Piata Unirii - adevarat muzeu in aer liber

Piata Unirii este cea mai veche piata din Timisoara. Initial se numea Piata Losonczy, dupa numele comitelui Stefan Losonczy, ucis la 1552, cand cetatea a fost cucerita de turci. Numele actual i-a fost dat in 1919, dupa ce, pe 3 august, trupele romane au intrat in Timisoara si s-au oprit aici. Aceasta piata are cea mai mare densitate de localuri publice din oras si este locul preferat de intalnire al tinerilor timisoreni. Piata gazduieste Domul Romano-Catolic, Palatul Baroc, Catedrala episcopala ortodoxa sarba, Monumentul Sfintei Treimi, Fantana cu apa mineala. Piata Unirii este situata in cartierul Cetate si cunoscuta de-a lungul istoriei sale cu denumirile: Hauptplatz, Domplatz, Losonczy tér, Piaţa Unirii. Până în anul 1716 suprafaţa actuală a pieţei era străbătută în diagonală, din coltul de sud-est până în cel de nord-vest, de valul de apărare al oraşului interior. Fortificaţia era executată din pământ, protejată spre exterior de o palisadă din trunchiuri masive din temn, tencuite cu var.In fata valului spre exterior se afla santul principal al cetatii, Avariat in timpul asediului din 1716, valul este ulterior reparat.Dupa 1733 s-au facut multe proiecte de reamenajare a acestei piete, dar abia dupa 1740, cand valul de aparare incepe sa fie demolat, se trece la pavarea pietei cu piatra naturala. Ultimile semne ale fortificatiilor au rezistat in piata pana prin 1745-46. Prima casa atestata in Piata Unirii dateaza din anul 1758. Dupa 1786, frontul pietei a fost complet construit si piata a devenit un spatiu inchis.

Piata a devenit astfel teatrul manifestarilor religioase, al paradelor militare si al altor evenimente politice si culturale pe parcursul a trei secole. Fronturile pietei au fost ocupate de cele mai importante institutii  ale vremii: Domul sauDomul sau Catedrala Episcopală Romano-Catolică, Palatul Baroc, Episcopia Ortodoxă Sârbă, Catedrala Episcopală Ortodoxă Sârbă, Liceul Teoretic N. Lenau, Monumentul Sfintei Treimi, fântâna cu apă minerală şi alte clădiri din sec. 18-19.catedrala Episcopala Romano-Catolica, Palatul Baroc, Episcopia Ortodoxa Sarba, Liceul Lenau, Monumentul Sfintei Treimi, fantana cu apa minerala si alte cladiri specifice secolelor18-19. Stil arhitectural al acestei piete se defineste prin suma stilurilor baroc, clasicist, stilul anilor 1900 - curentul szeceszió, eclectic istoricist.
Astăzi piaţa reprezintă cel mai elocvent exemplu de arhitectură barocă din oras, demonstrat prin prezenta celor doua catedrale, cea romano-catolica si cea ortodoxa (sarbeasca), precum şi de Palatul Baroc, Monumentul Sfintei Treimi, toate incadrandu- se in stilul baroc, exceptandu-se unele elemente ale Bisericii Ortodoxe Sarbe care apartin stilului clasicist. Ulterior au aparut cladiri care apartin si altor stiluri arhitecturale. In forma actuala, piata a fost amenajata intre anii 1988-1989, gratie proiectului realizat de arhitectul Serban Sturdza, care a dat valente noi acestui loc, fructificand elementele arhitecturale urbane existente, imbinand exuberanta baroca a fatadelor cu severitatea cartesiana a planului cartierului cetate. El este autorul unui veritabil muzeu in aer liber care face din aceasta piata locul cel mai vizitat din oras de catre turisti.

Biserica Ortodoxa Sarba:  Nici un alt ansamblu de arhitectură nu reflectă mai bine spiritul tolerant al Timisoarei, ca această piaţă. Inca de la început aici au fost construite două catedrale aparţinând celor două confesiuni predominante în oraş. In partea de vest a pietei, a fost amenajata reşedinta episcopului ortodox, iniţial în stil baroc austriac, remodelată ulterior la solicitarea proprietarului ei, de către arhitectul Laszlo Szekely in stilul “national sarbesc”. Deasupra casei Comunitatii Ortodoxe Sarbe de pe acelasi front al pietei, arhitectul Sturdza a construit un fronton in stilul baroc austriac.

Daca Szekely a construit in stil “sarbesc”, Sturdza a completat in stil äustriac”. ironia istoriei facea ca, la vremea cand s-au construit cele doua frontoane, atat guversnul de  la Bucuresti, cat si cel de la Budapesta excelau in manifestari agresive, sovinist-nationaliste, fapt care a accentual si mai mult spiritul Timisoarei.

Laszlo Szekel a adus o contribuţie majoră la remodelarea zonei centrale şi la introducerea stilurilor Art Nouveau, secession şi eclectic în peisajul urbanistic al oraşului. In acest sens, stau mărturie palatele din Piaţa Victoriei, Baia Publică Neptun sau Casa Brück din Piaţa Unirii. Pentru a afla istoria acestui edificiu arhitectural, parcurgeti informatiile atasate fiecarei imagini. Prima casa atestata in Piata Unirii dateaza din anul 1758.

