Ce are in comun William Faulkner cu Romania???

" Faptele si adevarul nu prea au legatura intre ele! " William Faulkner

Banuiesc ca foarte putini dintre voi sunt familiarizati cu sistemul de titularizare in invatamant. Un sistem greoi, lipsit de transparenta procedurala, alambicat, lipsit de rezultate notabile de vreme ce nu este deschis performantei adevarate. Un sistem in care statul are grija sa nu fie penetrat de cei care nu sunt obisnuiti cu sistemul: adica sa taca si sa accepte.
Astazi am sa va spun pe scurt povestea mea, in care nu eu voi fi personajul principal, ci statul si birocratia lui! Am terminat Liceul Pedagogic, sectia educatoare, intr-un oras de provincie din inima Baraganului. Am urmat facultatea de Litere din Bucuresti, m-am maritat cu un banatean si am intrat prin concurs, in '90, in minunatul sistem de invatamant romanesc. Cum fusesem repartizata ca profesor de limba si literatura romana intr-o comuna in imediata apropiere a Timisoarei si aveam copil mic, am ales sa ma titularizez ca educatoare pana cand fiica mea avea sa mearga la scoala. Au fost 4 ani grei: aveam prima grupa de prescolari careia ii predam in limba engleza, lucram numai de dimineata, iar cand ajungeam acasa aveam program de meditatii cu copii de la 5 ani pana la studentii straini care inca mai veneau atunci in Romania sa urmeze o facultate. Aveam 26 de ani, castigam bine, munceam pe branci si uitam sa traiesc! Cand fiica mea a terminat gradinita, eram satula de emotiile admiterilor: la liceu, la treapta, bacalaureat sau facultate. M-am oprit din iures, mi-am dat demisia si am schimbat directia: m-am dus in privat! Am avut un parcurs greu, dar deosebit de frumos, cu multe satisfactii profesionale, dar mai cu seama financiare. A venit criza, s-a ales praful! De 5 ani ma uit cum cifra de afaceri se tot duce in jos si nu se mai opreste, cum clientii reduc bugetele din ce in ce mai mult, pana dispar de tot. Intr-o zi ma intalnesc cu o fosta colega din tinerete si, din vorba in vorba, imi spune:
"Iti mai aduci aminte cand aveai grupa in engleza si ce lucruri minunate faceai cu copiii? Hai, vino, ia optionalele de engleza, 2 ore pe zi, de luni pana joi. Zici ca ai timp, mai faci un ban, mai cunosti oameni! Iar parintii ar fi multumiti. Stiu eu ce faceai la clasa."
Ma duc acasa si ma gandesc: sa ma intorc? Cum ar fi o revenire dupa 18 ani intr-un sistem care actiona de-atunci ca un veritabil pat al lui Procust? Firea mea rebela se razvratise odinioara.
"Dar eu niciodata nu am fost docila si cuminte!" ii spun eu. Stimata doamna se uita amuzata la mine si imi zice "Si la noi s-au mai schimbat lucrurile, vino sa vezi!"
" Lasa-ma sa ma gandesc si te sun!" am zis eu, incercand sa scap cumva. Cateva zile mai tarziu am sunat, din politete, sa refuz propunerea, parca nu m-as fi intors. Doamna de la capatul firului, directoare cu vechime, diplomata si versata in arta comunicarii, a dat-o cum a dat-o pana m-a convins macar de proba sa incerc.
"Remuneratia e OK, te platesc parintii, nu intri sub canoanele noastre profesionale! Esti colaborator." M-a pus dracul si m-am dus! Si trebuie sa recunosc si ca mi-a placut! Ma jucam invatandu-i lucruri care ii bucurau! Copiii s-au schimbat, parintii la fel, sistemul la fel! Am vazut cariera unei educatoare , cu experienta si un comportament absolut profesional, efectiv distrusa de rautatea unei profesoare care isi aducea copilul la acea grupa! A fost un razboi al presei si televiziunilor pentru o JOACA, prezentata ca un act condamnabil, demn de blamat in piata publica! Toata activitatea ei de zeci de ani s-a spulberat sub furia unei nebune, gradinita si-a aratat vulnerabilitatea si a incercat timid sa se apere. Cate lucruri frumoase au fost sterse dintr-un gest. Si mi-am dat seama de un lucru: pe ea nu o apara nimeni! Statul da drepturi copiilor, parintilor, dar nu si cadrelor didactice! In final, tot parintii, satui de razbunarea unei orgolioase infumurate, au facut front comun in jurul educatoarei si respectabila profesoara si-a luat copilul si-a plecat! Atunci a fost prima oara cand m-am gandit: ce lume nebuna! Ce cauti aici? Si-am facut greseala sa uit. Dupa cateva luni, ma gandesc: de ce nu m-as intoarce? E frumos ce fac, imi place sa ma joc cu ei invatandu-i lucruri noi, programul mi-ar permite sa ma ocup si de activitatile mele private! La jumatatea lunii aprilie s-a publicat programa si programul activitatilor premergatoare titularizarii: perioada de depunere de acte, sesiunea de activitati practice , sesiunea de exament care urma sa fie in 30 iulie. Adica cu TREI luni inainte, in conditiile in care fiecare cadru didactic interesat merge zilnic la lucru, are si o familie de intretinut. Ma gandesc la mine, este OK, nu e chiar imposibil! Si nu pot sa nu ma intreb de ce, totusi, ministerul publica programa cu atat de putin timp inaintea examenului. Poate unele chiar ar vrea sa invete si sa se prezinte onorabil! Ne mai intrebam de ce perceptia asupra cadrelor didactice este una deplorabila. Ministerul le ajuta sa dea prost, cat mai prost. Ma apuc si imi caut materialele, ma apuc de invatat. Intr-o saptamana deja ministerul a schimbat procedurile. A reinceput stress-ul. In jurul meu se depuneau dosare de transfer de la o gradinita la alta, se depuneau cereri pentru  prelungiri de activitate de catre cele care aveau anii de pensionare. Al meu era clar impotriva! Pentru el mai rau de-atat nu se putea. Pentru mine era CEVA ce inca nu stiam ce!  Ma gandeam ca mai am 11 ani pana la pensie, ca, daca nu-mi placea, plecam din nou si imi vedeam de drumul meu mai departe! Imi fac dosarul, ma duc sa il predau. Cand ajung la centrul de predare, coada mare. Intreb doamnele care asteptau:
"Cine este ultima?" Nici un raspuns pret de cateva secunde, pana cand cineva, aproape soptind, imi spune:
"Puteti intra!" Ma uit nedumerita, coada, frate, ca la painea pe cartela. Intru, ma duc in fata comsiei, predau dosarul, iar, in vreme ce o doamna imi verifica actele, alta imi spune:
 "Dvs sunteti de acord sa va inregistrez actele?" Mirata, ma uit la ea si ii raspund:
"De-aia am venit!"
"Dar sunteti la numarul 13!"
"Conteaza? Cred ca dau examen, nu??? Daca stiu sau nu, nu tine de numarul de la inscriere!" Naiva de mine!!!! Doamna care imi verificase dosarul pana atunci, ridica ochii spre mine si ma intreaba:
"Veniti din privat?"
"Da!"raspund eu. Cea de langa ea, imi adreseaza si ea o intrebare, aproape compatimitor:
"Dar de ce ati plecat din invatamant?" Ma uit la ele amandoua si spun:
"Stiu de ce am plecat, nu prea sunt sigura de ce ma intorc!"  Prima reia discutia:
