Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

luni, 30 septembrie 2013

Generatia flower power


A fost odata ca niciodata o superba generatie „flower-power”. Tineri hippy innebuniti dupa rock, cu pletele in vant, cu camasile viu colorate in imprimeuri cu motive geometrice sau florale, innodate in talie, si pantalonii evazati! Toate acele bijuterii rudimentare realizate din impletituri, miniobiecte din ceramica, os sau piatra purtate in maniera cea mai rebela cu putinta, pe cap, la gat, pe brate sau la gleznele picioarelor desculte.
Generatia atat de blamata de parinti, care cereau imperativ intoarcerea la traditie, la mama-natura. Militanti naivi pentru libertatea de exprimare, eliberarea din canoanele sociale, pentru dragoste, toleranta si pace.
Cu superbele melodii „oldies, but goldies”, cu imnul generatiei „San Francisco – Be sure to wear flowers in your hair”, animati de concertele trupelor The Animals, Beatles, Rolling Stones,
Led Zeppeling, The Doors, Jefferson Airplane, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Bob Dylan, Steppenwolf, Melanie Safka,
Joan Baez, Grateful Dead si cati altii. Cu minunatele intalniri in care se promovau acceptarea diferentelor culturale, combaterea poluarii, diminuarea efectelor negative ale industrializarii necontrolate, intoarcerea la natura, la zeita pamantului, Gaia, la promovarea samanismului, vegetarianismului, activismului politic. Cu demonstratiile pasnice in care promovau PACIFISMUL,  nonviolenta, asezandu-se cu imense buchete cu flori in fata trupelor de jandarmi inarmate pana in dinti. Nu am sa sustin ca miscarea flower power a adus numai lucruri bune, pentru ca ar fi o minciuna prin omisiune, ignorand faptul ca viata boema nu le aducea nici un fel de siguranta si constanta in ziua de maine, ca se promova iubirea si se practica sexul la liber si nudismul. Dar trebuie sa ne amintim de acele lucruri bune de aparitia curentelor noi precum suprarealismul si dadaismul; de promovarea psihanalizei si a medicinei naturiste.
 
Generatia flower-power s-a identificat cu VEN-ul, microbuzul Volkswagen, denumit Bulli, devenind oficial simbolul deplasarilor generatiei hippy, inclusiv la celebrul festival Woodstock.


In ultima vreme chiar ma gandeam ca mesajele si protestele de astazi seamana cumva cu mesajele si protestele acelei generatii de tineri care se razvrateau atunci impotriva industrializarii haotice si accelerate, impotriva indiferentei fata de mediu, intolerantei fata de aproapele tau, indiferent de rasa, cultura sau culoare. Generatia flower power si-a metamorfozat furiile si temerile intr-un mesaj de pace” Make love, not war”. Ia ganditi-va, nu vi se pare ca protestele generatiei tinere de astazi aseamana cu cele ale parintilor lor?

duminică, 29 septembrie 2013

Casatoria: marul discordiei si marul pasiunii




A venit toamna cu intregul ei curcubeu de culori si mirosuri. Afara ploua si in tabla de la geam ecoul stropilor cazuti aduce iz de tristete inauntru. Pe masa zace un mar rosu, mare si zemos, ca o promisiune in asteptare. Multi au muscat din el si si-au schimbat destinul sau au facut istorie.
Eva l-a ispitit pe Adam in gradina raiului cu un mar!  Legea gravitatiei este concluzia caderii unui mar! Iar Newton a marcat lovit in cap ... de-un mar! In Grecia antica, aruncatul cu un mar intr-o fata era considerat o veritabila cerere in casatorie. Obiceiul este cunoscut astazi drept Judecata lui Paris. Se zice ca, daca intentionezi sa ceri pe cineva in casatorie, ar trebui sa stii ce raspuns urmeaza sa primesti. Practica ar deriva dintr-un mit grecesc in care zeita discordiei, Eris, a fost deranjata de faptul ca nu a fost invitata la nunta lui Peleus cu frumoasa Thetis. Drept razbunare, ar fi scris pe un mar de aur ”pentru cea mai frumoasa” si a aruncat marul spre zeitele invitate la nunta. Trei zeite s-au batut si au revendicat marul: Hera, Atena si Afrodita si cum niciuna dintre ele nu ceda, Zeus a poruncit ca marul de aur sa fie acordat de catre un muritor, Paris din Troia, acelei zeite pe care el o va socoti cea mai frumoasa.  Cele trei zeite i s-au prezentat pe muntele Ida si fiecare dintre ele a incercat sa ii cumpere decizia prin laude si daruri scumpe. Cucerit de frumusetea Afroditei , dar si de promisiunea facuta de aceasta de a se casatori cu cea mai frumoasa femeie din lume, Elena din Sparta,  sotia lui Menelau, Paris i-a dat ei marul. Aici isi are originea expresia „marul sacrul al Afroditei”, potrivit careia atruncatul marului reprezinta o declaratie de dragoste, iar prinderea lui, acceptarea iubirii. Surprinzator este faptul ca, desi recompensat de catre Afrodita, tocmai povestea marului disputat avea sa genereze Razboiul Troian, unde Hera si Atena aveau sa sprijine armatele sotului tradat! Pana la urma s-a dovedit ca era vorba despre marul discordiei!
Inca din antichitate casatoria reprezenta o alianta pusa la cale de doua familii, iar tinerii nu prea aveau multe de spus. Desi primul model de cuplu, Adam si Eva, a reprezentat un exemplu de pereche monogama, poligamia a fost frecvent folosita de-a lungul istoriei.  Prin anii 1500 si ceva, in timpul ciumei, cand multe femei si copii ramaneau fara capul familiei, barbatii aveau obligatia morala sa se insore cu vaduva fratelui lor, astfel incat atat sotia, dar mai cu seama copiii sa fie protejati. Si deoarece aceasta practica era exersata la scara mare si pe ascuns, preotii catolici au decretat ca toate casatoriile sa fie oficializate de catre popi in prezenta a cel putin doi martori, salvand astfel sufletele de pacat.
In Roma antica exista obiceiul sa se organizeze jocuri in care fetele nemaritate isi scriau numele pe biletele puse intr-o carafa mare, iar baietii extrageau numele celei cu care aveau sa isi imparta viata timp de un an de zile. De cele mai multe ori, cuplurile astfel formate decideau sa ramana impreuna, iar legatura era oficializata printr-un schimb de inele. 
 
