Vera Atkins - unul dintre cei mai mari agenti secreti din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial

Noi, romanii, spunem ca Vera Atkins a fost cea mai importanta femeie-spion dintimpul celui de-al doilea Război Mondial. Numele ei real a fost Maria Vera Rosenberg si s-a nascut in data de 18 iunie 1908 in Galati, fiind fiica unui om de afaceri Max Rosenberg, un evreu nascut in Germania. Max s-a stabilit in România la inceputul secolului 20 pentru a gestiona afacerea fratilor sai care livrau marfa in Galati si Constanta. Mama Verei, Hilda Atkins, s- a nascut la Londra. Max si Hilda s-au intalnit in Africa de Sud unde Henry Atkins,  tatal Hildei Atkins, facuse o frumoasa avere in timpul Razboiului Burilor, furnizand armatei britanice  terci de cereale și conserve din carne din Australia. Afacerile familiei  Atkins in Africa de Sud au inflorit si s-au diversificat extinzandu-se pana la Cape Town, achizitionand si  o mina de diamante. Daca razboiul cu burii s-a dovedit a fi o mina de aur pentru Atkins, pentru Rosenberg a fost cu siguranta un dezastru economic. Cu toate astea, Max si Hilda  au schimbat juramintele la Sinagoga din Londra Centrală in 1902. Ulterior Max a fost nevoit sa vanda in pierdere activele sale din Africa de Sud si sa vina in Romania. De ce România? Deoarece in micul regat balcanic, care isi castigase cu greu independenta de la turci  cu doar douazeci de ani in urma, s-a inregistrat un adevarat boom economic, marcand  o crestere economica uriasa .Dunarea era artera principala de export catre Europa Centrală si de la Marea Neagră se incarcau produsele de baza cum ar fi cheresteaua, cerealele, animalele si benzina de la rafinariile din tara.  România a fost pentru tatal Verei, Max Rosenberg, o tara plina de oportunitati  in care a reusit sa isi puna afacerile pe picioare si sa devina un om prosper. El era proprietarul unui  santier naval la Galati si detinea o flota comerciala pe Dunare, companie inregistrata la Londra cu numele „Dunareana” . In anul 1930, Max Rosenberg il consilia pe regele Carolal – II -lea in problemele financiare ale regatului. In ciuda succesului pe care acesta l-a avut, Hilda nu s-a simtit bine in România si tanjea in permanenta dupa viata sofisticata de la Londra si dupa clima si peisajul din Africa de Sud. Potrivit biografei  Sarah Helm, Vera, la fel ca mama ei, parea sa fi regretat alegerea tatalui ei de a veni in Romania, in ciuda succesului financiar. Datorita atitudinii sotiei sale, dar si a Verei, Max a decis sa ii asigure fiicei sale o educatie aleasa, si-a trimis-o sa invete la scoli private in Elvetia, Franta si Anglia. Vera a urmat cursuri de calarierie, a practicat diverse alte sporturi, a urmat cursuri de limbi straine si muzica.
Sursele istorice englezesti sustin faptul ca Vera se identifica mai mult cu patrimoniul britanic al mamei sale decat cu originile germane si aspiratiile romanesti ale tatalui ei. Vera a avut radacini cosmopolite , iar aspiratiile ei s-au reflectat intr-o educatie cosmopolita. Tot Sarah Helm sustine faptul ca Vera a negat originea sa romaneasca incercand sa isi stearga din memorie putinele amintiri pe care le avea din tara. Ea nu nega doar faptul ca s-a nascut in Romania, ci si apartenenta sa la comunitatea evreiasca. Nici mama Verei nu recunostea faptul ca numele ei de fata era Etkens, ca parintii sai proveneau din Rusia si ca acestia fugisera in timpul  pogromurilor din Bielorussia, in secolul 19, si se stabilisera in Africa de Sud, schimbandu-si numele in Atkins. Tatal Verei, Max Rosenberg  provenea din comunitatea evreiasca  de la Kassel din Germania, dar niciodata nu si-a negat originile si nici nu le-a ascuns.

Pana in 1933, familia sa facea parte din high class-ul bucurestean, statutul oferindu-i sansa sa il cunoasca, in 1931, pe ambasadorul german, Contele von Schulenburg, adversar declarat al lui Hitler. Intre cei doi s-a inchegat o lunga poveste de dragoste, continuata si dupa ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au intalnit deseori prin Europa si au corespondat mult timp dupa aceea. Astfel, ea a fost la curent cu toate barfele si intrigile din cercurile inaltei societati de la Berlin si Moscova. 
Max Rosenberg  a murit in 1933, in România, moment in care Vera a decis sa isi schimbe numele, luand numele de fata al mamei sale si sustinand ca nasterea ei la Galati a fost un "accident al istoriei",  dictat de interesele comerciale ale tatalui ei. In 1933, dupa moartea tatalui sau, Vera a emigrat impreuna cu mama ei in Anglia, dar nu dupa mult timp au decis sa se stabileasca in Franta unde a studiat limbile moderne in Paris, la Sorbona. Aceasta a fost o miscare inspirata, deoarece in Europa Centrala,  verii Rosenberg, care au ramas in Cehoslovacia au fost adunati si trimisi la Auschwitz. Unul din verii ei, Walter Rosenberg (alias Rudolf Vrba, 1924-2006) a devenit celebru in aprilie 1944 cand a supravietuit vietii din lagarul de concentrare. Declarația sa este cunoscuta in istorie ca raportul Vrba-Weltzer si a reprezentat o  sursa de informare a aliatilor cu privire la metodele de exterminare, descrise in detaliu, care au fost prezentate in cadrul emisiunilor  BBC.

