Jean Mascopol: „Ce frumoasă este viaţa, când eşti chior şi prost ca ţaţa”!

„Ce frumoasă este viaţa,/ când eşti chior şi prost ca ţaţa”!

Cred ca nu foarte multi dintre voi stiu cine a fost Jean Moscopol. Acesta a fost unul dintre cantaretii renumiti din perioada interbelica romaneasca, un cantaret de romante si muzica "de pahar", un barbat frumos, cu mare succes la femei. Nascut  la Braila, in iarna lui 1903, a stiut sa isi foloseasca talentul pe care l-a mostenit de la mama sa si sa isi construiasca o cariera de succes in muzica romaneasca. Numele sau real era Ioan Moscu, dar avea sa si-l schimbe imediat ce succesul incepuse sa ii contureze un destin aparte. Dupa ce a terminat liceul, acesta a plecat la Bucuresti, unde s-a inscris la Universitatea Politehnica. Cand timpul ii permitea, canta la renumitul restaurant din acea perioada, Zissu, si lucra totodata ca si muncitor la Intreprinderea Optica "Lares". Atunci cand conducerea acesteia l-a trimis in Germania la specializare, el s-a inscris imediat la Conservatorul din Berlin. Dupa terminarea studiilor, s-a reintors la Braila pentru o scurta perioada, ca mai apoi, in 1924 sa revina la Bucuresti, unde s-a inscris la Facultatea de Aeronautica. Dar muzica ramasese in continuare  marea lui pasiune. Si-a intemeiat o mică orchestra, in care canta atat din voce, cat si la banjo. In 1929, seful orchestrei, Alfred Pagony, de la restaurantul Zissu i-a propus un duet si au negociat un salariu bun pentru acea vreme. Tot el i-a schimbat numele de scena, numindu-l Jean Moscopol. Cand Pagony si-a deschis un an mai tarziu propriul bar pe strada Academiei, Moscopol a fost promovat ca sef de orchestra si de atunci a urmat ascensiunea si succesul rasunator din anii urmatori. In 1929 a inregistrat prima placa cantata, cu melodia „Balada fumului de tigară”. Jean Moscopol a fost asa de indragit, incat oamenii veneau doar ca sa-l asculte pe el cantand. In toamna aceluiasi an, a avut marea sansa sa fie auzit de un reprezentant al casei de inregistrari His Master's Voice din Londra, care imediat i-a propus o colaborare pe care Moscopol a acceptat-o imediat. Aceasta colaborare i-a purtat pasii intr-un studio din Viena unde a inregistrat multe placi care aveau sa-l faca renumit. 

Acesta a fost momentul in care intreaga sa cariera muzicala avea sa se schimbe fulgerator. Reintors in tara, a continuat colaborarea cu orchestra Alexandru Leoar, alaturi de care a debutat la posturile de radio din Bucuresti. Dupa ce si-a luat atestatul de artist profesionist, a urcat pe scena Teatrului de Revista „Alhambra”, unde a interpretat operetele: „Alhambritta” si „Lăsați-mă să cânt”. Piesele sale "Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?", "Da-mi gurita s-o sarut", "Mana, birjar" sau "Cel mai divin tango" au facut furori in anii 1930, fiind fredonate de toata lumea. Mascopol a avut un rol activ si esential inclusiv in promovarea tango-ului in tara Doi ani mai tarziu, in 1931, Casa His Master’s Voice l-a angajat cu statut permanent , fiind obligat sa se mute in Berlin, unde a inregistrat noi discuri pentru gramofon. Cand contractul i-a expirat si s-a intors in tara, patronii de restaurante licitau prezenta sa in programul de divertisment. Moscopol a cantat in mai multe localuri renumite din capitala: la Colonade, la bomboneria Lafayette, la Lother Park si Vișoiu.

 In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost unul dintre capetele de afis la concertele organizate in scop filantropic. Tot in 1931 a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master's Voice”. De-a lungul carierei sale, a inregistrat peste 300 de cantece pe discuri de gramofon. Desi a fost plecat in 1932 o perioada la Berlin, s-a intors in tara continuand sa fie vedeta multor localuri selecte, dar si un invitat frecvent in emisiunile radiofonice. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculina si chitara si era in stare sa scrie pamflete pe loc,  pe servetelele clientilor din restaurant.

In perioada sa de glorie, românii ii ascultau cantecele inregistrate pe discurile His Master’s Voice, Parlophon, Homocorde și Columbia. Compozitori renumiti, s-au inghesuit sa ii scrie deja renumitele melodii: Ion Vasilescu - „Noapte buna, Mimi”, Elly Roman – „Tu nu mai ești a mea”, Ionel Fernic si altii. Jean Mascopol a avut concurenta serioasa in prezenta artistilor: Maria Tanase, Cristian Vasile, Zavaidoc,  Ioana Radu, Rodica Bujor, Grigoras Dinicu sau Ion Luican. Ciudat este faptul ca, desi avea un succes rasunator, iar valuri intregi de epistole curgeau seara de seara, Jean Moscopol n-a fost casatorit niciodata. Gica Petrescu a afirmat intr-un interviu ca: „George Enescu a spus că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci numai muzică bună și proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevallier al muzicii românești. Era un senior al cântecului, de o eleganță perfectă, sufletească și vestimentară!”

Dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Moscopol se afla in Germania si a constatat cu stupoare ca nu se putea intoarce legal in tara sa. Acest fapt l-a determinat sa incerce sa treaca inot Dunarea si a fost la un pas sa moara, fiind salvat de niste pescari iugoslavi. Cand in cele din urma a ajuns in tara a fost complet deziluzionat de lipsa de scrupule a unor compatrioti care umileau o tara intreaga pentru a fi pe placul noului regim comunist instalat la putere. Din acel moment, Moscopol s-a impotrivit sistemului politic instaurat la Bucuresti. In perioada in care romanii invatau sa taca si sa rabde de frica sa nu ajunga la inchisoare, el compunea balade si cuplete anticomuniste. In piesa "Guvernul comunist" l-a criticat dur pe Mihail Sadoveanu pentru pozitiile sale prosovietice, satirizand volumul de reportaje "Lumina vine de la Rasarit". Dar intreaga sa opozitie fata de comunism nu avea sa treaca neobservata, motiv pentru care, in 1947, a luat calea exilului, plecand prima data in Grecia, ca mai apoi sa ajunga in Germania, Franţa si, la sfarsit, in SUA unde a trait pana la sfarsitul vietii. Cu toate ca a preferat sa ia calea exilului decat sa traiasca intr-o Romanie comunista, Jean Moscopol a fost un mare patriot. Dragostea pentru poporul roman nu l-a parasit niciodata si marturie stau piesele "Tot ce e romanesc nu piere" sau "In tara in care m-am nascut". Din exil el a continuat sa inregistreze piese in care a criticat regimul comunist:"Foaie verde de cartela", in care facea referire la saracia crunta din Romania si "Intr-o tara comunista", unde prezenta epurarile facute intre comunistii din Uniunea Sovietica si cei din tara:

"Intr-o tara comunista

Cand esti fire arivista

Si ai si-un caracter sinistru

Poti ajunge repede ministru

Dupa ce incasezi la prime/

Si te faci partas la crime

Esti bagat la inchisoare

Si apoi condamnat pentru tradare

/.../

Comunismul intai te ajuta

Si apoi...te executa."

