Ciudat popor suntem, noi, romanii! Ciudati pentru maniera
in care ne stabilim standardele valorilor, modul in care apreciem sau negam
valoarea. Ne ignoram valorile autentice, cele din tara si cele plecate in afara
ei, la fel cum ne grabim sa dam valoare celor care trec in nefiinta, dar pe
care i-am ignorat total in timpul vietii lor. Este cel putin straniu modul
in care ii hulim pe cei care ii consideram ca nu sunt patrioti, fara ca
noi sa fim in stare sa dam dovada de patriotism. Fiecare isi este siesi
suficient, desi consideram ca toti ceilalti au nevoie de recunoasterea
noastra ca fiecare sa existe! Si ne suparam cand strainii dau importanta
valorilor noastre atata timp cat noi le ignoram! Iar asta nu se intampla de ieri, de azi, ci este un fapt
cu care romanii traiesc de cand se stiu. Suntem cu defectele la purtator, transmise genetic, si
lasate mostenire, cu limba de moarte, generatiilor care vin dupa noi. Aceeasi
atitudine am avut-o si cu contesa Anna de Noailles, una dintre poetele
reprezentative ale culturii franceze de la inceputul secolului XX.
Anna de Noailles s-a nascut in familia Brancoveanu, dintr-o mama
de origine greaca, Raluca Musuruș, si un tata roman, printul Grigore Brancoveanu.
Mama ei a fost fiica lui Musuruș-pasa, ambasador al Turciei la Londra, si a Anei Vogoride, o
renumita muziciana, idolul compozitorului polonez Paderewski. Ana ElisabetaBrancoveanu s-a casatorit cu Mathieu de Noailles in anul 1897 si a devenit astfel contesa Mathieu de
Noailles. In perioada sa de glorie, ea nu a insemnat nimic in viata culturala
romaneasca , cum nu inseamna nici astazi, aproape nimic. Putini au stiut si
atunci, putini stiu si acum cate ceva despre aportul acestei prezente deosebite
in cultura celor doua popoare. Ar trebui subliniat faptul ca Anna de
Noailles impreuna cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, ambele scriitoare si
verisoare cu contesa de Noailles, au reprezentat un fenomen unic in culturile
romana si franceza.
Desigur ca sunt si deosebiri evidente: spre deosebire de Martha
Bibescu si Elena Vacarescu, care, desi au scris si publicat o mare parte din
opera lor atat in romana, cat si in franceza, ele nu si-au renenegat niciodata
originea, asa cum a facut Anna de Noailles. Nu va grabiti sa o condamnati! Ana
Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu s-a nascut la Paris, la 15 noiembrie
1876, din tata roman si mama grecoaica. Dupa cum o arata si numele, se inrudea
cu multe personaje importante care condusesera candva cele doua Principate.
Tangentele ei cu tara de origine a tatalui au fost minimale, ca sa nu spun
inexistente, motiv pentru care nu a manifestat o curiozitate reala in
explorarea acestei laturi a arborelui sau genealogic. A debutat cu ciclul de
poeme „Litanies" publicat in anul 1898 in „Revue de Paris" si a
semnat cu numele „Anna de Brancovan".
Lirica sa este de
influenta parnasiana, afectiva si plina de sinceritate, motiv pentru care a
fost numita “muza gradinilor”. Opera sa a fost comparată cu cea a lui Algernon Charles Swinburne si Gabriele d’Annunzio.
Textele sale au fost caracterizate ca fiind “Dionysiac -ecstatice, senzuale,
erotice, jucăușe, cîteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. A publicat mai multe volume de proza si versuri, adunate
in volumele: “Le coeur innombrable” (Paris 1901); “L’ombre des jours” (1902);
“La nouvelle esperance” (roman 1903), “Le visage emerveille” (roman 1904); “La
domination” (roman 1905); “Les eblouissements” (versuri 1913); “Les forces
eternelles” (versuri 1920); “Poeme de l’amour” (versuri 1924); “L’honneur de
souffrir” (eseuri 1927); “Les innocents” (roman 1926); “Exactitudes,
meditations” (1930); “Le livre de ma vie” (amintiri 1932); “Choix de poesies”
(1930); “Pages choisies” (1932); “Derniers vers” (postume 1934).