Cand Franta a fost invadata de armata germana, in mai 1940, ele s-au reintors in Anglia. Biografii ei consemneaza faptul ca primele relatii ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au inceput inca inainte de razboi, pe vremea cand era angajata a unei companii de petrol si le-a furnizat ofiterilor MI5 informatii importante. Altii sunt de parere ca ea colabora cu spionajul britanic inca din perioada in care era in Romania.

Dupa inceperea razboiului si reintoarcerea ei in Anglia, in februarie 1941 a fost angajata a sectiei franceze a SOE ( Special Operations Executive), devenindasistent principal al colonelului Maurice Buckmaster, director executiv al sectiunii F din cadrul Operatiunilor Speciale, care i-a fost si mentor.  Winston Churchill formase acest serviciu in iulie 1940, , propunandu-si sa elibereze Europa de ocupatia nazista prin actiuni de sabotaj si subminare. ca reactie la invazia germana in Danemarca, Norvegia si Franta.  Cand Vera a fost intrebata, dupa sfarsitul razboiului, de ce a ales SOE, ea a răspuns: "Nu stiu.", dar este foarte probabil ca ea sa se fi considerat inca de pe atunci candidatul potrivit, deoarece se spune ca familia ei a lucrat pentru serviciile secrete britanice in trecut, cand inca locuia in Romania. Cert este ca, in mod oficial, aceste informatii nu au fost nici infirmate, nici confirmate vreodata. Vera a fost numita foarte repede  ofițer de informatii pentru sectiunea F si a coordonat pregatirea a peste 400 de agenti, care au plecat in Franta. Rolul ei a fost sa organizeze rezistenta pe teritoriile ocupate, sa planifice acte de terorism si sabotajimpotriva nazistilor, sa noi spioni, raspunzand totodata si de pregatirea lorsi a conceput  biografiea (cover stories) tuturor spionilor care urmau sa fie trimisi in teritoriile ocupate de catre germania nazista. Ea a demarat intervievarea candidatilor intr-o camera de hotel, dotata cu un birou, doua scaune si un bec.Recrutii trebuiau sa cunoasca foarte bine limba franceza, la fel de bine ca un nativ. De regula erau alese persoane care aveau mame de origine franceza si care isi petrecusera vacantele in Franta, sau lucrasera pentru perioade mai indelungate in Franta. Fiecaruia dintre ei i-a spus ca avea sanse de 50% sa supravietuiasca si l-a lasat pret de o zi sa se gandeasca inainte sa ia o decizie.Recrutii erau bancheri, dramaturgi, bucatari, soferi taxi si alte meserii din toate sferele de activitate. Generalul Charles de Gaulle a cerut sa nu fie recrutati cetateni de origine franceza, insistand asupra faptului ca serviciul britanic trebuia sa aiba controlul asupra lor si a misiunilor ce le fusesera incredintate.Cele mai multe dintre persoanele selectate au fost cetateni britanici. Tabara de pregatire a fost stabilita intr-o casa de tara care data din secolul 16, izolata, astfel incat recrutii sa nu aiba nici cel mai mic contact cu lumea exterioara. Acolo li s-au predat cursuri de comando de catre Scottish Highlands, insusindu-si toate informatiile despre arme si explozibili. Apoi au fost initiati in cursuri de supravietuire in Hampshire, urmate de cursuri de parasutism langa Manchester.Cei care au trecut cu brio toate aceste examene, au suportat ore intregi deinterogatorii sub presiune maxima, in sustinerea povestile lor de acoperire si tainuirea informatiilor. Apoi au fost pregatiti in codul Morse si redactarea de mesaje codate. Au fost familiarizati in detaliu cum trebuiau sa traiasca in Frantaocupata, cu regulamentele impuse de catre nazisti. Le-a distribuit imbracaminte continentala, le-a inoculat amintiri recente din viata politica, sociala si personala din aceasta tara, le-a plasat resturi de bilete, scrisori si suveniruri pe care le-a pus in buzunarele fiecaruia dintre ei. Barbatilor le-a dat cate un pachet de tigari frantuzesti, un numar recent al unui ziar francez sau fotografii ale rudelor fictive. Vera le-a dat informatii cu privire la cardurile de rationalizare a hranei,  daca au fost emise lunar sau saptamanal, orele de stare de asediu, de ce acte ar putea avea nevoie un agent pentru a se deplasa , chiar si  informatii cu privire la cele mai noi tendinte in moda pariziana.Vera a lucrat cu recrutii si 18 ore pe zi, dovedind o tenacitate impresionanta. Celulele erau formate dintr-un organizator, un curier, iar un operator wireless sau Signaler. Organizatorul  era conducatorul si coordonatorul celulei si avea sarcina sa identifice posibile tinte pentru sabotaj. Curierii erau cei care tineau legatura cu celelalte celule, iar pentru aceasta pozitie erau pregatite, de regula, femeile. Agentii au fost raspanditi pe intreg teritoriul francez, fiecare dintre ei primindu-si misiunea pe care o avea de indeplinit. In fiecare seara, au primit ordinele in mesaje codate cu caracter personal, transmise imediat dupa stirile de la Serviciul BBC francez. Ea a antrenat 470 de agenti secreti, dintre care 39 erau femei. Oamenii ei au aruncat in aer poduri si trenuri, au cules informatii vitale. Atkins a parasutat oameni, munitie si armament, statii de emisie - receptie, a pregatit ziua H. a debarcarii in Normandia. De numele ei au fost legate multe operatii de anvergura: de la masina de descrifrat codurile germane “Enigma”, la constituirea retelei Maquis, condusa de Jean Moulin, la salvarea a mii de evrei din