Desi multi sunt de parere ca inelul de logodna se trage din traditia vechilor egipteni in care cercul era simbolul eternitatii, in Roma antica a existat traditia ca tinerii care doreau sa formeze o familie trebuia sa schimbe intre ei inele. Inelele se purtau pe mana stanga deoarece se credea ca pe acolo trec vasele sanguine care duc direct catre inima. Obiceiul a fost atat de inradacinat incat si astazi cei casatoriti poarta inelul infaptuirii casatoriei pe mana stanga si cel al promisiunii pe mana dreapta! Tot antichitatii ii revine obiceiul ca fetele sa fie cumparate.
Atunci se credea ca nimic nu poate lega viitorul a doi oameni mai mult decat averea. Zestrea fetei reprezenta pretul cu care sotul o cumpara. Daca renunta la ea, pierdea si zestrea ei! Renasterii italiene ii apartine obiceiul pregatirii tinerilor pentru casatorie. Timp de doua saptamani, inainte de nunta, tinerilor li se citesc carti cu privire la relatiile de cuplu. La inceput, casatoria a fost o problema de grup, apoi  de familie, iar mai recent o aventura in doi! Monogamia a devenit un principiu fundamental de alcatuire a familiei moderne abia din secolul 9, dar fidelitatea, in special a barbatului, a devenit pilonul central al casatoriei abia din secolul 19, o data cu abrogarea legilor care legiferau promiscuitatea masculina.
 Tot aceleiasi perioade i se datoreaza si traditia potrivit careia barbatii puteau dizolva casatoria daca sotia era infertila. Exista temerea ca femeile care nu pot avea copii se transforma in serpi dupa moarte. Acest obicei s-a mentinut pana la inceputul secolului 20, cand infertilitatea a fost recunoscuta ca fiind o problema a ambelor sexe. A fost o vreme cand existau petitori profesionisti, cei care mijloceau mariajele si sfatuiau familiile. De regula, acestia erau la inceput barbierii, iar mai apoi preotii.



Faimosul certificat de casatorie a aparut in 1639 in America, in statul Massachusetts, usor-usor devenind o practica in toata America si dupa aceea in toata lumea. Un lucru trebuie spus: daca la inceput casatoriile se aranjau pentru bani si pozitie sociala/ politica, casatoria din dragoste are picioare scurte si o varsta de cel mult 250 de ani! Femeia nu mai reprezenta o moneda de schimb pentru zestrea cu care venea in aceasta alianta si primea in schimb un statut social. In datinile strabune inca mai dainuie superstitiile potrivit carora cine se casatoreste joia va avea noroc, iar casatoriile celebrate sub luna plina garanteaza fericirea. In Orientul Aproiat se aruncau boabe de orez peste tinerii casatoriti, ca sa fie fertili. Focul si apa aveau si ele un rol sacru, important in ceremonia nuptiala,  alungand spiritele rele din preajma celor proaspat casatoriti.
Tot de aici se trage purtarea voalului de catre mireasa, ca spiritele rele sa nu ii vada chipul. Tot din acest motiv mireasa nu avea voie sa calce pe pamant, iar in fata ei se intindeau covoare de la caleasca pana la altar. Iar barbatul trebuia sa o treaca pragul inainte sa intre in casa. Ceremoniilor celtice li se datoreaza obiceiul de a purta ceva vechi, ceva nou , ceva de imprumut si ceva albastru.
Iar rochia alba a devenit simbolul virginitatii.  In vremea in care femeile erau obligate sa se marite cu barbati mai in varsta, ele preferau sa fie rapite de cei de aceeasi varsta veniti din alte triburi. Se pare ca aceasta practica straveche este regasita astazi in obiceiul furatului miresei. In trecut exista datina ca patul conjugal sa fie sfintit inainte de retragerea cuplului in dormitor, ca tinerii sa fie fertili. Dupa ritual, invitatii la nunta trebuiau sa certifice virginitatea miresei prin prezentarea cearceafului patat de sange, devenind astfel martorii legali ai consumarii casatoriei.
Desi si astazi barbatii detin privilegiul curtarii si al cererii in casatorie, ei uita ca femeia este cea care o provoaca.   Filozofii au analizat puterea dragostei, dar au plecat in acest demers analizand rolul pe care sexul l-a avut dintotdeauna in cuplu.  Se pare ca sexul a fost cel care a obligat omul sa gandeasca, iar mai apoi sa iubeasca. Faptul ca doi oameni impartasesc nu doar responsabilitatea si ci afectivitatea pentru copii, i-a condus pe cei doi la reciprocitate afectiva, sociala si morala.
Ileana Vulpescu spunea ca „barbatul e stalpul casei, nevasta este cheia”, iar vorba din strabuni ne spune ca „barbatul este capul, iar femeia este gatul”. Si tot din batrani e vorba ca „nu se poate si cu mandra, si cu draga!”. Deci, luati seama! Afara inca ploua! Stiti cum se spune: e vremea de numarat banii si de facut copii! Daca n-aveti bani de numarat, mai bine inarmati-va cu umbrele si mergeti, totusi, la plimbare!

vineri, 27 septembrie 2013

Femeia de carieră - Mircea Dinescu


 
Daca cineva ar dori sa ma caracterizeze, cred ca ar trebui sa citeasca acest material! I-ar fi mai usor! Fir-ar a naibii de viata! Ce-am fost si ce-am ajuns!
 



 Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu. Muncesc ca nişte tâmpite, îi mulţumesc patronului că le dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să se afirme şi să se ţina de “deadline”.  Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în
chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde.  Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".  În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...  Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti.  Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână...  Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească. Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex.  Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni. Când constaţi că fetiţa ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia.  Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş.   Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei. Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni?  Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat. Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna...   Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu.  Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere.  Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!"... Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe.  Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

 

 

 

 

 

 

 

duminică, 22 septembrie 2013

„Ce este mai dulce decât mierea şi ce este mai tare decât leul?” Luna de miere!