DOMUL CATOLIC reprezintă cel mai important monument baroc din Piata Unirii din Timisoara, dar si din Banat. Este important pentru ca este biserica episcopală romano-catolică, în care se ţin slujbe în limbile română, germană şi maghiară. Datorită acusticii deosebite aici pot fi audiate concerte de orgă remarcabile. Orga a fost construită în atelierele Wegenstein din Timişoara. Din cauza terenului mlăştinos pe care a fost proiectat, catedrala a fost construită pe piloni de lemn. El are o lungime de 55 m, lăţimea este de 22 m, înălţimea navei 16,90 m, iar a turnurilor 35,5 m. Primele clopote au fost turnate în 1763, orologiul a fost montat în 1764. Lucrările au fost terminate în 1774. Piatra de temelie a fost asezata la 6 august 1754 cu prilejul sarbatorii „Schimbaeai la Fata a Mantuitorului” de catre episcopul de Cenad Adalbert von Falkenstein. Prin decretul împărătesei Maria Tereza, domul a fost ridicat la rangul de primă biserică a Timişoarei, în 1756. În perioada 1788-1790, pe timpul luptelor între otomani şi austrieci, a devenit depozit de sare. În asediul din 1849 edificiul a fost grav avariat. Între pereţii lui se păstrează o lucrare a pictorului Michelangelo Unterberger, Sf. Gheorghe călare, luptând cu balaurul (1754). El a pictat şi altarele Stephansdomului din Viena. Domul are 6 altare laterale realizate de pictorului german Johann Adam Schöpf. În semn de recunoştinţă, pentru sprijinul acordat, cele 2 statui mari de la altarul principal îi reprezintă pe sfinţii patroni de nume Carol al VI-lea şi Maria Tereza.Domul a fost construit cu scopul de a deveni catedrala episcopilor de Cenad, locul de unde acestia isi vor exercita autoritatea episcopala pana in 1930 cand vechea dieceza a fost desfiintata si s-a intemeiat Dieceza de Timisoara. Prima slujba religioasa (Sfanta Liturghie) a fost celebrata in 8 septembrie 1754 de catre episcopul de Cenad, de atunci, Franz Anton - conte Engl de Wagrain.  

In acel moment Domul, inca neterminat, a fost binecuvantat si si-a deschis portile pentru serviciile religioase si pentru credinciosi. Inaugurarea oficiala a Catedralei episcopilor de Cenad a avut loc abia la 24 aprilie 1803, la o zi dupa sarbatoarea Sfantului Gheorghe, patronul spiritual al Domului. Cel care a oficiat slujba a fost episcopul Ladislaus Kıszeghy de Remete, cel care va deschide primul seminar teologic romano-catolic in anul 1804, la Timisoara. Sfintele Liturghii celebrate de episcop in fiecare duminica si sarbatoare importanta se tin si astazi in Dom in trei limbi: romana, germana si maghiara. Adeseori, unele parti din slujba sunt tinute in limbile: latina, bulgara, croata, ceha si slovaca. Domul nu a fost niciodata constituit ca parohie. Este biserica in care predica se tine pentru toti credinciosii romano-catolici de catre Episcopul de Timisoara, dar si din Ungaria şi Serbia.

Domul Romano-Catolic sau Catedrala Sfantul Gheorghe este lacasul de cult al Episcopiei Romano-Catolice de Timisoara. Domul a fost construit in perioada 1736-1774. Exteriorul a fost realizat in stil baroc cu turle de inaltime redusa, pentru ca domul se afla in perioada constructiei sale amplasat aproape de zidurile cetatii. Interiorul are 9 altare, realizate in stil baroc si rococo. Orga aflata in dotare este realizata in stil Ludovic al XVI-lea si este copia fidela a celebrei orgi din Biserica Sf Suplice din Paris. Usile din stejar sunt decorate cu ornamente cu grilaje realizate din nichel pur. La constructie au participat arhitecti, pictori si sculptori vienezi, ceea ce explica puternica influenta vieneza a edificiului. Este una dintre cele mai importante constructii in stil baroc din Timisoara.

Casa Bruck este una dintre cladirile care dau personalitate acestei piete centrale a orasului si care a fost ridicata in anul 1910. Inca din prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe locul actual al casei exista o farmacie, “La Crucea de Aur”, care a fost reconditionata si care functioneaza si in ziua de azi. Farmacia aflata la parterul cladirii inca mai pastreaza o mare parte a mobilierului sau initial. Ea se remarca prin vitraliile vitrinelor care o pun in valoare.. Cuvantul farmacie este scrisatati in ungureste, cat si in nemteste si romana. Se pare ca denumirile scrise sunt vechi de aproximativ 100 de ani.ladirii inca mai pastreaza o parte din mobilierul initial.Ea se remarca prin vitraliile vitrinelor .Cuvantul farmacie este scris atat in romana, cat si in ungureste si nemteste, iar denumirile dateaza de acum 100 de ani. Szekely a proiectat aceasta cladire pentru Salamon Bruck, proprietarul cladirii. Colturile casei se remarca prin frontoanele inalte, gravate cu initialele proprietarului. Inaltimea mare a cladirii inseamna despartirea de stilul baroc, care era destul de costisitor. Casa Bruck este decorata cu un numar foarte mare de placi ceramice, inspirate din motivele folclorice unguresti. Tendinta arhitecturala a vremii era impunea folosirea jocului de culori dat de varietatea placilor ceramice.

 

Desi casa a fost construita in stilui Secession, colturile cladirii nu au fost taiate, la fel ca toate celelalte monumente reprezentative pentru acest curent. Expertii sunt de parere ca arhitectul a dorit ca opera lui sa iasa in evidenta in peisajul arhitectural al pietei, nedorind sa. exagereze cu folosirea tuturor elementelor Secession. Arhitectul Szekely este cel care a perpetuat si a promovat curentul Secession in vestul tarii. El a vrut ca opera lui sa fie diferita de celelalte cladiri din oras, precum Palatul Baroc, foarte modest in aspect si in decoratiuni. Casa a fost ridicata la inceputul secolului trecut, la doar cativa ani distanta de izbucnirea primului razboi mondial, din ambitia unui om foarte potent financiar si foarte inteligent. Cum proiectul a fost unul de succes, in care stilul Secession si Art Nouveau s-au imbinat perfect, Laszlo Szekely si-a marit notorietatea si a fost din ce in ce mai apreciat pana la data mortii sale. Curentul Art Nouveau este evident in cazul constructiei casei Brock, datorita prezentei peretilor care au cortina si sunt vitrati. Bovindoul si formele foarte detaliate si structurate ale cladirii sunt specifice curentului Secession. Multitudinea detaliilor si formelor inedite care se impletesc pentru a pune in valoare liniile generale ale constructiei poarta fara indoiala semnul stilului arhitectural personal al arhitectului, care a hotarat sa creeze o opera de arta care sa contrasteze puternic cu celelalte cladiri din zona. Numarul tot mai mare de turisti care vin aici in fiecare an demonstreaza succesul si gradul de popularizare al casei Bruck, lucru ce influenteaza in mod pozitiv turismul din orasul nostru.