Volumul “Le coeur innombrable” i-a adus recunoastere in
saloanele literare pariziene , a fost aleasa membra a Académiei Royale Belge de Langue et de
Littérature Françaises și apoi Academia Franceza i-a acordat imediat Premiul Archon-Desperouses. In 1904, printesa
impreuna cu fiica lui Theophile Gautier si cu sotia lui Alphonse Daudet au
infiintat Premiul „Vie Heureuse", cunoscut mai tarziu ca Premiu Femina. Anna de Noailles a fost verisoara prinților Bibesco,fiind in relatii de rudenie cu toti
aristocratii romani care locuiau atunci la Paris. A avut o relatie frumoasa de prietenie
cu Maurice
Barrès, a fost admirată de Jean Cocteau, a fost
prezentata scriitorului Pierre Loti,
prieten personal al reginei Maria a Romaniei.In perioada premergatoare alegerii sale ca membra a
Academiei Regale din Belgia, avea sa descopere cultura romana, prin cel mai
mare admirator al sau, Nicolae Iorga: “Anna de Noailles a facut sa
rasune acordurile misterioase ale sufletului nostru intr-una din cele mai mari
literaturi ale lumii”.
Din pacate, tanara printesa nu se simtea catusi de putin
romanca. Doar se nascuse, copilarise si studiase in Franta. Insasi contesa de
Noailles avea sa declare, cu sinceritatea care o caracteriza, revistei Les
Annales, ca nu apartine Romaniei si ca pe meleagurile noastre nu
poposise decat o singura data, in drum spre Constantinopol. Romania nu a pus
pret pe cuvintele sale. Un asemenea succes nu putea sa ramana nevalorificat de
Romania! Doar era laureata a Academiei Franceze, membra a Academiei Regale
belgiene! Romania trebuia sa isi ia tributul apartenentei sale. Desi pana la
acea data Academia Romana nu avea printre membrii sai persoane de sex feminin,
cel mai inalt for cultural al tarii a primit in randurile sale doua femei
care cunoscusera succesul in cultura franceza: pe Elena Vacarescu, propusa de
Octavian Goga si Mihail Sadoveanu, si pe contesa de Noailles, propusa de
Nicolae Iorga.
Iorga insusi isi motiveaza propunerea astfel: “Doamna
Anna de Noailles, nascuta Brancoveanu, din sanul Bibestilor, este considerata
astazi ca o mare poeta a Frantei. Criticii recunosc in scrisul ei spiritul
rasei noastre”. Astfel, contesa a devenit membra onorifica a Academiei Romane,
fara sa fi scris un singur cuvant in limba romana sau despre
Romania. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine: ca nu exista vreo
istorie a literaturii franceze editata in Hexagon, fara ca numele ei sa nu fie
mentionat. Ce a insemnat prezenta ei pentru Romania? Poetul Octavian
Goga i-a dedicat o poezie in care vorbeste de cei ce si-au uitat originile.
"Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
Cu slova lui muiată-n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte…
Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie…
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu ştii nimic, nimica nu te doare;
Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te-nfioare…
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,
Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte…
Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte…
Abia o dat’ când te chema Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă-două:
Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul
Unor vieţi atât de scumpe nouă…
De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Când cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ţi par cuvintele aceste
Şi râzi de noi, odraslă basarabă…
Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară
Oricât de mult l-am surghiuni din minte…
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Şi noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi… — Ş-acolo-n metropola
Pe malul Senei umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creştete bronzate…
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate…
— Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un ţintirim de suflete uitate…
Când vei simţi o jale vag-adese
Şi-n liniştea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,
Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!"
Sunt curioasa ce atitudine are Grecia vis-a-vis de opera
si apartenenta ei la cultura poporului elen. Ceea ce este absolut fascinant
pentru mine este nevoia nooastra ca popor de a ne insusi valorile recunoscute
de altii ca fiind ale lor, indiferent de convingerile personalitatilor in
cauza. De aceea, nu va mirati prea tare cand veti citi articolele publicate in
limba romana si care o numesc reprezentanta de seama a culturii romane.
Multi prefera sa treaca intentionat cu vederea
declaratiile printesei, insistand asupra relatiei de rudenie cu Elena Vacarescu
si Martha Bibescu, verisoarele sale, amandoua reprezentante ale culturii romane
in saloanele literare pariziene, uitandu-se in mod intentionat faptul ca ele
s-au nascut in Romania si au pastrat o stransa legatura cu mediul social si
cultural din tara. Mai mult, unii ignora faptul ca Martha Bibescu a devenit
verisoara Elenei Vacarescu si a Annei de Noailles prin casatoria acesteia cu
printul George Valentin Bibescu. Anna de Noailles nu a plecat niciodata din
Romania pentru ca ea nu a apartinut niciodata acestui pamant in care toti vrem
sa credem ca si-a avut radacinile. Desi unii criticii literari identificau in
poezia sa urme de „balcanism şi de „spirit valah", abia mai tarziu
poeta a fost constienta de rolul propriei origini, ajutata de
prezenta rudelor sale, precum Elena Vacarescu si Martha Bibescu, femei care se
luptau pentru apararea intereselor Romaniei pe scenele politice si culturale
ale vremii.