"De ce te intorci ca educatoare si nu ca profesoara?"
"Ca vreau sa lucrez in continuare si in privat! La clasa n-am timp: teze, extemporale, corijente, meditatii..." Se uita direct in ochii mei si imi zice, fara intentii rele:
"Scoate diploma de facultate, nu ne intereseaza pentru titularizare, le duci tu la angajare, acum doar complica dosarul. Ai liceul pedagogic, vrei sa concurezi ca educatoare, nu ne zapaci". Scot fisele de inscriere, cererile, le refac , imi scot diploma cu studiile universitare si-l predau. Iau ei dosarul, eu ma urc in masina si plec, ajung acasa, parchez masina si suna telefonul!
"De la centrul de inscrieri suntem, nu e bun dosarul. In actul Dvs de transfer si in cartea de munca scrie institutoare, asta presupune studii superioare, iar la dosar nu avem acte doveditoare ca ati terminat o facultate. Veniti dvs luni cu ele sa refaceti dosarul".
Luni de dimineata ma duc, iarasi coada. Pe hol, trei doamne mai tinere, proaspat aterizate din Spania si Italia, vorbeau langa mine:
"Te-ai apucat sa inveti?"
 "Am invatat eu o limba straina in 2 luni ca sa iau interviul si sa ma angajez in Spania si nu invat aici in romana sa iau examenul!" Ma uit la ele si ma bucur. Taci ca se intorc acasa cu alta mentalitate, imi zic eu in gand, se schimba Romania! As!
Intru din nou, completez iar 8 pagini de cereri, bag diplomele la loc, ma fac iar cu studii superioare. A treia zi, suna din nou telefonul:
"Nu e bun dosarul, ne trebuie o adeverinta de la locurile de munca unde ati lucrat din care sa rezulte vechimea in invatamant!"
" Dar aveti copia cartii de munca la dosar!"
" Nu e suficient, trebuie si adeverinta care sa ateste vechimea in invatamant!"
" Dar gradinitele in care am lucrat la inceput sunt in alte judete si nu mai exista: casele de copii s-au desfiintat, la fel gradinitele cu program de 4 ore!"
" Nu stiu cum faceti, dar avem nevoie de adeverinta. Mergeti dvs la gradinita din Timisoara unde ati lucrat ultima data sa va dea adeverinta pentru toata perioada, inclusiv pentru celelalte locuri unde ati lucrat in invatamant". Merg, explic, fac copii, cereri, primesc adeverinta. O duc!
"E ok dosarul?"
 "Acum este bun!"
"Sigur?" intreb eu.
"Foarte sigur"
Miercuri suna din nou telefonul, a patra oara:
"Nu e bun dosarul! Va rog sa veniti la centru!"
"Acum ce mai are?"
"N-aveti restul de acte avizate conform cu originalul"
"Scrie pe fisa: acolo unde este cazul! Adica doar cele care lucreaza intr-o unitate de invatamant trebuie sa le avizeze in unitatea unde lucreaza. Eu vin din privat! Pentru cazurile de acest gen nu exista mentiuni"
"Veniti sa vi-l avizeze directoarea liceului nostru"
Joi de dimineata merg din nou. Intru la directoare, amabila, draguta, eu cu nervii intinsi la maximum. Zambeam, dar nu era zambetul meu. Mai mult ca sigur, credea ca sunt timida. De fapt eram turata si turbata! Rau! Ma gandeam: ce nebunie pentru o tampenie! Se uita la mine si imi zice: "Va intoarceti la dragostea dintai?" Dau din cap aprobator si ma gandesc: "Nici macar putin indragostita n-am fost vreodata!" Ma intorc sa duc dosarul, alta  ma ia in primire si imi spune aproape confidential ca dosarul a creat dispute. Este nevoie de profesori calificati la clasa , e plin sistemul de suplinitori necalificati si nimeni nu intelege de ce ma duc pe post de educatoare. Ca exista posibilitatea sa fiu obligata sa iau post de profesor! Ma zburlesc toata: "Ce drac de tara este asta? Nu ma intereseaza post de profesor! Eu lucrez in privat si nu am de gand sa renunt la statutul meu de liber profesionist! " Intreb:
"Adica nu conteaza ce vreau eu?"
"Pai conteaza in masura in care ce vreti dvs coincide cu nevoile inspectoratului!" Fac ochii cat cepele.
"Adica vreti sa spuneti ca pot sa ma duc in examen, sa il iau si sa fiu obligata sa refuz postul???Dar am drepturi. Traim intr-o tara democratica ! Nu ma poate obliga nimeni sa lucrez pe un post pe care nu il vreau!" Las din nou dosarul si plec ingandurata. Il sun pe-al meu, ii povestesc revoltata, iar el imi zice si mai suparat:
" O sa faci un drac! O sa iei examenul si te vor da afara cand o sa le spui tu ca ai drepturi si vrei alt post decat cel pe care ti-l dau ei!" Ma gandesc: logica bugetara! Alt minister, dar aceeasi presiune, aceeasi nebunie! Cum sa ma dea cineva afara inainte sa ma angajeze? Renunt sa mai inteleg. Ma duc din nou acasa. Vineri, in 17 mai, s-a incheiat perioada de inscrieri. Rsuflu usurata. Telefonul n-a mai sunat.  Pana ieri , adica marti, cand a sunat din nou:
"Nu e bun dosarul!" Am crezut ca explodez!
"De ce????????????????????????"urlu eu in telefon
"Nu tipati la mine! vine raspunsul de la celalalt capat al firului. Nu sunt eu de vina, eu repet ce spune inspectoratul! Aveti nevoie de fisa matricola de la liceu!"
"Am terminat liceul in '82, atunci nu se eliberau fise matricole! Sa intoarca pagina cu diploma de liceu si vede mediile pe fiecare an de studiu si notele de la examenul de bacalaureat! Asa era legea atunci!" 
"Irelevant! raspunde vocea.
"De ce?" intreb eu inca incercand din rasputeri sa cuprind cu mintea nebunia! 
"Nu aveti notele mentionate la disciplinele psiho-pedagogice! Trebuie sa dovediti competentele psiho-pedagigice."
"Pai dau un examen dupa ce trebuie sa trec de o proba practica, la clasa. In plus, aveti fisa matricola de la o diploma superioara, care tot pentru invatamant m-a pregatit si pe care am absolvit-o. Sunt materiile acolo cu notele: pedagogie, psihologie, practica pedagogica!"
"Irelevant. Notele respective atesta pregatirea dvs in invatamantul scolar, nu prescolar. Asta trebuie sa faceti pentru ca asa cere inspectoratul scolar!"
"Pai eu am terminat in Ialomita! Peste 3 zile se incheie validarea. Cand sa mai rezolv asta???"
"Sunati la ei, rugati sa v-o trimita, altfel nu se poate! Sau concurati pe post de profesor"
"NU vreau ca profesor!"urlu eu! Mintea imi alearga cu viteza luminii si spun aproape mecanic mai departe: "Dar in '90 am intrat in Timisoara tot prin concurs. Nu mi-a cerut nimeni fisa matricola. Sa gaseasca inspectoratul o rezolvare! M-a mai validat o data."
"Rezolvati dvs, va rog, cu foaia matricola. Eu v-am transmis mesajul lor!"
Sun disperata in Ialomita la liceu, alta voce: "Faceti Dvs o cerere in scris, inregistrati-o la secretariat si in termen de 30 de zile v-o dam personal! Asa prevede legea. "
"Sunt in Timisoara, la 750 de km, am nevoie de ea pana vineri , adica raspoimaine, cand se inchide perioada de validare!" "Nu se poate!"
Am inchis turbata telefonul si, tremurand, m-am gandit: Ce mama dracului faci tu, mai fraiero, cu viata ta???? Si-am renuntat! 