Europa ocupata de Hitler. S-a dovedit un agent cu o minte de otel si o inima mare, de vreme ce dovedea o inteligenta feroce si o loialitate extraordinara pentru agentii pe care ii pregatea. Intotdeauna statea pe pista pentru a urmari fiecare decolare a agentilor urcati in avioane si trimisi spre a fi parasutati in Franta ocupata. Stia ca pe multi dintre ei avea sa ii vada pentru ultima oara. Vera a stat intotdeauna in umbra, a fost creierul care a gandit fiecare etapa a pregatirii. Unitatea a inceput incet, dar a marcat victorie dupa victorie. Vera Atkins, cu numele sau de cod Dwight D. Eisenhower, aprecia ca rezultatelor misiunilor agentilor britanici " a fost echivalentul a 15 divizii." Insusi Hitler, exasperat de pierderile provocate in urma actiunilor desfasurate de spionajul britanic, ar fi spus: "When I get to London I am not sure who I shall hang first - Churchill or that man Buckmaster." (cand voi ajunge la Londra nu stiu pe cine am sa spanzur primul, pe Churchill sau pe Buckmaster." Hitler habar nu avea ca Buckmaster era o femeie, nimeni alta decat Vera Atkins. In activitatea ei s-a ocupat de salvarea a sute de prizonieri de razboi si mii de copii abandonati. Dupa incheierea razboiului, Vera a plecat de buna voie in Germania pentru a interoga oficialii nazisti si gardienii care se ocupasera de lagarele de concentrare, investigand motivele si imprejurarile in care disparusera 118 agenti britanici, dintre care 13 femei, care nu se mai intorsesera in Anglia dupa incheierea razboilui. A stat mai bine de un an acolo incercand sa dea de urma agentilor pe care ii pregatise sau de ramasitele lor. Multi dintre ei fusesera ucisi in lagarele de concentrare naziste. "I was probably the only person who could do this," (probabil ca eram singura persoana care putea face asta) a declarat ea ulterior presei. "You had to know every detail of the agents, names, code names, every hair on their heads, to spot their tracks." (trebuia sa cunosti fiecare detaliu cu privire la fiecare agent, nume de cod, fiecare fir de par din capul lui, sa identific urmele lui la fata locului). Printre acestia se numarau agenti de prima mana printre care: Yolande Beekman, Andree Borrel, Madeleine Damerment, Vera Leigh, Gilbert Norman, Sonya Olschanezky, Eliane Plewman, Diana Rowden, Francis Suttill, Violette Szabo. "I could not just abandon their memory," (nu le-am putut abandona memoria) marturisea ea intr-un interviu "I decided we must find out what happened to each one, and where." (am decis ca trebuie sa aflu ce s-a intamplat cu fiecare dintre ei si unde s-a intamplat). Patru agenti de-ai sai au fost capturati separat si ucisi prin injectii letale sau arsi in cuptoare. Cazul Violettei Szabo, care a fost torturata si impuscata, a devenit celebru. La fel cazul Odettei Sansom, care a refuzat sa vorbeasca, chiar si atunci cand Gestapo-ul i-a smuls unghiile de la picioare una cate una. Vera a fost prima femeie decorata cu Crucea George si activitatea ei a inspirat subiectul unui film realizat in 1951, care a avut ca titlu numele ei. In baza marturiilor pe care le-a consemnat la Auschwitz, comandantul Rudolf Höss a fost judecat in cadrul procesului de la Nuremberg si condamnat. A fost profund impresionata de reactia ofiterului nazist cand completul de judecata a mentionat ca aproximativ 1.5 milioane de persoane au fost ucise doar in acest lagar: "Oh, nu", a spus el, ofensat, "au fost 2.345.000 de persoane." A fost urmarita de comunisti si medaliata de americani. A fost maritata cu printul Constantin Caradja, a inspirat multi biografi care i-au studiat viata. Vera nu a fost o femeie deosebit de frumoasa si, in ciuda faptului ca era o femeie placuta, a fost considerata “rece si distanta”. William Stevenson, unul din biografii Verei Maria Rosenberg, spunea despre ea ca “nu a fost niciodata iubita”. Dupa 10 ani de activitate in spionaj, s-a retras in 1947 si s-a stabilit in Winchelsea, Sussex,intr-un sat din Anglia. Niciodata nu a avut intentia de a-si scrie memoriile, dar a dat cateva interviuri cu privire la experientele personale ca agent secret in cadrul SOE. In 1987 Vera Atkins a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare si a fost medaliata cu “Crucea de razboi”. In 1998, Francois Mitterand i-a acordat legiunea de onoare, fara sa-i mentioneze si sa-i exemplifice meritele.Gestul in sine era o recunoastere a aportului sau major, din anii 40, la eliberarea Frantei. Vera si-a trait viata intr-o discretie absoluta, refuzand toate propunerile care i-ar fi putut aduce notorietatea. Numele ei a ramas necunoscut pana in anul 2000, cand a murit la data de 24 iunie 2000, in localitatea britanicaHastings, Sussex , la venerabila vasta de 92 de ani. Dupa casatoria cu printul Caradja, a devenit printesa Printesa Ecaterina Caradja, iar Briana Caradja este urmasa sa directa.

Jan Fleming, si el spion in tinerete, autorul celebrului “James Bond” a cunoscut-o bine pe Vera Atkins si l-ar fi inspirat in crearea personajului feminin Miss Moneype. Au lucrat împreuna pentru SOE si a caracterizat-o astfel: “In the real world of spies Vera Atkins was the boss.” (in lumea reala a spionajului, Vera a fost seful). In anii 1940, Vera Atkins a fost probabil unul dintre cei mai importanti spioni ai Serviciului Operatiilor Speciale britanic, SOE .

