurat chinuri insuportabile. Nu mai rezista deplasarilor si se misca foarte greu. A fost ingrijita de catre prietenii ei, Claude Lanzmann, Olga si sotul ei, Jacques-Laurent Bost, Sylvie Le Bon. In aprilie 1986, Simone de Beauvoir a fost internata in spital unde a si decedat dupa 48 de ore in ziua de 14. A fost inmormantata alaturi de Sartre in cimitirul Montparnasse purtand pe cap celebrul turban, iar pe deget avea inelul oferit de Nelson Algren. A murit dupa 6 ani de la decesul lui Sartre, lasand in urma o opera literara remarcabila. ea a marcat secolul 20 prin actiunile sale in care promova emanciparea femeii, actiuni extrem de indraznete pentru epoca ei. In mod paradoxal, numele si viata ei au ramas definitiv legate de cele ale partenerului ei, Jean-Paul Sartre. Desi poate parea paradoxal, ea a considerat ca cea mai mare realizare din viata ei a fost relatia cu Sartre. El insusi era de parere ca iubirea lor a depasit sfera banalitatii, trecand in zona existentialista si ca relatia lor a fost filonul inspiratiei, generatoare de idei si miscari sociale.Cu toate astea, Sartre nu a fost niciodata invinovatit ca nu ar fi actionat cinstit (atentie, nu spun corect) pentru ca nu facuse altceva decat sa-si traiasca viata in conformitate cu principiile lui. Simone credea ca toate relatiile de cuplu si toata nefericirea ei personala erau caracteristice tuturor femeilor. Ea a facut greseala de a analiza viata femeii in general, luandu-se pe sine ca unitate de masura. Necunoscand maternitatea, a negat instinctul matern. Era de parere ca procesul cresterii si educarii copilului trebuie preluat de catre stat: “nu inseamna ca luam copiii parintilor lor, ci ca nu-i abandonam acestora”.  In “La Ceremonie des Adieux” a imortalizat ultimele cuvinte ale lui Sartre:”Moartea nu ne va reuni. asa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid in sine ca am reusit sa ne traim vietile in armonie pentru atata vreme”.
In mod cert, unii dintre voi se intreaba ce a determinat-o sa suporte asemenea umilinte. N-as putea sa dau sapunsul corect, ci pot presupune ca nu numai inima leaga doua fiinte, ci si parcursul lor intelectual, disertatia si teoretizarea, pasiunea pentru scris si impartasirea filonului intelectual si creativ. De numele lor se leaga proiectul existentialist(etic, filozofic si moral) al intelectualului angajat. desi Simone are locul ei in cultura universala si in miscarea feminista mondiala, trebuie spus ca viata ei alaturi de Sartre i-a deformat intr-o oarecare masura perceptia despre viata de cuplu. Ei au traversat viata lor comuna impreuna, cu toate ca nu au fost casatoriti niciodata. Simone a adoptat-o pe Sylvie Le Bon, iar aceasta avea sa ii publice dupa moarte toata corespondenta cu Sartre si Nelson Algren, insa numele si opera ei au ramas definitiv si irevocabil legate de numele celui care i-a fost deopotriva inger si demon: Jean-Paul Sartre.