Ei bine, Romania l-a dovedit inclusiv pe Faulkner in materie de nebunie!

"Sfarsitul intelepciunii este acela sa visezi suficient de maret cat sa iti pierzi visul in goana dupa el!"  spunea odinioara Falukner. Cata dreptate avea. Oare se gandea la Romania????

Aveti grija, voi, cei care credeti ca tara asta merge in directia care trebuie!

Amurgul iubirilor pesimistului realist - Emil Cioran si Friedgard Thoma

Va mai amintiti celebrele citate din operele si interviurile lui Emil Cioran in care descrie singuratatea in termeni apocaliptici? Un nihilist melancolic, obsedat de problemele existentiale, autorul silogismelor amaraciunii, al tratatului de descompunere, care si-a scris opera stand cototat pe culmile propriei sale disperari? In pargul toamnei, logosul si-a schimbat verbul si s-a incarcat de emotie. Ce uimiti am fost cei care il iubeam si il citeam sa gasim in amurgul vietii un alt fel de context, liric, delicat, introvertit. Citatele de dragoste, venite din partea unui pesimist care vorbea despre tot ceea ce este lumesc in termenii unei realitati greu digerabile, ofereau emotie si invitau la meditatie:

"De chinurile iubirii te poţi scăpa' dizolvându-le în muzică. în felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte. Când pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locui chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii...Wagner - muzică a nesfârşitei neîmpliniri - se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi..., iar străzile se întâlnesc spre a-şi împărtăşi taine, ce nu sunt totuşi străine unui ochi întristat. Şi când azurul împânzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntâlneşte undeva cu cerul. Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei (...) Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decât obiecte: bune sau rele. Atât. Şi eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Câtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămâne tot materie... Şi cu toate acestea... într-o lume de mărăcini, parcă sunt o salcie ce-şi plânge crengile spre cer. Când mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima? Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide când sângele a orbit? Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărâmă în ţesuturi? Şi oasele spre cine urlă în văzduh şi văzduhul de ce-mi apasă mâhnirea grăbită înspre nimic? Şi ce chemare spre înec îmi împinge gândurile spre ape moarte? Dumnezeule! pe ce frânghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărâm trup şi suflet? Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şj le au, fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă? "În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil". 

Cioran avea atunci 70 de ani, iar muza sa, " blestemul sau indispensabil" cum avea sa o numeasca, jumatatea varstei lui si se numea Friedgard Thoma. Cititoare fidela a scrierilor sale, tanara nemtoaica, mama unui fiu de 10 ani, profesoara de franceza si doctoranda in filozofie, a facut greseala de a-i scrie scriitorului o scrisoare pe adresa editurii, contrariata de maniera in care Cioran  "scria obraznicii tonifiante, dar care n-aveau asupra mea nici un efect distructiv“. Surprinzator, Cioran i-a raspuns vreme de 10 ani. Si, cine nu crede in iubire, ar trebui sa aiba grija! Vorba englezilor: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa ti se-ndeplineasca! Dar, zic eu, mai bine ai avea grija si la ironia vietii, ca, de nu esti atent, iti face-n ciuda si-ti arata ca nu decizi intotdeauna ceea ce ti se intampla. Cioran avea o legatura veche cu Simone Boue care, desi neoficializata, era considerata ca un pseudo-mariaj. Asta nu l-a impiedicat pe Cioran, in perioada senecturii, sa se indragosteasca lulea de tanara aspiranta intr-ale spiritualitatii. Iata cateva dintre scrisorile pe care cei doi si le-au trimis in perioada 1981-1991:

"Draga Friedgard,
…M-am gandit la Dumneavoastra si la tot ce ar fi putut sa se intample in noapxea de joi…daca nu v-ati fi impotrivit. V-am auzit suspinand si plangand. Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri...Acum as vrea sa ma adun putin, mi-e frica de decepxii viitoare si de gelozia teribila. Imaginea inevitabila a convietuirii Dumneavoastra cu prietenul in timpul acelor blestemate zile de Pasti si dupa aceea, este mai mult decat pot suporta. Ca sa ma sustrag acestui chin trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si pe cat imi e posibil sa ma gandesc altfel la Dumneavoastra. …EMC"

"Lausanne/Ouchy, 12 mai, 1981
Chere Friedgard,
Va mai amintiti de plimbarea atat de apropiata pe marginea lacului ? Din cauza frigului, azi dimineata nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodata in viata nu am varsat atat de multe, fara cea mai mica posibilitate de a rade. Nu mai inteleg ce caut pe  lumea asta in care fericirea ma face si mai nefericit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit atat de importanta, incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evedez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua… Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atat din cauza Dumneavoastra ?…Tot ceea ce ma tine departe de Dumneavoastra e exil….Si totusi declinul meu datorita Dumneavoastra imi este necesar si nesperat.
Al Dumneavoastra Cioran"

"Koln, 14.05.1981, ora 16
Dragul, dragul meu calator,
Tocmai ati telefonat cu vocea Dumneavoastra  febrila, aspra si trista. Cum as putea sa ripostez la scrisoarea Dumneavoastra atat de coplesitoare din Lausanne-toate formularile frumoase palesc  in fata adevarului Dumneavoastra de pe malul lacului.Cercul se ingusteaza atat de mult, as vrea sa arunc totul in aer: sotia sau prietena Dumneavoastra care e cu ochii numai pe noi( si pentru mine a fost o lovitura sa aflu ca aveti o legatura atat de stransa): pe urma prietenul meu, Walter, de care trebuie sa ascund totul. As dori-ca sa-l citez pe Lenz-sa var lumea dupa soba, pentru ca totul e asa de mic, asa de stramt. Dar pana si cele doua zile intense cu Dumneavoastra mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastra mi-ati venit prea aproape… In cuvinte si scrisori ma simt mai acasa cu Dumneavoastra decat in gestica nonverbala a afectiunii.M-ati aruncat in imediatetea univoca a unei relatii fizice, cand eu voiam duplicitatea erotica a legaturii spirituale…
A Dumneavoastra, Friedgard"

Pe 26 mai 1981, Cioran ii raspundea:
"Am incercat-prin toate mijloacele-sa Va uit.Dar, vai, nu mi-a reusit.C"

 

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi...dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”. 

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele...”

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte...Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse...”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.

„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

"Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru într-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o ora în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am înteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra în toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata când v-am vorbit de o înclinatie perversa pe care mi-o stârneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut sa spun arzatoare".

"Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire si nefericire întâlnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani în sir cu sarcasm despre asemenea... lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit într-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia". Iar curând apoi: "Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens - fara Dumneavoastra".

” Intins pe covorul balcanez si plin de amintiri exacte, m-am lasat prada unor ganduri nebunesti (!) din care nici cvartetul lui Schumann n-a reusit sa ma smulga. Doar vocea Dumneavoastra a putut sa faca aceasta minune.Iata am si devenit un alt om – cel care a ras atat de mult impreuna cu Dumneavoastra in timpul acestei intamplari unice.Niciodata nu am prevazut ca in acest moment al existentei mele cineva ar fi putut sa joace un asemenea rol.Oboseala parea a-mi fi singura camarada.Ea chiar si este, dar, din fericire, ii faceti o concurenta periculoasa..Sunt vulnerabil si nimeni nu ma poate rani atat de usor ca Dumneavoastra.E de ajuns un cuvant.Indispozitia care a pus stapanire pe mine azi dupa masa a fost ingrozitoare.Mi-ati spus unele lucruri neplacute in cafeneaua aia blestemata – inaintea despartirii! Dar sa nu mai vorbim despre asta."

