Eu sunt "Uni"

De vreo 10 ani, de cand prietenele mele au devenit bunice, ma uitam cu mirare si drag cum femeile cochete, care isi construisera cariere de succes, se metamorfozau sub privirile mele in ceva duios, cuvintele lor deveneau fluide atunci cand povesteau despre nepoti. Descopeream o latura jucausa, o creativitate aplicata atunci cand povesteau despre activitatile pe care le faceau impreuna cu ei si ma intrebam obsesiv : oare ce fel de bunica am sa fiu eu? Ma imaginam construind castele de nisip, citind povesti , seara, inainte de culcare, sau pe zoom ca sa diluez sutele de km care m-ar fi despartit de nepoti. Intr-o zi de iarna, fiica-mea m-a sunat si mi-a zis: "Incepand de azi, esti bunica. O cheama Mia si e o dulceata de fata!" Era pandemia in plina desfasurare si nu mi-a putut ostoi nerabdarea decat prin fluxul de poze transmise pe wup, dar aveam acel neastampar in mine care vuia cu furia talazurilor care se sparg cu salbaticie de stanci sa o tin in brate, sa o miros, sa ii adulmec temerile, curiozitatile, nelinistile si bucuriile aflate la inceputul unei vieti noi cand incep sa se construiasca destine si caractere. Pandemia nu ma lasa nici sa sper la un "maine" oarecare, in jur prieteni, cunoscuti, sateni cadeau la pat secerati de boala, altii ajungeau in spitale, putini dintre ei, in cimitirele reci si goale. Am traversat granite, am asteptat ore trenul pe peroane inghetate, am parcurs emotii si stari  in tonalitati si grade diferite. Am ajuns la Viena intr-o primavara rece in anul urmator, carantinata in apartament si verificata de autoritati. Dar asta nu mai conta deloc. Inima imi batea cu putere in piept si simteam mii de noduri in gat si stomac. M-a privit cu ochii mari, m-a cercetat  temeinic si, pierzandu-ma in privirea ei clara, mi-am zis in sinea mea: "Na, incepe marea aventura. Sa vad de ce esti in stare! Mai pregatita ca acum n-ai sa fii niciodata, deci da-i bataie!" Ne-am tatonat o vreme in tacere, curioase amandoua. Timpul in care am asteptat ca ea sa vina la mine mi s-a parut ca acela in care stai langa un boboc asteptand sa se deschida floarea, dar a meritat fiecare secunda. Mia este cea mai vesela, ambitioasa si curioasa fetita. Zambeste mereu, urca scarile si le coboara pana capata siguranta si isi controleaza miscarile. Cand cade, nu plange. Isi infige privirea in ochii tai si iti spune cu tristete "buf", cand se loveste sopteste "auci" si, cand nu i se intampla nimic rau, rade. Mereu. Mia este ea insasi o poveste, tot ce vede trebuie cercetat, povestit si rememorat. Mia danseaza, gangureste, escaladeaza, cucereste. Mia iubeste masina de gunoi, dar si pe celelalte dupa care striga "auto". Ii place sa stea la fereasta, sa priveasca lumea ca si cand atunci s-ar realcatui sub privirile ei. Degetelul sta suspendat in aer si iti arata cu aratatorul ei minunat: "auto", "ham", "cra" si continua sirul interjectiilor cu rabdare si dedicare. Mia adora cartile pentru copii pe care te pune sa le recitesti de mai multe ori pe zi. Mia se catara, urca si coboara, se piteste si striga in gura mare "cucu-bau". N-asteapta sa o gasesti, cum te apropii de ascunzatoare, sare bucuroasa si rade in cascade. Mia canta si danseaza, zboara pana la stelele din lumea ei fermecata dand din brate asa cum ar da  din aripioare. Mia traieste nu doar in plan cognitiv, ci si in cel senzorial: pipaie, miroase, isi transforma urechiusele in antene, reda sunete, cere explicatii si te pune sa repeti pana se satura. Gusta tot ce vede, se stramba daca nu-i place, dar continua sa testeze. Gurita ei e vama catre lumea exterioara.  O atrag culorile, sunetele, gusturile diferite, pune mana pe tot ce  e in jurul ei ca sa simta, sa miroasa, sa guste, sa cunoasca. Punem stavila intre ea si pericole probabile, intindem plase de protectie, dar invata sa se strecoare pe sub ele si sa le escaladeze. Suntem toti exaltati de noile experiente, dar eu as vrea mai mult. Este greu sa fii bunica asa cum ti-ai dori, motiv pentru care mi-am propus sa fiu ceva ce nu am fost niciodata. M-am gandit mult si n-am gasit la-ndemana raspunsuri si solutii pana in ziua in care m-a sunat fiica-mea sa ma trimita la librarie sa caut niste carti. Dupa ce mi-a dat o lista mare a adaugat: " Mama, te rog, cauta niste carti pentru copii de un an si jumatate,dar nu din astea banale, pentru ca s-a plictisit de ele. Vezi, poate gasesti vreo carte cu poezii simple si melodioase, cu multe interjectii". Am mers la cea mai buna librarie din oras, am cumparat cartile din lista si am intrebat: "carti cu poezii pentru copii de un an si jumatate aveti? Vreau sa cuprinda multe interjectii." Vanzatoarea s-a uitat mirata la mine, apoi a adaugat: "N-avem, dar ar fi o idee minunata de carte! " Am plecat dezamagita spre casa si mi-am zis atunci in sinea mea: de ce naiba n-as scrie eu cartea aia pentru nepoata mea? De ce n-as face o cartea speciala pentru Mia mea?" Am pus in versurile mele toate experientele Miei si toata bucuria noastra. Desigur, exercitiul meu este departe de a fi perfect, dar am folosit ca resurse toata bucuria, dorul, curiozitatea si dorinta de a fi o bunica altfel. Am scris si-am pictat fara orgolii si pretentii, pastrand doar dorinta de a -i darui ceva care sa ramana doar al ei!  Au trecut vreo 2 luni de-atunci si cartea este gata. In cartea mea este Mia, in toate ipostazele ei minunate, in toate avatarurile in care am surprins-o si-am iubit-o pana dincolo de cuvinte. Cartea mea e Mia, iar eu semnez, Uni (adica buni).