Stilurile Art Nouveau si Secession se imbina perfect intr-un tot unitar, care da un aspect particular cladirii. Acesta este motivul pentru care arhitectul Laszlo Szekely ramane unul dintre cei mai importanti oameni din Timisoara secolului al XX-lea, este unul dintre cei care au conferit grandoarea orasului pe care o apreciem si o respectam in prezent. Tot mai multi turisti vin in fiecare an sa viziteze acest obiectiv arhitectural, care este situat in prelungirea casei Emmer, alta atractie turistica a orasului nostru. Piata Unirii in sine poarta pecetea combinatiilor de stiluri arhitecturale care apropie acest ansamblu de unele constructii din Capitala Ungariei, Budapesta. La ridicarea acestei cladiri au fost folosite urmatoarele materiale: caramida, lemnul, metalul, piatra si tigla. Tehnicile utilizate sunt planseul din lemn, decoratiile din stuf, fatadele tencuite, parapetii din metal, amplasati la balcoane si sarpantele de lemn. Art Nouveau in Timisoara - Piata Unirii, un loc reprezentativ pentru Timişoara , locul in care fiecare turist ajuns in oras se opreste si de care , ulterior, povesteste. Deruland imaginile, veti parcurge istoria in rezumat a edificiilor amplasate aici.

Palatul Vechii Prefecturi, cum mai este cunoscut, este unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale Timisoarei, poate si cea mai frumoasa cladire din oras. Aceasta cladire a fost ridicata pentru a servi drept resedinta a guvernatorului si a familiei sale. In momentul avansarii lucrarilor la Dom  si conturarii formei Pietei Principale, s-a ales si pozitia locuintei guvernatorului civil. Palatul Vechii Prefecturi, denumit si „Palatul Baroc", reprezinta unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale Timisoarei .

Cladirea era cunoscuta in anul 1752 drept Casa Camerala Veche, iar in 1954 este amenajata ca resedinta pentru presedintele administratiei civile, contele de Vilana Perlas, devenind Palatul Presedintelui. Motivele decorative sunt de inspiratie vieneza, dupa modelul „Palatului Kinsky" din Viena. La sfarsitul secolului al XIX-lea, arhitectul Jacques Klein transforma Palatul Presedintelui – devenita ulterior Casa Comitatului, eliminand elementele decorative baroce de la nivelul fatadelor. Astazi, aici functioneaza muzeul de arta. Ceea ce este foarte important de stiut este faptul ca in dreptul farmaciei de lângă Palatul Baroc, printre dalele ce formează pavajul pieţei, se poate vedea pe o piatră veche planul fostei Cetăţi a Timişoarei din sec. 19. Palatului Baroc sau Palatul Vechii Prefecturi, cum era denumit odinioara. L-am lasat la sfarsit pentru ca acest edificiu este una dintre cele mai frumoase si mai importante cladiri istorice din patrimoniul orasului. Cladirea a fost construita in preajma anului 1751 pentru familia guvernatorulului Banatului, iar in 1752 palatul era numit Casa Camerala Veche. In anul 1954 palatul este amenajat ca resedinta pentru presedintele administratiei civile, contele de Vilana Perlas, cand i se schimba din nou denumirea in Palatul Presedintelui. Motivele decorative sunt de inspiratie vieneza, cu influente preluate dupa modelul „Palatului Kinsky" din Viena. La vremea aceea, Palatul Presedintelui este una dintre cele mai importante si impunatoare cladiri din Timisoara secolului al XVIII-lea, fapt care confirma preocuparea administratiei vremii pentru estetica orasului. Cladirea este descrisa in detaliu si laudativ in lucrarea lui Francisc Griselini, Istoria Banatului Timisean, aparuta la Bucuresti in 1926. La sfarsitul secolului al XIX-lea, arhitectul Jacques Klein transforma Palatul Presedintelui – devenit intre timp Casa Comitatului – si elimina elementele de decoratie baroca, mai cu seama la nivelul fatadelor. Cladirea isi pastreaza, in mare, aceasta forma si in ziua de astazi. Pozitia sa in arhitectura urbanistica a orasului, cat si caracteristicile constructiei au determinat alegerea sa pentru amenajarea muzeului de arta. Piata Unirii a fost construita la mijlocul sec XVIII pe zidurile vechii cetati otomane. In trecut, ea a fost cunoscuta ca si Piata Domului sau Piata Administrativa si Religioasa. Santurile de apa si zona mlastinoasa s-au nivelat, iar deasupra lor s-au ridicat cladirile declarate astazi monumente istorice. In planurile initiale, piata a fost proiectata sa fie mai mica, pastrandu-se insa actuala forma dreptunghiulara. Aici in 1733 se afla Oficiul Juridic Minier. In 1735 aici functiona casieria Garnizoanei Militare. Numele actual al pietei dateaza din 1919, cand trupele romane participante la primul razboi mondial s-au oprit aici la intrarea in oras. De-a lungul istoriei sale, a avut mai multe denumiri: Piata Losonczy, dupa numele comitelul Stefan Losonczy, ucis in 1552, cand cetatea a fost cucerita de turci; Piata Domului - dupa construirea Domului Romano- Catolic; Piata Administrativa si Religioasa - datorita faptului ca aici era centrul administrativ al orasului. Proprietarul acestei cladiri in ziua de astazi este Consiliul Judetean Timis. In prezent, cladirea functioneaza ca Muzeul de Arta al orasului. Succesiv, aici a fost Casa Comitatului, Sediul Voivodinei si apoi al Prefecturii. In anii socialismului, aici si-a avut sediul Facultatea de Medicina veterinara si Rectoratul Institutului Agronomic Dupa revolutie, ani indelungati s-a lucrat la renovarea sa, inainte ca sectia de arta a Muzeului Banatului sa se mute aici. In prezent gazduieste Muzeul de Arta Timisoara, care a luat fiinta prin desprinderea sectiunii de arta a Muzeului Banatului, pe 1 ianuarie 2006. O sectiune a muzeului prezinta o colectie unica de lucrari si obiecte personale ale pictorului Corneliu Baba, toate insumand 90 de piese, in mare majoritate tablouri. Acest lucru a fost posibil prin donatia facuta de sotia artistului, iar o parte dintre tablouri au fost imprumutate de la Muzeul National de Arta si Muzeul de Arta al Municipiului Bucuresti . Alte 3 sectiuni includ colectiile de arta contemporana, decorativa si europeana.  Parterul este dedicat expozitiilor temporare.