Dupa moartea ei, William Stevenson a scris cartea “Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, in care dezvaluie viata si activitatea Verei Atkins. Cat de romanca s-a simtit si s-a considerat Vera Atkins? Greu de spus, daca este sa dam crezare declaratiilor biografei sale Sarah Helm. Un lucru este sigur: atat Germania si Rusia, cat si Anglia si Romania isi revendica radacinile in persoana Verei Atkins, una dintre cele mai mari spioane din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si-as mai adauga eu: chiar daca s-a nascut in Romania, asta nu a facut-o romanca impotriva vointei ei.

"Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen" - Mircea Mihaies

In fiecare dimineata cand ma intalnesc cu Mircea Mihaies in timp ce isi plimba micul Schnauzer pitic, ma uit aproape cu drag la barbatul pe care am incetat sa il mai vad omul de cultura Mircea Mihaies sau criticul literar Mircea Mihaies. Acum ma uit cu emotie si recunostinta la autorul sensibil care a scris o carte in cuvinte delicate despre Leonard Cohen. Vad un suflet-vioara care in acordurile lingvistice m-a facut sa citesc pe nerasuflate nu o biografie, ci un poem al unei vieti care nu ii apartine, dar la ale carei rezonante a vibrat. Am inchis coperta cartii "Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen", care cuprinde cele 32 de poeme traduse de Mircea Cartarescu.

Pe Leonard Cohen l-am descoperit mai demult, intr-o perioada in care anii mei se incapatanau sa ramana intr-o tinerete mult prea parguita si nu vroiau sa isi recunoasca trecerea intr-o alta etapa a vietii. Probabil eram mai melancolica decat trebuia, mai marcata de trecerea timpului meu personal fara sa imi dau seama ca mai tanara si mai frumoasa ca atunci nu aveam sa mai fiu niciodata. Cohen a fost si pentru mine unul dintre cei mai interesanti si prezenti cantareti, poate cel mai de succes compozitor al anilor 60 care si-a pus amprenda diferit pe generatiile care i-au fost martore acestui parcurs artistic. S-a nascut pe 21 septembrie 1934 intr-o familie din clasa de mijloc a evreilor canadieni, care locuia in suburbia Westmount a orasului Montreal. Copilaria sa a fost marcata de moartea tatalui sau, Nathan Cohen, cand el avea 9 ani. Mama sa, Martha Klonitsky l-a incurajat permanent sa isi exprime sentimentele prin talentul si pasiunea sa. Cohen avea sa ii marturiseasca lui Richard Goldstein, in 1967, referitor la aceasta etapa a vietii sale afirmand ca "am avut o copilarie foarte mesianica." "Mi s-a spus ca sunt descendentul lui Aaron, marele preot" si si-a luat rolul in serios. A urmat cursurile elementare la Roslyn Elementary School, apoi Westmount High School unde a studiat muzica si poezie. Atunci a descoperit lirica  lui Federico Garcia Lorca. Leonard Cohen incepuse deja lungul parcurs al descoperirii sale: la 13 ani a invatat sa cante la chitara pentru ca asta era modul sau de a-i spune unei fete ca ii place de ea. Dar chitara avea sa ii deschida in viitorul nu foarte indepartat usile cafenelelor spre micul podium unde avea sa isi interpreteze propriile piese. Si lumea l-a ascultat. In adolescenta isi formase un grup folk numit Buckskin Boys. A studiat engleza la Universitatea McGill si Columbia, s-a apucat de scris si a castigat premiul McNaughton pentru creatie cu poemele "Sparrows" si "Thoughts of a Landsman”. Prima carte de poezie publicata in 1956 a fost „Let Us Compare Mythologies”, dar faima i-a adus-o cel de-al doilea volum “ The Spice Box of Earth”. A fost influenta de William Butler Yeats si Irving Layton, care a predat stiintele politice la McGill in perioada cand Cohen era student, devenind mentorul si prietenul sau, de Walt Whitman, Federico Garcia Lorca si Henry Miller. Cu o cariera literara impresionanta pentru un tanar, Cohen s-a stabilit in America, dedicandu-se muzicii folk si gustand spiritul de libertate al epocii, militand pentru noile valori. Si-a compus singur muzica, si-a scris textele devenind un cantaret cunoscut, a participat la festivaluri, iar in 1967 i-a aparut primul disc intitulat „Songs of Leonard Cohen”. Au urmat apoi: „New Skin for the Old Ceremony”, „Songs of Love and Hate” si altele.

Fire extravaganta, barbat de succes, cu priza la public, dar mai cu seama la femei, fara griji financiare, si-a permis sa isi construiasca viata asa cum si-o dorea: in libertatea actelor si simtirilor sale. A calatorit peste tot in lume, a consumat droguri, a iubit, a creat. Iar publicul l-a venerat. A avut sansa de a se fi lansat in muzica inainte cu 10 ani de aparitia trupelor Beatles si Rolling Stones si cu 1 an inaintea lui Elvis Presley. A inceput sa cante cand implinise deja 30 de ani si dupa ce era un apreciat romancier si poet. La 33 de ani, Judy Collins, o apreciata cantareata de folk, l-a invitat sa redescopere impreuna pasiunea pentru muzica uitata undeva in adolescenta. Astfel, in 1967 , a aparut primul sau album „The Songs of Leonard Cohen“, in perioada in care toata lumea diviniza artisti precum Bob Dylan. Cohen s- a impus prin stilul sau melancolic si cu vocea sa guturala. Vesnic nelinistit, in cautarea redescoperirii sinelui, Cohen s-a stabilit impreuna cu sotia sa Marriane Jensen si fiul lor Axel in insula greceasca Hydra, din Golful Salonic, unde au locuit 7 ani. Marianne C. Stang Jensen Ihlen s-a nascut in Norvegia in anul1935, iar piesa "So Long Marianne" i-a fost dedicata ei. Relatia lor a durat pana in anul 1960. A fost o perioada foarte bogata din punct de vedere creativ deoarece acestei sederi I se datoreaza controversatul volum de versuri "Flowers For Hitler" publicat in anul 1964 si doua romane de succes, "The Favorite Game" publicat in 1963 si "Beautiful Losers" in 1966.