Viata in timpul pandemiei

 

Acum trei ani, am vandut apartamentul din Timisoara si ne-am mutat la casa intr-o comuna limitrofa a orasului. Ne placea ideea sa avem o curte a noastra si sa ne jucam de-a gradinaritul. Viata la sat nu mai era o necunoscuta pentru noi dupa experienta Dognecea, dar profilul comunitatii era clar diferit. Faptul ca granita dintre sat si oras era doar in mintea locuitorilor de ambele parti reducea cumva impactul diferentelor. Casele mari ridicate intr-un ritm accelerat peste noapte nu pastrau nicicum specificul vechilor case banatene cu frontoane decupate in linii curbe si camerele dispuse de-a lungul coridorului lung construit pe toata lungimea constructiei. Erau un fel de struto-camila, cuburi peste cuburi aruncate de-a valma, cu gradini mici inghesuite in curti. Rezistenta localnicilor fata de noii veniti era mult mai mare, la fel ca si curiozitatea fara de intrusi. De fapt, totul era calcul matematic, anticipand in ce fel se pot face bani de pe urma oraseniloc capatuiti. Vindeau gradinile mari pe bani multi in care dezvoltatorii ingramadeau de-a valma blocuri cu etaje intre casele existente si cele noi ridicate. Erau avizi dupa bani, dar nu vroiau nici in ruptul capului sa renunte la cocina plina de porci si sutele de oratanii care scoteau din minti orasenii refugiati la periferii. Comuna s-a transformat intr-un mic oras cu vreo 15.000 de suflete in care oamenii inca se razboiesc in mentalitati si cutume. Cand am ajuns aici, n-a fost nevoie sa cautam noi piata pentru ca a venit ea la poarta noastra. Ofertele de oua, carne, lapte, legume si fructe curgeau garla, doar trebuia sa deschizi gura si oamenii locului licitau preturile produselor intre ei. Asa am cunoscut-o pe Ioana, femeia trecuta de floarea varstei. Mulgea vacile dis-de-dimineata, umplea sticlele cu lapte, agata toate plasele de coarnele bicicletei electrice si pornea sa imparta laptele orasenilor. Ioana este pocaita, isteata foc, desi nu avea la activ multa carte, era experta in marketing. De fiecare data iti vorbea despre cultul ei religios pe care il transformase intr-un fel de casta elevata la care aderasera doar oamenii buni, destepti si avuti care doreau sa se conecteze la divinitate prin virtuti atent verificate. Iti "vindea" un statut social, neuitand sa mentioneze ca cei alesi beneficiau de ajutorul "fratilor" ei, dar si obligatia de a dona un procent generos din ceea ce produceai bisericii. Evident ca nu facea asta aleatoriu, se interesa unde lucrezi, se uita la casa in care locuiesti si apoi la tine. Nu s-a prins de noi, insistenta ei la inceput ni s-a parut comica, apoi agasanta. A continuat si dupa ce noi am schimbat furnizorul de lapte trimitandu-ne scrisori lungi in care ni se explicau ca la prosti oportunitati ratate sau agatand de clanta portii pungi cu portocale si pliante cu texte din scripturi. Asa am cunoscut-o pe mama Sida, femeie trecuta usor de 65 de ani, ramasa vaduva pe la 40 de ani, care isi crescuse singura 2 copiii pe care ii asezase la casele lor si le ridicase recent case in curtea ei nepotilor. Impartise atent averea intre copii si nepoti, sa aiba fiecare "rostul lui" si sa isi aminteasca de ea cand nu va mai fi. Sida