Statuia Sfintei Treimi aste amplasata in mijlocul Pietei Unirii, amintind de incetarea epidemiei de ciuma care devastase intreg Banatul. Piatra de temelie a fost pusa in 1740. Monumentul este realizat din gresie si a fost creat la Viena, in stil baroc si adus ulterior la Timisoara pe Dunare, Tisa si pe canalul Bega. Monumentul este compus dintr-o coloana triunghiulara, pe care troneaza Sfanta Treime: Tatal si Fiul tin coroana cereasca desupra capului Sfintei Fecioare Maria.La baza se afla statului Sfantului Ioan de Nemopuk, iar sub el, se afla Sfanta Rozalia.La aceeasi inaltime cu Sfantului Ioan de Nemopuk se gasesc statuile regelui david si Sfanta Barbara, patroana minerilor.Soclul triunghiular este strajuit de statuile unor puteri legendare ocrotitoare: Sfantul Rochus, Sfantul Sebastian, Sfantul Carol Boromeus. Pe cele trei laturi se mai pot vedea sculpturi in relief ale celor trei calamitati care au lovit orasul in vremea ocupatiei turcesti (1737 – 1739) : razboi, foame si ciuma.

Piaţa Unirii e impunătoare prin dimensiunile ei, prin stil şi prin clădirile ce o mărginesc. Ele ne vorbesc despre istoria Timişoarei şi totodată acesta e şi locul unde prezentul se imbratiseaza cu trecutul, unde cultura isi da mana cu istoria.

Clădirea a adăpostit Banca de Scont sau Palatul Max Steiner ( denumirea oficială până la 1919: "Kereskedelmi Bank Rt.") este situata pe strada Gheorghe Lazar nr. 1 si a fost construita in perioada 1906-1908 de catre arhitecti Marcell KOMOR si Deszo JAKAB. In anul 1908, cand cladirea a fost terminata, aici se afla sediul bancii de Scont, dar si locuinte la etaj. Din punct de vedere arhitectural, ea se incadreaza in stilul anilor 1900, curentul szeceszió. De remarcat decoratiile de exceptie care constau in ornamentele din ceramică smălţuită colorată de Zsolnay inspirate din folclorul maghiar. Motivul stupului de albine (tipic bancilor in perioada Szeceszio) apare evident pe frontonul de deasupra intrarii principale. Constructia este asimetrica cu parter si doua etaje. Pe inaltimea celor doua etaje, pe ambele fatade apar bowindouri, cel mai lung dintre ele intoarce coltul intr-un volum ce sugereaza un turn de colt; o decoratie din ceramica smaltuita de forma serpuitoare marcheza partea de jos a acestuia, in timp ce un elegant parapet din arama inchide balconul etajului 1 pe fatada scurta intarind asimetria compozitiei. Elevi ai lui Lechner, Komor si Jakab folosesc „spatiul perceput ca o unitate organica, decorul floral de influenta populara, ceramica smaltuita,  de obicei in culori stralucitoare”. La parter se afla sediul unui partid politic, iar la etaje sunt spatii destinate birourilor, precum şi apartamente de închiriat.
Deşi nu este un edificiu de dimensiuni mari, Banca de Scont  este una dintre apariţiile cele mai "exotice" în peisajul timişorean al arhitecturii anilor 1900. Spectaculozitatea sa este sporită de plasarea într-un ansamblu istoric mult mai vechi, dominat de regulile rigide ale barocului şi neoclasicismului.

Hanul La Elefant: Clădirea este situată în Piaţa Unirii colţ cu strada Vasile Alecsandri. Faţadă, în stil baroc, a fost realizată de arhitectul Scarban Sturdza în anii 1980-1981. Cladirea a fost datata din anul 1785, an in care il avea proprietar pe maistrul sticlar Mathias Simon. Din punct de vedere arhitectural se incadreaza in stilul eclectic, istoricist, cu elemente ce apartin barocului. Pilastrii pe doua niveluri decoreaza fatada etajelor doi si trei ale cladirii. Poarta si portalul de intrare sunt decorate si construite tot in stilul baroc. In anul1828, era in proprietatea Elisabethei Dadany (Gadanyi), iar in prima jumatate a secolului al XIX-lea a adapostit renumita ospatarie si hanul "La Elefant". In perioada 1980 - 1981 cladirea a fost modificata dupa planurile arhitectului Serban Sturza, atribuindu-i-se fatada in stil eclectic, istoricist.