Din exil, Moscopol a continuat sa cante si sa critice regimul comunist si Republica Populara Romana, dar aceste melodii nu au ajuns decat dupa moartea sa la urechile poporului roman. Comunistii s-au straduit si au reusit sa ii determine pe romani sa-l uite si sa il inlocuiasca in inimile lor cu un alt artist, Gica Petrescu, care a continuat sa cante unele dintre melodiile lui Moscopol. Dar nu as vrea sa inchei inainte de a va prezenta cateva dintre cantecele sale de disidenta:

“Petru Groza,sluga” – un pamflet al conducerii comuniste din anii '50, Petru Groza fiind ultimul premier regal si primul premier proletar.
“Patriarhul rosu” - este porecla lui Justianian Marina , al treilea Patriarh al Romaniei, care a colaborat cu noul regim comunist, contribuind la desfiintarea Bisericii Greco-Catolice in Romania. Justianian Marina a ramas in istorie pentru afirmatia: "Cristos este Omul Nou. Omul Nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!".

„Guvernul comunist” -, una dintre cele mai profunde satire regimului comunist: „Ce frumos e când vin ruşii

Şi îţi spun din dosul uşii,

Cum să vorbeşti, cum să taci,

Pe Apostolu’ să faci.

Ce frumoasă este viaţa,

Când nu te apucă greaţa,

Să-i tot perii pe intruşi

Şi să-i tămâiezi pe ruşi”.

Jean Moscopol a ramas in constiinta celor care au avut curiozitatea sa ii asculte melodiile unul dintre cei mai indragiti autori de romante: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?”, „Mână, birjar”, „Tot ce-i românesc nu piere”.

Jean Moscopol a murit in 1980 in America, in anonimat, iar dupa Revolutie, in 1993 au fost difuzate unele cantece inregistrate cu ajutorul lui Aristide Buhoiu in anii '70 si filmat un documentar monografic realizat de catre regizorul Stefan Gladin in 2005.

Timisoara, micul Manchester - Marius Cosmeanu

Articol publicat de Marius Cosmeanu pe blogul sau personal: http://blog.cosmeanu.ro/?p=911

Timișoara, micul Manchester

Aproximativ 150 de timişoreni s-au adunat ieri seară în faţa Casei Mühle din Timişoara, un  cunoscut imobil monument istoric, pentru a protesta faţă de distrugerea acestuia, după ce a ajuns în proprietatea unui grup de rromi,anunță Mediafax. N-am să scriu despre istoricul năzbâtiilor manageriale din administrația locală (nu doar) timișoreană. Nici despre războiul surd cu clanurile de romi, de români, de maghiari și de ce soi or mai fi (chestiunea aceasta cu ”țiganii-s de vină” sună ușor exagerat într-o țară în care ordinea publică e asigurată de Poliția/Justiția Română). Știm ce înseamnă corupție, iresponsabilitate, ignoranță sau, după caz, imbecilitate în administrația din România.

Pe mine unul, istoria scandalurilor de după 1989 din jurul clădirilor de patrimoniu mă lasă perplex. Un melanj de revoltă și greață. E greu, totuși, să înțelegi până unde merg unii, autorități și proprietari, în a distruge sau a mutila ce e mai frumos arhitectural într-un oraș. În Târgu Mureș, orașul în care am crescut, două dintre clădirile emblematice stau în paragină de ani de zile, gata să se dărâme. Primăria a pus un banner cât casa în care precizează că vinovat e proprietarul, aflat la București. Suntem cam ca în „Povestea prostului”, a lui Creangă. Treaba e că întâmplări similare cunosc și în București. Nici la Cluj, Iași, Brașov, Sibiu sau Oradea lucrurile nu stau altfel. Ca să nu mai spun de Craiova sau Constanța. La urma urmei, reprezentanții noștri de azi continuă ce au învățat din Demolidava lui Ceaușescu. Nu le-a păsat nici atunci, nu le pasă nici acum. Doar contextul și, bineînțeles, pretextul sunt altele. Numai că, întorcând puțin zicala, cine nu își cunoaște istoria, riscă să nu o repete.

Istoria Casei Mühle începe în 1876, când noul proprietar, Wilhelm Mühle, un florar născut în 1844 la Kulm, în Bohemia, și educat la școli cehești și germane, se stabiliște la Timișoara. Omul vroia altceva. Și i-a ieșit cu brio. Când a sosit în Banat, Mühle era deja cunoscut în Imperiu. Faima lui însă a crescut în anii ce au urmat. Mulțumită lui, Timișoara e și „oraș al florilor”. În 1891, când orașul găzduise o importantă expoziţie industrială şi comercială, vizitată inclusiv de împăratul Franz Jozef şi de prinţul moştenitor, Mühle a realizat, gratuit, parcul expoziţiei. Horticultura, scria Oskar Beran, autorul catalogului bilingv maghiar-german editat cu acel prilej, era mai amplu reprezentată decât în orice altă expoziţie de această natură. Wilhelm Mühle adunase la acea expozție nu mai puțin de 300 de varietăţi de trandafiri. Bineînțeles, a atras atenția întregii lumi.

Dar nu s-a oprit aici: a ajuns cel mai important florar al Ungariei. Florile lui se vindeau în toată Europa de Sud-Est, dar și la Budapesta și Viena. Regina Ungariei, dar şi reginele României şi Serbiei comandaseră nu o dată coroane şi buchete de flori din grădina lui. Pentru activitatea sa, Wilhelm Mühle a fost decorat cu ordinul austro-ungar „Crucea de aur de merit cu coroană”. Aura aceasta a fost completată de calitățile sale de editor: a scos două publicații de horticultură extrem de populare în epocă.

Wilhelm Mühle moare la Timișoara în 1908, dar povestea sa este dusă mai departe de fiul său, Árpád. Călătorind în diverse locuri, acesta aduce cu el specii de flori rare pe care le crește apoi în serele sale din Timișoara. Árpád Mühle a exportat flori exotice, semințe și aranjamente florare speciale în întreaga Europă. Devine principalul furnizor al caselor regale din România și Bulgaria, fiind, implicit, consultantul științific în amenajarea câtorva parcuri importante din cele două țări, printre care Parcul Cișmigiu din București și Parcul Public din Sinaia. Povestea familiei Mühle se încheie în 1930, odată cu moartea lui Árpád Mühle. Tradiția nu a mai fost continuată de niciunul dintre urmași.