De cateva zile ma bantuie un citat: “oamenii sunt mai degraba litere, nu cifre. Caci literele formeaza cuvinte, iar cuvintele povesti”. Iar povestile traite se povestec in cuvinte. Potrivite. Dar mai cu seama traite si impartasite. As vrea sa va creez prilejul sa va rememorati povestile frumoase, iar una dintre ele este cu siguranta luna de miere.
Un obicei stravechi de mai bine de 4000 de ani si metamorfozat in sute de traditii. Traditia  in sine nu are nimic de-a face cu originea termenului. In Babilon exista obiceiul ca, timp de o luna intreaga,  tatal miresei sa dea de baut ginerelui atata bere cata putea bea.  Berea era facuta din miere, iar obiceiul era cunoscut sub denumirea de “luna mierii”. Legendele sunt multe si incep cu povestea frumoasei Euridice si a iubitului ei, Orfeu. Se spune ca Euridice a scapat printr-un miracol de un viol al carui protagonist era Aristaios, zeul pastoritului si al apiculturii. Acesta fusese odinioara muritor, dar beneficiile pe care le-a adus omenirii l-au innobilat si l-au ridicat la rang de zeu. Aristaios a urmarit-o pe Euridice prin padure in vreme ce culegea flori impreuna cu naiadele.  Dandu-si seama ca e urmarita, aceasta ar fi luat-o la fuga si ar fi calcat pe un sarpe veninos care ar fi muscat-o. Insusi Hades, fermecat de frumusetea ei, ar fi grabit momentul mortii, dar avea sa fie induplecat de cantaretul Orfeu sa i-o dea inapoi cu conditia sa nu o priveasca pana nu ajunge la lumina. Aristaios a fugit in muntii Traciei si, neputand sa uite iubirea pentru Euridice, s-a angajat in relatii de amor cu tineri barbati, starnind furiile femeilor.  Astfel, zeului pastoral ii revine si termenul de pederastie.
Sunt etimologi care atribuie originea termenului de “luna de miere” scandinavilor, care obisnuiau sa isi rapeasca viitoarele soate pe care le ascundeau timp de o luna, timp in care se straduiau sa le lase insarcinate, pana familiile consimteau mariajul si alti pretendenti se retrageau. In aceasta luna, tinerii obisnuiau sa bea vin indulcit cu miere. Altii spun ca termenul provine de la mied, o bautura tot pe baza de miere, care era afrodisiac. Dupa mariaj, tinerii beau mied in dorinta de a spori fertilitatea cuplului si de a concepe urmasi. Exista varianta potrivit careia obiceiul “lunii de miere” dateaza din perioada lui Atilla, hunul care a baut numai vin cu miere la nunta sa, inainte sa fie asasinat. In antichitate, tinerii nu plecau in calatorii. Ar fi fost cam greu sa o faca. Dar in luna de miere sexualitatea si pasiunea aveau un rol important, pe de-o parte ajutand tanara familie sa se consolideze, iar pe de alta parte, ca tanara mireasa sa dea nastere unui urmas.
Daca ne luam dupa sursele literare, cercetatorii ne duc in traditia persana si atribuie expresia Orientului, sustinand ca s-ar gasi mentionata in renumita carte Zend Avesta:  “prima luna de casatorie e luna de miere, iar a doua- luna de pelin”.  Un lucru este cert: in Vechiul Testament exista o referire clara la aceasta perioada (fara a se mentiona termenul de luna de miere!): “Daca cineva si-a luat femeie de curand, sa nu se duca la razboi si sa nu i se puna nici o sarcina; lasa-l sa ramana slobod la casa sa timp de un an, sa veseleasca pe femeia pe care a luat-o”.
Ceea ce noi cunoastem astazi ca “luna de miere” este un obicei modern, datand cam din anul 1880, dar care era la indemana oamenilor cu stare sociala. In epoca victoriana, cuplurile instarite plecau in voiaj de nunta pe la rudele care nu participasera la ceremonie, de regula in alte tari sau in zone mai indepartate. Obiceiul fusese preluat din India coloniala si adaptat canoanelor englezesti. In Abecedarium Anglico Latinum, publicat in 1552,  aparea pentru prima data termenul de “luna de miere”, adica perioada in care dragostea de la inceputul casniciei era comparata cu mierea, mentionandu-se totodata ca trecerea timpului consuma casnicia si dulceata se cam ducea pe apa sambetei (“honeymoon, a term proverbially applied to such as be new married, which will not fall out at the first, but the one loveth the other at the beginning exceedingly, the likelihood of their exceeding love appearing to assuage, the which time the vulgar people call the honey moon”).
Insusi Samuel Johnson avea sa scrie ca “prima luna de dupa casatorie, atunci cand intre cei doi proaspeti casatoriti nu exista nimic altceva in afara de tandrete si placere; initial nu facea nici o referire la o perioada de o luna, doar compara afectiunea reciproca a celor doi cu schimbarea fazelor lunii, care nici bine nu se umple ca si incepe sa scada”.
Acum ce sa spun? Stiti si voi cele doua definitii ale casniciei, nu? Prima zice ca se aseamana cu un butoi plin cu rahat care printre doage are cate un strop de miere. Iar ce-a de-a doua compara casnicia cu o fortareata in care prostii de afara vor cu orice pret sa intre inauntru, in vreme ce, cei de dinauntru vor cu orice chip afara! Eu cred ca o casnicie este o relatie de parteneriat in care fiecare vine cu plusurile si minusurile lui, incercand prin efort si compromis sa se armonizeze constant.  Fie ca ii spunem “luna de miere”, “luna de miel”, “honeymoon”, “luna di miele”,  “balayi”, “yerach d’vash” sau “mah e asal”, astazi toata lumea se gandeste la un voiaj dupa nunta, in care cei doi parteneri se pot iubi in linistea intimitatii lor.  Un lucru as vrea sa mai spun! Daca ati avut o luna de miere, chiar si de o saptamana! J, romantismul tine aproape partenerii, chiar si dupa ani buni de casnicie! Puneti bani de-o parte si ridicati-va munti de amintiri comune. Banii…mai lasati-i dracului pomana! Ca stiti si voi vorba aia: din castigul cinstit iti ia dracul jumatate, din cel necinstit ti-l ia tac-su pe tot! 

