Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

sâmbătă, 4 mai 2013

Liviu Rebreanu - o iubire in fapte si cuvinte

In preajma acestei sarbatori nascuta din iubirea pentru oameni, m-am gandit: ce-as putea sa va daruiesc? Ceva care sa dea speranta tinerilor si caldura celor parguiti,  sa trezeasca nostalgii tarzii celor copti si sceptici din fire. Si-am cautat atunci o poveste adevarata care sa intareasca ideea ca dragostea exista dincolo de definitii si supozitii, ca este o minune care se arata celui rabdator si atent, celui care merita si pretuieste, care stie sa iubeasca inainte sa primeasca. Si-am gasit o iubire care sa se prezinte prin fapte, dar si prin cuvinte potrivite.  Si cine credeti voi ca este exemplul meu literar care a avut sansa si binecuvantarea unei astfel de iubiri? 
Din asperitatea cuvintelor si situatiilor cam greu sa ghiciti, dar sa stiti ca in spatele scenei, in viata privata, Liviu Rebreanu a avut o viata la care altii doar viseaza si deseneaza cu incapatanarea visatorilor incorigibili, fara sa o intrezareasca niciodata. Dumnezeu nu ti le da niciodata pe toate si, oricat de mult ti-ai dori din ceea ce au altii si tu nu, sa stiti ca eu cred ca nu poti sa ai nimic pe alese, ci doar la pachet. De ce spun asta? Pentru ca tineretea lui Liviu Rebreanu a fost una greu incercata. A fost primul nascut al invatatorului Vasile si al Ludovicai Rebreanu , din cei 14 cati au avut impreuna si din care nu au supravietuit decat 6. Tatal sau si-a dorit pentru feciorul lui sa ajunga la fel de cunoscut si talentat ca si George Cosbuc. Eu zic ca a tras lozul castigator, ca asteptarile lui au fost modeste comparativ cu realizarile fiului. Desi a incercat sa isi construiasca in tinerete o cariera militara, sufletul sau spunea altceva: vroia sa devina scriitor.Liviu Rebreanu si-a cunoscut viitoarea sotie in anul 1911, la Craiova, unde venise pe postul de secretar literar la Teatrul National, condus atunci de scriitorul Emil Garleanu. Tot in acelasi an a fost angajata actrita Stefania Radulescu, cea care avea sa devina sotia si iubita lui pana la moarte. 
Scriitorul i-a urmarit evolutia in primul ei spectacol, “Rapsozii” de Victor Eftimiu, iar acel moment se pare ca a declansat pasiunea care avea sa se mentina vie pe toata durata casniciei lor. La sfarsitul anului, Rebreanu a cerut-o de nevasta, iar cei doi s-au cununat in mai 1912, la Craiova. 
La cateva luni dupa cununia lor, teatrul din Banie avea sa ii rezilieze lui Fanny contractul, iar cei doi tineri au plecat la Bucuresti unde au inchiriat o locuinta modesta in Calea Grivitei 153. Dar o perioada mai indelungata aveau sa locuiasca pe strada Primaverii, actuala Mendeleev. „Era în 1919 – isi amintea Tudor Vianu – mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi găsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova, pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţă dărîmată de atunci, la doi paşi de casa tot atît de modestă unde se sfîrşise Luchian1. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămîneau luminate tot timpul nopţii. Mă întorceam tîrziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci a cincea, a şasea oară romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua pînă la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cînd în cînd cu răcorirea frunţii înfierbîntate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută.“ Aici au rodit “semintele” romanelor “Ion” si “Pădurea spînzuraţilor”. Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti a fost acela care a ajutat-o pe Fanny sa se angajeze la Teatrul National din capitala, iar Rebreanu a inceput sa scrie in diferite ziare si reviste. O data cu publicarea romanelor “Ion” si “Padurea spanzuratilor” in preajma anului 1920, viata lui Rebreanu a inceput sa se schimbe in bine si sa se impuna ca scriitorul modern, creatorul romanului realist si psihologic. In 1928, a fost numit director al Teatrului National din capitala, dar acest statut atragea atentia tinerelor artiste interesate de rolurile principale si starnea gelozia sotiei sale care n-a ezitat sa-i tranteasca o umbrela in cap actritei Puia Ionescu. Nu si-a inselat niciodata sotia si a iubit-o de cum a vazut-o: “ Te iubesc pentru ca te iubesc si nimic mai mult...” , “...pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna! Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”. Fanny a fost actrita cu potential, dar l-a iubit atat de mult pe Rebreanu, incat a renuntat la cariera ei artistica si s-a dedicat integral familiei. Tocmai aceasta dovada de iubire s-a intors inzecit inapoi, pentru ca, pentru Rebreanu, iubirea insemna la nivelul faptelor si actiunilor conjugale mai mult decat o simpla declaratie in cuvinte amagitoare: ,, ... iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credinţa. Tot ce nu e supunere şi devotament, nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci deci când e prea târziu…” Ea mai fusese maritata inainte si avea o fiica, pe Puia Florica, pe care Rebreanu a infiat-o si pe care a crescut-o si iubit-o ca un parinte adevarat. 
Cei doi s-au stabilit la Valea Mare din Arges unde si-au cumparat prima lor casa, lasand Transilvania amintirilor si scrierilor sale. Aici cei doi si-au cladit caminul impreuna, in mijlocul livezilor cu pomi fructiferi. Rebreanu a fost unul dintre putinii scriitori ai vremii care a castigat bine din scris. Isi renovase casa dupa exigentele vremii, editurile plateau in avans pentru editarea romanelor sale si lansau oferte tentante pentru excusivitate. Romanele sale au fost premiate si chiar a fost propus candidat pentru Premiul Nobel. Scriitorul deja burghez, preocupat de prestanta sa fizica, a fost primul scriitor roman care a avut primul sau automobil personal. De fapt, Rebreanu a avut doua: un Chevrollet rosu pana in 1930, iar mai apoi, un Dodge. Dincolo de succesul sau literar si social, de faptul ca a fost un scriitor apreciat si curtat, Rebreanu nu a avut prieteni. Si-a dat seama ca statutul sau social si financiar l-a plasat in centrul discordiei, in amalgamul de interese: “Am o sumedenie atît de mare de dusmani, cum nici nu-mi dau seama. în realitate as putea zice că n-am decît dusmani si toti numai din pricină că am ajuns într-o situatie morală si materială atît de înaltă, încît îi supără pe toti... Nu-i de făcut nimic. Ar trebui să nu mai scriu, să nu mai am nici un succes, ca să multumesc pe amicii mei. Plăcerea asta însă mi-e imposibil să le-o fac.” Iubirea lui pentru Fanny avea sa se stinga o data cu moartea lui. Chiar si dincolo de trecerea lui in nefiinta, declaratiile lui cu privire la sentimentele lui pentru Fanny fac inca femeile sa viseze la o dragoste aproape imposibila: “Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea. Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat. Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea. Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor. O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa… Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.” Liviu Rebreanu a murit la 01 septembrie 1944, iar Fanny, in 1976. 
Fiica lor le-a onorat memoria, transformandu-si apartamentul din Bucuresti, cumparat de scriitor pe vremea cand tanara domnisoara era crainica la Radiodifuziunea Romana, in muzeu. A raspuns astfel iubirii pe care Rebreanu i-a aratat-o constant pe toata durata vietii sale, dedicandu-i schita “Bobi” si romanul “Craisorul”.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.