Casa EMMER este situata pe strada Mercy nr. 7 si dateaza din anul 1908. Ea a fost proiectata de arhitectul László SZEKELY si a fost conceputa ca si casa de raport cu parter si trei etaje. Fatada este impartita pe verticala in trei parti, unde cele laterale sunt usor decrosate fata de partea centrala , care se termina cu frontoane ajurate suprainaltate.Trei ferestre lumineaza podul. Aticul volumului central este mai coborat si este pus in valoare de o fereastra de forma unei lentile sectionate. Intreaga constructie etse marcata de influenta lui Lechner. Influentele arhitecturale apartin stilurilor eclectice si art nouveau maghiar (Lechner). Tot in Piata se afla Liceul Lenau, o cladire cu traditie.

Cazarma Transilvaniei sau Cazarma U (denumirea actuala) sau Cazarma Franz Joseph (1859) este amplasata in Piaţa Mărăşti nr.2. In anul 1752 s-a construit Cazarma Vienei, cu parter şi un etaj, cu contur inchis pe toate cele patru laturi. Fatada in stil baroc austriac era indreptata spre Piata Marasti .Poarta principală avea un turn de strajă, înalt, frumos şi falnic, care se folosea ca observator.

Clădirea a fost grav deteriorată în urma asediului din anul 1849. După 1849 s-a reconstruit o nouă cazarmă cu trei niveluri (parter şi două etaje), cu plan în forma de U deschis spre nord, cu aceeasi deschidere spre Piata Mărăşti. În 1923 aici functiona Scoala Militara de Artilerie, iar la mijlocul sec. al XX-lea adapostea depozite. Stil arhitectural este specific cazărmilor austriece, clădiri masive cu parter şi două niveluri, construite în perioda 1850 – 1860.  Cea mai mare parte a decoratiilor de fatada au fost distruse. Cazarma era poziţionată la marginea cetăţii. De fapt, chiar în faţa ei se afla Poarta Vienei – de aici şi numele primei cazarme construite aici. Poarta Vienei asigura accesul spre nord-vest, spre drumul Szeged – Budapesta – Viena.

Imaginile sunt preluate de pe http://www.banaterra.ro/

.

Sa asteptam ca sufletele noastre sa ne-ajunga din urma

Exista o istorioara despre un grup de cercetatori  europeni care au plecat in expeditie prin Tibet. Cand au ajuns acolo, au angajat impreuna un serpas, care sa-i calauzeaza in traseele ce le aveau de urmat. Dis de dimineata, decisi  sa ajunga intr-o singura zi la tabara unde erau asteptati, au tot grabit urcusul, indemnandu-si insotitorul sa grabeasca pasul si refuzand orice indemn de a face un popas. Dupa multe ore de urcat, tibetanul s-a oprit tacut, s-a asezat pe o piatra si a inchis ochii. Cercetatorii l-au intrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au amenintat ca nu-i mai dau nici o plata, daca nu se ridica imediat sa-i calauzeasca spre locul de innoptat. Dar calauza a ramas nemiscata. Dupa o buna bucata de vreme, acesta a deschis ochii, s-a ridicat scuturandu-si hainele si a pornit cu pas linistit spre culme. Acestia l-au urmat, muti de uimire. Dupa o vreme, cineva a rupt tacerea si l-a intrebat ce l-a facut sa se opreasca  si ce l-a determinat, pana la urma, sa reia urcusul.

Serpasul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia sa ne oprim si sa asteptam pana ne ajung din urma sufletele, altfel calatoria noastra n-ar fi avut sorti de izbanda.“

Povestea aceasta aminteste de o alta, tot despre un tibetan care plecase,  singur, spre un templu aflat   in varf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie torentiala brazdata de fulgere si tunete. Omul a gasit un han unde sa se adaposteasca, abia dupa ce se lasase demult intunericul peste culmi. A schimbat cateva vorbe cu hangiul, a mancat frugal si s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziua si calatorul era gata de drum. Hangiul s-a uitat pe fereastra, a vazut cum toarna cu galeata si l-a intrebat: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prapad afara, n-o sa apuci sa ajungi nici pana la urmatorul han, daramite sus, la templu! Stai sa se opreasca ploaia.“ Drumetul a deschis usa si i-a raspuns din prag: „Nu-ti face griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, asa ca picioarelor mele le este usor sa-l urmeze.“

Intelepciunea tibetana are darul de a ne suprinde mereu, pentru ca este exprimata in cuvinte simple si in pilde graitoare de la sine. Dar nu pot sa nu ma-ntreb daca sunt sau nu in acord cu propriul meu suflet. Sa nu-i permit trupului sa o ia la goana si sa imi piarda sufletul pe drum. Pentru ca este posibil sa ma rup de esenta propriului meu destin si sa ratacesc drumul catre culmea la care aspir. Dar cum o intrebare naste alta, ma-ntreb  ce se-ntampla cand corpul nu poate tine pasul cu frenezia sufletului tau? Si unde se afla, in aceasta ecuatie a propriului nostru destin,  ratiunea, vointa, curajul si putinta cu care incercam sa impingem destinul inaintea clipelor ce ne tin fortat pe loc ?  Si de ce tocmai sufletul sa fie calauza in demersul temerar de a te lua la tranta cu viata? Ce forta il impinge de la spate ca sa ne oblige pe noi ca intreg sa ajungem la capatul unui destin harazit? Am credinta ca fiecare se naste cu un scop, dar drumul catre el este supus nenumaratelor teste generate de obstacolele pe care suntem obligati sa le trecem, de oamenii carora le permitem sa ne transforme in bine sau in rau, de deciziile pe care le luam. Ganditi-va ce sansa extraordinara v-a oferit viata daca ati crescut intr-o familie iubitoare sau daca aveti un partener pe a carui intelegere si toleranta puteti conta. Ce sansa extraordinara ati avut daca sufletul a fost in acord cu trupul vostru si au mers impreuna in acea armonie extraordinara harazita celor buni. Pentru ca trupul nu iti garanteaza sufletul pe masura lui. Oamenii se pot naste cu un trup diform in care sa se ascunda un suflet mare. Dar ce te faci cand destinul iti harazeste un trup frumos si-un suflet had?  Sau ce noroc pe capul celor care se nasc cu un suflet mare intr-un corp minunat? Cum poate un suflet mic sa se ridice la inaltimea sufletelor mari?