Timișoara epocii lui Wilhelm Mühle era de un dinamism economic și social cum puține dintre orașele României de azi le-au avut. Dintre orașele de provincie ale patriei noastre (Ungaria – n.m) — lucru recunoscut de întreaga țară —, niciuna nu oferă semne atât de evidente ale progresului în toate domeniile ca Timișoara. Acest oraș se dezvoltă cu o viteză aproape americană. În alte locuri, e nevoie de decenii ca să se realizeze ceea ce la Timișoara se face în câțiva ani – scria, în anul morții lui Wilhelm Mühle, un economist uimit de transformările excepționale petrecute în Timișoara primilor ani ai secolului 20. Fragmentul e citat în ediția română a lucrăriiManchesterul maghiar. Dezvoltarea Timișoarei moderne semnată de istoricul Zoltán Szász în volumul Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară: momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História [ed. Bárdi Nándor, Miercurea Ciuc: Pro-Print, 1999].

Am să redau, mai jos, fragmente din interesantul text al lui Zoltán Szász. Dacă vreți să cunoașteți mai multe despre pulsul Timișorii de final de secol 19, început de secol 20 sau să răspundeți mai ușor dacă vă întreabă vreun străin de ce tocmai la Timișoara a început revoluția, merită să citiți, chiar dacă pare mai lung. Titlul nu e exagerat. Și puține scrieri istoriografice redau atât de bine tabloul de atunci al acestui oraș unic. O singură pildă, pentru „degustare”: în 1911, la Timișoara soseau zilnic, pe opt linii, 120 de trenuri cu care călătoreau peste un milion de persoane. Zilnic, da? Just imagine!  Lectură plăcută:

„În 1850, când abia se închideau rănile asediului de patru luni care avusese loc în 1849, în urma căruia în oraș „se încuibăriseră prăpădul și cea mai cumplită mizerie”, Timișoara număra abia 20.560 de locuitori. Au fost necesare o evoluție pașnică de câteva decenii, hărnicia și spiritul de inițiativă al cetățenilor, apariția unor condiții economice interne și internaționale favorabile pentru ca, după o perioadă ceva mai lungă de consolidare, Timișoara să se poată ridica la rangul de cel mai important oraș industrial după Capitală (Budapesta – n.m.). A avut de parcurs un drum deja umblat, dar a trebuit să facă față și unor dificultăți pe care cele mai multe orașe nu le-au cunoscut.

[...] Politica de dezvoltare industrială regională dusă de Austria în secolul al XVIII-lea pusese aici bazele câtorva întreprinderi industriale, care, însă, cu timpul, s-au atrofiat. La mijlocul secolului al XIX-lea, fizionomia orașului era definită în bună măsură de mica industrie meșteșugărească. În jurul anilor 1850, dintre cei 1.413 meșteșugari, contemporanii îi considerau ca demni de amintit pe cei 178 de cizmari, 186 de cârciumari, 81 de cojocari și 37 de pantofari. În decursul a câțiva ani însă, încep să-și facă apariția unele întreprinderi mai mari, varietăți timpurii caracteristice ale capitalismului maghiar: trei distilerii de spirt, o fabrică de lichior, două fabrici de ulei, două fabrici de oțet, fabrică de piele, fabrică de cărămidă, fabrică de unelte agricole, cea din urmă ca filială a unei firme pragheze.

[…] Realizarea dualismului (1867 – n.m.) pune punct schimbărilor declanșate în 1860 în viața politică a orașului, începe îndelungata epocă de pace, în timpul căreia, timp de decenii, cetățenii și conducerea orașului sunt preocupați doar de problemele cu adevărat pasionante ale economiei și urbanismului.

Duelul oraș-cetate. Etapele unei demilitarizări

În anii dualismului, rapidele schimbări conjuncturale au priit Timișoarei. A luat avânt nu doar industria alimentară, ci și activitatea de creditare; în trei ani, au luat ființă patru bănci noi, iar calea ferată ce a legat, cu începere din 1857, Timișoara de Pesta a sporit schimburile comerciale. S-a realizat tramvaiul cu cai. S-a extins rețeaua iluminatului public cu gaz care a funcționat începând din 1855, s-au ridicat, ca din pământ, școli și clădiri publice, a fost construit și un teatru de mari dimensiuni. În calea urbanizării stătea însă cetatea — una dintre fortărețele cele mai importante ale imperiului habsburgic. Vechiul oraș era înconjurat de ziduri, celelalte părți ale acestuia, situate în jumătăți de semicerc, fiind despărțite și ținute la depărtare de centru prin sisteme de apărare și șanțuri, pe spațiile lăsate libere din motive strategice, nefiind voie să se construiască.

Patru decenii a ținut lupta pentru demolarea cetății — ori, cu o expresie folosită în epocă, pentru „renunțarea la cetate” —, aproape tot atâta timp cât a fost necesar, în veacul al XVIII-lea, pentru edificarea ei. O mare realizare a constituit-o obținerea din partea împăratului și a regelui Franz Joseph, în 1868, a aprobării micșorării la jumătate a spațiului cu interdicție de construire, măsurat de la zidurile cetății. Porțile cetății au fost lărgite pentru a permite trecerea tramvaiului cu cai, au fost construite drumuri pe sistemul de șanțuri de lângă ziduri și străzi în spațiile eliberate.

Era limpede că lupta cu Ministerul de Război (comun) austro-ungar de la Viena, de care aparținea cetatea, va reizbucni curând, pentru că procesul de urbanizare și menținerea fortificațiilor erau incompatibile. Marea criză economică din 1873 a lăsat pentru moment lucrările baltă, punând capăt febrei de eliberare a terenului. Întreprinderile înființate în anii 1850-1860 dădeau pe rând faliment, trei din cinci bănci au fost declarate falite, dezvoltarea Timișoarei a început să bată pasul pe loc, iar creșterea populației a stagnat. Dar nu s-a oprit. La sfârșitul anilor 1880, ca de altfel pretutindeni în țară, s-au făcut simțite primele semne ale unei perioade de avânt, cea pe care istoriografia o numește revoluția industrială.

În 1890 a început ultimul act al polemicii dintre autoritățile orașului și forurile militare. După tratative secrete, suveranul a aprobat demolarea porților cetății, obținându-se astfel o ameliorare a circulației. Se vorbea chiar de o primenire a aerului. Apoi, după un an, guvernul e solicitat să intervină pentru demolarea zidurilor cetății. Un ajutor deosebit a fost primit din partea contelui Gyula Szapáry, prim-ministru, apoi, începând din 1892, reprezentantul în parlament al orașului. În 1892, Franz Joseph dispune „renunțarea la caracterul fortificat al cetății timișorene și considerarea ei pe viitor ca oraș deschis”.

Lucrările de demolare și transformare erau însă nu doar o problemă de decizie regală, ci, în mare măsură, o chestiune pecuniară. A fost nevoie de intervenția lui Szapáry, apoi și de cea a lui Wekerle, pentru ca terenul astfel eliberat să poată trece, contra unei despăgubiri acceptabile, în proprietatea orașului. Conducerea armatei a solicitat ca toate cheltuielile de demolare să fie acoperite din bugetul orașului, La fel, și cele reclamate de ridicarea de noi edificii. Chiar și așa, armatei i-a rămas pământ în administrare, după cum i-au mai rămas și suprafețe „rezervate unor scopuri militare”. După îndelungi negocieri, s-a ajuns la un compromis.