luni, 16 septembrie 2013

Povestea unei iubiri desavarsite: Stefan Augustin Doinas si frumoasa balerina

Baga cheia in usa si o deschise prelung. Spatiul se casca neprimitor, ca o gura de hau, sperand sa o inghita. Era sambata seara, trecut de ora 10, si, in vreme ce pipaia cu mana dupa intrerupator, avea senzatia neplacuta ca isi cauta soarta cu nerabdare si apasare. Isi scoase pantofii din picioare si ii lasa in locul obisnuit de dupa usa si intra in living. Ce goala si rece este casa fara tine, isi zise in gand. Se aseza pret de cateva secunde pe fotoliu, isi trecu degetele rasfirate prin parul carunt si se gandi pret de-o fractiune de secunda: pana aici! Deschise usa de la dormitor, se aseza la oglinda, lua pamatuful, il trecu usor peste praful din pudriera, intinse cu grija si atentie cateva fire de fard, isi atinse usor lobii urechilor cu parfum, se uita pret de cateva secunde la chipul sau tras in care ochii se cascau de atata suferinta si o priveau insistent dincolo de pojghita argintie. S-a ridicat incet, si-a indreptat spatele. Toata povara lumii trebuia sa o care pe umerii ei. A deschis usa biroului unde odinioara el obisnuia sa scrie. S-a asezat pe scaun, a luat stiloul si a scris, pe o coala alba de hartie, cuvintele care veneau de la sine: ” Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma! Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”. A-mpaturit cu grija hartia, a asezat-o cu grija la vedere si s-a intors in dormitor. A tras sertarul noptierei, a deschis flaconul cu luminal, a varsat pastilele in palma, le-a dus la gura si le-a inghitit. S-a asezat in liniste pe pat, a stins lumina si a asteptat.
Daca nu ati crezut ca exista si dragoste ca-n filme, ei bine – va trebui sa credeti! Si sa sperati ca poate-poate unora dintre voi o sa vi se-arate! E foarte adevarat ca nu toata lumea are parte de una asemanatoare, dar este o consolare ca exista unii care au parte de ea. Daca esti iubit pret de-o jumatate de secol, atunci chiar poti muri linistit si impacat ca Dumnezeu nu numai ca te-a iubit, dar te-a si rasfatat ca pe un privilegiat la sanul lui. Precis va intrebati care este fericita pereche. Raspunsul este simplu: poetul Stefan Augustin Doinas (Stefan Popa)  si superba balerina Irinel Liciu (Silvia Lia Voicu), aceea care i-a fost sotie, iubita si amanta. De data aceasta povestea va incepe cu sfarsitul, mai exact cu anul 2002 cand, la varsta de 80 de ani, poetul trecea in nefiinta, iar sotia isi lua ramas bun de la dragostea ei de-o viata. Ea avea 74 de ani, dar in sufletul ei gol de orice sentiment stia ca dincolo de ziua aceea nu avea cum sa mai vina alta. Nu avea nici puterea, nici indemanarea, nici speranta cu care sa o astepte si sa o umple. S-a dus acasa , s-a aranjat cum numai divele adevarate stiu sa o faca pentru intrarea pe scena la ultimul spectacol si s-a sinucis. In zori, menajera avea sa o gaseasca lungita pe pat. Pe biroul poetului, mazgalite pe o pagina erau asternute ultimele ei cuvinte intr-o declaratie de dragoste dureros de frumoasa in toata plenitudinea disperarii.
In urma cu 44 de ani, Irinel era prima balerina la Opera Romana, cu o cariera in ascensiune, absolvise cursurile de balet din Moscova si Leningrad, se invartea in cercurile selecte ale Bucurestiului anilor 1955 si se considera o femeie implinita. Cu o figura exotica, feminina si suava, dragastoasa si intotdeauna bucuroasa in prezenta oamenilor dragi, Irinel Liciu strangea in preajma ei puzderie de admiratori, de la fetele lui Gheorghe Gheorghiu Dej pana la Gabriel Popescu, partenerul ei de scena cu care forma cel mai celebru cuplu de balerini ai Operei din Bucuresti si care, desi homosexual fiind, publicul il banuia a fi si partenerul ei de viata. Desi era cel mai bun balerin al Operei Romane, tocmai orientarea sa sexuala avea sa duca la arestarea lui in 1965. Dupa ce a fost eliberat, in timpul unui turneu la Paris unde amandoi au inregistrat un succes fulminant, Gabriel avea sa ramana definitiv in capitala Frantei. Doinas era la inceput de drum, prea putini auzisera de el, iar originea lui era una modesta,  provenind dintr-o familie de tarani chiaburi din judetul Arad. Statea in gazda la un balerin al Operei din capitala, nimeni altul decat varul viitoarei sale sotii, si astfel a avut ocazia sa o intalneasca pe aceea care avea sa il iubeasca in viata si dincolo de ea. Barbatul cu alura absenta, mereu imbracat in negru, care isi ascundea privirea dupa ramele groase de ochelari exercita asupra tinerei balerine o fascinanta atractie. La inceput a contemplat-o de la distanta, pana cand pasiunea i-a lovit pe amandoi si au ramas legati pentru totdeauna. Armata Rosie cucerise Bucuresti-ul, iar comunismul isi arata fata sa urata in diverse forme si situatii. In 1957, Doinas avea sa fie arestat pentru „omisiune de denunt” la doi ani de puscarie ca nu turnase un coleg de redactie la Securitate, care isi invitase colegii sa participe la un protest anticomunist. Irinel nu a pregetat sa bata la toate usile ca sa il scoata cat mai repede, mai exact dupa un an. In perioada de ancheta si detentie a fost obligat sa semneze un acord cu organele represive si sa devina colaborator. In 1958, imediat dupa eliberarea lui, cei doi s-au casatorit si s-au mutat in singura casa in care aveau sa traiasca amandoi, situata pe strada Bratianu nr 32. Irinel a fost aceea care a intretinul familia si a incercat din rasputeri reabilitarea lui ca poet. Pe masura ce Doinas marca succes dupa succes, Irinel aparea tot mai rar pe scena, pana cand, intr-un final, s-a retras de tot. Si cum perfectiunea este un ideal, pe masura ce Doinas intra in gratiile sistemului comunist, a inceput si sirul lung al tradarilor conjugale. Toti vorbeau pe la colturi spunand despre el: „mare poet, dar ii cam plac servitoarele” . Virgil Nemoianu, un apropiat al familiei Doinas, avea sa declare intr-un interviu acordat criticului Daniel Cristea-Enache: „Casatoria dintre Irinel Liciu si Doinas nu a fost lipsita de furtuni maritale, mai ales in primii zece ani. Era vorba aici despre legatura intre doua personalitati extrem de bine conturate, definite si destul de net diferite; oameni care se iubeau, dar care erau totusi altfel! In consecinta, a luat nastere o intreaga dialectica complexa. Irinel a renuntat curand (si fara urma de regret sau resentiment!) la stralucita ei cariera artistica si la gloriile vietii publice. Cerea insa implicit un echivalent: o modificare oarecum asemanatoare a partenerului conjugal. Modificare pe care a obtinut-o, dar nu fara greutati si dispute. O casatorie crestina in integritatea si seninatatea ei, o simbioza totala, s-a instalat abia in a doua jumatate a acestei uniuni, care atunci a devenit chiar simbiotica, dupa ce fusese numai pasionata (de ambele  parti, de fapt) in prima jumatate(...)  Doinas era de un debordant erotism, de o puternica sexualitate pe care el, uneori, o lega de creativitatea sa poetica: subconstient, alteori chiar articula verbal aceasta convingere. Am devenit curand un intim al familiei Doinas, mergeam adesea seara de seara, uneori ca sa lucram, caci citeam impreuna, traduceam, am publicat, mai tarziu am scris o carte (singura monografie de pana acum parca – nici mie nu imi vine sa cred!), l-am introdus in enciclopediii importante in Apus. Doinas era copil de la tara (fie el chiar de „chiabur”), iar inca pe la 30 de ani si ceva era un om, da, destul de necioplit. Nu din punct de vedere intelectual: cunostea multa literatura (universala, ca si romana), cunostea istoria filosofiei in chip serios, ca doar avusese studii excelente, cu oameni de valoare, cu colegi de valoare. Dar abia cand s-a casatorit a inceput sa se modeleze personalitatea lui, cea noua, si anume in chip decisiv sub influenta sotiei sale, asa cum spuneam. Zone intregi existentiale: artele, muzica, gustul de sine, comportamentul social, manierele, moda, toate acestea au fot insinuate sau chiar impuse de Irinel Liciu. Apoi a devenit mult mai deschis politic si existential decat fusese in trecut. Doinas a fost, sigur, un liberal inca din tinerete, dar ideologic era cam indiferentist, da, acesta e cuvantul. Irinel, care era mult mai „progresista”, l-a facut sa accepte cu normalitate perfecta grupuri care in Romania de atunci nu erau prea tare „prizate”: inclusiv homosexualii, evreii si altii. Sigur, el era potential deschis spre astfel de acceptari, deci nu a fost vorba aici de o lupta intre ei.(...) Deci era vorba si despre nivelul ideal, si despre nivelul concret-fizic. Oricum, alt motiv de conflictualitati. Si alt domeniu biografic-literar aproape complet ignorat. Cineva care nu-l cunoastea bine a facut o observatie buna: te uitai la el si ti se parea ca e un om caruia i-ar fi fost imposibil sa spuna ceva ce nu poate fi inteligent” . Irinel a ramas muta in durerea si dezamagirea ei profunda si chiar a avut intentia de a-l parasi la un moment dat. Poetul, se pare, s-ar cam fi speriat putin si ar fi scris una dintre cele mai frumoase poezii ale sale:
„Astazi ne despartim”.

