Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

marți, 27 martie 2012

Contele Claudius Florimund Mercy - intemeietorul Timisoarei moderne

Deseori m-am intrebat care ar fi fost soarta Timisoarei daca nu ar fi existat in istoria ei Printul Eugeniu de Savoya si Contele Mercy. Astazi atentia mea se opreste asupra celui de-al doilea, un personaj care a avut o influenta covarsitoare asupra istoriei Banatului si, implicit, asupra Timisoarei. Dupa ce Printul de Savoya si armata austriaca au eliberat cetatea si Banatul de sub ocupatia turcilor in 12 octombrie 1716, acesta i-a propus Majestatii Sale, Carol al VI-lea, sa il numeasca guvernator al Banatului Timisan pe Contele Claudius Florimund (Fremaut) de Mercy d’Argenteau, general de cavalerie in armata lui. Acesta s-a nascut in anul 1666 la Martin Fontaine, in Longwy, regiunea Lorena, si a murit pe campul de lupta la 29 iunie 1734, in batalia de la Corcetta, in apropiere de Parma. El este inmormantat in catedrala din Reggio Emilia din Italia. Generalul a luptat impotriva turcilor in Ungaria intre 1683 si 1690, apoi a fost insarcinat sa lupte in Italia de nord contra francezilor in 1701 si trimis ulterior in tinutul Rinului. In 1716 a luptat impotriva turcilor alaturi de Eugeniu de Savoya, cucerind Petrovaradinul, Timisoara si Belgradul. Dupa cucerirea acestora, a fost insarcinat cu asedierea Panciovei, Palancii Noi si Orsovei. Viitorul guvernator civil si militar a primit decizia de numire in data de 1 noiembrie 1716. Din punct de vedere istoric, Banatul Timisoarei (in germana Temeswarer Banat, in sarba Tamiski Banat, iar in maghiara Temesi Bansag) a fost provincie a Imperiului Habsburgic care a existat intre 1717 si 1778. Provincia a fost localizata in regiunea Banat din prezent, regiune care se intinde de la nord spre sud, intre lunca Muresului si Dunare, iar spre est pana in muntii Poiana Rusca.
Contele Mercy era un militar sobru care facea parte dintre condotierii francezi ai casei de Habsburg. El a impus o disciplina aproape cazona intr-o lume dominata de dezordinea unui oras aflat in plina dezvoltare. In timpul guvernarii, dupa instalarea sa la conducerea regiunii, Banatul a fost impartit in 12 districte, fiecare avand in frunte cate un administrator, pastrand totodata cnezii banateni. Satele romanesti si cele sarbesti erau conduse de catre un cneas satesc care facea legatura intre locuitori si administratia imperiala. Pe toata durata mandatului de 2-3 ani, cneazul era scutit de dari si de robota. Satele de colonisti erau conduse de catre un jude (Richter, Schulze), secondat de catre un ajutor (Kleinrichter) si cativa jurati. Districtele erau conduse de catre un administrator districtual (Districtverwalter), ajutat de subadministratori districtuali (Districterverwalter). Administratia Banatului era asigurata de catre un guvernator militar sau civil, care avea in subordinea sa consilieri civili si militari. Acestia aveau la randul lor in subordine o serie de functionari. La inceput, Administratia Banatului a fost militara, dupa care una mixta, pentru ca dupa data de 29 septembrie 1751 sa fie civila, formata dintr-un presedinte si 6 consilieri. Banatul Imperial a avut statut de domeniu al Coroanei, Imparatul fiind singurul stapan feudal al pamantului. Supusilor le erau date spre folosinta loturi de pamant, dar plateau darea pe cap, darea pe avere si zile de robota care si acestea erau de doua feluri: cu bratele si cu atelajele. In data de 12 iulie 1717, contele de Mercy a inaintat Camerei Aulice de la Viena “Proiect modest de organizare a Banatului Timisoarei” prin care propunea reorganizarea regiunii astfel incat sa aduca multiple si reale beneficii Casei Imperiale. Dupa aprobarea proiectului s-a intocmit “Comisia de organizare a Tarii Banatului” care a functionat sub conducerea directa a contelui. Doi ani mai tarziu, razboiul l-a tinut ocupat pe guvernator si departe de Timisoara si de preocuparile lui pentru dezvoltarea regiunii. Pana sa plece la lupta, el a pregatit planul de sistematizare si au fost demarate activitatile de reorganizare a orasului distrus de turci in perioada ocupatiei. Au fost adusi zidari, dulgheri, fierari, tamplari si caramidari din landuri austriece care sa lucreze la planurile sale de modernizare, organizati si supravegheati de catre judecatorul orasului, Blum Florian. Inca din timpul iernii fusese adusa lemnaria din padure, necesara pentru noile constructii ce urmau sa fie ridicate in Timisoara. Administratia a adunat toata forta de munca din plan local si din regiune.