era o femeie vanjoasa care in tinerete fusese cu siguranta foarte frumoasa. Desi era o diferenta de 10 ani intre noi, postura ei impozanta imi ridica bariere de comunicare si nu puteam sa ii spun pe nume. "Doamna Sida" i se potrivea ca nuca in perete pt ca, nascuta si crescuta la sat, statutul de doamna echivala pentru ea cu o minorosita careia ii pica fatza sa dea cu aspiratorul sau sa gateasca o oala de "zupa" pentru barbat. Asa ca i-am zis mama Sida. Era vesela, deschisa la minte si sloboda la gura. Radea cu pofta, vorbea sfatos, cand muncea, muncea, cand se distra, facea totul cu placere. Sambata si duminica isi scotea scaunul la strada, isi punea bijuteriile si hainele de duminica, isi aranja atent parul si se aseza la sfat cu prietena ei la strada. Stia tot ce se intampla in sat si era imposibil sa treci pe langa ea fara sa te opreasca la vorba. Cand a venit pandemia peste noi, il tot oprea pe Vali si il intreba cat de serioasa e problema, iar al meu ii raspundea cu calm la intrebari incercand sa nu creeze panica, dar atent sa nu bagatelizeze pericolul expunerii. Eu muream de frica virusului pentru ca in casa mea circulau informatiile referitoare la pandemie ca pe autostrada inter stelara. Si deseori o certam ca sta la strada fara masca sau o poarta sub barbie. Un an de zile am certat-o zicandu-i sa poarte masca si atunci cand ii vin nepotii la masa sau trece strada la fiu-su cu castronul plin cu langosi aburinzi. "Poarta masca, mai femeie, vrei sa mori?" strigam la ea. "Lasa, tu, Denisa mama, ca doar nu o sa imi dea virusul asta tocmai ai mei! Cu aia straini am grija, stai pe pace." imi raspundea cu incapatanare si zambind calm de fiecare data. Acum trei saptamani, una dintre nepoate a luat covid-ul si l-a dus fara sa stie si bunicii. "E doar o raceala, ca doar nu ma-mbolnaveste pe mine tocmai nepoata-mea". Intr-o seara a venit salvarea si a luat-o, avea covid. Spitalele Timisoarei erau pline, asa ca a fost internata la Oradea. Ieri am aflat cu stupoare ca mama Sida a murit, n-a trecut testul pandemiei, si in urma ei a ramas un gol. In ziua inmormantarii , am vrut sa imi iau ramas bun. Afara era frig tare, desi soarele stralucea putin. "Sa nu intri in multime. Stai acasa , poti sa mergi cand totul se termina in cimitir" imi repeta barbata-miu insistent de fiecare data cand vorbeam la telefon. Dupa amiaza am luat buchetul de flori si m-am dus agale catre locul ei. Strazile erau pustii, satul oarecum incremenit. Cand am trecut poarta, am uitat frigul de afara. Mana imi inghetase de mult timp. Era liniste totala, soarele cu dinti trona cumva nefiresc deasupra mea intr-o lume inghetata. Dar dincolo de privirea mea , cimitirul devenise o gradina botanica. Zeci de cruci acoperite cu flori colorate umpleau spatiile in perimetrul limitat. Atunci am realizat dimensiunea tragediei, cati oameni trecusera in nefiinta in acest val. Si atunci mi s-a facut si mai frica. Fiti prudenti, viata este o loterie si nu toti tragem lozul castigator. Mai bine nu jucati, stati pe margine, in casa si in curti, puneti lumea de afara pe pauza extinsa pana cand viata va fi din nou sigura si noi de vom recupera ceea ce ne apartine inapoi. Buna dimineata.