Presa si implicit critica literara au apreciat creatia sa de vreme ce ziarul Boston Globe scria: "James Joyce nu a murit. Traieste in Montreal si se numeste Cohen." Au urmat alte volume de succes: "Death of a Lady's Man", "Stranger Music: Selected Poems and Songs", "Book of Longing". In 1970, Cohen isi impartea viata privata cu artista din Los Angeles, Suzanne Elrod, cu care are doi copii: un fiu, Adam, si o fiica, Lorca. Cohen a declarat ca lasitatea l-a impiedicat sa se casatoreasca cu Elrod. Fotografia ei apare pe albumele „Live Songs” si „The Death of a Ladies’ Man”. Ea este, de asemenea, "Doamna Dark" din „The Death of a Ladies’ Man”. In 1971, avea sa lanseze „Songs of Love and Hate“ care i-a adus notorietatea absoluta. De atunci si pana azi a continuat sa scrie si sa compuna cantece, sa iubeasca si sa paraseasca femeile, sa dispara si sa apara de pe scena cu noi cantece minunate. Cohen si Elrod s-au despartit in anul 1979, dar femeia a continuat sa fie o prezenta activa in viata si opera sa. "Suzanne", una dintre cele mai cunoscute melodii ale sale, o are ca muza pe Suzanne Verdal, fosta sotie a prietenului sau, sculptorul din Quebec Armand Vaillancourt. In1980, s-a indragostit de fotografa Dominique Issermann, o frumoasa frantuzoaica, impreuna cu care a filmat primele sale doua videoclipuri muzicale pentru piesele "Dance Me To The End Of Love" si "First We Take Manhattan." In prezent, Dominique Issermann este unul dintre cei mai renumiti fotografi, ei apartinanadu-i  sesiunile de fotografii realizate cu Carla Bruni si  fotografiile de moda pentru reviste Elle, din 2010, fiind totodata fotograful oficial al turneului mondial al lui Cohen. Fotografiile ei au fost folosite pentru copertile albumelor „Stranger Music” si „More Best of Leonard Cohen” , pe coperta interioara a albumului „I'm Your Man” pe care acesta i l-a si dedicat: "All these songs are for you, D. I." (Toate aceste piese sunt pentru tine, DI "). Insa anii 1990, il gasesc prins intr-o alta relatie de dragoste cu actrita Rebecca De Mornay. Aceasta a fost co-producator al albumului „The Future”, care se presupune ca ii este dedicat cu un citat din Cartea Genezei, capitolul 24: Eliezer, in ebraica ‘eli’ezer, inseamna „Dumnezeu este ajutorul meu”. Numele apare in multe locuri in istoria biblica. Eliezer este numele lui Cohen in ebraica si Cohen vorbeste despre sine uneori numindu-se "Eliezer Cohen" sau chiar "Jikan Eliezer ". Cohen a trait in Anglia, pe insula greceasca Hydra, in California si la New York. Cele mai faimoase poezii si cantece ale sale se numesc “Bird on a wire”, “Famous Blue Raincoat”, “Marianne”.

Este autorul unui numar impresionant de volume de versuri, dar si al unei discografii la fel de impresionante care a facut din el idolul mai multor generatii. Dupa o sedere de cativa ani intr-o manastire budista, departe de frivolitatea lumii si civilizatiei americane si europene, in 2001 a revenit intr-un mod spectaculos in lumea muzicala cu “Ten New Songs”, disc ce l-a adus din nou in topul clasamentelor de specialitate si pe prima pagina a revistelor. In ultima perioada a lansat cateva albume, cel aparut in 2004 se numeste “Dear Heather”, cu puternice influente de jazz experimental, dar apreciat de fanii sai. In 2006 a urmat “Blue Alert”, apoi un nou volum de poezie, “Book of Longing”, iar in 2008 a lansat „Live in London“, album care contine 25 dintre cele mai cunoscute piese. Muzica sa este usor de recunoscut datorita amestecului de oboseala si mister, de virilitate lirica si candoare, de monotonia interpretării si liniaritatea schemei melodice. El este un singuratic carismatic de o eleganta trista si seducatoare.