Inca dinainte de inceperea constructiilor de modernizare a cetatii, adica din anul 1718, fusesera demarate lucrarile de constructie a Palatului de resedinta a guvernatorului Mercy in Piata Balasz (amplasata in fata magazinului Bega) care avea sa devina mai tarziu resedinta episcopilor, inchisoare si mai apoi edificiul parchetului. Cladirea a fost proiectata pe 2 nivele avand o intrare strajuita de 4 coloane inalte, deasupra lor fiind un balcon. Stilul arhitectonic a fost influentat de neoclasicism cu reminiscente baroce, ramanand una dintre cladirile reprezentative ale orasului pana in zilele noastre. 

Daca ne intoarcem la planurile orasului din anul 1758, vom constata ca pe acest amplasament figura un grup de case in fata carora se afla Piateta Balasz.  Langa Palatul Mercy astazi se afla Palatul Deschan ridicat in 1735, iar in dreapta era amplasata Casa Mocioni pe locul careia a fost ridicat magazinul Bega. Astazi, in vechia resedinta Mercy , functioneaza Curtea Berarilor. Pietonii care trec prin fata cladirii, in marea lor majoritate, nu stiu ca aceasta casa cu coloane impunatoare si fatada sobra acum 200 de ani baga spaima in inima trecatorilor ocolind cladirea in care se intra atat de usor si se iesea greu sau deloc. Foarte putini indrazneau sa treaca prin fata casei, cei mai multi dintre ei preferand sa traverseze strada decat sa treaca prin fata inchisorii. Cei condamnati supravietuiau doar cu paine si apa, altii mureau in chinuri groaznice in salile de tortura.

Sub conducerea lui Mercy s-au intocmit harti, s-a facut recensamantul populatiei, s-au indiguit princpalele rauri, s-au asanat mlastinile, s-au construit drumuri si fabrici. Ele au rasarit ca ciupercile dupa ploaie peste tot in cartierul Palaca Mare pe intinsa campie traversata de raul Bega, pe o insula a raului a fost ridicata Fabrica de postavuri, iar langa ea s-au ridicat fabricile de piele, de ciorapi, de matase, de praf de pusca, de cuie, cea de sapun, de hartie, de palarii, ateliere, vopsitorii, presa de ulei si cate si mai cate. Mercy s-a straduit sa dezvolte industria, cultura plantelor industriale si mineritul si se pare ca i-a reusit. A introdus cultura viermilor de matase pentru care a tocmit mesteri italieni sositi in cetate sa instruiasca muncitorii. Pentru asta a dispus plantarea de duzi de-a lungul drumurilor. Cei care distrugeau duzii erau aspru pedepsiti. Cand a dat drumul fabricii de matase cu mesteri adusi special din Italia, rezultatele au aparut imediat, caci matasea era atat de frumoasa incat prima bucata realizata a fost inchinata lui Dumnezeu si daruita catedralei orasului. Imparatesei Cristina i s-a trimis si ei o rochie facuta din primele matasuri executate aici. 