În cinci ani, orașul trebuia să plătească 1,9 milioane în loc de 4 milioane. Orașul s-a angajat să realizeze lucrările de demolare și de netezire a terenului. Începând din 1898, au fost recuperate aproape 40 de milioane de cărămizi refolosibile, cu care s-au acoperit, în general, sumele cheltuite pentru lucrări. Parcelele realizate pe suprafețele eliberate au putut fi valorificate la prețuri foarte bune. Orașul s-a angajat să construiască și noile obiective militare. E dificil, și poate nici nu merită să calculăm cu exactitate în coroane bilanțul financiar al complicatelor tranzacții care au avut loc. Ampla „demilitarizare” a creat nenumărate posibilități de muncă, aducând întreprinzătorilor mari câștiguri, dar, înainte de toate, a netezit drumul în fața lucrărilor de urbanizare începute în 1891.

Comandamentul corpului 7 armată a rămas, e adevărat, în continuare la Timișoara, ca și câteva mii de militari, dar raporturile dintre autoritățile urbei și cele militare n-au mai avut un caracter de forță, ci de afaceri.

Amenajarea orașului modern

În perioada cât la conducerea primăriei timișorene a stat János Török, a fost elaborat, în concordanță cu legile naționale, cunoscutul Statut al orașului, care a stabilit, se poate spune, până la sfârșitul epocii, modul de funcționare a administrației. Alegătorii — puțini la număr: 2.203 de persoane în 1880 — votau pe circumscripții, la așa-numitele alegeri pentru autoguvernarea locală. Pentru fiecare 250 de locuitori se propunea câte un membru pentru Comitetul de autoguvernare. Jumătate din numărul acestora erau aleși, jumătate făceau parte din categoria viriliștilor, adică a celor care plăteau cele mai mari impozite. Adunarea generală orășenească se întrunea o dată pe lună, sub conducerea prefectului urbei ori a primarului și constituia un fel de parlament care lua decizii în privința bugetului, a suplimentării cheltuielilor, dar și în legătură cu licitațiile, ori taxele. În atribuțiile ei intrau alegerea funcționarilor și chestiunile disciplinare legate de aceștia, ca și exercitarea drepturilor persoanelor care ctitoreau, întrețineau sau sprijineau material bisericile (catolice).

Conducerea orașului era asigurată de un consiliu (instituția magistratului) al cărui președinte era, în mod firesc, primarul, iar membrii — conducătorii efectivi ai orașului: căpitanul de poliție, notarul-șef, procurorul-șef, șeful Curții de Conturi, membrii consiliului. Ședințele acestuia, întrunite de cel puțin două ori pe lună, erau, în principiu, publice. Corpul funcționăresc primea un salariu diferențiat. În 1884, primarul, pe lângă indemnizația de 3 100 de forinți pe an, beneficia și de „locuință”. Medicul-șef primea doar 600 de forinți (e drept, copistul numit primea și el 500 de forinți). Nu doar administrarea asigurată de cei aproximativ 40 de demnitari aleși a făcut ca Timișoara să devină un mare oraș, ci și munca tenace și gospodărirea inteligentă garantată de conducerea urbei.

Demnitarii aflați în fruntea orașului au fost receptivi la nou încă din epoca absolutismului. Grație unei întreprinderi austriece aici se introduce, în 1857, pentru prima oară în provincie, iluminatul public cu gaz. Când contractul cu compania austriacă a expirat și au început discuții legate de reînnoirea acestuia, autoritățile încheie pe neașteptate un acord cu o societate britanică, astfel încât, în toamna anului 1884 se asigură, cu 731 de lămpi de stradă (și 5.100 de consumatori particulari), pentru prima oară pe continent, iluminatul public stradal cu energie electrică, alături de iluminatul cu gaz, care se păstrează. În 1879, demarează lucrările de construcție a rețelei telefonice urbane, în 1910 înregistrându-se 8,5 milioane de convorbiri locale. La realizarea străzilor (pietruite și, ulterior, parțial asfaltate), a parcurilor, a piețelor și a străzilor îngrijit plantate cu copaci s-a căutat să se țină seama de criteriile sanitare, dar și de tradițiile orașului, regăsite în supranumele pe care l-a primit ca semn de cinstere: „Mica Vienă”. Toate acestea, fără ca impozitele comunale suplimentare să fie majorate (din 1873, 30%). Acest lucru se putea realiza doar în condițiile în care orașul devenea el însuși, într-o proporție tot mai însemnată, un bun gospodar.

Orașul se întreținea nu doar din impozite (care contribuiau într-o măsură tot mai importantă la buget), din impozitele suplimentare (cele percepute în funcție de cantitatea de marfă vândută prin rețeaua comercială), sau din suplimentele de impozit încasate în funcție de consum (pe vin și carne: 25%), ci și din arendarea de terenuri, din chirii, din taxe și, într-o măsură tot mai însemnată, din profitul mai degrabă indirect obținut de pe urma propriilor întreprinderi. Orașul a cumpărat uzina electrică, iar începând din anul 1899 a dispus de tramvaie electrice — pe această rețea de transport în comun desfășurându-se cea mai intensă circulație la nivelul provinciei. De asemenea, a cumpărat fabrica de gaz, fabrica de cărămidă și a înființat o întreprindere de salubritate, toate având obligația să fie cât mai profitabile.

Camera de Comerț și Industrie din Timișoara a elaborat, împreună cu Primăria, direcțiile de dezvoltare ale orașului, căutând noi surse de venituri. Pe această linie, s-a înscris și Expoziția industrială și agricolă a Ungariei de Sud, organizată în 1891, care a fost vizitată nu doar de rege și de notabilitățile guvernamentale, ci și de oameni de afaceri din străinătate, care au fost atrași de posibilitățile economice pe care le oferea orașul. Pe măsura demolării fortificațiilor, sporeau intervențiile orașului pe lângă guvern pentru construirea cât mai multor instituții de stat, școli, pentru săparea, regularizarea și transformarea canalului Bega în arteră fluvială navigabilă, atrăgând pentru investiții capitalul străin. Se puneau la dispoziție, gratuit, terenuri, cărămizi la prețuri reduse, curent electric la preț de cost, se ofereau reduceri pe mai mulți ani la impozitele locale, recunoscându-se că avantajele oferite de stat nu sunt suficient de ispititoare prin ele însele.

Valul industrializării

La sfârșitul secolului, orașul cunoaște impulsul noului val al industrializării. Nu trebuia să fii adeptul „fatalismului geografic” — spuneau oamenii epocii — ca să-ți dai seama de poziția favorabilă a orașului, situat pe drumul transversal ce venea dinspre Kassa/Košice, ori de importanța căii ferate care ducea, începând din 1876, prin Orșova, în România. Densitatea propice a populației din zonă, ponderea industriei alimentare și a industriei lemnului, asigurată de producția agricolă a județelor Timiș, Torontal, Caraș-Severin (în 1911, la cele cinci târguri naționale organizate aici sunt aduși 75.000 de cai și 34.000 de vite), sunt tot atâtea premise ale atragerii capitalului.