Dupa aproximativ un secol, Anna de Noailles este
cunoscuta pentru rolul pe care l-a jucat in societate, prin statutul sau de
aristocrata culta , frumoasa si rafinata, prietena a unor oameni de cultura
celebri. Salonul literar al Annei de Noailles, de pe strada Avenue Hoche, a reunit cei mai mari scriitori
francezi din Parisul secolului XX: : Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide,
Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii
Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si Marcel
Prost. Prietenia dintre ea si Proust a inceput in anul 1901 si a
durat timp de 18 ani. In cartea sa, „Cartea vieţii mele", scrisa si
publicata la multă vreme dupa ce se casatorise cu tanarul conte francez Mathieu
de Noailles, poeta mentiona: „Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a
schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut
să schimb un vers, să suprim o strofă. (...) El a aninat primele ghirlande la
uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul
lumii, gloria juvenilă - scumpă unei întregi mulţimi, faima - fără duşmani,
triumful - neprihănit! (...)" .
In corespondenta lor zilnica, prozatorul ii lauda
talentul literar, ajutand-o si sprijinand-o totodata sa isi construiasca o
reputatie literara. Succesul nu a intarziat sa apara. Leon Blum, Maurice Barres i-au elogiat
talentul, a aparut in multe reviste culturale, in articole de presa, in
istoriile literare. Admirata de toata aristocratia pariziana, a fost frecvent
invitata la toate evenimetele mondene. Aici i-a cunoscut pe artistii Vuillard,
Van Dongen si Rodin care i-au imortalizat chipul. Pictorul basc Ignacio de
Zuloaga i-a realizat un portret spectaculos. „Poezia ei a fost strigătul
adolescenţei noastre”, declara François Mauriac. Anna era pe val, iar succesul
i-a creat dependenta. Rolul de oratoare ii venea ca o manusa, era
sigura de charm-ul sau personal, isi exprima cu dezinvoltura opţiunile politice
republicane si isi juca rolul de mare diva pariziana la inceput de secol 20.
Talentul sau literar a invatat-o sa organizeze viata literara de salon, unde a
primit multe figuri importante ale istoriei: Eduard al VII-lea, viitor rege al
Angliei, Paul Morand, Sully Prudhomme, Pierre Loti, André Gide, Francis Jammes,
Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, Paul Claudel, Max Iacob
sau Henry de Montherlant. Statutul si pozitia sa sociala au obligat-o sa
calatoreasca mult in Europa. In timpul primului Razboi Mondial, a fost prima
femeie avansata in grad de comandor al Legiunii de Onoare.
Si atunci, ca si acum, timpul si-a modificat
prioritatile. Dupa sfarsirea primul
Război Mondial gusturile literare s-au schimbat, dand nastere
noului curent literar, Dadaismul. Anna de Noailles nu intelegea
avangarda suprarealista dominata de Tristan Tzara siAndre Breton. In ciuda
prieteniei sale stranse cu Colette, Anna de Noailles a ramas fidela generatiei
literare La Belle Époque. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus: „Madam, în
Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră”. Mercel Proust a imortalizat-o in
personajul contesei Gaspard de Reveillon din romanul "Jean
Santeuil". Admiratia lui pentru Anna era una reala, dupa cum singur
marturisea in corespondenta purtata intre cei doi: “Mă gândesc la tine tot
timpul! De-aseară,
pentru prima oară, pot să-mi amintesc în detalii proporţiile frumoase ale feţei
tale. Înainte îmi aminteam de tine, dar nu reuşeam să memorez atitudinea ta
serenă şi semeaţă”. Ea insasi a fost constienta de propria sa valoare
literara, considerandu-se cea mai mare poeta franceza.
Pentru faptul ca si-a negat apartenenta la poporul roman, George Calinescu a
descris-o in "Istoria literaturii române de la origini până în
prezent" ca fiind "lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești".
Anna a decedat la Paris in anul 1933,la varsta de 57 de
ani, iar la slujba sa de inmormantare de la Biserica
ortodoxa Madelaine din Paris au participat cele mai importante personalitati
din lumea politica si literara a vremii. Ea a fost condusa pe ultimul drum de
zeci de mii de parizieni. Ea este inmormantata in zona de nord-est a cimitirului
Père-Lachaise din Paris , in cavoul familiei Bibescu alaturi de Martha Bibescu. Multi ani mai tarziu, opera Annei de Noailles a fost
tradusa partial in limba romana. Desi nu se gaseste pe raft oricand, merita
citita.
Ceartă
O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.
Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;
Nici chipu-n care raze de aur se topesc,
Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.
O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!
Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;
Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra
Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.
Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi
Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră
Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,
Frunzişul tot cum, paşnic şi liniştit, respiră!
CVI
Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ca valu-l despica?
Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!
Seară romantică
Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.
Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»
O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.
Un tren – o ce plăcuţi fiori...
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.
Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă...
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.
I-aş spune : « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată ;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.
Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.
Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă ;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.
Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit...
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!»