Guvernatorul s-a ocupat de administratie infiintand sfatul orasenesc, a format societatea de constructii, societatea comerciala germana care a preluat desfacerea marfurilor in Banat, a organizat transportul de persoane si bagaje de mana, a infiintat serviciul postal. In 1719 a demarat lucrarile la Cazarma Transilvania cu o lungime de 483m, declarata la acea vreme cea mai lunga din Europa. Un an mai tarziu a preluat functia de comandant al Banatului. A dus o politica de colonizare in conformitate cu politica mercantilista a Casei Imperiale si a propus repopularea cat mai grabnica a tinutului cu fosti locuitori sarbi si romani care se refugiasera in timpul razboiului incheiat in 1719, dar si cu colonisti germani, in special svabi, dar si francezi, italieni, spanioli sau de alte nationalitati de pe tot cuprinsul Europei. Ei erau adusi aici ca sa asigure forta de munca necesara valorificarii resurselor naturale. In 1722, fosta provincie Banat era impartita intre Serbia, Romania si Ungaria de astazi. Teritoriile ocupate au fost colonizate treptat cu germani care plecasera din locurile lor de bastina spre Banat in carute proprii pana la porturile dunarene Ulm, Gunzburg, Donauworth, Neuburg si Regensburg unde s-au imbarcat si-au fost transportati pe plute pe Dunare in jos pana   aici. Cand si-au coborat carutele pe pamant, si-au continuat calatoria pana in tinuturile care le fusesera atribuite. Noi sate germane au rasarit ca ciupercile dupa ploaie pe pamanturi nelocuite pana atunci. Colonistii si-au construit case cu strazi intretaiate in unghi drept care aveau in centru o biserica. Printre ei se aflau agricultori, functionari si militari care acceptasera sa emigreze aici, nemultumiti fiind de situatia politica, sociala si economica din zonele natale unde iobagia era tot mai grea, iar razboaiele teritoriale germano-franceze din Alsacia, Lorena si Saarland decimau barbatii si flacaii din familiile sarace, biserica era intoleranta din punct de vedere confesional, iar aristocratia si clerul traiau in huzur exploatandu-si slujitorii. In 1723 a fost intocmita o harta detaliata a Banatului, a inceput fortificarea cetatii si constrirea noii cetati a Timisoarei care s-a intins pe o perioada de 42 de ani. Insusi contele a asezat piatra de temelie cand s-a inchis placa comemorativa. Case de locuit, spitale, scoli, palate oficiale, resedinte civile si militare, biserici si monumente au schimbat fata orasului. In 1728 s-a inceput canalizarea raului Bega, s-au asanat terenurile inundabile care urmau sa fie exploatate in agricultura. Canalul navigabil al Begai a fost prelungit pana in Serbia de azi asigurand noi oportunitati comerciale pentru dezvoltarea economica a urbei. A regularizat raurile Bega si Timis, a reorganizat transportul de persoane, bagaje si marfa, a eficientizat serviciile postale in fiecare localitate din Banat. A adus medici si cadre medicale, a infiintat spitale si 2 farmacii. Toata populatia din orasele si satele banatene, oameni simpli cu scoala primara, muncitori, tarani, copii, batrani, vorbeau 2-3-4 sau chiar 5 limbi straine, in functie din cate nationalitati era formata localitatea respectiva. De aici si zicala ca in Banat si cainii vorbesc 4 limbi straine. Piata Unirii a fost transformata intr-o zona comerciala si administrativa. In 1733, contele si-a intrerupt activitatea de guvernator si a fost trimis pe post de comandant imperial pe frontul italian. In locul lui a fost numit guvernator baronul Engelshofen pana in anul 1736. Colonizarea Banatului s-a desfasurat in 3 valuri: 1722-1726, 1763-1772 si 1782-1788. Emigratiile ulterioare efectuate intre 1791 si 1835 au fost nesemnificative numeric. Prima etapa a avut loc in timpul domniei Imparatului austriac Karl al-VI-lea cand aici au fost adusi aproximativ 20.000 de germani care au trait alaturi de romanii si sarbii repatriati. Colonistilor germani li s-au acordat conditii favorabile, credite