Contemporanii considerau că un rol deosebit îl au și caracteristicile germane ale orașului, ca un element ce facilita afluxul de capital și de forță de muncă (în 1900, 51% din populația de 50 000 de locuitori ai acestui oraș pentalingv erau germani, 32% maghiari și 11% români). Ia avânt și activitatea financiară. În 1911, funcționează 32 de instituții de credit și sporește rețeaua de căi ferate: pe opt linii, sosesc zilnic 120 de trenuri cu care călătoresc peste un milion de persoane. Pe aici trece renumitul Orient Expres, care leagă Londra de Constantinopol. Când cota apelor o îngăduie, la Timișoara se poate ajunge și cu vaporul. În zona centrală a orașului, alături de teatrul germano-maghiar, se disting prin bun gust o puzderie de instituții publice elegante, hoteluri, bănci, magazine, cafenele și restaurante.

Celelalte părți ale orașului — Fabrik, Elisabetin — se dezvoltă într-un ritm deosebit, mai ales după 1900. În afară de industria alimentară tradițională — bunăoară, uriașele mori și distilerii de spirt (care se ocupă și de îngrășarea animalelor)—funcționează o fabrică de zahăr și una de bere, ale căror produse ajung până la Istanbul; aici se află cea mai mare fabrică de țigări din țară (după cea de la Fiume), cu 2 000 de muncitori; există o fabrică de chibrituri și de substanțe chimice cu 400 de muncitori, o fabrică de îngrășăminte ce lucrează pentru export, o fabrică de mobilă, o turnătorie, o fabrică de unelte agricole, o mare fabrică de pălării și, din 1900, cea mai mare fabrică ungurească de încălțăminte, „Turul”, cu un capital inițial de 2 milioane de coroane și cu 900 de muncitori, importantele ateliere de căi ferate, cu 540 de lucrători etc. O caracteristică a orașului este că și-a creat o serioasă industrie textilă, dar și întreprinderea unde se fabricau dinamuri și motoare electrice. „Putem spune că mărfurile produse la Timișoara au piață de desfacere în toate statele Europei, ca și peste ocean. În zilele noastre, gospodina din Germania folosește făină produsă la Timișoara și gentlemanul englez poartă pantofi făcuți la Timișoara. În România, răsună clopote turnate la Timișoara. Spirtul distilat la Timișoara se comercializează în Turcia, iar în Franța și Belgia ajung pălării confecționate la Timișoara. Copilul bulgar cere bomboane făcute la Timișoara. Pălinca de prune e băută de ruși și de canadieni, iar pe drumurile Serbiei circulă vehicule fabricate la Timișoara. Pentru covorul lucrat în Asia Mică se utilizează și fire de lână realizate la Timișoara, în Statele Unite se consumă unt de la Timișoara, suedezul folosește parfum de la Timișoara, iar egipteanul își aprinde țigara cu chibrituri fabricate la Timișoara” – scria cu legitimă mândrie, Jenõ Lendvai, secretarul Camerei de Comerț și Industrie, în volumul privitor la comitatul Timiș din seria monografică reprezentativă intitulată Magyarország vármegyéi és városai („Comitatele și orașele Ungariei”).

Politica socială a urbei

Pe măsura dezvoltării marii industrii, conducerea orașului a trebuit să facă față la noi și noi probleme. Pe de o parte, promova industrializarea (în acest sens, în afară de bonificații, acorda o subvenție anuală de 10 coroane pentru fiecare muncitor în parte), pe de altă parte, era tot mai dificil să facă față exigențelor, atât ale industriei, cât și ale cetățenilor. În 1910, se construiește o nouă uzină (hidro)electrică. În această perioadă se realizează și rețeaua de apă curentă, care transportă apă potabilă, extrasă din puțuri de adâncime, în timp ce un sistem separat oferă o apă mai ieftină, pentru irigații.

Peste canalul Bega se construiesc poduri, se fac lucrări de nivelare a solului, de regularizare a apelor freatice, de strămutare de dane și căi ferate și, în sfârșit, terminarea lucrărilor de canalizare. Acest din urmă aspect reprezenta o sarcină dificilă, care a necesitat chetuieli de 23 de milioane de coroane,  fiind dus la bun sfârșit abia în pragul Primului Război Mondial. La punctul terminus funcționa o instalație de epurare, apele reziduale fiind aspirate cu pompele și evacuate pe canalul Bega.

Pe lângă toate acestea, dezvoltarea culturii a însemnat obligații și pentru urbe: cele 80 de școli (de stat, confesionale, orășenești, printre ele și școli ale naționalităților), au primit sprijin direct și indirect. Pentru teatru s-au asigurat bani, încălzire, iluminat. Cazinoul și liceele muncitorești au primit subvenție, iar bibliotecile, bani. La începutul secolului, pentru învățământ se cheltuiau de două ori mai mulți bani decât pentru siguranța publică. Iar roadele acestei politici s-au văzut în proporția celor care știau să scrie și să citească: 70,3% în 1910 (cel mai bine plasat era orașul Gyõr, cu 77,5%), proporție care creștea cu repeziciune. Cu cei 11.656 de elevi câți număra în 1906, Timișoara era socotită, pe drept, oraș al școlilor. În 1911, s-a reușit acceptarea de către guvern a planului elaborat de autoritățile orașului pentru a se construi la Timișoara cea de a doua politehnică din Ungaria.

În epocă, preocupările pentru problemele muncitorimii, a cărei existență și trudă se înscriau în zona de umbră a capitalismului, erau puține. Timișoara era o excepție nu doar pentru că aici a fost unul dintre leagănele mișcării muncitorești din Ungaria, ci și pentru că autoritățile au fost suficient de atente la chestiunile sociale, dispunând pentru aceasta de bani, dar mai ales de spirit de inițiativă. Dorința de a ajuta nu făcea desigur o diferență netă între „cetățeni” și muncitori. Bunăoară, pentru a ține sub control prețurile la carne, se importa, când era posibil, carne de porc din Serbia. Tot cu scopul de a controla prețurile, în 1912 se construiește o fabrică de pâine, în 1910 se înființează un centru orășenesc al laptelui și în fiecare sector al orașului se amenajează spații de comercializare a alimentelor în vederea valorificării cartofilor și legumelor. Opinia oficială conform căreia casa de amanet înființată în 1902 și, din 1910, administrată exclusiv de oraș a slujit și interesele „păturilor mai nevoiașe” pare să oglindească realitatea.

O măsură cu mult mai importantă a fost însă inițierea, începând cu 1908, a construcțiilor de locuințe pentru muncitori. S-a reușit construirea a două sute de case cu ajutor și facilități din partea statului. Muncitorii trebuiau să depună 400 de coroane, după care plăteau anual câte 150 de coroane timp de douăzeci de ani. S-au început și lucrări de construire a unor locuințe muncitorești cu chirie. Începând cu 1913, anul izbucnirii celui de-al doilea război balcanic, din cauza înrolărilor, a fost necesară și ajutorarea familiilor. S-au înființat astfel cantinele populare. Vântul războiului mondial se întețea. În fine, mai trebuie amintit că orașul a cheltuit mult și pentru sănătatea publică. La sfârșitul perioadei analizate, la 68.000 de locuitori existau șase spitale, cincizeci de medici, cincizeci de moașe și paisprezece farmacii. Construirea unui nou spital a rămas doar în fază proiect.