"Azi la trezire voluptatea de a-mi aminti.Si apoi, imediat vocea Dumneavoastra. De cand va cunosc cred in PROGRES – din cauza telefonului. Desi nu am devenit un adorator al mersului inainte, vreau sa spun ca nu as judeca niciodata un scriitor dupa ideile lui politice. Imi este indiferent daca Chateaubriand a fost reactionar sau nu, ma intereseaza femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, si apoi gracila Madame de Beaumond. Ultrapolitizarea spiritelor e o catastrofa fara egal. Mai bine diletantism decat ideologie, mai bine sa nu depinzi de nimic. Dar de ce nu sunt vizavi de Dumneavoastra un diletant?Ochii, ochii Dumneavoastra au facut din mine un fanatic. Ce dulce* cadere.
Al Dumneavoastra C.
*data viitoare am sa folosesc un adjectiv mai bun”

N-ar trebui sa ramaneti cu impresia ca viata lui ar fi fost una austera, pentru ca ar fi total neadevarat! Cioran a iubit femeile atat in generalitatea speciei, cat si in particularitatea formei gratioase, dar doar una i-a fost aproape mereu, indiferent de stare, de declaratie, de timp si moment: Simone Boue, o femeie frumoasa, desteapta, cu o cariera stralucita, cu venituri frumoase, care isi permitea sa intretina financiar si sa iubeasca in modul sau unic si devotat un filozof original. Nici macar tanara nemtoaica nu a avut indrazneala de a-si publica intreaga corespondenta cu Cioran pana cand Simon nu a plecat din aceasta viata. Opt dintre scrisorile lor nu le veti gasi in carte si nici in interviurile pe care aceasta le-a dat ulterior aparitiei cartii! O sentinta judecatoreasca spune ca , in cazul publicarii lor, Friedgard ar fi obligata sa plateasca mostenitorilor de drept ai lui Cioran o despagubire de 50.000 de euro! M-am intrebat: oare ce contin aceste scrisori??? Nu vom sti niciodata. Intimitatea , ca si curiozitatea, are pretul ei! Cioran intotdeauna si-a "adjudecat" rolul scriitorului singuratic, condamnat la o asceza autoimpusa, iar Simone a acceptat tacuta si ingaduitoare negarea prezentei sale in fata presei si a lumii intregi. Constienta de existenta altei femei in viata lui Cioran, Simone a acceptat sa isi intalneasca rivala si a avut curajul sa o placa. Gestul a marcat-o pe Friedgard care, din acel moment, n-a mai acceptat perpetuarea erotismului in relatia lor, obligandu-l pe filozof sa isi readuca sentimentele in limitele unei prietenii fara alte implicatii decat cele intelectuale. Cioran avea misterele sale, iar unul dintre ele era tocmai relatia lui cu Romania, tara pe care o iubea si o ura in egala masura. El a refuzat sa mai vorbeasca romaneste si si-a scris opera in franceza. Vorbea rareori despre simpatiile sale politice din tinerete si mai putin despre drumul pe care o apucase Romania.

Daca v-am starnit curiozitatea, va recomand sa cititi cartea  „Pentru nimic in lume. O iubire a lui Cioran“, in traducerea Norei Iuga, publicata in 2005 la editura Est. Desi Gabriel Liiceanu nu a fost de acord cu publicarea corespondentei lui Cioran cu tanara Friedgard, eu cred ca merita citita. Liiceanu respecta intimitatea unuia dintre cei mai iubiti scriitori romani si francezi, eu imi hranesc curiozitatea din operele si din viata lor privata. Decat articolele din Cancan, mai bine mai invatam ceva util! Spun eu!

Camil Petrescu si enigmatica doamna T

Femeia… Eterna poveste misterioasa pentru care barbatii sa dau de ceasul mortii sa o inteleaga. Si, cum niciodata nu reusesc, si-au gasit o ocupatie: sa o admire, in speranta ca, poate, din neatentie, cine stie?, se mai impiedica si cade. Poetul Tudor Arghezi, publica intr-o duminica din anul 1930 in Bilete de papagal: "Vezi, ca nu esti frumoasa ca o actrita, ca o cantareata, ca o femeie. Esti o bijuterie, albastra in lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale si cu vapseli imposibile in sangele dumitale, daca ai. Trebuie sa fii din sticla si azbest. Trebuie sa fi venit de prin minerale si o sa intrebam daca nu mirosi a platina sau a chihlimbar. Vezi, curata ca o scoica si iute ca o biciusca agera si zvelta, dumneata esti mai mult decat o actrita si personagiul dumitale tine dincolo de marginile unei piese de teatru, in care te pui sa joci ca intr-o fresca de biserica. Daca ai fi fost fata mea, te-as fi inchis intr-o vitrina si as fi pus langa dumneata icoana ierodiaconului Stefan si un ciubuc de lemn de cires. ti-as fi dat sa rontai margaritare si sa te adapi dintr-un flacon cu parfum de rasina". Asternea aceste cuvinte cu multa retinere si diplomatie de vreme ce colegii sai de breasla si de atente preocupari literare nu se sfiau sa fie mai directi si mai insistenti. Unii i-au facut declaratii, altii i-au dedicat opere dramatice. Mihail Sebastian a scris pentru ea “Jocul de-a vacanta”, iar Tudor Musatescu – Visul unei nopti de iarna. Criticii si presa au rasfatat-o in epitete si metafore, in cuvinte rasucite, atent mestesugite. Camil Petrescu i-a citit din opere, in vreme ce Rebreanu a infruntat la scena deschisa protestul unui grup de antisemiti ce o huiduiau la o premiera.

Dar cine era muza, probabil va-ntrebati! Era actrita Leny Caler, una dintre tinerele admirate si ravnite din Bucurestiul anilor ’20 - ’30 si care avea sa paraseasca Romania 20 de ani mai tarziu, plecand definitiv la Berlin. Frumoasa diva avea atunci 26 de ani, iar frumusetea ei cuminte si copilaroasa starnea admiratia barbatilor si femeilor deopotriva. Nu intelegeam ce avea special aceasta tanara pana cand am citit relatari ale unor intamplari in care eroinele erau adevaratele dive ale teatrului romanesc de atunci, printre care si Elvira Popescu care a desemnat-o sa o inlocuiasca in spectacolele in perioada cat a fost plecata la Paris. Povestea ei am descoperit-o si citit-o intr-o carte luata de pe rafturile unei librarii ambulante din centrul Timisoarei. Se numeste “Artistul si oglinda”, publicata la Editura Dalsi in 2002. Faimoasa Leny , poreclita “Calaruta”, alintata cu “caraghioasa mica”, isi interpreta rolurile cu candoare si prospetime, roluri fara pretentii, bucurandu-se de fiecare personaj interpretat si de fiecare spectacol ca de ultima oportunitate. Nascuta intr-un mediu modest, copilaria si-a parcurs-o prin repetate plecari de-acasa, lucrand in spitalele armatei sau jucand rolul orfanei in cautarea unor parinti adoptivi milostivi si reveniri sporadice la scoala. La 12 ani cutreiera targurile din provinciile prafuite cantand alaturi de o trupa ambulanta. Acesta a fost momentul decisiv, caci fiecare pas o aducea mai aproape de capitata unde rol cu rol cucerea tot mai multe ropote de aplauze. Leny a avut o singura dragoste in viata, iar numele lui a fost Scarlat Froda cu care avea sa se marite si sa-i stea alaturi vreme de 40 de ani. Criticul Scarlat Froda era un barbat cu avere, conducea o gazeta si avea un viitor. Dar pana la aceasta casatorie, viata ei a avut un alt parcurs.