Astazi nu mai cantam, nu mai zambim
Stand la inceput de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.
Totul e atat de firesc in tacerea noastra.
Fiecare ne spunem: - Asa trebuie sa fie...
Alaturi, umbra albastra
pentru adevaruri gandite sta marturie.
Nu peste mult timp tu vei fi azurul din mari
eu voi fi pamantul cu toate pacatele.
Pasari mari te vor cauta prin zari
ducand in gusa mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede ca suntem dusmani.
Intre noi, lumea va sta nemiscata
ca o padure de sute de ani
plina de fiare cu blana vargata.
Nimeni nu va sti ca suntem tot mai aproape
si ca, seara, sufletul meu,
ca tarmul care se modeleaza din ape,
ia forma uitata a trupului tau...
Astazi nu ne sarutam, nu ne dorim.
Stand la inceput de anotimp fermecat,
astazi ne despartim
cum s-au despartit apele de uscat.
Nu peste mult timp tu vei fi cerul rasfrant
eu voi fi soarele negru, pamantul.
Nu peste mult are sa bata vant.
Nu peste mult are sa bata vantul.
Cu toate astea, cei doi au ramas si au imbatranit impreuna. Irinel a ales sa traiasca in umbra sotului ei mai bine de 30 de ani, traind alaturi de el intr-o viata discreta si plina de afectiune. Cand Doinas a decedat in urma unui infarct, ea si-a asumat trecerea in nefiinta alaturi de cel care i-a fost si intuneric si lumina, si dragoste si ura. Au fost inmormantati in cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. Gabriel Popescu, partenerul tineretii ei artistice, s-a intors din exil si le-a ridicat un mic monument funerar.
Gestul ei asumat si consumat prin sinucidere este exemplul unei iubiri care a preferat sa moara decat sa traiasca in absenta ei. La moartea lor, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca aveau sa scrie despre ei:”Intr-un secol ca acela prin care am trecut, cand tragicul a luat proportiile stiute si colective, cum sa te mai slujesti de cuvantul patat de sangele atator nevinovati?Totusi nu exista altul. O moarte la varsta lui Doinas ar putea parea normala daca poetul din el s-ar fi aratat epuizat, incheindu-si ciclul. Dar nu era. Ceea ce da insa apelativului totala sa justificare este sinuciderea lui Irinel Liciu. Ca fiinta aceasta fragila (nu era nevoie sa o vezi dansand, pentru a fi izbit de mladioasa sa eleganta gata parca sa se franga prin excesele sale) a gasit forta neagra a unui astfel de gest ne dezvaluie parca groaza in care s-a zbatut. Irinel Liciu iti lasa impresia ca se poate sparge. Asa a si facut: s-a spart singura in intunecimea primei ei nopti solitare”. Sa mai spuna cineva ca nu exista iubire adevarata! Sau????
Bibliografie:

http://www.revista22.ro/in-memoriam-stefan-augustin-doinas-si-irinel-liciu-118.html
enciclopediaromaniei.ro
convorbiri-literare.dntis.ro
http://adevarul.ro/cultura/arte/irinel-liciu-stefan-augustin-doinas-sinucidere-
1_51a0c28ac7b855ff56262671/index.html

vineri, 13 septembrie 2013

"Cand Lucaci intra in Piata San Marco, se canta Ciocarlia"




Astazi am sa scriu despre un banatean veritabil, un artist monumentalist, ale carui opere pot fi admirate atat in tara, cat si peste hotare. Numele lui este Constantin Lucaci. El s-a nascut in 7 iulie 1923 in localitatea Bocsa, din judetul Caras-Severin. Inca din tinerete si-a aratat pasiunea in studierea si aprofundarea legilor universului si si-a dezvoltat acea bucurie in a da forma tuturor materialelor care se metamorfozau in mainile sale. A studiat desenul si modelajul cu un alt artist plastic banatean, Tiberiu Bottlik, un veritabil baron local in adevaratul sens al titlului nobiliar, care studiase la Viena, Budapesta, Munchen si Paris. Bottlik era stabilit si el in Bocsa si a fost acela care a descoperit geniul  artistic al lui Lucaci si l-a indemnat sa isi desavarseasca educatia la Bucuresti, Paris si Roma. Debutul si l-a facut inca din perioada studentiei cu lucrarea „Constructorii”, urmata apoi de „Innotatorul”.  De-a lungul timpului, artistul si-a creat propria filozofie rezultata din acel efort continuu de a intelege si surprinde  universul in forma sa profunda, martor incontestabil al efortului reinventarii secunda cu secunda. Sculptorul cauta armonia elementelor cosmice si o imortalizeaza in muzica formelor expresive. Lumina vibreaza, curata si delicata, pliata pe curbura formelor monumentale. „Oprele sale apar ca metafore ale unei energii luminoase ce creste si se rasuceste in spatiu, mai mult iluminandu-l si desenandu-l decat ocupandu-l”, spunea criticul italian Giorgio Segato, in vreme ce alt critic italian, Alesandro Amoroto, vorbea despre „simfoniile lichide ale lui Lucaci”. Sculptura sa este un omagiu adus luminii, acel element care da viata  locului si emotioneaza. Cum ar putea omul sa celebreze lumina daca nu ar parcurge obscuritatea intunericului? El apuca tenebrele necunoscutului si se obliga sa le domesticeasca in linii curbe, flacari de otel, sau ascutite ca un tipat catre cer, sageti de crom, nichel si molibden.  In mainile sale marmura, granitul, piatra si otelul se simt pretuite si imbraca forma zborului, transformandu-se in arta, iar arta in spectacol. El este cunoscut datorita fantanilor sale cinetice, in care lumina se transforma in emotie, dar si datorita sculpturilor sale monumentale realizate in piatra si otel. Cine i-a vazut una dintre renumitele sale fantani cinetice de la Resita,
 
 
 