Până în 1910, Timișoara devenise un oraș modern, cu marea ei industrie articulată la industria Europei, cu o structură urbanistică pusă la punct, cu școli renumite, ce-și exercitau influența dincolo de hotare, spre sud, cu o cultură pentalingvă, dar, în fond, de esență maghiaro-germană, cu funcția ei tot mai importantă de verigă de legătură între Balcani și Monarhie. Războiul mondial și marile mutații statale au curmat acest proces. Istoria a fixat un loc și o funcție nouă orașului favorit de odinioară al lui Huniade. Bazele puse în epoca dualismului s-au dovedit, și în noile condiții istorice, viabile, perene.”

Casa Muhle - tacerea care doare, frumusetea care ucide!

Aseara, timisorenii au protestat pasnic pentru salvarea Casei Muhle. 

Desi anuntati peste 500 de participanti, cred ca au fost in jur de 200.

Deseori blamati ca nu invata, ca nu sunt responsabili, tineretul aseara a fost majoritar! Si implicit ne-a dat o lectie!

Asta mi-a amintit de perioada din timpul Revolutiei cand generatia parintilor nostri puneau cu usurinta etichete de "golani" celor care ieseau din canoanele fricii si vociferau protestand. 

Va spun eu, tinerii de astazi sunt mai responsabili decat credem noi! 

E scuza noastra, a parintilor si bunicilor lor, de a ne manifesta neputinta de a schimba viata si mentalitatea. De a le construi tara in care sa traiasca neincorsetati de tarele pe care le caram dupa noi.

Si-am mai inteles ceva: ca trebuie sa invatam sa spunem cu voce tare NU. 

Pana la urma cineva ne va auzi si asculta.

Daca nu tipatul, macar gandul!

Si, daca nu se sperie de intuneric, poate il trezeste lumina!

Concluzia mea este ca acest protest NU este unul impotriva tiganilor, ci impotriva unei societati corupte, care trece cu indiferenta peste istorie, valoare, identitate personala si pune mai presus mita, spaga, nepasarea si aroganta!

Pentru ca "somnul alesilor obliga la nesupunere civica".

Sa invatam cel mai simplu si mai decent exercitiu democratic: ca nimic nu se intampla in viata noastra politica si sociala fara acceptul nostru!

 

Sa invatam sa spunem: NU!

Si sa-i intrebam din cand in cand: "Ati uitat de mine?" Ati uitat de noi?

"Mutti, einen Moment, bitte, să udăm grădina şi venim" - Casa Muhle

Citeam articolele de pe blogul (http://octaviancoifan.blogspot.ro/2012/05/vila-florilor-disparut.html) unui banatean get-beget, plecat la Paris ca student si realizat acolo ca una dintre vocile care sunt ascultate atunci cand vorbeste despre istoria parfumurilor. Acest tanar se numeste Octavian Coifan si este timisorean. In articolele sale sunt multe referiri la adresa faimosilor gradinari reprezentati de catre seniorul Wilhelm MUHLE, care a creat primul soi de trandafir in Timisoara in anul 1888 si care a construit o adevarata plantatie de flori in care a crescut numeroase specii noi. “La Timisoara, in anul 1888, Wilhelm Mühle a creat soiul „Madame Josephine Mühle”, un trandafir cu petale aurii cu pete albe, primul soi produs în Ungaria”. Atunci, serele de flori ale familiei se intindeau pe o suprafata de 8200mp, organizati in 17 sere mari. Poarta de intrare in rozerie era amplasata pe Bulevardul Mihai Viteazul nr. 3, unde era si vila familiei. Pe gardul care inconjoara ruinele fostei vile inca mai troneaza insemnele JW, adica Josephine si Wilhelm.

“Rozeria din Timisoara a aparut cu mai bine de un deceniu inaintea celei mai faimoase aflate in apropierea Parisului, dar ce folos cu asa autoritati ignorante daca s-a ajuns in Timisoara taman la demolarea vilei fondatorului.” Si tot el face o paralela dureroasa cu privire la ce avea sa devina un posibil brand national de succes si o sansa unica de tara: intrarea in industria parfumierilor renumiti, deschizand usa cu un trandafir. Din pacate nu familia Muhle a reusit sa faca acest lucru, asa dupa cum singur afirma: “Timisoreanul MUHLE a realizat rozeriile sale in Timis, ce folos, pentru ca nu a gasit oamenii care sa transforme frumusetea florii in industrie”. Evident ca si concluzioneaza de ce Romania nu a reusit nici de aceasta data sa valorifice aceasta oportunitate: “Din punct de vedere strategic, politica româneasca a fost un amestec de prostie cu fudulie. Investesti in scoli si inteligenta ca apoi "creierele" sa mearga iremediabil in vest, când poti reduce drastic numarul universitatilor investind in resursele naturale pe care le procesezi si le vinzi mai scump generând bunastare pentru comunitatile locale”. Intr-o maniera sincera si cu un ton  taios impune un adevar regretabil: “Ironia sortii a facut ca pe terenurile de trandafiri ale lui Muhle din Timisoara sa se construiasca Politehnica / Universitatea”.

”Vasta grădină se întindea de la Bega până în Piaţa Nicolae Bălcescu de azi. Pe aceste terenuri sunt Universitatea de Vest, Politehnica cu terenul de fotbal şi altele. Intelectualii din Timisoara ar trebui sa salveze cladirea de la carnagiul arhitectural, nu de alta, dar familia Mühle e cea care a donat in anii 20 terenul pe care s-au construit actualele universitati, sigla lui mai exista pe gard". "Un destin tragic in slujba frumosului si naturii pentru un oras nerecunoscator. Un oras cu intelectuali de valoare ajunge sa demoleze vila florilor. MUHLE a creat primul soi de trandafir in Timisoara (1888) si a avut o plantatie imensa de flori cu numeroase creatii horticole noi, insa trandafirul a devenit bulgaresc prin ... branding si inteligenta altora, cu mai mult respect pentru natura si fler in afaceri.” “La nord de Dunare cazanul a generat tuica olteneasca (si alcoolismul), la sud a generat esenta de trandafir bulgar exportata la Paris pe bani grei”. Tot el vorbeste despre realizarile fiului seniorului, un alt gradinar vestit, Arpad Muhle.