Se zice ca intre frumoasa actrita, aflata in perioada de lansare, si scriitorul Camil Petrescu s-ar fi consumat o poveste de amor. Scriitorul ar fi vazut-o intr-un spectacol si-ar fi scris un articol laudativ. Leny avea sa rememoreze momentul intalnirii lor ulterioare: "Eram emotionata, curioasa foc sa cunosc un ziarist, poet si romancier, primul care a scris intr-un ziar despre mine. Mare mi-a fost uimirea cand am vazut in fata mea un tinerel, mic de statura, dar bine legat, proportionat, cu par blond-saten, cu o frunte inalta, putin bombata, cu sprancene bine marcate, de sub care ma priveau doi ochi de un albastru neverosimil, ca de margea, nu prea mari, dar vii, inteligenti. Ma privea zambind copilareste, dulce. Am zîmbit si eu, incantata ca aveam in fata mea un barbat care parea atat de tanar, nu un scriitor cu aer grav, a carui seriozitate m-ar fi inghetat. Ne-am placut si ne-am simtit bine impreuna din primul moment". Camil a iubit-o si a slefuit-o incercand sa o transforme intr-o doamna: "Venea mereu cu cate o carte noua, imi cerea sa-i explic ce-am inteles din cartea precedenta. Era un examen destul de greu pentru mine, care nu intotdeauna intelegeam ce citeam. Camil imi dadea, cu rabdare, explicatii, ma invata sa gandesc si sa inteleg sensurile mai adanci ale lecturii. Cand reuseam, ma lauda, dar cand mergea mai greu se infuria si-mi spunea uneori vorbe grele, jignitoare. Era un profesor destul de sever, dar nu ma suparam pe el, ştiam ca are dreptate. Indiscutabil, cei doi au avut o relatie amoroasa de vreme ce tot ea povestea un eveniment petrecut in Mangalia, unde mersese impreuna cu acesta. In timp ce stateau la masa impreuna cu un avocat, Leny gusta din prajitura acestuia, fapt care l-a enervat atat de tare pe scriitor, incat acesta s-a ridicat de la masa si a plecat imediat la Bucuresti. “Dupa una din certurile noastre, pentru a sterge cuvintele jignitoare, aspre, pe care mi le spusese, mi-a trimis un buchet de flori. Din pacate, eu nu eram acasa, nu era nimeni ca sa le primeasca. Mi-a scris a doua zi: «Florile intoarse din drumul lor spre tine au inflorit la mine, sub privirile mele triste...»". Al doilea episod este mult mai elocvent de vreme ce tanara relata despre crizele de gelozie ale scriitorului astfel: "era atat de suspicios in gelozia si in mandria lui, incat a stat o data o noapte intreaga in fata usii mele inchise, banuindu-ma ca sunt acasa si nu vreau sa deschid. Eu dormisem la o colega bolnava si am ramas stupefiata cand l-am gasit dimineata asteptandu-ma pe treptele din fata casei, palid si obosit".

Pentru cine a citit memoriile celor doi nu este greu sa o recunoasca pe Leny in toate personajele feminine camilpetresciene. O regasim si in vulgara si infidela Emilia, dar si in rolul delicat, aproape liric, al doamnei T. Descrierea ultimului personaj este izbitor de asemanator putinelor imagini care au rezistat vremii. Dar la fel de elocventa este asemanarea cu Emilia, daca plasam personajul in vartejul geloziilor furtunoase ale autorului. Cand a decis sa se marite cu Froda, Camil Petrescu a fost dezamagit: "Femeia aceasta mi-a dat halucinatia unei desavarsiri. Aceasta halucinatie n-o pot rupe din mine, fara sa rup si fire de carne (…) ea are tot dreptul. Si pe urma trebuie sa fiu rezonabil. Ceilalti – si ei schimbati cu randul – au bani...".

Leny era modesta, isi iubea pianul, cartile, patefonul si placile, rochiile si palariile, dar si mai mult isi pretuia amintirile, scrisorile de dragoste de la toti cei care o curtasera si oftasera in tacere gandindu-se la ea. In timpul razboiului din 1944, cand casa unde isi avea locuinta a fost bombardata, Mihail Sebastian a insotit-o, scormonind prin muntii de moloz, in speranta ca isi va gasi lucrurile dragi. Vantul umfla o parte dintre scrisorile ei in vant, iar trecatorii curiosi le citeau in graba mirati. Se simtea goala, expusa curiozitatii celor care ii scormoneau prin iubirile ei tacute. Este evident faptul ca Leny a fost atrasa de Camil Petrescu, mai mare cu 10 ani decat ea, dar nu l-a placut in acelasi mod pe Mihail Sebastian.

Ii placea cum scria, dar tanarul cu 3 ani mai mic decat ea nu o atragea. In plus, era deja femeie maritata. "In entuziasmul si in graba tineretii mele, n-aveam dorinta mai vie decat sa cunosc, cat mai curand, autorul al carui scris mă fermeca, ma tulbura chiar. Si, intr-o buna zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsa si – de ce sa nu marturisesc – chiar putin dezamagita cand l-am vazut. Nu-mi venea sa cred ca tanarul din fata mea, timid, stangaci, cu o infatiaare insignifianta, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care ma incantasera. N-aveam atunci de unde sa stiu ca Sebastian, timid din fire, era si mai intimidat de prezenta mea. Ma vazuse pe scena si aveam pentru el – ca pentru orice tanar spectator – mirajul actritei de succes pe care o admirasera". Acesta a iubit-o nebuneste si nu s-a sfiit sa noteze: "Aveam aseara, plecand de la Leni, sentimentul ca, daca m-as sinucide in chiar noaptea aceea, as face-o impacat, aproape cu voie-buna... N-am să-i pot explica niciodata cat de mult inseamna – sau putea sa insemne – ea pentru mine. Si nici eu nu-mi dau seama daca o iubesc cu un mare amor sau cu ultimele mele rezistente de viata". Complicat este amorul, mai cu seama cand il traiesc altii!

Biografie:

http://www.revistavip.net/Arhiva_RevistaVIP/Cine-i_in_patul_lui_Camil_Petrescu_/48/606/Pagina1/;
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/camil-petrescu-trofeu-al-frumoaselor-vanitoase-517330.html;
http://qmagazine.ro/life-style/iubiri-de-scriitor-2/;
http://www.revistavip.net/Arhiva_RevistaVIP/Cine-i_in_patul_lui_Camil_Petrescu_/48/606/Pagina1/

Ma gandeam...

In cafeaua de dimineata, uitata bauta pe jumatate pe pervaz, a cazut tacuta o floare ofilita de magnolie! Petalele albe trasparente s-au colorat in cremuri ciocolatii si m-am gandit , asa - ntr-o doara, ce-ar fi sa le las sa-si planga tacerea in melancolii? Cand m-am intors acasa, floarea isi intinsese petalele peste luciul parfumat odinioara si se odihnea deja in soarele ce se juca printre pelale, rasfirandu-le, tacut. Aromele se-armonizasera cuminti: in tonuri de cald, de apa colorata si petale ofilite. Era un univers acolo si m-am abtinut sa-l beau!

"Ţi-aş spune ceva, despre noi, despre zăpada de-afară, despre dragostea mea. Ti-aş spune ceva, orice, numai să nu crească iarba tăcerii între noi. Ţi-aş spune ceva, ce-ai ştiut, sau ce ştiu, dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu."
(Octavian Paler - Definitia unui strigat)

Privighetoarea Banatului - Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes

  

Ascuns in Banat, in judetul Caras Severin, nu departe de Berzovia, se afla satul Ghertenis. Initial am fost tare curioasa sa aflu mai multe despre coancul aflat intr-o stare avansata de degradare din acest loc uitat de lume, dar am dat peste o poveste absolut spectaculoasa. Alta decat cea a ruinei incarcata de o istorie uitata de vreme, de care nimeni nu isi mai aminteste nimic. Nici nume, nici intamplari.