Cartea lui Mircea Mihaies despre Cohen, insotita de cele 32 de poeme traduse de Mircea Cartarescu, a fost nominalizata la Premiile speciale ale Uniunii Scriitorilor in anul 2005. Mircea Mihaies descrie in cartea "Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen" cu mare sensibilitate cautarile si paradoxurile din viata poetului-muzician. Mihaies imparte viata personajului pe capitole frumos sintetizate pe felii de viata, metaforic denumite: vocea si nevroza, oglinda si balansul pentru “Songs of Leonard Cohen” (1967), lumina si remuscarea pentru “Songs From A Room” (1969), ecoul si frustrarea pentru “Songs Of Love And Hate” (1971), vrajba si durerea pentru “Live Songs” (1973), alchimia si blandetea pentru “New Skin For The Old Ceremony” (1974), angoasa si esecul pentru “Death Of A Ladies’ Man” (1977), noaptea si otrava pentru “Recent Songs” (1979), cruzimea si candoarea pentru “Various Positions” (1984), prada si femeia pentru “I’m Your Man” (1988), verticala si ocolul pentru “The Future” (1992), trecutul si tacerea pentru “The New Songs” (2001), lentoarea si hipnoza pentru “Dear Heather” (2004). Autorul surprinde cu mare finete jocul riscant si dificil care l-a plasat pe Cohen de sfoara vietii, dansand intr-o echilibristica perfecta dansul cautarilor personale, dincolo de canoane si de reguli sociale, vesnic in cautarea iubirii absolute, fie ca vorbim de divinitate sau de femeie. Cohen poate fi denumit un cantautor de rock-pop-folk, aflat intr-o permanenta stare conflictuala cu generatia flower-power. Mihaiesc il defineste intr-un mod absolut rational afirmand ca: "Vocea deliberat cavernoasa apartine unui demon ce-si clameaza dreptul la suprematie pe ruinele unei civilizatii, si nu unui salvator al ei. E lumea singuratatii absolute, a torturii, a controlului nemilos, a natiunilor ruinate, a fantomelor si a focurilor pe drum..."

Iata cateva exemple din metafora – cuvant semnata Leonard Cohen:

"Florile ce le-am lasat in pamant, pe care nu le-am cules pentru tine, le aduc azi pe toate, ca sa le las sa creasca etern, nu in poeme sau marmura ci unde au cazut si au putrezit. (...) "

"Nu rautatea ma indeparteaza, ducand la renuntare si tradare: e oboseala, oboseala de tine".

"Aur, ivoriu, carne, iubire, divin, sange, luna am devenit expertul acestui catalog. Atat de glorios odata, corpul meu doar un muzeu a devenit acum: o gura-mi aminteste o parte din el, o mana alta parte, o umezeala, o caldura alta".

"Cine poseda ceva de el nefacut?

Nu sunt eu sursa frumusetii tale

Cum nu sunt nici a coamelor de cai sau a cascadei.

Acesta-i ultimul meu catalog.

Respir nerespirabilul te iubesc te iubesc -

si iti dau drumul pentru totdeauna”.

“Am auzit despre un om/ care rosteşte atât de frumos cuvintele/ încât doar spunându-le numele/ face femeile să i se dăruiască.” (

Poem).

“Tăcere/şi-o mai adîncă tăcere/ când greierii/ ezită”

( Haiku de vară)

“Îmi spui că tăcerea/ e mai aproape de pace decât poemele/ dar dacă ţi-aş aduce-n dar/ liniştea/ (fiindcă ştiu liniştea)/ tu ştiu că ai zice/

Asta nu-i linişte/ ci doar un alt poem/ şi-n mâini mi-ai pune-o înapoi.” (Dar)

Mircea Mihaies propune o altfel de monografie a unei personalităţi artistice. El analizeaza cronologic discografia lui Leonard Cohen precizand contextul in care au aparut, facand conexiuni intre iubirile si esecurile personajului, trairile generate de relatia cu divinitatea sau femeia, mentionand persoanele carora i-au fost dedicate. Mircea Mihaies face analogii intre viata si muzica lui Leonard Cohen si a altor cantareti de gen, cum este, de exemplu, Bob Dylan: “Pe cand folkistii promovau un stil de viata boem, la limita promiscuitatii, Cohen nu elimina cu totul tabieturile conservatorismului burghez. Facuse studii serioase, ba chiar predase la Montreal University, se imbraca bine si nu cazuse în habotnicia militantismului de stanga" sau “E drept, lui Cohen ii lipseau calitatile care in Bob Dylan se aflau din belsug: lacomia parvenitului, cinismul si aroganta unui enfant terrible, repetent la capitolele buna crestere si recunostinta. Cohen avea in schimb talentul de a-si complica la nesfarsit viaţa. Acolo unde Bob Dylan taia cu briciul, rupandu-se cu brutalitate de trecut, calcand peste cadavre, Leonard Cohen facea greseala dupa greseala: nu doar ca era incapabil sa renunte la actualele iubite, dar le cara peste tot cu sine pe foste. O nesfarsita cohorta de incriminari, recriminari, depresii si paralizii marcheaza aceasta epoca."
“ Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen” este scrisa intr-o maniera curata si sensibila prezentand un personaj “ rebel conformist, care stingea intregul patos al fiintei in chistocul unei tigari”, “un personaj sofisticat, (…) imbracat intr-un splendid costum Armani, intr-o poza de studiata nonsalanta, cu ochii ascunsi indaratul unei perechi de ochelari fancy, dar muscand zdravan dintr-o banana. Un ascet cu gura plina”, un personaj uneori anacronic, mai detasat de lume ca oricand: “Cohen a izbucnit in lacrimi si a fugit de pe scena: efectul drogurilor se epuizase pe neasteptate. In culise, prada unei agitatii nemaipomenite, artistul a simtit nevoia… sa se barbiereasca, in timp ce multimea, surescitata la culme, ii cerea sa revina. Concertul s-a incheiat in urale, intr-un paroxism emotional in care Cohen orchestra si spectatorii plangeau cu totii.” Miclaus reuseste sa relateze intr-o maniera personala, descifrand simboluri, relatand momente cruciale, explica si argumenteaza. Cu sensibilitate. Ca si cand ar vorbi cu sine.