Acesta studiase in Japonia arta cultivarii crizantemelor, fiind cel care a adus aceasta floare in Europa si a promovat-o. Timisoara era renumita pentru crizantemele cu floare mare si miros delicat, crescute in serele Muhle. Autorul sustine ca “Acum un veac se brodau crizanteme si pe hainele elegantelor din Banat intrucat tehnica broderiei, asa cum se poate vedea in costumele populare din acea vreme, e similara, iar matasea naturala era produsa la Lugoj. Tehnica, materialul si inspiratia vegetala se aflau in oras la indemana catorva femei pricepute, scolite in artele decorative la Budapesta. Gustul pentru migala si frumos se vede pe cladirile epocii, foarte putine exemple de ornament si arhitectura de calitate existand dupa 1919”. Astazi, Timisoara mai are putini trandafiri dintre soiurile create aici odinioara, multe dintre ele au disparut in totalitate, dupa cum se mentioneaza chiar in monografia despre istoria trandafirilor din Banat, semnata de Vasile Ciupa si Lucian Vasile-Szabo. Daca in perioada interbelica existau circa 1500 de soiuri si varietati de trandafiri, astazi, multe soiuri vechi au disparut, fara sa fi fost multiplicate si conservate. Si, parca special ca sa ne faca sa intelegem ce am pierdut, autorul explica: “Esentei de trandafir i se spunea in Franta esprit de rose, caci parfumul nu e altceva decat spiritul florii, iar un oras fara miresme nu are suflet”. Si, de parca nu v-am intristat suficient, iata un alt articol inchinat memoriei acestor renumiti gradinari de care Simona Constantinovici, publicat in “Memoria cartierului meu, Elisabetin”:

Casa turcească, narghileaua, mühlehaus şi parfumul de trandafiri

"Narghilele erau atârnate cu capul în jos, pe o sfoară groasă, de plastic, iar furtunul din care se trăgeau, cu dichis, aromele în piept atârna flasc. Vasele cu apă parfumată au fost golite, spălate cu cenuşă stinsă şi, la urmă, cu detergent din cel fin. În lumina dimineţii, păreau nişte păsări proaspăt vânate, cu vintrele disecate, cu penajul năclăit de sânge. Vecinii ştiau că, o dată pe an, de obicei toamna, se întâmpla acest lucru, un adevărat ritual. Şapte narghilele diferite. Şapte gâturi spintecate de animal sălbatic. Aurite, dantelate, turnate-n alamă sau sticlă, obiectele astea stârneau interesul copiilor care se adunau moţ pe la garduri şi trăgeau chicote prelungite, şuierături de felină, în speranţa că din acele ciudate obiecte vor ieşi personaje de poveste, poate nişte pitici, în şir indian, sau zâne cu baghete magice. Într-o noapte, au stat la pândă mai multe ceasuri aşteptând să se stingă luminile casei turceşti. Apoi, prinşi unul de cămaşa celuilalt, cu degetele încleştate, au înaintat ca pe front, tiptil, tiptil. S-au oprit câteva secunde ascultându-şi, ceafă-n ceafă, respiraţia. După ce-au înşfăcat ultima narghilea din şirul celor şapte, au luat-o la fugă. Sfoara, suprasolicitată, a cedat năruind visul frumos al celor şapte păsări de metal. Arpad, mezinul, colac peste pupăză, s-a împiedicat într-o piatră ornamentală. Ceilalţi au râs pe înfundate. Erau copiii lui Wilhelm Mühle, trei fete şi doi băieţi, de vârste apropiate, buni cunoscători într-ale grădinăritului, ca bunicul şi străbunicul. Narghileaua trebuia studiată toată noaptea, aşa le-a fost înţelegerea, iar, spre dimineaţă, unul singur, cel care nu va fi fost cuprins de somn, ar fi depus-o, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, înapoi, pe sfoară. Totodată, el ar fi fost obligat să restabilească ordinea, căci cu ochiul fotografiase toate narghilele, ar fi fost în stare, la o adică, să le repună în bătaia vântului, pe sfoară, la zvântat.

Vila Mühlerilor, impunătoare, construită pe la 1867, se afla nu departe de casa turcească. Una din cele mai misterioase din oraş. Pe o stradă lungă, care conecta principalele obiective ale oraşului, devenită Bulevardul Mihai Viteazu. Copiii turcilor veneau adesea să se joace în grădina cu trandafiri ca-ntr-un labirint cu sute de spaţii de cucerit. Trandafirul de Damasc, cu eflorescenţa deasă, viu colorat, din care se extrăgea o esenţă puternică, era printre favoriţii familiei. De asemenea, Weisse The Queen Elisabeth Rose sau trandafirii căţărători sau planta cu o mie de feţe, care nu oboseşte să înflorească. Mostre din ele se găseau peste tot, în sere, pe zeci de hectare cultivate, chiar şi-n casă, în vase enorme de lut ars.  Din soiurile acestea încrucişate cu trandafirii Floribunda a rezultat o minune de floare, care e admirată şi azi prin grădinile oraşului. Un fel de Amiga mia, dar mult mai parfumată şi cu frunzele dispuse asimetric. Ca să nu mai vorbim de soiul Madam Josephine Mühle, o comoară a floriculturii, cu petale aurii şi pete albe. Doamna Mühle, Roji, cum îi spuneau apropiaţii, deşi pe ea, în acte o chema Josephine, făcea în fiecare zi câte-o prăjitură şi limonada era nelipsită de pe masă, aşa că aveau motiv să zăbovească printre flori. Întotdeauna am crezut că aici, în spatele fiecărei tufe de trandafiri, se ascunde multă istorie. Şi o căruţă cu poveşti. Amintiri peste care nici buldozerul nu va putea trece vreodată. Casa grădinarului. Creatorul primului soi de trandafir românesc. Generaţiile de florari. Wilhelm Mühle tronând în centrul unui oraş care continuă să cultive trandafiri. Ultima lui dorinţă a fost să fie îngropat în grădină, printre rădăcinile plantelor, să le asculte, şi după moarte, creşterea de zi şi de noapte. Madame Josephine s-a luptat cu autorităţile vremii pentru a-i îndeplini dorinţa. Preotul catolic, iritat, n-a vrut să participe la înmormântare. Slujba a fost ţinută, în mare grabă, de un călugăr mizericordian.

Rosengarten. O revistă veche, cu file galbene, cu miros puternic de mucegai. Pe copertă, în tonuri de roz şi de gri metalizat, poate şi de verde, putea fi observată o grădină cu trandafiri. În plan îndepărtat, doi bărbaţi şi-un copil. Bărbaţii, îmbrăcaţi în salopete dotate cu şorţ, se uitau fix, în direcţia obiectivului de filmat. Unul avea un baston şi pe cap o imensă pălărie. Celălalt căra o roabă din care se iţeau crengi uscate şi iarbă răstignită, răsfrântă pe margini. Copilul culegea de pe jos, de pe lângă zona gardului, un fel de fructe, nişte bobiţe roşii crescute printre tufele de trandafir urcător. Să fi fost zmeură? La balcon, doamna Mühle stătea la masă cu o umbreluţă de soare în mână. Privirea ei străpungea orizontul.

- Wilhelm, e răcoare, ar fi bine să intraţi în casă. Se întunecă.

- Mutti, einen Moment, bitte, să udăm grădina şi venim.