Stupina din Dognecea

Mi-am amintit fără să vreau de o întâmplare de la Dognecea, unde am avut câțiva ani o casă de vacanță. Satul ăsta se află în județul Caraș -Severin, la 14 km de Bocșa și, ca să ajungi acolo, ai de urcat dealurile străbătute de zeci de ogașe care se varsă în cele două lacuri: Lacul Mare și Lacul Mic (care până acum vreo 10 ani era cunoscut sub numele de Lacul cu nuferi). Casa noastră era aproape de intrarea în sat, avea în față Lacul mare, iar prin fundul curții coborai la cel Mic. Așezarea avea o singură stradă principală care se termina undeva la Călina și avea doar cateva bifurcații dincolo de jumătatea drumului. Aici și-au cumpărat timișorenii case de vacanță și au format un mic cartier mai pe coasta dealului ca să fie aproape de magazine și Primărie. Noi ne-am cumpărat-o în fața lacului înconjurat de dealurile pline de brazi. In stânga curții noastre se afla casa Olgăi, ucraineanca oacheșă care știa să umple cu vocea ei plină serile de melancolie. Cânta a jale, cu vocea ei molcomă, de dor și de amor de se opreau până ce și liliecii din zborul lor de noapte pe crengile pomilor din grădină. Stăteam în liniște cu toții: săteni, cai, capre și broaște și ascultam cum curge mierea din versul ei slav și grav. In partea dreaptă era o casă în paragină care aparținuse unui reputat profesor universitar din perioada interbelică, o moștenire de la părinți. Acolo venea vara în concedii, cât fusese în putere, împreună cu nevasta și fiica lor. Când fata a crescut mare, s-a îndrăgostit nebunește de un flăcău sărac din sat și familia cu obraz subțire și pretenții pe măsură a trimis-o la Paris pe motiv să facă Școala de bune maniere. De fapt toată lumea știa că fusese trimisă ca să îl uite pe băiat, iar lumea, pățania de amor. Fata, mai naivă de felul ei, s-a măritat acolo cu un Don Juan care i-a tocat banii bătrânului și i-a făcut fetei un băiat. Se pare că tatăl iși pusese mari speranțe în viitorul fetei și a fost tare nefericit când a văzut că s-a ales praful de familia ei. Se zice că ginerele ar fi plecat cu alta, iar nepotul a fost crescut de tânăra mamă care nu s-a mai întors niciodată în țară. Casa asta care i-a fost lăsată moștenire stătea acum intr-o rână, iar prin faldurile unor perdele fine și prăfuite, cu borduri dantelate, se vedeau crampeie dintr-o mobilă veche cu manere de alamă, o pălărie și un baston cu cap sculptat agațate într-un cui in perete, o masă ovală cu picior pe care se odihneau o față din macrame cu medalioane goblenate și un vas de sticlă veche. Tavanul din camera din față făcuse burtă, stătea să crape și să se prăvălească peste covorul țesut cu modele bănățene. O lampă desuetă prinsă de buricul tavanului dădea și mai mult dramatism imaginii de ansamblu. Restul ferestrelor erau acoperite de buruieni înalte cât casa, nu puteai să te apropii de ele, dar mai să spionezi un crâmpei din alta viață. Ieșise iedera prin trepte și se încolăcise în jurul vechii balustrade din fier forjat cu tulpini lemnoase și viguroase, răsucite în jurul modelelor complicate. Acolo visam să imi fac eu o mica pensiune, dar casa n-a fost scoasă niciodată la vânzare. Din curtea mea se vedea un geam mic acoperit cu o foaie de ziar îngălbenită de vreme pe care înca se putea citi denumirea lui "Dimineața" și data, 15 septembrie 1924. Articolul făcea reclamă la un concurs pe bază de cupoane cu premii constând într-o casă "complect" nouă formată din 3 camere, cu "bae" bucătărie și pivniță, 30.000 de lei în numerar, un vagon cu lemne și multe pălării de fetru. Acolo presupuneam noi că era cămara. Lângă geam se afla ieșirea unui coș de fum. Intr-o primăvară, stând noi pe terasă, am observat că ni se umpluse grădina de albine. Erau sute! Si ce credeți, toate ieșeau și intrau pe gura coșului în casa profesorului. Era un zumzet permanent în apropierea lui și o forfotă de parcă își măritau în fiecare zi regina. Imi imaginam fagurii de miere umplând pereții și râuri de miere scurgându-se pe podele. Casa este nevândută și acum. Fata de odinioară cred că bate spre vârsta de 70 de ani acum. In sat lumea îi zice încă "parisianca", iar albinele au rămas în stupul construit în casă. Nimeni n-a venit să vândă casa, nimeni n-a mai tras cu ochiul pe geamul îmbâcsit de praf. Probabil că vă întrebați ce mi-a venit să scriu despre asta? In luna mai, regina bătrână și o parte dintre albine părăsesc stupul și se adună ciorchine pe o creangă, lângă un gard sau sub o streașină de casă. După înmulțire, cercetașele vor călăuzi roiul spre o nouă locație unde iși construiesc stupul. Când roiesc, albinele nu înțeapă pentru că iși umplu gușa cu provizii și nu mai au putere să își folosească acul. Cine încearcă să le alunge nu va reuși pentru că albinele vor face tot ce le stă în putință pentru a ajunge înapoi la regina lor. Sfatul experților este să apelați la un apicultor care se va bucura să iși mărească stupina cu încă o familie de albine. Vă spun asta pentru că am văzut recent niște poze cu un roi de albine. Si nu pot să nu mă gândesc: vai de cel care va intra în casa stup. Intrebarea ar fi: pe unde? 

