Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

marți, 21 ianuarie 2020

Vorbind in gand


Familie din Banat-Bunicii din partea socrului meu impreuna cu o ruda si copiii ei

Când am venit prima oară în Banat aveam 21 de ani. Soseam din Bărăganul bătut de vânturi, măturat de crivăț iarna și copleșit de călduri toride vara. Superlativul absolut reprezenta București-ul studenției mele care se transformase vrând-nevrând într-un punct de referință estetică și culturală. Eram studentă, îndrăgostită până peste urechi, o tânără care nu se sfia să mănânce stele pe pâine și să iși mute orizontul de la o secundă la alta tot mai departe. Când am ajuns în vestul țării, am avut senzația că mă aflam într-o altă țară. Lumea cânta, nu vorbea, cadența silabelor era alta, cuvintele se învârteau într-o horă a cărei muzică mi-era străină. Era greu să înțeleg dialectul, eram mirată să bifez fiecare minut dintr-o viață care își urma cursul firesc într-o altă ordine și-ntr-o altă logică. 


Socrii mei in tinerete

Socrii mei stăteau la sat, într-o casă tradițională, cu un superb fronton caracteristic caselor șvăbești, cu intrare direct din stradă. Ulițele erau late, de-o parte și de alta se aflau spații verzi largi, străjuite de pomi roditori. Casa respecta întocmai arhitectura specifică zonei cu camerele organizate în stil vagon, cu coridor lateral pe toată lungimea casei îmbrăcat în geamuri de sticlă și cu gresie mozaicată pe jos din care se intra în fiecare "sobă". 


Casa din Banat in anul 1925

Casele erau ordonate cu spatele pe linia trotuarului, curtea cu flori era în fața ei, iar în lateral - grădina nesfârșită. Toate ferestrele aveau șorlocaturi care abia se vedeau din stradă din pricina gardului înalt ridicat ca un zid de apărare. Sosisem noaptea, eram obosiți după un drum lung cu mașina, traversasem o țară aflată în întuneric la propriu, dar când am intrat în camera "din față" destinată oaspeților, m-am mirat să văd paturile cu așternuturile până în tavan și mă uitam speriată după scară ca să înteleg cum urcau și coborau oamenii ăștia din pat. A doua zi de dimineața, bucătăria de vară era plină ochi de neamuri de toate vârstele, dar îmi amintesc perfect șirul ordonat de bătrâne mici de înălțime, toate înveșmântate în negru și înfășurate în broboade, așteptând cu mâinile împreunate în poală intrarea mea pe ușă. Atunci mi-am cunoscut viitoarele neamuri împreună cu poveștile lor absolut tulburătoare. 


Stabunicul dupa intoarcerea lui de pe front

Figura blajină a străbunicului care povestea despre experiențele lui de ostaș în Primul Război Mondial îndulcea cumva această aliniere cuminte și monotonă cromatic. Era emoționant să îl auzi fredonând timid un cântec care n-avea nici o noimă ("Iariga, iariga, cincua fa") pe care îl învățase într-o noapte în tranșeele săpate pe-o parte a râului Fiume din Italia ascultând inamicii care cântau pe celălalt mal în jurul unui foc încropit. Totul părea un nonsens de vreme ce "fiume" însemna tocmai "râu", dar noi îl puneam mereu să ne povestească aceasta întâmplare din dorința de a-l auzi cântând. Războiul devenea din această persectivă mai uman și înțelegeai că istoria nu putea să încapa și în sufletul oamenilor care trecuseră pasageri prin ea. Amintirile i se succedau și îi veneau în avalanșe. Trecea cu repeziciune de la momente duioase la unele tragice de-a dreptul atunci când povestea în șoaptă momentul unui asalt în care un obuz retezase capul locotenentului și corpul a mai mers așa, fără cap, încă vreo 2-3 metri ca apoi sa iți spună cu bucurie cum a mușcat prima oară dintr-o portocală pe coasta Dalmațiana si cum i s-a umplut gura de savoare. Soțul meu avea două bunici ai căror soți luptaseră și ei pe front în Al Doilea Război Mondial, iar familiile lor trecuseră prin multiple drame. Supraviețuiseră deportărilor din Bărăgan după ce fuseseră goniți de către comuniști din casele stramoșești și li se confiscaseră averile. Au locuit în colibe săpate în pământ la o aruncătura de baț de locul de unde fiul și nepotul lor avea sa mă aducă 35 de ani mai târziu în casele lor. 