Fabrica de incaltaminte Turul - un brand banatean de succes

Ieri am avut placerea de a ma intalni cu directorul general si cu directorul de vanzari ai fabricii Guban. O intalnire de afaceri, dar care s-a dovedit izvor inepuizabil de istorie a brandurilor traditionale din Banat. Am avut placerea sa admir colectia noua de pantofi Guban si va spun un secret: merita vazuta, dar luati bani cu voi. Am povestit despre relansarea produselor Guban pe piata romaneasca, despre proiecte de viitor. Despre dragostea cu care se realizeaza manual intr-o proportie foarte mare produsul (si pot sa certific acest lucru deoarece ieri am parcurs intreg procesul de fabricatie), despre calitatea pielii, despre comoditatea garantata a pantofului, despre modele si tendinte in marochinarie. Si, din vorba in vorba, am ajuns si la Banatim. Un alt brand banatean de succes. Ii marturisisem unuia dintre ei ca nu detineam foarte multe informatii cu privire la acest subiect si, amabil, ca un adevarat "sac cu povesti la purtator", m-a initiat in istoria acestui brand atat de drag noua, tuturor. Dar mai cu seama barbatilor! Va mai aduceti aminte de faimosii pantofi Otter?  Despre asta voi vorbi astazi: despre BANATIM!

La sfarsitul secolului 19, Timisoara era cel mai dezvoltat oras din banat. In 1876, industria timisoreana era reprezentata de doua mari fabrici de spirt, sapte mori si numeroase alte intreprinderi care foloseau deja masinile cu aburi. Criza economica din perioada 1873 – 1876, cat si politica vamala impusa de Imperiul Austro-Ungar a zdruncinat economia timisoreana, puternic marcata de falimentul a patru mori, trei fabrici de spirt, o fabrica de hartie , una de caramida, una de ulei, una de cherestea si una de produse chimice. Dupa incheierea crizei economice, industria orasului cunoaste din nou o puternica dezvoltate, aparand noi obiective industriale: in 1884 -"Uzina electrica", in 1894 – "Fabrica de pasla" si "Fabrica de unt",  in 1900 – "Fabrica de palarii", iar in 1906 apar o multime de alte intreprinderi – "Industria lanii", "Prima fabrica de textile timisoreana", "Prima fabrica de broderii si tesaturi Gyula", in 1908 – "Fabrica de lanturi", iar in 1909 - "Fabrica de bomboane si ciocolata Kandia". Intreprinderile vechi au continuat sa se dezvolte: "Fabrica de bere" infiintata in 1718, "Fabrica de tutun" – 1848, "Prima moara sistematica timisoreana" si "Moara Bega", ambele datand din 1869. Industria orasului era sustinuta de infuzia de capital autro-ungar si tarile aliate lor.  Marfurile industriale din imperiu aprovizionau piata banateana, favorizand aparitia unei paturi sociale noi: burghezia maghiara, saseasca si svabeasca.

In acest cadru economic propice dezvoltarii a fost infiintata "Fabrica de ghete Turul" in anul 1900, ridicata in zona Fabric – Calea Buziasului, de catre Frankel Alfred – producator de incaltaminte din Modling, Austria. Dupa un an de la ridicarea fabricii, aceasta avea 500 de angajati si producea deja incaltaminte. Statul incuraja dezvoltarea economica a orasului, astfel incat a scutit fabrica de plata impozitului pentru o perioada de 15 ani, iar consiliul local, de plata taxelor comunale tot pentru aceeasi perioada de timp, i-a cedat 2.5 jugare de teren pe care a fost ridicata fabrica, grajdurile fostei fabrici de spirt Weisz care daduse faliment si o subventie de 500 de coroane. Frankel s-a pus pe treaba si fabrica se dezvolta atat de bine, incat in 1902 si-a lichidat fabrica din Molding, langa Viena, si a investit in dezvoltarea celei de aici, transformand-o in cea mai moderna fabrica din oras si una dintre cele mai moderne din Europa. Geml Josef scria despre "Turul":’ In principal fabrica consta dintr-o sala mare de lucru in suprafata de 1500mp, cu luminatoare de sticla. La parter si mezanin, lateral se aflau alte spatii de lucru si magazii de materiale. Fabrica dispunea de o sala de masini dotata cu trei cazane de aburi si doua masini care produceau aproximativ o putere de 300 CP.  Cei circa 1000 de muncitori produceau anual aproape un milion perechi de pantofi diferiti, care erau vanduti in orasele din tara si strainatate.  Treptat fabrica s-a extins cu o cladire administrativa cu etaj, cu locuinte si diferite magazii, precum si cu alte cladiri anexa, reprezentand un cartier intreg. Fabrica dispunea de mai multe sali de mese, de o bucatarie in care muncitorii isi puteau incalzi mancara in timpul zilei de lucru. Exista si o cresa, in care copiii muncitorilor erau ingrijiti in timpul programului de lucru. In 1907, fabrica a ridicat locuinte pentru 42 de familii de muncitori, langa Abator. In 1910, fabrica vindea peste 800.000 de perechi de incaltaminte pe an si avea 1200 de muncitori. Incaltamintea era vanduta in Ungaria, Austria, Elvetia, Olanda, Anglia, Germania si detine peste 130 de magazinne de prezentare.