Braila,
Constanta,
 
 
Bucuresti, 
Alba-Iulia,
 
 Turnu-Severin 
 
 
stie despre ce vorbesc, deoarece artistul a reusit sa creeze anumite centre citadine de arta sculpturala, un joc de apa, muzica si lumina. Pentru ca putini artisti monumentalisti rasfata lumina, apa si spatiul care dantuiesc impreuna intr-o hora expresiva a miscarii. Insusi artistul marturisea: „Daca in lucrarile mele predomina lumina, daca in lucrarile mele predomina esenta construirii universului, o imagine a mea, asta se datoreste exact peisajului bocsan. Mi-aduc aminte, in copilarie, fascinat de o muzica ce o auzeam cantandu-se la capatul gradinii mele de catre o pianista, fugeam din pat si ma duceam sa ascult muzica. Ascultand, am privit cerul si mi s-a parut, si acum mi se pare, ca acel cer de august din Banat este unic. Cu acea luminozitate, e o mare, mare luminozitate aicea de care, abia dupa ce pleci iti dai seama si faci diferenta. Daca in arta mea apare asa cum spune si criticul italian Segato, infinitul si lumina, sigur ca acest lucru are radacini de undeva si acelea sunt de aici”. Intr-un alt interviu, artistul vorbeste despre o revelatie pe care ar fi avut-o in copilarie, cand tatal lui a venit acasa cu o bucata de branza invelita intr-o foaie de ziar cu reproducerile lui Michelangelo. Asta se intampla pe cand avea 5 sau 6 ani si, uitandu-se la poze, a stiut in sufletul lui ca asta ii era drumul sortit. Evident ca cei mai multi dintre noi ii cunoastem fantanile cinetice si mai putin lucrarile gazduite de muzeele din toata lumea. Admiram de fiecare data apele care danseaza in miscari unduioase, lumina le coloreaza in forme trasparente  in vreme ce metalul le impinge spre soare, indemnandu-le la zbor. Astazi, Constantin Lucaci este profesor la Catedra de sculptura a Academiei de Arte Frumoase din Cluj. Din pacate pentru orgoliul nostru banatean trebuie spus ca este singura facultate care s-a bucurat de prezenta acestui mare sculptor roman.  Si tot din pacate, strainii si-au dat seama primii de  valoarea lui artistica. Italienii i-au deschis Muzeul „Constantin Lucaci” in Sanctuarul San Francesco di Paola din localitatea Cambria din Italia. Doua sali imense gazduiesc 20 de lucrari ale artistului roman, organizate intr-o expozitie permanenta. Constantin Lucaci este singurul artist roman care a beneficiat de acest privilegiu, de vreme ce muzeul se afla sub protectia Vaticanului. Multe dintre  lucrarile lui se afla in colectii private , altele in colectii publice in orasele Roma, Venetia, Milano, Ferrera, Anvers din Belgia sau Copenhaga – capitala Danemarcei. Cinci ani mai tarziu dupa deschiderea muzeului din Cambria, edilii din Bocsa au inaugurat si ei un muzeu dedicat artistului unde sunt expuse 17 lucrari donate orasului.  Desi a fost un tanar singuratic, care nu se simtea confortabil intr-un mediu frivol  sau in mijlocul unor discutii superficiale, el a avut sansa sa isi cunoasca perechea. In 1953 s-a casatorit cu Irina Tomescu si si-au construit un camin impreuna. In studentie a facut parte din Partidul Comunist, dar a intrat rapid in conflict cu sistemul, motiv pentru care ani buni a intrat intr-un con de umbra. In 1963 a primit o bursa in Italia unde a frecventat cursurile Academiei Belle Arte din Perugia, iar cativa ani mai tarziua avea sa ajunga, cu alta bursa, in Franta. In capitala franceza au fost inregistrate primele sculpturi in otel care deschideau colectia „Spatiu si lumina”.  Fantanile sale sunt adevarate metafore sculpturale si reprezinta o invitatie la visare. Prima fantana cinetica a fost construita in 1971 la Constanta , urmata apoi de cea din Turnu Severin in 1979, Vaslui in 1981, Resita in 1984, Braila in 1992, Giurgiu in 2000 si Alba-Iulia 2007. Patru ani mai devreme inaugurase la Resita „Monumentul Eroilor”, realizat din otel, amplasat in Parcul Tricolorului. Printre sculpturile renumite se numara „Astrul”, o lucrare realizata din otel si sticla de Murano, intrata in Galeria „Fugina degli Angeli”din Venetia, „Soarele cinetic” care este amplasata in fata Teatrului National,  „Cap de copil”,  ”Bust de otelar”sau „Stefan cel Mare”. In 1971 a uimit locuitorii capitalei cu lucrarea din inox „Dialogul umbrelor”, amplasata in fata Televiziunii Romane. In 1984, in Aula Universitatii din Viena, i s-a decernat premiul Herder, fiind primul sculptor roman care a primit acest premiu. Trecut bine de varsta de 80 de ani, artistul declara: „La varsta mea, cand ma uit in urma, constat ca toata viata mea am fost fericit, pentru ca m-a contrazis mereu conjunctura. N-am fost negat, dar am fost marginalizat, fiindca arta mea ii incomoda pe unii. Asa s-a intamplat in timpul realismului-socialist, mai tarziu in comunism, se intampla chiar si acum dupa Revolutie, dar asta mi-a servit enorm. M-a obligat sa lupt, sa ii depasesc. De aceea eu ma consider un invingator”.  
 
N-as vrea sa pun punct inainte sa va redau un fragment din „Nichita Stanescu – Arta si stiinta”, Info Plus, 2003: „…Un alt aspect al contactului şi dragostei lui Nichita Stănescu faţă de fabulosul manufacturier (să nu-l uităm pe Arghezi cu „Mâna lui”) este întâlnirea sa, cu sculptorul Constantin Lucaci, în 1971, întâlnire la care am participat şi noi, în atelierul acestuia din Pangrati. Constantin Lucaci, ca şi Nichita Stănescu, afirmaţi internaţional, oameni, aparţinând profund naţiei lor, este artistul plastic la care nouăzeci la sută din volumul muncii înseamnă act tehnologic industrial, şi zece procente-act artistic pur; dar, ce act artistic, căci în final, ca rezultat, sculptura sa este inimitabilă şi pare a fi un miracol. Artă sută la sută; statistic vorbind; …căci, altfel, Lucaci este artist şi când sudează sau polisează tabla inoxidabilă... Cu ocazia zilei Sfinţilor Constantin şi Elena, din 1971: Constantin Chiriţă, Romul Munteanu, Romulus Balaban, împreună cu o mică armată de epigoni ai poetului au venit la onomastica sculptorului, aducându-l şi pe Nichita. Acesta era înalt, gras, aproape urât, obosit, aşezându-se pe o bancă în atelier. Lucaci se emoţionase, căci, citise poezie la viaţa lui. Toţi aşteptau ca poetul să deschidă gura, să spună ceva. Erau prezente şi două femei suple, firave, foarte frumoase, şi, amândouă, îmbrăcate în alb. Una se numea „studena”-în anul şase (sic!), şi era venită cu Romul Munteanu, şi cealaltă, soţia lui Romulus Balaban, prezentatoare la televiziune. Poetul privea dus, cu ochii pe una dintre ele-pe studentă, dar şi pe o sculptură construită în oţel inoxidabil şi lustruit cu seu de berbec; …şi care i-a inspirat gândirea vorbită: „Iată două fire de iarbă!” (femeile, sau sculptura formată din cele două elemente, reprezentând o înlănţuire, un joc de unde!). A exprimat multă ştiinţă şi trăire artistică, poetul, făcând această comparaţie; …aşa cum, neştiinţă numim noi lipsa lui de îndemn la dans (pe lângă, că era un tip greoi avea şi o geantă mare, din piele maro,  pe care o ţinea tot timpul pe genunchi – probabil plină cu formule poetice, ştiinţifice); în replică, femeia pe care o tot privea insistent, dansând cu ucenicul nevrăjitor al lui Lucaci (unicul ucenic în viaţa marelui sculptor), în acelaşi timp băiat de atelier şi …protocol. „Iată de ce iubesc eu acest tânăr… fiindcă încă mai miroase a lapte de capră”, a fost a doua rostire a poetului urmărit de epigoni cu carnete de notiţe în mână. Cuvintele lui Nichita Stănescu referitoare la comparaţia dintre firele de iarbă şi lucrarea lui Lucaci au rămas în memoria şi obiectul de activitate al sculptorului (gravând imediat cu polidiscul această sintagmă pe o tablă de inox), dar şi în memoria celor prezenţi, toţi, constatând că ştiinţa poetului depăşea realitatea materială a lucrurilor contrare: oţelul şi iarba" (P.C., „NICHITA STĂNESCU-Ştiinţa şi Arta”, Info Puls-2003)