Vorbind in gand

Familie din Banat-Bunicii din partea socrului meu impreuna cu o ruda si copiii ei

Când am venit prima oară în Banat aveam 21 de ani. Soseam din Bărăganul bătut de vânturi, măturat de crivăț iarna și copleșit de călduri toride vara. Superlativul absolut reprezenta București-ul studenției mele care se transformase vrând-nevrând într-un punct de referință estetică și culturală. Eram studentă, îndrăgostită până peste urechi, o tânără care nu se sfia să mănânce stele pe pâine și să iși mute orizontul de la o secundă la alta tot mai departe. Când am ajuns în vestul țării, am avut senzația că mă aflam într-o altă țară. Lumea cânta, nu vorbea, cadența silabelor era alta, cuvintele se învârteau într-o horă a cărei muzică mi-era străină. Era greu să înțeleg dialectul, eram mirată să bifez fiecare minut dintr-o viață care își urma cursul firesc într-o altă ordine și-ntr-o altă logică. 

Socrii mei in tinerete

Socrii mei stăteau la sat, într-o casă tradițională, cu un superb fronton caracteristic caselor șvăbești, cu intrare direct din stradă. Ulițele erau late, de-o parte și de alta se aflau spații verzi largi, străjuite de pomi roditori. Casa respecta întocmai arhitectura specifică zonei cu camerele organizate în stil vagon, cu coridor lateral pe toată lungimea casei îmbrăcat în geamuri de sticlă și cu gresie mozaicată pe jos din care se intra în fiecare "sobă". 

Casa din Banat in anul 1925

Casele erau ordonate cu spatele pe linia trotuarului, curtea cu flori era în fața ei, iar în lateral - grădina nesfârșită. Toate ferestrele aveau șorlocaturi care abia se vedeau din stradă din pricina gardului înalt ridicat ca un zid de apărare. Sosisem noaptea, eram obosiți după un drum lung cu mașina, traversasem o țară aflată în întuneric la propriu, dar când am intrat în camera "din față" destinată oaspeților, m-am mirat să văd paturile cu așternuturile până în tavan și mă uitam speriată după scară ca să înteleg cum urcau și coborau oamenii ăștia din pat. A doua zi de dimineața, bucătăria de vară era plină ochi de neamuri de toate vârstele, dar îmi amintesc perfect șirul ordonat de bătrâne mici de înălțime, toate înveșmântate în negru și înfășurate în broboade, așteptând cu mâinile împreunate în poală intrarea mea pe ușă. Atunci mi-am cunoscut viitoarele neamuri împreună cu poveștile lor absolut tulburătoare. 

Stabunicul dupa intoarcerea lui de pe front

Figura blajină a străbunicului care povestea despre experiențele lui de ostaș în Primul Război Mondial îndulcea cumva această aliniere cuminte și monotonă cromatic. Era emoționant să îl auzi fredonând timid un cântec care n-avea nici o noimă ("Iariga, iariga, cincua fa") pe care îl învățase într-o noapte în tranșeele săpate pe-o parte a râului Fiume din Italia ascultând inamicii care cântau pe celălalt mal în jurul unui foc încropit. Totul părea un nonsens de vreme ce "fiume" însemna tocmai "râu", dar noi îl puneam mereu să ne povestească aceasta întâmplare din dorința de a-l auzi cântând. Războiul devenea din această persectivă mai uman și înțelegeai că istoria nu putea să încapa și în sufletul oamenilor care trecuseră pasageri prin ea. Amintirile i se succedau și îi veneau în avalanșe. Trecea cu repeziciune de la momente duioase la unele tragice de-a dreptul atunci când povestea în șoaptă momentul unui asalt în care un obuz retezase capul locotenentului și corpul a mai mers așa, fără cap, încă vreo 2-3 metri ca apoi sa iți spună cu bucurie cum a mușcat prima oară dintr-o portocală pe coasta Dalmațiana si cum i s-a umplut gura de savoare. Soțul meu avea două bunici ai căror soți luptaseră și ei pe front în Al Doilea Război Mondial, iar familiile lor trecuseră prin multiple drame. Supraviețuiseră deportărilor din Bărăgan după ce fuseseră goniți de către comuniști din casele stramoșești și li se confiscaseră averile. Au locuit în colibe săpate în pământ la o aruncătura de baț de locul de unde fiul și nepotul lor avea sa mă aducă 35 de ani mai târziu în casele lor. 