Bunicii Sofia si Nelu 

Bunica din partea tatălui facea bunătate de clătite cu măr ras și crofne (gogoși) pufoase rumenite temeinic în zaicin (ulei de floarea soarelui) încins și, până le învârtea pe plită, o puneam să ne povestească cum cărase bunicul Nelu pe umeri strigoiul lui Simion din sat până la oraș și înapoi. "Și, ia zi-ne, maică, cum a fost cu strigoiul lui Simeon pe care l-ați dus cu coșia (căruța) la oraș?" o provoca de fiecare dată barbata-miu. "Murise de câteva zile când, într-o noapte pe la trii am pornit cu căruța spre Cimișoara să cumpărăm catrință (partea din față a fustelor tradiționale) și ștrimfi (ciorapi) pentru iarnă și, când am trecut pe lângă cimitir, m-o pus dracu să zic: Un'ce-ai dus tu, Simeoane, că ierai ciner (tânăr)și harnic și ci-ai lăsat muiere tânără cu copiii miși. Și numa o dată simț cum să pune in spatele nostru Simeon. Și noi tot om înșercat să-l zogonim (izgonim) înapoi în groapă, dar el n-o vrut până când ne-om întors tot noapcea înapoi acasă."  "Dar de ce nu mai sunt acum strigoi, maică?" o împungea al meu controlat. "C-or inventat ășcia tractoare și s-or spăriet de ele și nu se mai ațin de drum." 


Persida in tinerete

Asezată pe un colț de pat, era Persida căreia sătenii ii spuneau baba "Europa Liberă" căci stătea toată ziua în trepte (pe scările aflate la drum pe unde intrau musafirii în casă) și oprea pe toata lumea care trecea pe stradă ca să afle noutățile din sat. Fusese femeie tare frumoasă și bătrânii încă povesteau cum s-a dus pe jos în gară la Jebel pe lângă linia ferată ca să îl vadă cu ochii ei pe Regele Mihai când a plecat în exil și cum oprise conductorul trenul ca să se bucure de frumusețea ei. 


Soacra mea si fratele ei

Intre ele două stătea mama soacrei mele, o femeie mărunțică, adusă rău de spate și cu un început ușor de cocoașă, al cărei bărbat se spânzurase după ce fusese lasat la vatră, lăsând-o să crească singură un băiat și o fată. 


Soldat din Primul Razboi Mondial - ruda

Ea avut două surori, una dintre ele murise cu mulți ani înainte, cea de-a doua trăia în America și venise ultima dată în România prin anii 1964-65. 


Naica si cu sotul ei

Plecase de tânără prin anii 1940 și puțin de frica comuniștilor. Iși încărcase tot avutul într-o ladă mare, vânduse pământul primit zestre, s-a îmbarcat împreună cu bărbatul ei pe un Transatlantic și dusă a fost. Trimitea scrisori acasă în care le povestea rudelor rămase aici despre traiul lor și cum își împliniseră visul american. Neamurile se strângeau grămadă în casă și citeau scrisorile până se albeau foile după care soacră-mea îndrăznea să scrie invariabil același răspuns: "Dragă naică, să știi că noi suntem bine ceea ce iți dorim și ție..."deși comuniștii le confiscaseră avutul și îi trimisese in pribegie. Au muncit pe rupte în America, și-au încropit o casă, au crescut frumos o fată până când aceasta a împlinit vârsta de 16-17 ani și i-a cuprins dorul de țară. Și uite-așa, tam-nesam, au vândut iar tot, și-au încărcat toate acareturile într-o ladă și mai mare și s-au întors în satul din Banat. Fata lor nu știa boabă românește, dar nici n-aș spune cât de dornică a fost să învețe. Cert este că tânăra, care trăise atâția ani în Chicago și văzuse automobilele Ford pe străzile pietruite în orașele americane, a avut un șoc atunci a trebuit să meargă cu pantofii ei eleganți prin gropile pline cu noroi de pe ulițele satului. 