Este saptamana Pastelui si indemnul meu este sa ne asteptam sufletele sa se intoarca acasa.

Sa va bucurati de caldura familiei pe care cu truda si rabdare ati construit-o si sa va oferiti momente de ingaduinta pentru voi cand viata va pune la-ncercare.

Iubirile Regelui Mihai

Aseara stateam in living si citeam ultimul roman al lui Pascal Brukner pe care doar il cumparasem de la carturesti. Carturesti. Sotul meu, care doar si-a cumparat bicicleta, venise de la un tur prin cartier si era foarte dornic sa imi povesteasca despre noua sa experienta pe doua roti. Habar nu am cum am ajuns de la cuvinte si spite la perioada interbelica si regele Mihai. Si nici nu stiu cat de repede ne-am schimbat rolurile intre noi: eu, din ascultator, in orator si invers. 

 Tocmai terminasem de citit materialele despre tineretea Regelui Mihai si evident ca ii faceam lui capul calendar povestindu-i noile picanterii descoperite. Pe cat sunt eu de colerica si temperamentala, pe atat este el de rabdator si cumpatat. Da, au spus-o altii inaintea mea si mai destepti decat mine, contrastele se atrag (si , uneori, mai fac si casa buna impreuna). Dupa cateva clipe (care lui, probabil, i s-au parut nesfarsite) m-a intrebat: de ce nu-i scrii pe blog lui Ion Cristoiu sau lui Stelian Tanase, ca si ei sunt  pasionati de perioada interbelica, ca si tine. Si vorbesc tot la fel de mult ca tine. Ce curios as fi cine o sa va asculte  cand vorbiti toti laolalta? Mi-a cam taiat elanul, nu prea mai aveam chef sa-i povestesc nimic. Prin urmare, ma razbun acum pe tastatura. Daca sunteti curiosi sa cititi despre iubirile din tinerete ale regelui Mihai, sa-i dam bataie: eu cu povestitul, voi cu cititul.

Prima iubire a regelui Mihai a fost o anume Yvonica. Relaţia acestora, consemnată în jurnalul regelui Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, a avut loc intre anii 1937-1939 şi s-a încheiat abrupt, cand Yvonica a acceptat suma de 2.000.000 de lei ca să iasă din viaţa tânărului prinţ. Tatăl lui, Carol al II-lea, nota în jurnalul personal: “Mihăiţă e pe punctul de a fi complet vindecat de durerea lui şi copt pentru o altă «femeie»”.  Aceasta nota dateaza  chiar din  ziua în care tot acesta menţionează că i-a avut invitaţi la masă pe industriaşul Nicolae Malaxa şi pe soţia acestuia impreuna cu fiica lor, Irina . Idila dintre principe si Lulu, adica Irina Malaxa,  a fost una  dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din perioada interbelica. In 1938, cand s-au cunoscut, nici unul dintre ei nu implinise 18 ani. Se pare ca a fost dragoste la prima vedere, iar tinerii pareau sa aiba consimtamantul tacit al tatilor lor: regele Carol al II-lea si magnatul Nicolae Malaxa.

Daca, pana sa o intalneasca pe Lulu, principele era preocupat de masini sportive, cai de rasa , barci cu motor si arme de vanatoare, cand a zarit-o intr-o statiune pe malul Marii Negre, vechile pasiuni au trecut in plan secund, pentru ca Lulu era o frumusete de fata: zvelta, bruneta cu trasaturi elene, gratioasa, cultivata, volubila,  romantica, afectuoasa si rafinata. Si cum dragostea nu cere voie sa se instaleze, cei doi tineri puteau fi vazuti mereu impreuna: la tenis, pe hipodrom, in bazinul de inot, la vanatoare  sau la plimbare cu masina princiara, un Alfa Romeo. Principele indragostit canta Brahms, Mozart, Bach sau Debussy la pian, iar Lulu asculta.

Tineretea subjuga si inmoaie asperitatea vietii, motiv pentru care presa vremii consemna relatia cu simpatie si in limita bunului simt, aproape protejand-o. Idila de la Bucureşti a ajuns şi în paginile presei străine, iar cei doi tineri erau descrişi admirativ de cotidianul "The Palm Beach Report": "El, inalt şi blond, iar ea, subţirică, brunetă, cu un splendid profil de grecoaică, fac un cuplu atât de contrastant…"

Desi parea ca tatii celor doi tineri incurajau relatia, se pare ca fiecare isi urmarea interesul personal:  Regele Carol al II-lea dorea ca prinţul Mihai să stea cât mai departe de politică şi de tron, iar Malaxa urmarea obtinerea de noi avantaje financiare din relatia cu Casa Re gaa. Era de notorietate faptul ca magnatul deţinea cea mai mare avere din epocă datorită sprijinului masiv acordat de stat, sub formă de credite şi comenzi. Presa vremii consemna  că au fost ani în care 98% din producţie era livrată către stat, iar profiturile obţinute atingeau rate intre 300 şi 1.000%. O  parte din acestea s-au întors la rege sub formă de donaţii şi acţiuni, sau pur si simplu sub forma castigurilor obtinute de rege la partidele de poker.Singurele care nu au incurajat aceasta idila erau mama prinţului Mihai, prinţesa Elena, care-şi dorea o parteneră cu sânge albastru pentru unicul său fiu, si matusa lui, prinţesa de Spoleto, ulterior ducesă de Aosta . Abdicarea Regelui Carol al II-lea în toamna anului 1940 l-a propulsat  pe principele Mihai pe tronul rămas liber. Noul  Rege al României a rupt relatia cu Lulu Malaxa  din raţiuni de stat şi din presiunile exercitate de  cele doua femei prezente in viata sa. El urma sa treaca prin vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial si sa cunoasca la un moment dat, o noua iubire.