 
 
 

 

1. Amato Pietro. Constantin Lucaci: album. Bucureşti: Monitorul Oficial, 2005. (Colecţia de artă)
2. Segato, Giorgio.  Constantin Lucaci – metafora luminii. Metafore di Luce. Metaphore of Light.: album. Bucureşti: Monitorul Oficial, 2001 (Colecţia de artă)
3.  Jurma Gheorghe. Sculptorul Constantin Lucaci la 80 de ani în: Bocşa culturalănr. 7-8-9 /2003, p. 7 (rubrica Să ne preţuim valorile!)
4. Bocşa culturală nr. 3 (62)/ 2008, p. 4
5.  Şerban Gabriela. Constantin Lucaciîn: Bocşa culturală nr. 4 (63)/ 2008, p. 8 (Cetăţeni de onoare)
6. Gyuriş Adalbert.  Constantin Lucaci: „Adevărata artă nu va muri niciodată” în: Bocşa culturală nr. 3 (70)/ 2010, p. 17 mai 2011

 

 

duminică, 8 septembrie 2013

Cafeaua - neagra ca dracul, puternica precum moartea, dulce ca dragostea


Neagra ca dracul si fierbe ca iadul... asta ar fi definitia cafelei dupa un proverb turcesc. Dupa apa si ceai, cafeaua este cea de-a treia bautura consumata in cantitati mari pe glob, iar dupa petrol, este al doilea produs ca importanta economica. Anual se beau peste 400 de miliarde de cesti, iar aroma ei se afla in topul mirosurilor recunoscute pe intreg mapamondul dupa bere si untul de arahide. Cafeaua este al doilea produs de maxima necesitate pe glob, in top situandu-se uleiul. Indiferent ca este vorba despre o cafea turceasca, cu caimac, sau una frantuzeasca, cu coniac, un expresso italian sau o facea nemteasca diluata, multi dintre ai nostri prefera varianta romaneasca, adica fiarta in ibric cu zat din abundenta. Chiar daca marea majoritate dintre voi cunosc legendele cafelei, ce-ar si sa ii spun povestea fara sa amintesc de ele? Se zice ca prin anul 1400 niste calugari etiopieni isi pasteau caprele in tinutul Kaffa din sudul Abisiniei. Intr-o zi, unul dintre calugari a observat ca, dupa ce mancau boabele unui arbust, caprele deveneau mai vioaie. A cules boabele si le-a dus la manastire unde le-a fiert. Calugarii au baut licoarea neagra si amara si mare le-a fost mirarea cand s-au simtit mai vioi ca niciodata.  Alti istorici, desi respecta textual povestea, inlocuiesc caugarul cu pastorul Khaldi, si caprele cu oile. Dar esenta legendei este aceeasi. Alta legenda spune povestea unui musulman care a fost condamnat de dusmani sa moara de foame in desert. Intr-o zi, tanarul a auzit o voce care il indemna sa manance fructele unui pom aflat in apropiere. Acesta, neputand sa manance boabele tari, le-a inmuiat in apa si-a baut lichidul care l-a ajutat pe data sa-si revina. Acesta a interpretat intamplarea ca pe un semn de la Alah si s-a intors la ai lui raspandind reteta cafelei. Sunt unii care sustin sus si tare ca boabele de cafea ar fi fost aduse in Etiopia din Yemen, unde cafeaua fusese descoperita inca din secolul 6! La inceput triburile africane amestecau praful de cafea cu grasime si le mancau. Cei care au folosit cafeaua primii au fost arabii care au prajit-o, au pisat-o in piua de piatra si au indulcit-o cu miere. Insasi denumirea isi trage originea din limba araba, Kahwe insemnand bautura excitanta. Dupa cum se stie, alcoolul in lumea araba a fost din totdeauna interzis, iar barbatii aveau nevoie de un inlocuitor si au ales cafeaua. Tot arabii au inventat cafeaua la nisip si „cafeaua vorbita” la ceas de tihna, dupa rugaciunea de seara, stransi roata in jurul ibricului de-arama gol. Daca femeile arabe refuzau sa prepare cafeaua barbatului, acesta era un motiv serios de divort. Din Peninsula Arabica pana in Egipt a fost doar o aruncatura de bat, iar de-acolo pana in Imperiul Otoman a fost cale de-o frantura. Cerera de cafea devenise atat de mare, incat toate transporturile care ieseau din porturile Yemen cu destinatia Alexandria sau Constantinopol erau controlate la sange de teama ca nu cumva vreo planta sa fie urcata pe punte. In ciuda tuturor acestor precautii, musulmanii care mergeau in pelerinaj la Mecca au reusit sa ascunda o planta si sa o cultive in tara lor, in India. La Meca au fost deschise printre primele cafenele , denumite kaveh kanes. In 1511, consumul de cafea a fost interzis pentru o scurta perioada, deoarece populatia a iesit in strada si a protestat. Prima cafenea s-a deschis in Istanbul in anul 1453, aici cafeaua fiind dreasa cu mirodenii si astfel s-a nascut cafeaua turceasca! Desi la inceput sultanul a vrut s-o inchida, acesta si-a dat seama cati bani ar putea aduce la visterie si-a decis sa sprijine cre comercializa cafeaua. Inalta Poarta avea relatii stranse cu Venetia, si astfel cafeaua ajungea in Europa in secolul 17. Cei care erau impotriva cafelei o numeau „bautura lui Satan”. prima data cand au vazut-o, clerul local venetian a respins-o, iar disputa a fost atat de mare incat insusi Papa Clement al VIII-lea a trebuit sa intervina si sa opreasca ostilitatile clericale gustand-o! Placandu-i gustul, acesta a dat o aprobare papala si dreptul la consum tuturor crestinilor. In Venetia, prima cafenea a fost inaugurata in anul 1645. Dar in consumul de masa a fost introdusa abia cand vanzatorii ambulanti cu limonada  in oferta lor, alaturi de bauturile reci. Aici s-a facut negot masiv cu cafea, caci negustorii Venetiei au dus-o mai departe in Franta, la Marsilia, si Marea Britanie, la Londra.  Ca sa fiu si mai precisa, in 1430, un peofesor grec care preda la Oxford, Ioannis Serovpoulos, a adus cafeaua in Anglia, iar prima cafenea londoneza avea sa se deschida abia in 1652, iar in 1675 existau deja peste 300 de cafenele doar in Regat. Cafenelele erau numite „micile universitati”unde toata intelectualitatea londoneza se strangea sa polemizeze. Nu este de mirare ca in 1675 regele avea sa interzica in regat consumul de cafea deoarece in cafenele se strangea tot poporul si regelui ii era teama sa nu conspire impotriva sa. In 1674, la Londra a fost redactata „Petitia impotriva cafelei ”de catre un grup de femei care se revoltau impotriva sotilor care petreceau mai mult timp in cafenele decat acasa cu familia. In 1700 erau deja peste 200 de cafenele in capitala englezilor. In Rusia, cafeaua a juns in 1665 si a fost adusa de catre medicul Samuel Collins tarului Alexei Mihailovici ca tratament in combaterea gripei, guturaiului si migrenelor.In 1669, trimisul special al Poartei a organizat o mare receptie la Paris unde s-au servit cafele, pregatite cu mare fast. In capitala Frantei, prima cafenea a fost deschisa in 1671. Obiceiul de a pune lapte in cafea nu se trage de la englezi, ci de la francezi! Asta se intampla in 1680, cand un doctor francez a recomandat cafeaua cu lapte in scop terapeutic. Regelui Soare i se datoreaza cafeaua indulcita cu zahar. Cel mai celebru consumator de cafea a fost Honore de Balzac despre care se spune ca ar fi baut 40 de cesti de cafea zilnic in timp de scria. La inceputul secolului 18, un francez, Gabriel Mathieu de Claix a furat un arbore de cafea din Gradinile Jardin din Paris si l-a dus in insula Martinica. In cinci ani, insula numara peste 18 milioane de arbori de cafea. Deja cafeaua era o obsesie, dar si un pariu al bunastarii. In 1683, dupa asediul Vienei, austriecii au gasit in prada de razboi boabele miraculoase de cafea. Capitala austriaca avea sa aiba si ea cafeneaua ei, „La sticla albastra”. Aveau sa ii cunoasca savoarea si tari ca Olanda, unde scriitorul van Effen a deschis la Haga prima cafenea, iar olandezul Bontekoe o promova din rasputeri in  Germania incercand sa ii convinga pe nemti sa inlocuiasca alcoolul cu deja celebra cafea. Bach si Beethoven erau mari amatori de cafea, primulchiar a compus o cantata dedicata acestei bauturi. In secolul 17, mai exact in 1696, tot olandezii, care dominau comertul naval, au cultivat la scara mare cafeaua in coloniile lor din Sumatra, Indonezia, Bali si Sulawesi. Cafeaua cultivata in colonii avea aceeasi aroma si acelasi gust. George Washington, nu presedintele american, ci un alt olandez din Guatemala, avea sa inventeze cafeaua instant. In jurul cafelei s-au nascut comploturi si revolutii, idei si amoruri. Celebra deja „partida de ceai de la Boston” cand americanii s-au ridicat impotriva autoritatilor britanice care le pusesera taxe mari pe ceai a avut loc trecerea de la ceai la...cafea! Prima cafenea americana s-a deschis tot la Bostron in 1670. Prima plantatie de cafea a fost inregistrata in 1727 in Brazilia. Prima cafea macinata a fost prezentata in 1901 la  expozitia Buffalo Pan America de catre Satorie Kato, iar primul brand de cafea avea sa fie promovat in 1939 sub numele Nescafe. Precis va intrebati cand si cum a ajuns cafeaua i in Romania. Nu este foarte greu de banuit ca tot de la turci ni se trage, prima mentiune fiind consemnata de catre cronicarul Ion Neculce in „O sama de cuvinte”. Dar cea mai stasnica poveste romaneasca privitoare la cafea este „marghilomanul”servit dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial in Cafeneaua Capsa din Bucuresti, locul de intalnire al aristocratiei autohtone. Marghilomanul era o cafea cu o aroma deosebita, preparata dupa o reteta ascunsa cu mare ravna. Cafeaua se ferbea in ibrice asezate pe nisip incins cu carbuni, dupa moda turceasca, servita in filigene (cesti mici fara toarta). Numele cafelei provenea de la un renumit om politic lider conservator, unul dintre mosierii de vaza ai tarii. Legenda spune ca intr-o zi, in timp ce era la vanatoare, ar fi cerut servitorului o cafea, iar acesta disperat ca ramasese fara apa, a fiert cafeaua in coniac. O alta varianta mentioneaza numele unui cafegiu de la Sulina care se numea Marghiloman. Se zice ca Regele Carol I ar fi venit in vizita si ar fi cerut o cafea, dar cum apa potabila inca nu ajunsese la cafenea, acesta i-a preparat regelui o cafea cu rom. care varianta este cea adevarata? Habar nu am! Eu zic asa: preparati-va cate o cafea din fiecare si, dupa ce le beti, veti sti cu siguranta care dintre variante este cea adevarata. Mare grija! NU o confundati cu Irish coffee, aceea se prepara cu whisky si nu e a noastra, ci a irlandezilor. daca vreti reteta exacta, iat-o: se pune la foc mic intr-un ibric 100ml de coniac sau rom (dar nu amandoua!) si doua lingurite de zahar. Cand da in clocot, se pun trei lingurite cu varf de cafea proaspat macinata. Se trage ibricul de pe fosc si se lasa pret de 3 minute sa se aseze zatul la fund. Pe vremuri, marghilomanul se asorta cu o narghilea, astazi merge cu un trabuc cubanez.