Bunicii Sofia si Nelu 

Bunica din partea tatălui facea bunătate de clătite cu măr ras și crofne (gogoși) pufoase rumenite temeinic în zaicin (ulei de floarea soarelui) încins și, până le învârtea pe plită, o puneam să ne povestească cum cărase bunicul Nelu pe umeri strigoiul lui Simion din sat până la oraș și înapoi. "Și, ia zi-ne, maică, cum a fost cu strigoiul lui Simeon pe care l-ați dus cu coșia (căruța) la oraș?" o provoca de fiecare dată barbata-miu. "Murise de câteva zile când, într-o noapte pe la trii am pornit cu căruța spre Cimișoara să cumpărăm catrință (partea din față a fustelor tradiționale) și ștrimfi (ciorapi) pentru iarnă și, când am trecut pe lângă cimitir, m-o pus dracu să zic: Un'ce-ai dus tu, Simeoane, că ierai ciner (tânăr)și harnic și ci-ai lăsat muiere tânără cu copiii miși. Și numa o dată simț cum să pune in spatele nostru Simeon. Și noi tot om înșercat să-l zogonim (izgonim) înapoi în groapă, dar el n-o vrut până când ne-om întors tot noapcea înapoi acasă."  "Dar de ce nu mai sunt acum strigoi, maică?" o împungea al meu controlat. "C-or inventat ășcia tractoare și s-or spăriet de ele și nu se mai ațin de drum." 

Persida in tinerete

Asezată pe un colț de pat, era Persida căreia sătenii ii spuneau baba "Europa Liberă" căci stătea toată ziua în trepte (pe scările aflate la drum pe unde intrau musafirii în casă) și oprea pe toata lumea care trecea pe stradă ca să afle noutățile din sat. Fusese femeie tare frumoasă și bătrânii încă povesteau cum s-a dus pe jos în gară la Jebel pe lângă linia ferată ca să îl vadă cu ochii ei pe Regele Mihai când a plecat în exil și cum oprise conductorul trenul ca să se bucure de frumusețea ei. 

Soacra mea si fratele ei

Intre ele două stătea mama soacrei mele, o femeie mărunțică, adusă rău de spate și cu un început ușor de cocoașă, al cărei bărbat se spânzurase după ce fusese lasat la vatră, lăsând-o să crească singură un băiat și o fată. 

Soldat din Primul Razboi Mondial - ruda

Ea avut două surori, una dintre ele murise cu mulți ani înainte, cea de-a doua trăia în America și venise ultima dată în România prin anii 1964-65. 

Naica si cu sotul ei

Plecase de tânără prin anii 1940 și puțin de frica comuniștilor. Iși încărcase tot avutul într-o ladă mare, vânduse pământul primit zestre, s-a îmbarcat împreună cu bărbatul ei pe un Transatlantic și dusă a fost. Trimitea scrisori acasă în care le povestea rudelor rămase aici despre traiul lor și cum își împliniseră visul american. Neamurile se strângeau grămadă în casă și citeau scrisorile până se albeau foile după care soacră-mea îndrăznea să scrie invariabil același răspuns: "Dragă naică, să știi că noi suntem bine ceea ce iți dorim și ție..."deși comuniștii le confiscaseră avutul și îi trimisese in pribegie. Au muncit pe rupte în America, și-au încropit o casă, au crescut frumos o fată până când aceasta a împlinit vârsta de 16-17 ani și i-a cuprins dorul de țară. Și uite-așa, tam-nesam, au vândut iar tot, și-au încărcat toate acareturile într-o ladă și mai mare și s-au întors în satul din Banat. Fata lor nu știa boabă românește, dar nici n-aș spune cât de dornică a fost să învețe. Cert este că tânăra, care trăise atâția ani în Chicago și văzuse automobilele Ford pe străzile pietruite în orașele americane, a avut un șoc atunci a trebuit să meargă cu pantofii ei eleganți prin gropile pline cu noroi de pe ulițele satului. 