Acest sat a fost locul de nastere al "Privighetorii Banatului", nimeni alta decat Kornélia Julianna Klára Hollósy de Gertenyes, nascuta Korbuly la Ghertenis in ziua de 13 aprilie 1827. Aceasta a fost una dintre cele mai renumite cantarete de opera din Regatul Ungariei. Provenea dintr-o familie de armeni din Ghertenis, tatal ei fiind Korbuly Bogdan, iar mama, Maria Magdalena Csausz. Aceasta provenea dintr-o familie de profesori si sustinea cultura locala, donand sume importante teatrelor din zona. Ei au avut impreuna, in cei 20 de ani de casnicie, 5 baieti si 6 fete. La nasterea Kornéliei Clara Juliana in data de 13 aprilie 1827, Maria a murit, lasandu-si sotul vaduv si cu casa plina de copii. Kornélia a fost cel de-al 11-lea copil al familiei Korbuly. Bogdán Korbuly, tatal Kornéliei, s-a recasatorit cu Rebecca Lászlóffy, armeanca si ea de loc din Ghertenis. In 1832, familia a fost innobilata de catre Francis I cu numele de Hollósy „de Gertenyes”, intrand astfel in randul nobilimii maghiare. O data cu ascensiunea lor sociala, viata familiei s-a schimbat, iar Kornelia a beneficiat de o educatie aleasa: la 11 ani tatal ei a dat-o la scoala Ordinului Calugaritelor de Notre Dame de la Timisoara unde fata a fost remarcat la orele de pian si lectiile vocale de catre tenorul emerit Zimmermann de la Opera din Viena, care a lucrat intens cu ea si care a insistat pe langa tatal ei ca aceasta sa urmeze studii de specialitate. Tatal isi dorea ca fiica lui sa faca un mariaj bun, nicidecum sa devina o artista, deoarece interpretii aveau o viata libertina care contravenea regulilor aristocratice. La 15 ani, Kornelia si-a finalizat studiile in muzica si a dorit sa si le desavarseasca in strainatate, la Viena, iar tatal a fost de acord sa i le acopere dintr-o mostenire pe cale materna. Ea a fost insotita de catre fratele ei vitreg, Antal Szabo.

La Viena a fost pregatita de catre Matteo Salvini, cel care avea sa devina mai tarziu directorul Operei Imperiale. In toamna anului 1843 , Kornelia a plecat la Milano unde si-a continuat studiile timp de 2 ani cu profesorul Francesco Lamperti, studii finalizate cu un succes fulminant, in fata unei comisii extrem de exigente. A evoluat pe scenele operelor din Corfu unde interpreteaza Verdi, Torino, Bucuresti, Timisoara, Budapesta, Viena, Varsovia. A fost numita directorul Operei Imperiale din Viena. Ea a cantat frecvent atat pentru Opera din Budapesta, cat si pentru Opera din Viena. Kornelia s-a casatorit din dragoste cu Joseph Lonovics din familia nobiliara Lonovics de Krivina. Familia lui daduse o armata de avocati straluciti si detinea mari proprietati de terenuri. Nunta lor a avut loc in data de 21 aprilie 1852 la Arad, iar ulterior s-au stabilit la Jager, in Slovacia de acum. Dupa moartea socrului ei, tinerii s-au mutat la Viena. Deja primul lor nascut, Francis, venise pe lume in 1853, iar la putin timp avea sa fie urmat de Gyula, care avea sa moara de tanar. Cuplul s-a mutat in 1855 la Budapesta unde si-au cumparat o locuinta in Piata Universitatii Wenckheim, situata la etajul 2. Le-au trecut pragul salonului: Lajosné Batthyány impreuna cu fiica lui cea mica, Ilona Batthyány, Orczy Tekla, Joseph Ürményi, contele Almasy George, Gideon Festetics Leo, George Karolyi, Szapáry Anthony, ministrul de Finanțe Szapáry Julius, Baronii József Eötvös si Podmaniczky Frederick, actorul Kálmán Markovits Ilka, cantareata de opera dramatica Laborfalvi Rose, Ferenc Liszt si compozitorii Ferenc Erkel si Charles Huber.

In 1862, artista si-a sustinut concertul de adio pe scena aceluiasi Teatru National din Budapesta unde fusese ovationata si iubita atatia ani la rand, dar a continuat sa participe la numeroase spectacole caritabile.

Dupa retragerea ei din viata publica s-a mutat la Dombegyház in Ungaria de astazi, unde familia a cumparat de la familia nobiliara Marczibányi de Puchó mosia si castelul din localitate. A decedat la 10 aprilie 1890 in urma complicatiilor unei gripe si a fost inmormantata in cripta familiei.

Bibliografie:

http://hu.wikipedia.org;

http://bfl.archivportal.hu

Paste fericit celor de rit ortodox!

Liviu Rebreanu - o iubire in fapte si cuvinte

In preajma acestei sarbatori nascuta din iubirea pentru oameni, m-am gandit: ce-as putea sa va daruiesc? Ceva care sa dea speranta tinerilor si caldura celor parguiti,  sa trezeasca nostalgii tarzii celor copti si sceptici din fire. Si-am cautat atunci o poveste adevarata care sa intareasca ideea ca dragostea exista dincolo de definitii si supozitii, ca este o minune care se arata celui rabdator si atent, celui care merita si pretuieste, care stie sa iubeasca inainte sa primeasca. Si-am gasit o iubire care sa se prezinte prin fapte, dar si prin cuvinte potrivite.  Si cine credeti voi ca este exemplul meu literar care a avut sansa si binecuvantarea unei astfel de iubiri? 

Din asperitatea cuvintelor si situatiilor cam greu sa ghiciti, dar sa stiti ca in spatele scenei, in viata privata, Liviu Rebreanu a avut o viata la care altii doar viseaza si deseneaza cu incapatanarea visatorilor incorigibili, fara sa o intrezareasca niciodata. Dumnezeu nu ti le da niciodata pe toate si, oricat de mult ti-ai dori din ceea ce au altii si tu nu, sa stiti ca eu cred ca nu poti sa ai nimic pe alese, ci doar la pachet. De ce spun asta? Pentru ca tineretea lui Liviu Rebreanu a fost una greu incercata. A fost primul nascut al invatatorului Vasile si al Ludovicai Rebreanu , din cei 14 cati au avut impreuna si din care nu au supravietuit decat 6. Tatal sau si-a dorit pentru feciorul lui sa ajunga la fel de cunoscut si talentat ca si George Cosbuc. Eu zic ca a tras lozul castigator, ca asteptarile lui au fost modeste comparativ cu realizarile fiului. Desi a incercat sa isi construiasca in tinerete o cariera militara, sufletul sau spunea altceva: vroia sa devina scriitor.Liviu Rebreanu si-a cunoscut viitoarea sotie in anul 1911, la Craiova, unde venise pe postul de secretar literar la Teatrul National, condus atunci de scriitorul Emil Garleanu. Tot in acelasi an a fost angajata actrita Stefania Radulescu, cea care avea sa devina sotia si iubita lui pana la moarte. 

Scriitorul i-a urmarit evolutia in primul ei spectacol, “Rapsozii” de Victor Eftimiu, iar acel moment se pare ca a declansat pasiunea care avea sa se mentina vie pe toata durata casniciei lor. La sfarsitul anului, Rebreanu a cerut-o de nevasta, iar cei doi s-au cununat in mai 1912, la Craiova. 

