Haimana prin Franta - un strop din Normandia - Saint Michel si Cancale

Am parasit Alsacia bucurosi de tot ceea ce vizitasem si gustasem. Am parcurs peste 900 de km pana la Comburg unde ne-am cazat pentru urmatoarele 3 zile. Inainte sa luam Bretania la rascolit, am facut un scurt popas  in Normandia. Depasisem fazele de negociere cu privire la timpul pe care trebuia sa il alocam acestei regiuni incarcata de istorie. Nu doream sa aprofundam subiectul debarcarilor din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial si nici biografia Ioanei D'Arc nu ne atragea in mod deosebit. Noi eram interesati sa vedem peisajele de pe Coasta de Alabastru, sa mancam fructe de mare si sa vizitam Mont Saint Michel la ora fluxului. In Evul Mediu, Normandia a fost un mare regat care a rivalizat cu regatul Frantei, iar Ducii normanzi au reusit sa isi pastreze statutul si puterea fata de regii Frantei. Astazi, Normandia concureaza de la egal la egal cu suratele sale: Bretania, Valea Loarei si Provence. De la Comburg la Saint Michel sunt aproximativ 41 de km pe care ii parcurgem foarte repede cu masina. 

De departe vedem stanca de granit din Golful Saint -Malo inalta de peste 78 de metri pe care a fost ridicata abatia. Parcam pe continent intr-un spatiu vast amenajat cu locuri de parcare pe hectare intregi. Intre loturi sunt trotuare, restaurante si toalete. Din parcare se vede abatia si nerabdarea tuturor creste. Oamenii merg in valuri, unii pe jos, altii cu autobuzele care circula tur-retur  gratuit si te lasa la mijlocul podului construit in anul 2014. In timpul fluxului, abatia pare amplasata pe o insula, in timpul refluxului, aceasta devine peninsula atunci cand limba de pamant se prefigureaza printre apele care se retrag in matca.

  

Citisem acasa ca mareele sunt spectaculoase, printre cele mai puternice din Europa, putand atinge o amplitudine de pana in 10-12 metri si ca vin cu forta unei herghelii de cai in galop. Stanca pe care fusese ridicata abatia, situata la varsarea raului Couesnon, reprezinta granita dintre Normandia si Bretania. Ea are un perimetru de 900 de metri si in acest loc a fost ridicat un sat in care traiesc astazi 41  de oameni si o manastire fortificata care a fost construita intre secolele 8 si 14. Se zice ca, in timpul Razboiului de 100 de ani, abatia a fost singurul obiectiv strategic care nu a putut fi cucerit de catre armata engleza. Trecem de poarta de intrare si urcam nerabdatori sa vedem spectacolul naturii.
 

Urcam cat mai sus pe stradute inguste si nenumarate scari abrupte. Ignoram magazinele cu suveniruri, terase in care berea te imbie peste tot, ne prefacem ca nu simtim aromele diferitelor preparate care ne rascolesc stomacul de pofta, ne incapatanam sa prindem un loc bun, sa admiram spectacolul naturii. Abia atunci scoatem brosura pe care am primit-o atunci cand am platit intrarea in abatie (9 euro) si citim ca istoria muntelui Saint Michel a inceput in anul 708 cand Aubert, episcopul de Avranches, a ridicat pe muntele Tombe un sanctuar inchinat ingerului Mihail care i se aratase in vis, transformand astfel muntele in loc de pelerinaj. In secolul 10, credinciosii benedictini se instalasera in abatie, ridicandu-si case la poalele muntelui. Privita de departe, abatia pare sa semene cu o fortareata.

   

  

  

Din timpul Revolutiei Franceze si pana in 1863, abatia a fost transformata in puscarie, iar astazi este unul dintre cele mai apreciate obiective turistice din Franta, fiind vizitat anual de peste 3 milioane de curiosi. Abatia este enorma, fiecare turist facand slalom printre cladirile episcopilor, biserica construita pe varful stancii la 80 de metri deasupra marii pe o platforma de 80 de metri latime, prin gradinile unde se tin sarbatorile religioase, bucatarii, arhivele manastirii, nenumarate terase si magazine cu suveniruri si foarte multe scari. De pe terasa Saut-Gaultier se vede arcul neogotic al clopotului si statuia din cupru aurit a ingerului Mihail. Privind in zare, se poate admira privelistea golfului Cancale pana la stancile Normandiei si cele doua podisuri de granit, Mont-Dol in sud si Tombelaine in nord.