 Dupa razboi, industria timisoreana continua sa se diversifice si apar noi intreprinderi: "Dura", "Galvani", "Filt- fabrica de incaltaminte de lux", "Prima fabrica banateana de manusi", "Tanara", "Fabrica de ciorapi Standard" si multe altele. In aceasta perioada, "Turul" devine furnizor de incaltaminte al Curtii Regale, datorita recunoasterii calitatii produselor sale.  In 1928, fabrica producea aproximativ 3000 de ghete in fiecare zi , de la “gheata de comert” pana la “pantoful de galanterie”. Numai in Romania fabrica avea atunci 52 de magazine proprii.  In timpul traversarii crizei economice din 1929 – 1933 si dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, productia a scazut pe fondul unui regres economic european. "Fabrica de ciorapi Standard" si "Filt" si-au inchis activitatea, "Kandia'  a lucrat la capacitate redusa, "Frabrica de valturi Fratii Friederich" a fost cumparata de catre “O Mustad Fii” din Oslo, multe intreprinderi mici au dat faliment, in vreme ce unele dintre cele mari au fost preluate de alti investitori mai mari. In 1930, "Turul" a fuzionat cu "Fabrica de Pielarie Fratii Renner & CO" din Cluj, in incercarea de a asigura monopolul vanzarilor si a se proteja in fata concurentei.  Si cum Romania traversase perioade dificile din punct de vedere economic, acest lucru s-a resimtit si in vanzarile la nivel national: taranii foloseau o singura pereche de incaltaminte pe an, iar la oras se vindeau aproximativ  4-5 milioane de perechi pe an. Consumul anual pe cap de locuitor in Romania era unul dintre cele mai scazute din Europa. Cu toate astea, dupa fuziune, numarul magazinelor proprii in tara a crescut la 62 de magazine, desi consumul anual era de 0.4 perechi de incaltaminte pe cap de locuitor. O data cu fuziunea, numele fabricii s-a schimbat in "Prima Fabrica de Incaltaminte din Banat", ca in 1938 sa devina "Fabrica de Incaltaminte Banateana".

In 1930, actionarii majoritari, membrii familiilor Farkas si Anhauch au schimbat din nou denumirea fabricii in “Uzinele Dermata. Fabrica de pielarie si incaltaminte SA Cluj”. In timpul fuziunii cu "Dermata", fabrica a inregistrat profit, deoarece produceau marfuri de calitate superioara, incaltaminte de lux, pentru export, care concurau producatorii din Anglia si Scandinavia. In timpul celui de-al Doilea razboi Mondial, iarasi se schimba denumirea fabricii in “Prima Banat” si fabrica si-a reorientat productia pe bocanci militari, iar intreaga activitate a fost controlata de organele militare.  Dupa 1944, cand puterea a fost preluata de comunisti, productia a cunoscut un nou avant, numarul salariatilor a crescut, iar in 1948, fabrica a fost nationalizata. Muncitorii au fost bucurosi cand fabrica a trecut in proprietatea statului si denumirea s-a schimbat din nou in “Prima Banat”. Dar bucuria avea sa le treaca repede si sa accepte o realitate care era diferita fata de promisiunile initiale. Productia a scazut si s-a transformat in “economie planificata si centralizata”. Calitatea a scazut si ea, iar concurenta a fost un factor de franare in dezvoltarea ulterioara. Managerii nu au fost alesi dintre cei mai buni profesionisti, iar fabrica inregistra pierderi de la an la an. Cifrele din rapoartele comuniste nu se regaseau in standardele de calitate, in diversitatea modelelor, in vanzarile de piata.  In anii 1960, Fabrica Banatul a inceput sa exporte in Anglia, Italia, Belgia, Olanda si, bineinteles, in URSS.  

In 1971 a inceput colaborarea cu firma germana “Otterbeck” pentru care s-au realizat productii in sistem “lohn”.

Din 1981 a inceput declinul: utilajele se uzasera, investitiile erau putine, forta de munca nu mai era la fel de calificata.  In incercarea de a opri declinu, productia fabricii a fost diversificata. S-au produs tocuri de cauciuc, cuie, panza impregnata s.a.  Deja se renuntase la productia integrala de articole de incaltaminte din piele pentru piata interna si o parte din productie se realiza cu inlocuitori.  Desi a fost perioada in care au fost lansate talpa injectata, flexibila, tropicalizata sau tubulara, mare parte din productie mergea la export.

Pe piata interna se livra incaltamintea din inlocuitori de piele sau cu fata textila. Dupa Revolutie, managementul companiei Banatim si-a reorientat productia catre export, livrandu-si produsele din pietele in Italia, Germania si Franta, in proportie de peste 80%. Dar, o data cu largirea ariei concurentiale, productia a inceput din nou sa scada, sa se faca unele compromisuri la calitate , s-au inregistrat intarzieri in onorarea comenzilor contractate, disfunctionalitati de comunicare cu furnizorii, intarzieri la plata etc.  Produsele destinate exportului au fost si ele afectate de aceleasi probleme, iar cererea a scazut simtitor.  Fabrica a inregistrat cote semnificative in vanzarea pantofilor destinate barbatilor si brand-ul Banatim inca este prezent in constiinta romanilor.

Revenind la discutia cu directorii fabricii Guban, acestia imi explicau cum, imediat dupa Revolutie sindicatele au manipulat cu buna stiinta muncitorii si au distrus o parte semniant (pentru ca era o noua forma de manifestare a democratiei), se promiteau 12 salarii compensatorii daca erau concediati, iar muncitorii nu mai lucrau. Vroiau mai mult. Unii au primit salariile compensatorii, altii au ramas fara locuri de munca. Dar si brand-uri renumite au cazut in acea propaganda tipic comunista: Noi nu ne vindem tara! 

Noi n-am vandut-o, dar ne-au vandut tara politicienii, si pe noi impreuna cu ea! Rusine! O tara fara brand-uri de succes este ca un adult fara amintiri din copilarie!