si privilegii, astfel incat, pana in 1737 numarul populatiei din Banat s-a dublat de la 50.000 la 100.000 de locuitori. Dar in 1737 a izbucnit din nou razboiul austro-turcesc care a durat vreme de 2 ani, motiv pentru care marea majoritate a colonistilor ungari s-au refugiat in Ungaria, dar care s-au intors pe pamanturile lor imediat ce s-a sfarsit razboiul. Cel de-al doilea val de colonizare s-a desfasurat pe vremea regentei comune a Imparatesei Maria Tereza , fiica lui Karl al VI-lea, si a fiului ei, Joseph al II-lea. In timpul domniei lor, mai exact in 1779, Banatul a intrat in componenta Ungariei. Cea de-a treia etapa de colonizare a fost marcata de izbucnirea ultimului razboi austro-turc care a durat 3 ani cand din nou familiile germane s-au refugiat in zone sigure din afara Banatului si care s-au reintors dupa incheierea lui. Prima generatie de colonisti a fost cea care s-a sacrificat pentru ca venisera pe un teren aproape virgin in care conditiile de igiena inca erau precare, bolile necunoscute, au trebuit sa munceasca din greu sa isi ridice case, sa isi construiasca gospodarii, sa alcatuiasca sate. Abia generatiile urmatoare au prosperat. De aici si vorba ca : prima generatie venita aici a murit, a doua a muncit si a treia a trait. Acestia si-au ridicat case cu arhitectura specifica careia ii era caracteristica fatada cu fronton (Giebelfassade), apoi coridorul de-a lungul casei (Flur) sau tarnatz-ul si ceea ce este specific arhitecturii coloniste, in continuarea casei de afla bucataria si apoi grajdul (Futtergang) – locul in care erau depozitate furajele pentru animale. De regula, acolo dormea flacaul familiei pentru a supraveghea grajdul si animalele. Tot de la ei au ramas piesele de mobilier albastre pictate cu elemente florale si lazile de zestre (Truhe). Fiecare casa avea cel putin o pivnita sub casa. Specificul arhitectonic al caselor colonistilor germani inca este prezent in arhitectura caselor banatene din mediul rural. Eu insami am petrecut ani de-a randul sfarsiturile de saptamana intr-un sat din Banat, in casa socrilor mei, organizata intocmai acestei descrieri.
Contele Mercy a infiintat colonia italiana “Mercydorf” sau “satul lui Mercy” din satul Carani din judetul Timis. Satul a fost intemeiat de conte in anul 1717, fiind populat cu colonisti italieni care au lucrat impreuna cu mesteri francezi si germani la construirea conacului din sat. Palatul Mercy a fost ridicat in prima jumatate a sec 18 la cererea guvernatorului militar si civil al regiunii. In 1723, satul aparea pe hartile intocmite de administratia habsburgica sub numele de Kayran, iar in 1761 , in dreptul localitatii, era trecut pe harta “Karan oder Mercydorf” (satul lui Mercy). Azi i se mai spune si Mertisoara. Ansamblul initial era format din cladirea principala, anexele, grajdurile si o spectaculoasa gradina baroca. Conacul a fost asezat in panta, cu un parter semiingropar si un etaj cu functie reprezentativa. Ansamblul cladirii permite vizualizarea mai multor etape de constructie: prima – plecand de la un volum paralelipipedic, a primit in cea de-a doua etapa un al doilea volum cu caracter baroc care avea ca scop punerea in evidenta a intrarii si crearea unui spatiu de receptie a trasurilor. In acest mod, atat planul parterului, cat si cel al etajului au fost extinse pentru a deservi noilor cerinte sociale.  La sfarsitul sec 19 s-a restaurat partea exterioara a palatului in spiritul romantic la moda din perioada respectiva. Au fost inlocuite toate arcele in plin cintru cu arce frante. Ultima restaurare si ultimile modificari au fost facute in perioada comunista cand s-a intervenit brutal asupra compartimentarii interioare si asupra aspectului exterior. Astazi, cladirea se afla intr-o stare avansata de degradare. Despre vechea gradina baroca nu mai amintesc decat scarile ingropate intr-o vegetatie salbatica si prezenta unor arbori seculari de esenta rara.