Copii si tanara din Banat, rude

Copiii scriau atunci pe tăblițe și își ștergeau mucii cu mâneca hainei. Fata plângea și cerea să se întoarcă acasă. Degeaba îi repetau părinții că acasă era acolo, in satul bănățean, în căsuța cu cuptor de pământ și spoială de pământ pe jos în loc de podeaua din lemn băițuit, casa ei era departe, căci "acasă" pentru fiecare înseamnă altceva. Scotea calul dis de dimineață din grajd și pleca în galop pe câmpuri de unde se întorcea pe înserat. Inca mai erau bătrâni în sat care își aduceau aminte de "americanca cu calul". Americani erau în percepția lor și părinții pentru că acum vorbeau cu accent și nu mai erau "de-ai lor". In realitate, părinții erau rupți între două culturi, în America erau emigranți, în țară lor erau americani. Până la urmă naica și bărbatul ei au lăsat totul baltă și s-au urcat din nou pe vapor și s-au întors de unde au venit. Când eu am venit în Banat, naica avea peste 90 de ani și știu că într-o seara, dinainte stabilită, ne-a sunat. Eram singura care o rupeam timid în engleză și puteam vorbi cu ea. In jurul telefonului cu fir se adunaseră în sufrageria noastră alte 3 generații venite special din oraș și de la țară care ascultau cu sufletul la gură cuvinte pe care nu le înțelegeau de fel. Bătrâna doamnă își amintea sporadic unele cuvinte românești plasate enigmatic și târziu în fraze șoptite în receptor. Ne despărțeau ani, amintiri, oceane, generații. Singura propozitie repetată obsesiv și corect era "mi-e dor de-acasă". Fiica ei n-a mai vrut  în veci să audă de România și acum pot să o înțeleg și mai bine. Tânăra aceasta a avut o fată care la rândul ei are alte două. Nepoata naicăi a fost atrasă de România, probabil ca de-o curiozitate exotică și intuiesc că impresiile celor două femei importante din viața ei i-au creat fracturi de logica în interpretarea cu acuratețe a amintirilor. N-a venit niciodata aici, dar știe enorm de multe lucruri despre țara noastră. E greu de înțeles pentru noi că nu e suficient să te naști din părinți români ca să te simți român. Eram doar o proiecție a amintirilor bunicii și mamei ei, nimic mai mult. Povestesc toate aceste lucruri pentru că mulți dintre noi trăiesc cu speranța că diaspora ne salvează atunci când nu putem să o facem noi înșine. Diaspora este, de fapt, o generație, când legătura ei cu țara se predă urmașilor ei, totul se dilueaza căci, pentru copiii lor, acasă înseamna în altă parte. Și o casa rămasă moștenire într-o altă țară nu înseamnă acasă, ci experiențele transformate în amintiri și amintirile transformate în emoții transformă o casă în acasă. Vom fi priviți, probabil, mai departe ca niște primitivi exotici, vor veni să ne vadă o dată pe an și se vor întoarce la viața lor civilizată și asezată, iar noi vom rămâne la fel de singuri pe cât n-am vrea să fim. Si cred că cel puțin un român din 10 conștientizează faptul că am devenit mai săraci cu fiecare om drag care a plecat. 




  

Marea hoinareala: Donaueschingen si Freiburg

Inainte sa pornim spre casa, am fost gazdele unei alte familii in Germania. Locuiau aproape de oraselul Donaueschingen, locul de unde izvoraste Dunarea din Muntii Padurea Neagra, motiv pentru care, a doua zi de dimineata am pornit si noi cu masina sa vizitam orasul.

Localitatea este cocheta, cu strazi pietruite si case cu multe flori la ferestre, dar care a devenit renumita pentru turistii curiosi sa vada izvoarele Dunarii fiind cunoscuta sub numele de Donauquelle.

Bazinul este inconjurat de un gard din fier si infrumusetat cu statuile realizate de Adolf Heer care dateaza din anul 1895. 

Cladirile orasului sunt vechi si frumoase, multe dintre ele realizate in stil Art Nouveau, 

de fantani (fantana Muzicienilor care mie mi-a placut foarte mult, a Dianei sau fantana Hansel), de statui, de prezenta Palatului Fustenberg cu ale sale gradini, Muzeul Copiilor si al Tineretului, cateva biserici vechi.

De aici am plecat spre Freiburg. Orasul este inconjurat de Muntii Padurea Neagra si face parte din landul Baden - Wurtemberg. Freiburg este oras universitar, Universitatea de aici fiind in topul celor mai bine cotate scoli academice din Germania. 

Una dintre intrarile in orasul vechi de face pe poarta Martinstor, cealalta numindu-se Schwabentor. Prima este un turn cu ceas care are o inaltime de 60 de metri si are lipita de turn o alta cladire istorica. Pe sub aceasta intrare circula tramvaiele. 