Cand Lulu Malaxa avea 20 de ani, l-a cunoscut pe doctorul George Emil Palade,  viitorul mare savant şi cercetător în domeniul biologiei celulare, care era cu 9 ani mai mare decat ea.  Fiul unui profesor de filosofie şi al unei învăţătoare, Palade avea o carieră in plina ascensiune în medicină internă, un doctorat în anatomie microscopică absolvit la numai 28 de ani, sub îndrumarea a două personalitati din lumea medicala: Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie. Lulu Malaxa şi George Emil Palade s-au căsătorit în acelaşi an si , sase ani mai tarziu, au emigrat în SUA. Irina şi George Palade au avut doi copii, Georgia Palade Von Dusen si Philip Palade, care au devenit moştenitorii averii Malaxa, confiscata de legionari şi naţionalizata ulterior de comunişti. George Emil Palade  s-a recăsătorit în 1970, cu Marilyn Gist Farquhar, iar cariera sa a fost un fulminanta, neegalata de catre nici un alt savant roman: a indeplinit calitatea de "Visiting Investigator" la Institutul Rockefeller din New York unde a inceput ca  asistent si a devenit ulterior  membru asociat, membru titular, şef al Laboratorului de biologie celulară şi profesor de biologie. Din anul 1972 a fost deful Catedra de Biologie celulară a Universităţii Yale din New York. George Emil Palade a murit în octombrie 2008.

Nationalizarea din 1948, i-a confiscat lui Nicoale Malaxa toate proprietăţile şi a devenit angajat într-una din fabricile sale. cand a fost trimis într-o delegaţie comercială la Viena, Malaxa a refuzat să se întoarcă în România, a  plecat în SUA şi s-a stabilit la New York. In America, dupa mai multi ani, industriaşul a fost acuzat public de colaborare cu Garda de Fier, iar autorităţile americane au intentionat să-l deporteze, dar acesta murise deja în 1965. Nicolae Malaxa a fost fericit să imbatraneasca aproape de fiica, de ginerele si de nepotii sai,  Georgia Palade Von Dusen si Philip Palade. La patru ani după moartea tatălui său, Lulu Malaxa a murit răpusă de o boală la numai 48 de ani, cu cinci ani înainte ca soţul său să primească Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină.

In 1974, George Emil Palade avea să primească premiul Nobel pentru medicină ca reprezentant al SUA, stat al cărui cetăţean devenise intre timp. După revoluţie, cei doi nepoţi ai lui Nicolae au primit de la statul român despăgubiri de 622,5 milioane lei pentru Uzina Faur (fosta uzină Nicolae Malaxa, fostă 23 August), 384,7 milioane lei pentru Uzina Republica şi 73,3 milioane lei pentru Combinatul Siderurgic Reşiţa. Este un lucru stiut ca nu este permis capetelor incoronate sa iubeasca cu inima, ci doar cu mintea. Dar tanarul principe nu invatase inca lectia potrivit careia regatele se sprijina pe aliante, iar iubirea sa fie lasata in grija supusilor.  Drept urmare, tanarul rege  se indragosteste la putin timp de actrița Mariella Lotti.  Regele Mihai a cunoscut-o pe Mariella Lotti în 1939, când ambii  aveau  18 ani. Actrița se afla în România pentru a da o primă reprezentaţie de gală la Teatrul Regal din Bucureşti. La 18 aprilie 1948, jurnalul France Dimanche relata despre povestea de dragoste dintre Regele Mihai al României şi actriţa italiană, celebră în acea perioada de timp. “Prima lor întâlnire a avut loc pe 19 octombrie 1939.

Mariella Lotti, vedeta unei trupe italiene aflate în turneu în România, dădea o primă reprezentaţie de gală la teatrul regal din Bucureşti. Din loja sa, Mihai de România n-a slăbit-o din ochi. Săptămâna următoare, pe 25 octombrie, ziua în care împlinea 18 ani, Mihai a obţinut, favor special, autorizaţia de a-i prezenta pe Mariella Lotti şi pe tovarăşii săi Curţii Regale a României. A dansat toată seara cu ea”. Idila se afla abia la început. “Odată încheiate reprezentaţiile trupei în România, Mariella nu s-a întors la Roma. S-a instalat într-un luxos hotel al Capitalei şi a locuit acolo timp de două luni. În fiecare dimineaţă, Mihai de România o lua cu maşina în lungi plimbări”, scria France Dimanche.

Războiul a întrerupt povestea de amor dintre Mihai şi Mariella, iar femeia s-a întors la Roma unde trebuia sa onoreze niste contracte. Actriţa a continuat sa  ii scrie zilnic iubitului ei, insa regele nu-i răspundea. Desi i se propusese să joace în «La Tosca», alături de Michel Simon”, Mariella Lotti refuza rolurile, dorindu-si doar sa se intoarca in Romania.

În 1944, când a revenit la Bucureşti pentru a se întâlni cu Regele Mihai, Mariella Lotti a jucat într-o coproducţie româno-italiană, “Escadrila albă”, un film de război despre activitatea escadrilelor sanitare pilotate de femei infirmiere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mariella Lotti interpreta rolul Elenei Muşat si a jucat alături de Lucia Sturdza- Bulandra, in regia lui Ion Sava.

Călătoria sa a fost însă una dintre cele mai scurte, deoarece noul rege i-a permis accesul doar în cadrul unor foarte scurte audienţe. Dezamagita, s-a intors la Roma si şi-a anunţat sora şi prietenii ca intentioneaza sa se calugareasca.  Când a apărut articolul  în France Dimanche, Regele Mihai se afla de câteva luni în exil şi se logodise cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care avea să se căsătorească în luna iunie a aceluiaşi an. Momentul aparitiei articolului era total neadecvat de vreme ce  publica urmarea unei  povesti de dragoste care se consumase înaintea logodnei regelui.