Contele a avut si un castel de vanatoare, amplasat langa Padurea Verde, la iesirea din orasul Timisoara de astazi. Acesta a solicitat restaurarea unei case de vanatoare ridicata in timpul ocupatiei turcesti. Aceasta casa de vanatoare exista inca din perioada marii epidemii de ciuma (1738-39) in timpul careia au murit peste 1000 de locuitori din totalul de 6000 cat avea cetatea atunci. Aici au fost amenajate in vremea ciumei spitale, fapt confirmat de existenta osemintelor umane alaturi de  bani de argint cu efigia Sfintei Maria din 1503, monede cu emblema “Herrzog von Brandemburg, monede de argint din timpul domniei Imparatului Leopold (1658-1703), bani din bronz din timpul Imparatesei Maria Tereza si a Imparatului Franz Josef, arme si fragmente de arme. Forma initiala a cladirii era octogonala. Din fotografiile sec 19 iese in evidenta caracterul arhitectural turcesc. 
Cladirea era asezata in panta, in partea dinspre vale exista un parter destinat functiilor casnice, si etajul care pe partea estica era vazut ca parter, gasindu-se la acelasi nivel cu gradina amenajata in stil baroc. Pe fatada existau doua usi simetric dispuse fata de axul cladirii. Ulterior intrarea a fost modificata, adaugandu-i-se scari de piatra prinse cu piese metalice care dateaza din sec 18. Candva, aceasta curte era animata: oaspetii veneau si plecau, slujitorii se grabeau sa duca armasarii in grajduri si sa gareze trasurile, se organizau partide de vanatoare, se ingrijeau cainii, femeile gateau in bucatarie si trupe de soldati forfoteau in anexele gospodaresti. In 1763, pavilionul a fost renovat, data incrustata pe una dintre grinzile castelului. Aici a avut loc intalnirea dintre generalul Bem, conducatorul armatei revolutionarilor lui Kossuth, cu generalul Dembinski de la care a preluat comanda trupelor in 1849. La sfarsitul sec 18, castelul devenise loc de petreceri care era considerat cel mai vizitat loc de agrement al urbei. Intr-o monografie a Timisoarei din 1900 (Monografia scolii silvice din Timisoara” – Ladislau, Kocsis, Mihaela- Maria Kocsis, Mariana Eftimie) este mentionat faptul ca aici se afla un restaurant spatios care avea o sala de dans rotunda unde se dansa si se petrecea pana dimineata. Cand administratia cetatii a decis inchiderea portilor orasului la ora 9 seara, castelul a intrat in declin, deoarece se afla la o jumatate de ora de oras, iar petrecaretii trebuiau sa se intoarca tocmai atunci cand le era lumea mai draga.
Astazi, aici functioneaza Scoala profesionala de padurari. La usi si ferestre inca sunt gratii de fier nituite lucrate de mesterii austrieci, tirantii metalici care sprijina peretii pivnitei, fragmente din vitralii colorate, o roza a vanturilor cu initiale echivalente cuvintelor maghiare pentru punctele cardinale.
In semn de apreciere pentru tot ce a facut pentru Banat, timisorenii i-au ridicat o statuie amplasata pe aleea personalitatilor banatene din Parcul Central, amplasata langa statuia unui alt personaj de poveste, Printul Eugeniu de Savoya.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.