Nu departe de aceasta intrare dam peste o un canal cu o apa curgatoare. Pe unul dintre maluri vedem Stehcafe am Krocodil cu cateva mese aranjate sub crengile stufoase ale copacilor. 

La nici 100 de metri se afla cea de-a doua intrare in oras, Schwabentor, tot un turn cu ceas, mai zvelt si mai frumos.

Catedrala din Freiburg isi arata si ea de la distanta turnul semet si, dand roata zonei, ajungem intr-un final in piata Munsterplatz unde se vindeau produse africane. Pentru ca era o zona aglomerata, am vizitat catedrala si ne-am continuat apoi plimbarea pe strazile pietruite din jur.

Am descoperit primaria, cea veche si cea noua legate intre ele printr-o pasarela, incadrata frumos de alte cladiri istorice, am gustat unele preparate locale, am baut cate o bere si ne-am luat ramas bun de la ultima zi de vacanta.

Asa cum probabil v-ati obisnuit deja, voi trage si cateva concluzii dupa cele 18 zile cat am umblat telelei prin trei tari straine. Exact cum va spuneam in postarea precedenta, in Elvetia si Germania am cunoscut doua romance casatorite cu cetateni nativi din tarile respective. Amandoua sunt medici, realizate familial si profesional, mame si sotii. Am inteles din lungile discutii cu ele ca fondul acela nativ nu se pierde niciodata, doar se imbogateste intr-un mediu sanatos si pur si simplu infloreste. Niciuna dintre ele nu si-a varuit casa, nu a facut curatenie generala pt ca le vin invitati in casa. Nici nu au pregatit mese cu 70 de mii de feluri, ci au facut gratar si s-a baut bere si vin. S-a povestit mult, natural, fara sa epateze. Am schimbat impresii si am impartasit experiente. Noi, destul de crispati la inceput, ei, extrem de naturali pe tot parcursul vizitei. Partenerii lor de viata au participat la aceste lucruri la fel de natural ca si ele. S-a vorbit in engleza. Am invatat ca nu te poti realiza in alta tara daca nu faci efortul sa te integrezi si sa inveti sa respecti tara de adpotie. Ca cei care esueaza sunt cei care incearca sa formeze mici enclave romanesti in tari straine si se incapataneaza sa traiasca romaneste in tari de adoptie. Ca nu legea transforma o tara in una civilizata, ci respectarea ei. Ca regulile nu sunt facute pentru a fi incalcate, ci tocmai pentru a fi respectate ca sa iti faca viata mai usoara. Ca statul te ajuta cu conditia sa il ajuti si tu. Un stat bogat (unde fiecare plateste taxele corect, fara sa incerce sa se sustraga de la plata) inseamna un stat puternic, capabil sa isi protejeze cetatenii. Ca fiecare angajat, indiferent de meserie, isi face treaba cu responsabilitate si cu respect pentru ca stie ca face parte dintr-un mare angrenaj care conduce la bunastarea lui si a celor din jur. Ca nu isi propun sa stie tot, ci sa isi faca treaba cat mai bine. Copiii acestor doua familii sunt cetatenii tarilor de adoptie. Nu se feresc sa spuna ca mamele lor sunt romance, sunt curiosi sa afle lucruri noi despre Romania, dar nu isi propun sa vina aici decat in vizita. Nici gand sa se intoarca definitiv vreodata si, fie vorba intre noi, la ce sa se intoarca? Parintii doamnelor sunt si ei plecati din Romania si sunt deja cetatenii altor tari care au ramas cu dorul Romaniei, dar perfect integrati si ei. Vorbesc despre oameni trecuti de varsta de 75 -80 de ani, care sunt plecati de 10, respectiv 20 de ani din tara, care au invatat limba atat cat sa poata conversa in magazin, cu postasul, cu alte persoane de varsta lor. Si, gandindu-ma la toate acele discutii minunate, nu pot sa nu ma gandesc la zicala svabilor germani care "se simt atat de saraci incat se simt jigniti daca ii crezi"! Si atunci stiu ca speranta sta in noi, cei care inca locuim in saracia noastra romaneasca, sa ne simtim jigniti atunci cand altii nu ne cred si sa gasim in noi puterea sa schimbam Romania incepand fiecare cu el insusi. A doua zi plecam spre casa. Pe drumul de intoarcere vorbeam intre noi si ne-am propus ca de a doua zi fiecare sa inceapa schimbarea cu el. Dar sa schimbam directia, sa nu ne mai straduim din greu ca pana acum, ci sa incercam ceva total diferit.