Eu, insa, pot sa va spun cu subiect si predicat asa: mers pe jos 4 km, urcat in varful motului de frica fluxului care vine cu valuri inalte si cu viteza cailor in galop. Stat cu inima in gat si stomacul lipit de sira spinarii, n-am respirat,n-am clipit. Asteptat cu sufletul la gura sa vina caii aia macar la trap, ce naiba! A venit fluxul alintandu-se si, asa cum a venit, tot asa s-a dus. Iar eu am ramas cu nostalgia cabalina. 

La intoarcere ne-am oprit la una dintre multele crescatorii de scoici de pe faleza Oceanului Atlantic, nu foarte departe de Cancale, o statiune linistita si fara pretentii. Intre localitati, de-a lungul falezei, pe zeci de km, sunt numai crescatorii de stridii, terase si localuri mici unde se pot manca scoici proaspete. De toate felurile.Les moules frites este denumirea clasica a midiilor servite cu cartofi prajiti. Midiile "de buchot" sunt midii crescute controlat si marea mandrie gastronomica bretona. Pentru ca tarmurile Bretaniei se particularizeaza prin ritmul si intensitatea mareelor sale,  acestea creeaza un microclimat propice in cultura midiilor care sunt crescute pe stalpi inalti de lemn infipti adanc in nisip pentru a se hrani cu tot ce e mai bun din apele oceanice curate care le spala si a le feri de pradatorii marini. Crescatorii adevarati isi aleg cu grija stalpii de stejar pe care ii fixeaza apoi in adancimea solului nisipos, infasurand franghii de canepa rezistente in jurul lor. Pe aceste suporturi cresc midiile care, in decurs de cateva luni, formeaza ciorchini uriasi ce cochilii negre care nu pot fi vazute decat in reflux. Cand midiile au ajuns la maturitate, ele sunt culese de pe franghii, incarcate in remorcile tractoarelor care brazdeaza coasta si trimise in centrele de colectare. Multe dintre ele sunt consumate direct in pietele de fructe de mare organizate pe faleze sau pe terasele ridicate de-a lungul coastei.

Nu trebuie ratata experienta degustarii stridiilor proaspete aduse in porturi pe care comerciantii le desfac cu niste cutite deosebite chiar in fata ta si sorbite in aerul sarat. Da, poate lipseste romantismul cinei in doi si paharul de cristal in care bulele sampaniei se sparg elegant, dar experienta aceasta in care platourile speciale sunt incarcate cu midii parfumate si servite intr-un cadru lipsit de pretiozitate are farmecul ei.

Cancale este un oras port cochet, raiul stridiilor si al preparatelor pe baza de fructe de mare. In mica piata incropita in port am invatat ca stridiile se clasifica in functie de marime cu numere intre 1 si 5, 1 fiind cele mai mari si mai scumpe. Tot aici am invatat ca specia originara Bretaniei este stridia plata (Creuses ou plates), dar cele mai gustoase sunt cele adanci (creuses sauvages), adica cele crescute controlat.

Am mancat midii si stridii pana am obosit, cu ochii, cu mainile pana ne-au durut buricele degetelor si gura. Niciunul dintre noi n-a scos un sunet, nici nu a respirat pana nu ne-am mai vazut de muntele de cochilii care se ridicase intre noi.

Stridiile sunt aduse direct din ocean in momentele de reflux cu ajutorul unor tractoare speciale. La ora precisa, cand apa incepe sa se apropie de tarm, tractoarele parasesc  zona, iar fermele de stridii sunt acoperite de apa in totalitate pana in ziua urmatoare. Aici sunt cele mai mari si adanci maree (apa se retrage 17 km in larg)  si reprezinta un fenomen interesant de vazut. 

Ne-am oprit scurt in Cancale, o localitate mica , amplasata la nord-vestul golfului Saint Michel, la doar 10 km de Saint-Malo, pe Coasta de Smarald. Orasul se afla la 45 de metri deasupra marii. Faleza este plina de restaurante si terase unde se pot servi stridii, evident, dar si supa de peste, somon, clatite cu beurre salee. Yahturile si vapoarele de mici dimensiuni care zaceau esuate pe nisip la pranz, pluteau frumos pe ape la apus. Noi am admirat statiunea de pe faleza si am plecat spre Comburg. Seara eram lesinati de oboseala si extrem de fericiti. Eram asemeni barcilor esuate pe mal care asteapta fluxul zilei de maine cand urma sa pornim din nou la drum.