Haimana prin Franta: Vannes

In ultima zi petrecuta in Bretania, ne-am despartit. Prietenii mei au ales sa viziteze insulele din Golful Morbihan (Ile aux Moines si Ile d'Arz), eu am ales sa raman in Vannes. Golful este o mica mare interioara cu o suprafata de aproximativ 100 kmp in care se afla vreo 300 de insulite dintre care doar 30 sunt locuite. As minti sa spun ca nu ma tenta o zi la bordul unui vaporas admirand peisajele marine, dar asta ar fi insemnat sa nu vizitez in detaliu centrul medieval al orasului in care innoptasem deja de doua ori si nu il vazusem decat in viteza masinii in vreme ce cautam drumul spre alte localitati. Vannes este capitala regiunii Morbihan si amplasata oarecum la marginea golfului cu acelasi nume. Numele deriva de la veneti, un popor celtic  care au trait in Armonica, Bretania de astazi, inainte de invaziile romane. Flota lui Iulius Caesar i-a infrant la Locmariaquer si au fost vanduti, ulterior, ca sclavi. 

Orasul detine un important patrimoiu istoric: castelul si oraselul medieval inconjurat de zidurile de aparare care dateaza din secolul 16.  Comparativ cu suprafata actuala a orasului de astazi, centrul medieval este foarte mic, dar plin de freamat si cu o viata studenteasca domoala. Universitatea din Rennes si-a mutat aici una dintre facultatile sale.

  

  

Vazut din afara zidurilor, exista o fractura intre atmosfera medievala care nu scapa privirii exigente atunci cand priveste in interiorul cetatii si viata tumultoasa din fata portii de intrare in orasul medieval, dincolo de podul care separa trecutul de prezentul reprezentat de locul de ancorare al vaselor de croaziera. 

Dincolo de ziduri, strazile sunt inguste si pavate cu piatra cubica, incadrate de-o parte si de alta de cladiri vechi. 

Era o sambata de dimineata cand valuri de oameni intrau pe portile vechii cetati. Era zi de piata, o bogatie de produse de toate felurile umpleau tarabele incropite in piete si pe strazi. Munti de haine, palarii, posete, incaltari, bijuterii, fructe si legume, dulciuri si preparate de toate felurile care iti gadilau narile si simturile. Oameni pe picioroange, imposibil de pozat in aglomeratia aia naucitoare, clowni carand ciuperci imense de baloane, o zapaceala de personaje si multa culoare. M-am strecurat cu greu printre sutele de gura-casca, la fel ca si mine, si aproape din intamplare am ajuns la zidurile cetatii, flancata de turnuri de aparare. La poalele lor se intindeau gradinile. 

In centrul vechi se afla Catedrala masiva, impresionanta, ale carei clopote se aud de la mare departare.

  

In jurul ei erau inghesuite unele in altele case superbe la fel de vechi precum ea. 

Dincolo de ziduri se afla Hotel de Ville cu scarile flancate de siluetele a doi lei si tolerand in fata sa statuia Ducelui de Bretagne calare pe cal. Era o zi torida, sa te topesti, nu alta. 

In interiorul zidurilor, cladirile inghesuite tin soarele la distanta, dar, imediat ce treci in afara lor, caldura te omora la fiecare pas. 

 

M-am plimbat o vreme de-a lungul apei acoperita de vasele de agrement acostate la mal si am tinut drumul catre apartamentul pe care il inchiriasem. Am traversat o zona intinsa care parea un parc ingradit in care zeci de magnolii inalte inforisera aruncandu-si petalele dincolo de ziduri catre soare.

Cand am intrat, am ramas mirata. Era un cimitir, ingrijit ca un parc, curat si elegant, in care am facut cea mai frumoasa poza din tot concediul: o libelula odihnindu-se pe o frunza la soare. Era deja trecut de ora 6 dupa amiaza. Prietenii mei s-au intors la fel de obositi la nici 10 minute dupa ce ma ascunsesem in racoarea camerei. Era timpul sa ne facem bagajele. A doua zi urma sa plecam spre Elvetia. Eram la finalul sejurului bretan  si, fara sa vreau, imi faceam bilantul celor 9 zile de concediu care trecusera deja. 

Fie ca ma gandeam la Valea Loarei, la Alsacia, Normandia sau Bretania, stiam ca tara asta mi-era atat de draga tocmai pentru diversitatea ei. Infrastructura era impecabila, taxele de autostrada - cam scumpe, despre servicii imi intaream convingerile facute in celelalte concedii petrecute aici: turistii erau deseori tratati fara respect pe terase, restaurante si hoteluri, dar niciodata in pensiunile familiale. Mancarea era fara cusur, vinul si cidrul - excelente, dulciurile- sa mori mancand. M-as intoarce oricand sa vizitez Provence-ul. Paris-ul este unul dintre orasele pe care le iubesc si la care ma intorc oricand cu mare drag atunci cand am ocazia. Franta este locul in care, si daca nu sunteti romantici, va invata sa fiti. A doua zi in zori urma sa parasim Franta cu parere de rau si cu speranta sa ne intoarcem candva sa vizitam si locurile pe care nu le vazusem pana atunci, dar eram si curiosi sa descoperim Elvetia cu peisajele si cu ciocolata ei fara egal.