Florarul senior, Wilhelm Mühle, aţipise cu faţa pe pământul cald. Era o zi de toamnă târzie din care povestea se ţesea ca o pânză de păianjen.

Tot în cartierul Elisabetin, în inima lui, acolo, în spatele bisericii catolice, cea construită în stil neogotic, se află o casă de pe vremea turcilor sau cam aşa ceva, consemnată încă din secolul XVI, cu trei intrări, una în faţă, două în spate, unde-i şi grădina, o bucătărie, o terasă cu trepte mărunte, cu trandafiri japonezi petrecuţi peste cei doi stâlpi uriaşi, aşezaţi simetric. Parter, etaj şi-o pivniţă cu boltă turtită. Proprietarii au fost, de-a lungul vremii, de diferite naţionalităţi. În perioada 1759-1763, casa a aparţinut călugărilor mizericordieni. Les frères de la charité. Los Hospitalieros. Până la venirea comuniştilor, toate bune şi frumoase. Pe urmă, izvoarele s-au topit în negura vremii. De turci, nu s-a mai auzit. I-a-nghiţit pământul. S-a destrămat firul istoriei. Se zvonea că au cărat cu ei turbane, şalvari, iatagane, mustăţi artificiale răsucite, aparate de făcut cafea, perdele ţesute de mână, ibrice de aramă, cutiuţe cu mirodenii, narghilele de sticlă mată, parfumuri grele şi uleiuri de animat pielea. Cu greu găseşti pe cineva care să-ţi explice pe înţeles ce-i cu casa turcească. Parcă se tem. A intrat frica-n ei. De ce – nu se ştie. Că doar nu-i vorba de-o casă bântuită. În serile calde de vară, dar şi toamna, când lumina se răsfrângea prietenos peste acoperişuri şi faţade, în grădina imensă, se ţineau serate muzicale. Peste zi, o încăpere era închiriată de pictori. În jurul casei se crease un mit. Călugării au deschis în pivniţa casei turceşti un spital cu zece paturi. Aici au fost tratate de boli psihice şi unele personalităţi ale vremii. Ecolalia, sindromul Diogene, schizofrenia, autismul, depresiile accentuate, psihozele făceau înconjurul pivniţei. O metodă de salvare a lor era învăţarea de limbi străine. Pentru tămăduirea unui bolnav de sindromul Diogene, călugării alegeau metoda învăţării unor citate din filozofii greci şi repetarea lor din zece în zece minute, timp de o săptămână. În a doua săptămână, bolnavii erau duşi pe câmp să îngrijească răsadurile de trandafiri. În a treia cântau la orga lui Wittgenstein cu picioarele vârâte-ntr-un butoi confecţionat chiar de ei. În a patra săptămână se odihneau în paturile reci din pivniţa casei turceşti. Mulţi timişoreni au aderat la acest ordin. Mobili, cosmopoliţi, creativi, călugării şi-au câştigat repede un renume chiar şi-n străinătate. Fraţii sau popii negri, cum erau numiţi, primeau vizite de la Viena sau Paris. Medici vestiţi le treceau pragul.

Cea mai bună frizerie din oraş se afla, în secolul al XIX-lea, în Elisabetin. Se spune că Sissi, în trecere spre Băile Herculane, s-a oprit la Timişoara şi s-a lăsat coafată de-un bărbat, Helmuth Priesner, un evreu, se pare, care vizitase Europa şi deţinea o herghelie de cai pe undeva, prin apropiere. Deschisese salonul din pasiune. Din părul prinţesei Sissi făcuse o perucă, care a putut fi admirată multă vreme la intrarea în frizerie, chiar pe partea dreaptă. Mai încoace, cam după al doilea război mondial, în cartierul Elisabetin, frizerii tundeau pe datorie. Şi duminica. Şi-n zilele de sărbătoare naţională, fără excepţie. Copiii stăteau, în acest răstimp, lângă uşă, cu capul sprijinit de leul portocaliu, felina gânditoare, cu coama de plastic, aşteptând să le cadă câte-un bănuţ din bunăvoinţa părintească. O tură de dat pe leu costa cam cât o tunsoare rapidă, fără perciuni, breton sau retuşuri suplimentare. Şi, astfel, copilul se credea, preţ de trei minute, Don Quijote în armură de oţel. Împărat încălecând pe un cal înaripat. Stăpânul micului univers din care, până la vârsta de cinci ani, nu ieşise nicăieri. Pătratul amintirilor se limita la biserică, brutărie, mühlehaus şi parfumul de trandafiri din narghileaua lui Osman ciungul. Poate şi vreo siluetă neagră intra în schema incertelor aduceri aminte. Cu gluga trasă peste ochi, traversând, pe la crepuscul, strada prost luminată. Rareori puteau fi zărite mai multe siluete.

Era ciudat cum o biserică poate urmări, de pretutindeni, din orice unghi al oraşului, odinioară crăiesc, un om. Grădinarul Vilmos Mühle donase, pe la 1900, terenul pe care a fost construită biserica. Văzută de foarte departe, biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, din piaţa Lahovary, alungită, cu turnurile gemene zgâriind firmamentul, te atrăgea hipnotic, exact ca atunci când, cu degetul arătător, la şcoală, profesorul îi chema la tablă pe Wilhelm Mühle junior şi pe viitoarea lui soţie, Josephine. Un gest uriaş, un frison, repetat ca-ntr-o derulare de secvenţe de un hiperrealism extrem. Şi arătătorul se făcea tot mai lung şi mai ascuţit. Iar turnurile se micşorau, alergate la infinit prin prisma memoriei.

Arpad a insistat ca narghileaua să fie umplută cu apă parfumată. Tremura din tot corpul, atât de tare-şi dorea să încerce gustul ăla perfid, să pătrundă, cu toţi porii, aromele tutunului turcesc, să tragă în piept cum văzuse că fac adulţii, o dată, de două ori, direct din ţeavă. Copiii, în frenezia momentului, au început să apuce de cea mai subţire narghilea, cea din sticlă albastră, s-o smulgă în toate direcţiile deodată, în dreapta, în stânga, haotic, până ce un zgomot ascuţit i-a făcut să tresare şi să se oprească brusc.

- S-a spart, nătângule! Ţi-am spus astâmpără-te, n-ai înţeles, uite ce s-a întâmplat…

- Lasă, nu-şi va da seama, e doar una, celelalte-s intacte.

În acea noapte, locuitorii Timişoarei au simţit un miros puternic de trandafir şi de tutun, un miros oriental, pierdut în perdeaua ceţoasă a timpului, retras în rotocoale şi păstrat într-un sertar al amintirilor fără leac. Au ieşit la ferestre şi s-au salutat unii pe alţii. Cartierul era mai luminat ca niciodată, adunat într-un pumn de suflete, concentric aşezate. Pe cer, în mijlocul lunii, chiar acolo, pe disc, se deschidea văzând cu ochii un trandafir cu petale aurite, ca un straniu basorelief.”

Cred ca merita sa mai salvam ce se mai poate salva. Veniti miercuri, la ora 18, la Casa Muhle. Cat mai multi.