Mariella si-a reziliat imediat cel de-al doilea contract şi si-a trimis actele pentru inscrierea in mănăstire. Disperati, apropiatii ei l-au anuntat pe regele Mihai, care i-a scris Mariellei  sfătuind-o  să nu ia nici o decizie iremediabilă si să aştepte până la abdicarea sa. In timpul filmarilor în Sicilia pentru un film folcloric a aflat, din ziare, despre logodna lui Mihai cu Ana de Bourbon-Parma.  

Nu dupa mult timp, publicaţia France Dimanche iesea cu titlul de pe prima pagină că “Abandonată de Mihai de România, actriţa Mariella Lotti se retrage la mănăstire”. In articol se mentiona: “Actriţa italiană Mariella Lotti se va călugări, în câteva zile, la mănăstirea Llarri, din dragoste pentru Mihai de România. După ce a aflat că Mihai de România urma să se însoare cu Ana de Bourbon- Parma, Mariella nu şi-a putut domina durerea. Prea multe amintiri recente îi copleşeau mintea”. Desi a fost acceptata, s-a razgandit ulterior. Mariella Lotti a  debutat  în pelicula “Jeanne Dore”,  a interpretat roluri memorabile în “Puntea suspinelor” (1940), “I mariti-Tempesta d’amore” (1941) si “Fari nella nebbia” (1942). Ultimului său film a fost  “Nez de cuir”, o coproducţie franco-italiană în care l-a avut ca partener pe Jean Marais, cand  avea doar 31 de ani si devenise una dintre cele mai apreciate actriţe italiene ale anilor ’40.

Mariella a murit în 2006, la 85 de ani. După Yvonica,  Irina Malaxa si Mariella Lotti a urmat, începând cu 1942, povestea de dragoste cu Dolly Chrissolegos, alintata „Dodo”, o grecoaică roşcată, cu ochi mari si verzi, in varsta de 20 de ani. În vara anului 1942, Mihai I era din nou rege, de aproape 2 ani, după abdicarea lui Carol al II-lea, tatăl său, la 6 septembrie 1940. Tanarul rege avea 21 de ani şi cateva povesti de dragoste in trecutul sau. “Şi pe urmă, într-o seară, el întâlni pe Dolly Chrissolegos. Era în vara anului 1942, la o serbare de noapte în grădina Palatului Regal. Printr- o ironie a soartei, Dolly era roşcată ca Magda (Elena) Lupescu. Roşcată, albă, cu ochi mari şi verzi de zeiţă greacă. Avea 20 de ani. Era în toată strălucirea ei. «Cine este?», întrebă Mihai. «Este nevasta unui traficant. S-a măritat la 16 ani. El era funcţionar la telefoane şi (cu voce joasă) comunist. El câştigă mulţi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant pe un colonel de cavalerie. Ea»… «Numele ei?». «Dolly Chrissolegos». Puţin după asta, ea se numea «Dodo» pentru rege”, se scrie în articolul “Tragicul şi sentimentalul destin al regelui Mihai al României” din revista franţuzească Cavalcade , în traducerea apărută în publicaţia românească online Curentul International.

Din articol reiese faptul că Dolly era “omul sovieticilor”, infiltrata in anturajul  regelui pentru a-i influenţa deciziile în sprijinul  comuniştilor. Si in acest caz, Mihai a sistat relatia dupa abdicare. “La 23 august, «Dodo » spune regalului său amant: «Porneşte, Mihăiţă». Regele îl primeşte pe Antonescu, face să fie arestat. Germanii sunt încă acolo. Energia lui Mihai îi ia din scurt, îi domină. Poporul român freamătă de entuziasm pentru rege. Când soseşte Armata Roşie, ţara era deja întoarsă. România se alătura aliaţilor. «Dodo » a câştigat”.  

Daca este sa dam crezare articolului, relaţia regelui cu grecoaica Dolly ar fi durat până în noiembrie 1947, când Mihai o intalneste la Londra, la nunta viitoarei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a,  pe Ana de Bourbon-Parma, viitoarea lui soţie. Nu este surprinzator faptul ca nici de aceasta data Regina-mamă Elena era contra relaţiei cu «Dodo»  Aceeasi revista mentioneaza in paginile sale: “Regina Elena se nelinişteşte. Mihai rezistă noilor ocupanţi (n.r. - sovieticilor şi, implicit, comuniştilor români). «Dodo» încurajează reconcilierea (…) Regina-mamă decide să sfârşească cu ceea ce este în ochii ei «politica lui Dodo». «Tu trebuie să rupi cu această femeie. Ea joacă pe cartea ruşilor, contra noastră». «Ea mi-a jurat că a rupt cu amicii ei comunişti şi eu o cred!», răspunde Mihai. «Această creatură te pierde. Goneşte- o. Căsătoreşte- te cu Margareta a Angliei (n.r. - sora mai mică a viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii) sau cu Charlotte a Belgiei. Sovieticii nu vor mai îndrăzni nimic contra ta. Margareta e încântătoare, Charlotte, de asemenea, frumoasă şi fină ca mama sa, biata Astrid»… Regele Mihai nu vrea să audă nimic. «Dodo» aleargă îndată. Mihai se lasă îmbrobodit. Totuşi, e neliniştit.(…) Elena poate are dreptate. Trebuie să se întoarcă spre Occident… să se căsătorească”, se scrie în articolul din revista franţuzească. Dar experienta deschide ochii si visatorilor. 

 Invitat la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu prinţul Philip, din 20 noiembrie 1947, Mihai o cunoaşte şi se îndrăgosteşte de prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care era cu doi ani mai tânără decât el. După abdicarea din 30 decembrie 1947, ei s-au casatorit , la 10 iunie 1948, în Atena, si s-au stabilit apoi la Versoix, în Elveţia. Cei doi au impreuna  cinci fete, Margareta (62 de ani) Elena (61), Irina (58), Sofia (54) şi Maria (47), dar  şi cinci nepoţi:  Nicolae, Elisabeta- Karina, Mihai, Angelica şi Elisabeta-Maria.