Copii si tanara din Banat, rude


Copiii scriau atunci pe tăblițe și își ștergeau mucii cu mâneca hainei. Fata plângea și cerea să se întoarcă acasă. Degeaba îi repetau părinții că acasă era acolo, in satul bănățean, în căsuța cu cuptor de pământ și spoială de pământ pe jos în loc de podeaua din lemn băițuit, casa ei era departe, căci "acasă" pentru fiecare înseamnă altceva. Scotea calul dis de dimineață din grajd și pleca în galop pe câmpuri de unde se întorcea pe înserat. Inca mai erau bătrâni în sat care își aduceau aminte de "americanca cu calul". Americani erau în percepția lor și părinții pentru că acum vorbeau cu accent și nu mai erau "de-ai lor". In realitate, părinții erau rupți între două culturi, în America erau emigranți, în țară lor erau americani. Până la urmă naica și bărbatul ei au lăsat totul baltă și s-au urcat din nou pe vapor și s-au întors de unde au venit. Când eu am venit în Banat, naica avea peste 90 de ani și știu că într-o seara, dinainte stabilită, ne-a sunat. Eram singura care o rupeam timid în engleză și puteam vorbi cu ea. In jurul telefonului cu fir se adunaseră în sufrageria noastră alte 3 generații venite special din oraș și de la țară care ascultau cu sufletul la gură cuvinte pe care nu le înțelegeau de fel. Bătrâna doamnă își amintea sporadic unele cuvinte românești plasate enigmatic și târziu în fraze șoptite în receptor. Ne despărțeau ani, amintiri, oceane, generații. Singura propozitie repetată obsesiv și corect era "mi-e dor de-acasă". Fiica ei n-a mai vrut  în veci să audă de România și acum pot să o înțeleg și mai bine. Tânăra aceasta a avut o fată care la rândul ei are alte două. Nepoata naicăi a fost atrasă de România, probabil ca de-o curiozitate exotică și intuiesc că impresiile celor două femei importante din viața ei i-au creat fracturi de logica în interpretarea cu acuratețe a amintirilor. N-a venit niciodata aici, dar știe enorm de multe lucruri despre țara noastră. E greu de înțeles pentru noi că nu e suficient să te naști din părinți români ca să te simți român. Eram doar o proiecție a amintirilor bunicii și mamei ei, nimic mai mult. Povestesc toate aceste lucruri pentru că mulți dintre noi trăiesc cu speranța că diaspora ne salvează atunci când nu putem să o facem noi înșine. Diaspora este, de fapt, o generație, când legătura ei cu țara se predă urmașilor ei, totul se dilueaza căci, pentru copiii lor, acasă înseamna în altă parte. Și o casa rămasă moștenire într-o altă țară nu înseamnă acasă, ci experiențele transformate în amintiri și amintirile transformate în emoții transformă o casă în acasă. Vom fi priviți, probabil, mai departe ca niște primitivi exotici, vor veni să ne vadă o dată pe an și se vor întoarce la viața lor civilizată și asezată, iar noi vom rămâne la fel de singuri pe cât n-am vrea să fim. Si cred că cel puțin un român din 10 conștientizează faptul că am devenit mai săraci cu fiecare om drag care a plecat. 




  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.