Daca tot ne-am apropiat de zilele noastre, trebuie spus ca cea mai scumpa cafea din lume este „cafeaua milionarilor”, Kopi Luwak. Desi aroma ei este considerata unica, aceasta are un proces mai ciudat de preparare. Acest sortiment este cultivat in insulele Jawa, Sumatra, Sulawesi, Filipine, Bali si in unele regiuni din India. Cand boabele de cafea au ajuns la maturitate, copacii sunt scuturati, iar boabele sunt lasate pe jos sa fie ingerate de catre Paradoxurus hermaphrodites, un animal al carui tub digestiv contine o enzima care reduce gustul amarui al cafelei. Dupa ce animalul elimina boabele, ele sunt stranse, spalate si prajite. Pretul unui kg de cafea este de 400 de dolari. O alta cafea scumpa este „Sfanta Elena”, un sortiment de cafea arabica ce provine de pe insula cu acelasi nume. Cafeaua este deosebita deoarece provine dintr-un mediu lipsit de poluare si creste intr-un sol vulcanic. O alta cafea scumpa este cea recoltata de pe versantul vulcanului Baru din Panama, de la o inaltime de 1700 de metri. Are o savoare deosebita si o aroma unica. Acest sortiment se numeste „Panama Boquete Geisha”.



Trebuie sa recunosc faptul ca nu am avut nici tragerea de inima sa arunc banii pe cafele de fite, si nici bani in surplus sa imi permit extravagante, dar imi place dimineata sa beau un expresso italian. Fara trabuc, fara tigara. M-am lasat. Am inteles ca lumea civilizata nu mai fumeaza. Ma straduiesc sa intru in randul lor, a celor civilizati. Dar mai cu seama sanatosi!  



Si mare atentie! Cafeaua e ca un copil: usor de facut si te tine treaz toata noaptea!