La cateva luni dupa cununia lor, teatrul din Banie avea sa ii rezilieze lui Fanny contractul, iar cei doi tineri au plecat la Bucuresti unde au inchiriat o locuinta modesta in Calea Grivitei 153. Dar o perioada mai indelungata aveau sa locuiasca pe strada Primaverii, actuala Mendeleev. „Era în 1919 – isi amintea Tudor Vianu – mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi găsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova, pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţă dărîmată de atunci, la doi paşi de casa tot atît de modestă unde se sfîrşise Luchian1. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămîneau luminate tot timpul nopţii. Mă întorceam tîrziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci a cincea, a şasea oară romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua pînă la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cînd în cînd cu răcorirea frunţii înfierbîntate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută.“ Aici au rodit “semintele” romanelor “Ion” si “Pădurea spînzuraţilor”. Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti a fost acela care a ajutat-o pe Fanny sa se angajeze la Teatrul National din capitala, iar Rebreanu a inceput sa scrie in diferite ziare si reviste. O data cu publicarea romanelor “Ion” si “Padurea spanzuratilor” in preajma anului 1920, viata lui Rebreanu a inceput sa se schimbe in bine si sa se impuna ca scriitorul modern, creatorul romanului realist si psihologic. In 1928, a fost numit director al Teatrului National din capitala, dar acest statut atragea atentia tinerelor artiste interesate de rolurile principale si starnea gelozia sotiei sale care n-a ezitat sa-i tranteasca o umbrela in cap actritei Puia Ionescu. Nu si-a inselat niciodata sotia si a iubit-o de cum a vazut-o: “ Te iubesc pentru ca te iubesc si nimic mai mult...” , “...pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna! Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”. Fanny a fost actrita cu potential, dar l-a iubit atat de mult pe Rebreanu, incat a renuntat la cariera ei artistica si s-a dedicat integral familiei. Tocmai aceasta dovada de iubire s-a intors inzecit inapoi, pentru ca, pentru Rebreanu, iubirea insemna la nivelul faptelor si actiunilor conjugale mai mult decat o simpla declaratie in cuvinte amagitoare: ,, ... iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. Tot ce nu e supunere şi devotament, nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci deci când e prea târziu…” Ea mai fusese maritata inainte si avea o fiica, pe Puia Florica, pe care Rebreanu a infiat-o si pe care a crescut-o si iubit-o ca un parinte adevarat. 

Cei doi s-au stabilit la Valea Mare din Arges unde si-au cumparat prima lor casa, lasand Transilvania amintirilor si scrierilor sale. Aici cei doi si-au cladit caminul impreuna, in mijlocul livezilor cu pomi fructiferi. Rebreanu a fost unul dintre putinii scriitori ai vremii care a castigat bine din scris. Isi renovase casa dupa exigentele vremii, editurile plateau in avans pentru editarea romanelor sale si lansau oferte tentante pentru excusivitate. Romanele sale au fost premiate si chiar a fost propus candidat pentru Premiul Nobel. Scriitorul deja burghez, preocupat de prestanta sa fizica, a fost primul scriitor roman care a avut primul sau automobil personal. De fapt, Rebreanu a avut doua: un Chevrollet rosu pana in 1930, iar mai apoi, un Dodge. Dincolo de succesul sau literar si social, de faptul ca a fost un scriitor apreciat si curtat, Rebreanu nu a avut prieteni. Si-a dat seama ca statutul sau social si financiar l-a plasat in centrul discordiei, in amalgamul de interese: “Am o sumedenie atît de mare de dusmani, cum nici nu-mi dau seama. în realitate as putea zice că n-am decît dusmani si toti numai din pricină că am ajuns într-o situatie morală si materială atît de înaltă, încît îi supără pe toti... Nu-i de făcut nimic. Ar trebui să nu mai scriu, să nu mai am nici un succes, ca să multumesc pe amicii mei. Plăcerea asta însă mi-e imposibil să le-o fac.” Iubirea lui pentru Fanny avea sa se stinga o data cu moartea lui. Chiar si dincolo de trecerea lui in nefiinta, declaratiile lui cu privire la sentimentele lui pentru Fanny fac inca femeile sa viseze la o dragoste aproape imposibila: “Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea. Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat. Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea. Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor. O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa… Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.” Liviu Rebreanu a murit la 01 septembrie 1944, iar Fanny, in 1976. 

Fiica lor le-a onorat memoria, transformandu-si apartamentul din Bucuresti, cumparat de scriitor pe vremea cand tanara domnisoara era crainica la Radiodifuziunea Romana, in muzeu. A raspuns astfel iubirii pe care Rebreanu i-a aratat-o constant pe toata durata vietii sale, dedicandu-i schita “Bobi” si romanul “Craisorul”.

“Marine, tu esti cel mai iubit dintre pamanteni!"

Ma gandeam zilele astea la un articol pe care l-am citit in studentie la cateva luni de la moartea lui Marin Preda. Cineva povestea in mod metaforic, dar cu vadite trimiteri mistice, faptul ca spiritul lui Preda inca bantuie locul unde prefera sa scrie de la Mogosoaia. Am cautat articolul, dar fiind din perioada comunista, probabil ca nimeni nu s-a invrednicit sa il posteze pe net. Cred ca a fost publicat in Romania literara. Ca si cum gandurile ar veni la pachet, mi-am amintit de toata nebunia ce invaluia viata sa privata si cariera sa de scriitor extraordinar, cat de fascinata am citit prima data in timpul studentiei despre prima sa casnicie cu Aurora Cornu. Nu se putea vorbi in gura mare despre asta, pentru ca prima lui sotie plecase in 1965 in Franta la Bienala internationala de poezie de la Knokk-le Zoote si uitase sa se mai intoarca. Aurora a fost prima lui sotie si i-a stat alaturi doar 5 ani, intre 1954 si 1959. Cand a cunoscut-o, el avea 32 de ani, iar ea 20. El era un tip uratel, morocanos, cu mare har literar, in vreme ce ea era o poeta tanara, frumoasa, desteapta si plina de personalitate. Si cum spiritelor tari le trebuie o perioada de acomodare si acceptare, nici macar nu s-au placut la inceput. Se cunoscusera in cantina Uniunii Scriitorilor unde ironia a fost prima forma de comunicare intre cei doi, iar ingnorarea o forma de toleranta reciproca. Dar asta era provocarea care avea sa le marcheze fiecaruia destinul. S-au reintalnit pe malul marii, intr-una dintre vilele Uniunii Scriitorilor din statiunea Vasile Roaita, Eforie Sud de acum. Destinul lor literar se incapatana sa ii aduca impreuna provocandu-le intalniri neasteptate. Aurora ocupase camera rezervata de Marin Preda, iar destinul le arunca din nou manusa unei conversatii in aceleasi note ironice: << “Pastrati-o dumneavoastra, tovarasa Cornu”. Eu sunt rapidă când plec dintr-un loc, am început să-mi adun lucrurile și el ședea în pragul ușii și se uita fascinat la mine, de acolo i s-a tras, bănuiesc. Ce i s-a tras? O noapte de nesomn și dragostea mărturisită prin intermediului primei scrisori de dragoste: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspirațiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puțin înghețat, categoric şi fără ascunzișuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri”>>. Si timpul s-a turtit intre cei doi, spargandu-se in clipe unice. Poate de teama unui refuz, poate din simpla exersare a schimbului de ironii lascive, poate de teama unei grabe inexplicabile inclusiv pentru sine, Marin Preda avea sa o ceara de nevasta chiar de-a doua zi. Tot Aurora povesteste acest episod intr-o maniera naturala, aproape ludica, relatand cum scriitorul i-a cerut sa ii cumpere o limonada. I-a cumparat-o, gandindu-se ca “poate n-are bani la el”, spunandu-i “Uite-așa se compromite o femeie”. Preda i-a raspuns fara sa stea prea mult pe ganduri: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”. Si chiar s-au casatorit in anul 1955. Aurora il alinta si ii spunea: “Marine, tu esti cel mai iubit dintre pamanteni!”, iar forma ei de alint avea sa nasca peste arcul timpului ideea unuia dintre cele mai bune romane ale literaturii romane. Preda a iubit-o cu forta unui taifun, iar harul lui literar il strivea pe al ei: “Traiul cu Marin Preda implica o tensiune foarte mare de care nu-ți dai seama. Un scriitor e ca o uzină energetică și mai rău, e ca un aspirator și utilizează tot.” (…)”Era o presiune enormă să stai în preajma lui Preda. O presiune pe care eu am resimțit-o. Marin trăia cu femeile în sensul că, desfășurând mult farmec, le aducea un univers care era extrem de covârșitor. Îți trebuia o presiune egală să reziști la fenomenul Preda.”(…)“El scria, eu dormeam. Mă trezea din somn să-mi citească o frază, eu urlam, ne certam.”(…) “Am ținut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalității mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă și foarte puternică.” Tensiunile dintre cei doi aveau sa se acutizeze atat de tare, incat Aurora a decis sa il paraseasca la fel de brusc asa cum intrase in viata lui: fara risipa de fapte si cuvinte. La inceputurile legaturii lor, ea ii spusese mai in gluma, mai in serios, cum se spun de regula lucrurile delicate intr-o relatie: ca atunci cand va dori sa plece, el va trebui sa invete sa o retina. De teama acestei afirmatii, Aurora ii lasase un bilet pe masa din bucatarie in care ii spunea: “Cheile sunt în casa de bani, mult noroc. Aurora” si-a plecat la Sinaia. Cateva zile mai tarziu, el s-a dus dupa ea, si-au trait “cele mai sublime săptămâni de despărțire pe care le putea visa”, dar de intors, tot singur s-a intors. A trebuit sa o lase sa plece, constient ca a fost iubirea vietii lui. Scriitorul avea sa noteze in jurnalul personal cu privire la acest moment: „Fapt este ca iubita mea Aurora imi da de rezolvat o noua obsesie - fiinta ei -, dupa ce abia reusisem sa mai scap de obsesia propriei mele fiinte. „Te cureti de toate”, s-a justificat ea, ceea ce, la o adica, n-ar fi rau daca lucrurile nu s-ar agrava unele pe altele: boala de amor cu oboseala psihica. (…) Daca Aurora vrea sa se desparta, eu trebuie negresit sa ma vindec de dragostea pentru ea, si numai timpul ma poate ajuta. Sa ma vindec de tot insa nu vreau si nu pot sa concep, ci doar atat cat sa-i pot reda libertatea si trai fara ea”. Scrisorile lui Marin Preda catre Aurora Cornu sunt dovada acestei pasiuni si au fost publicate la Editura Albatros acum cativa ani in urma. Stabilita la Paris, Aurora a colaborat cu Monica Lovinescu in cadrul emisiunii literare difuzate pe postul “Romania Libera”, a fost distribuita in rolul principal din filmul lui Eric Rohmer, “Genunchiul Clarei”, a produs filmul “Bilocation” premiat la Psyhic Film Festival New York-Montreal, s-a casatorit cu inginerul de sunet la Jurnalul televizat francez, Aurel Cornea. “…literatura a fost singura lui femeie, singura care nu l-a înşelat… În plus, el dorea să împartă soarta cu poporul lui şi a avut dreptate, ţara lui l-a recompensat foarte bine. Au simţit că e omul lor. Pe când eu sunt o călătoare…”, avea sa declare intr-un interviu taziu Aurora despre Marin Preda. Dupa ce capitolul Aurora Cornu a fost inchis, scriitorul a mai avut inca doua mariaje: unul cu Eta Wexler, critic literar de origine evreiasca care si ea avea sa paraseasca tara dupa divort, iar cel de-al treilea cu Elena Preda, cea care i-a si daruit doi fii: Nicolae si Alexandru si care i-a ramas alaturi pana la moartea lui. Dar viata amoroasa a prozatorului a avut mai multe momente de rascruce. Unul dintre acestea a fost o alta poeta, Nina Cassian, pe care ar fi cunoscut-o in perioada primei lui casnicii. Inca nu imi este foarte clar care a fost rolul pe care aceasta l-a jucat in viata lui, dar marturiile ei il indica drept barbatul care i-a marcat ei viata si creatia. Desi un talent incontestabil, ca femeie, Nina Casian n-a fost niciodata o frumusete, dar era cunoscuta drept o devoratoare de barbati. Probabil ca pentru Marin Preda a fost o aventura consumata in mai multe reprize de amor, de vreme ce Nina Cassian i-a descris atat de acid pe cei doi soti in cartea sa “Memoria ca zestre”: “În Marin, coexistau sublimul şi josnicia, puritatea şi sordidul, forţa şi neputinţa, cu demarcaţii mai nete decît am cunoscut la alţii. (…) Meschinărie, ciudă sterilă, parvenitism – au ieşit din Marin ca nişte păianjeni şi au început să-i circule prin viaţă“, iar despre sotia lui afirma ca: “Aurora Cornu e o fată înaltă, brună, turburător de frumoasă, cu cearcăne viorii sub ochii irezistibili, cu membre lungi, dolente, personalitate fizică insinuantă, cu o anumită morgă, cu un anumit mister, paralel cu detalii proaspete, fruste (roşeşte foarte uşor), cu o simplitate afectată alteori. La prima vedere, te solicită prin ceea ce pare a fi extrema ei sensibilitate, candoarea şi un gen de grosolănie nu lipsită de spirit care te face să-i acorzi credit. Curînd, prezenţa ei se precizează, devine vorace şi ameninţătoare. Are un rîs cu dinţi mărunţi şi gingii aparente care, foarte rar, reuşeşte să pară o garoafă albă, proaspătă în ovalul umbros al feţei, dar, mult mai des, aminteşte de indiscreţia avidă a unei rozătoare uriaşe. La fatala ei frumuseţe de plantă mare şi grea, se adaugă un creier atent, mimetic şi o undă de talent poetic bine hrănit cu ambiţii. Orgoliul uriaş («două genii nu încap într-o casă», obişnuia să spună), acut, egolatria tiranică. Dar peste toate astea farmec, farmecul unei distincţii vestimentare suprapuse pe gesturi needucate, farmec şi, poate, fascinaţie: fascinaţia răutăţii! Aliajul de egoism, calcul, ambiţie monstruoasã şi poftã de distrugere se exercitã la Aurora pe planul vieţii publice şi private cu eficacitatea violenţei consecvente (...) Pentru Aurora, Marin reprezenta, pe lîngã o personalitate ameţitoare prin adîncime şi originalitate, scriitorul genial şi reputat, promisiunea unei intrãri triumfale în societate şi în cadrele unei vieţi înlesnite” (…) A trebuit sã se mulţumeascã însã cu chinuita fiinţã a lui Marin, cu prestigiul lui fizic destul de aproximativ, cu şovãielile lui, cu sufletul lui ciudat, tarat de experienţe umilitoare. A fãcut ce-a putut. L-a îngrãşat şi l-a îmbrãcat dupã ultima modã, nereuşind sã-l înfrumuseţeze ci doar sã-i dea un aer . Travaliul pe care l-a operat însã asupra mentalitãţii şi psihicului lui a fost mult mai fundamental şi mai pernicios”, iar despre divortul celor doi scria: “Văzîndu-şi partenerul de aşternut şi de afaceri cam prăpădit, riscînd şi pe viitor astfel de eclipse, văzînd, pe de altă parte, că Marin scrie greu şi rar şi că nici beneficiile băneşti nu sînt considerabile”. Faptul ca cei doi au avut o relatie unica, ramane un lucru de necontestat. Si chiar daca aceste citate din Nina Casian ar fi adevaratate, un lucru este cert: cei doi s-au iubit, indiferent de gura si judecata lumii, mai presus de cuvinte si de fapte, mai presus de timp si de distante, mai presus de amante