Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 11 august 2017

Slobozia-orasul in care secundele stateau in loc



Acum mai bine de 53 de  ani, deschideam pentru prima dată ochii într-un orașel provincial amplasat în inima câmpiei Bărăganului. In vagile mele amintiri, orașul se întindea de-a lungul unei străzi principale, străjuită de-o parte și de alta de case fără etaj. Ici-colo se mai ramifica în ulițe mai scurte, luate cu asalt de către câini vagabonzi.

Casele cu acoperișurile în patru ape fuseseră ridicate în stil clasic, lipsit de prețiozitate, cu geamuri care se deschideau în curțile străjuite de garduri de lemn. Copiii animau străzile în fiecare anotimp și, ca orice târg provincial, dădeau culoare și viata urbei în care zilele păreau înțepenite într-un timp căruia i se blocaseră secundele. Trăiam într-o falie atemporală în care zilele și nopțile se succedau fără să se întâmple nimic și aveam timp cu toții să ne plictisim. Verile erau toride, aerul frigea când il inspirai, la fel cum gerul iernilor ne tăia respirația, ciupindu-ne de obraji până ne dădeau lacrimile. Vara alergam în șir indian câte o cutie de conservă goală, prinsă de-un băț strâmb pe ulița pietruită, în vreme ce iarna ne întreceam construind oameni de zăpadă diformi. Prin anii '60, ai mei s-au mutat cu chirie într-o casă cu mai mulți chiriași. Spațiul nostru locativ era format dintr-un hol care dădea în două camere dispuse de-o parte și de alta a acestuia. Bucătăria era situată în prelungirea casei, cu intrare separată din curte, care era străjuită în dreapta de o veche magazie. In vacanțe, verii mei veneau la noi pentru cateva zile și bucuria cea mai mare era să explorăm împrejurimile. In fundul curții, bălăriile erau cât casa și ne imaginam soldați angrenați în lupte cu fel și fel de jivine, iar când oboseam, ne strecuram prin acoperișul spart al magaziei în interior și cotrobăiam prin zecile de cutii umplute cu obiecte din ceramică: farfurii, solnițe și boluri care nu se știe din ce motive bizare iși faceau veacul pe rafturile prăfuite. In stânga noastră locuia tanti Mărioara cu soțul. Mărioara era o femeie înaltă, trupeșă și dată naibii. Mânca sănătos și avea flatulențe tot timpul. Dacă stăteai în salon, era imposibil să nu auzi explozia de pârțuri în cascadă, astfel încât, sătula de poluarea fonică, maică-mea i-a zis intr-o zi să fie mai cu băgare de seama, că o auzeau inclusiv musafirii care veneau pe la noi. Tanti Mărioara și-a infipt privirile in ochii ei și i-a spus printre dinți: "Doar  nu te-aștepți să stric o copaie de mațe pe-o bășină nevinovată". Prin anii '70 ai mei au făcut împrumut la cooperativa de credit si ne-am mutat la bloc. Scăpasem de șobolanii care ne furaseră cocoșul de pe masă, de tanti Mărioara cea zgomotoasă, de Florina, fata vecinei care imi fura jucăriile, și de grija tuturor cutiilor din magazie cărora nu apucasem să le explorăm conținutul. Incepeam școala și viața mea avea să se schimbe. Mi-aduc aminte că în iarna clasei a doua a nins atât de tare încat se făcuseră troienele mai mari decât mine. Mama avea piciorul rupt si stătea în concediu medical acasă. Când am ieșit dimineața pe ușa blocului, orașul se transformase într-un imens labirint. De-o parte și de alta a trotuarului crescuseră de cu noapte ziduri albe de zăpadă. De la înalțimea nasului meu nu se vedeau nici șoselele, nici blocurile, ci doar oamenii care se deplasau în toate sensurile ca niste momâi adormite. In sălile de clasă ardea focul în sobe de teracotă și, până să se încălzească aerul bine, stăteam cu hainele pe noi. Când m-am întors acasă, am luat-o agale, minunându-mă de labirintul alb născut peste noapte dintr-o magie necunoscută mie. Mama se urcase pe marginea căzii din baie și privea lung prin ochiul mic de geam, singurul care ii oferea perspectiva drumului pe care mă întorceam acasă, încercând să scruteze zarea cu privirea și să mă zărească printre noianele de zăpadă. Când am ajuns acasă mi-am luat o sfânta mamă de bătaie căci o lălăisem pe drum, aducând-o în pragul disperării. Aveam și noi cateva vedete locale despre care am aflat mai multe în trei etape diferite ale vieții mele. Coana Europa era deja domnișoară bătrână și continua să-și etaleze pe străzi toaletele desuete. Părea un personaj coborat de pe ecranul marilor cinematografe mute cu pălăriile ei ciudate ale căror boruri ascundeau părul sur atent pieptănat și prins cu agrafe complicate. Era înaltă, suplă, cu gâtul lung acoperit cu șaluri vaporoase, ochii odinioară albaștri păreau atunci opaci si stersi sub sprancenele colorate in negru strident, iar nasul subțire și fin odinioară se înconvoiase ușor spre buzele delicate, ridate si vopsite cu roșu aprins. Coana Europa  căștigase în tinerețe cateva concursuri de Miss și văzuse multe capitale europene. De acolo venise încărcată cu geamantane pline cu haine ciudate și cu multe cutii rotunde cu pălării. Toată lumea bună din oraș iși deschidea larg ușile ca să o primească în saloane, bărbații o curtau, femeile suspinau de invidie și n-o suportau căci le amintea faptul că ele nu vor vedea niciodată lumea prin ochii ei. Domnișoara Europa știa să joace poker, ridica ceașca de cafea cu degetul mic suspendat cu eleganță în aer, iar, când râdea, își dădea capul pe spate, ușor aplecat într-o parte , astfel încat toată lumea să-i vadă dantura impecabilă și urechea mică lipită de craniu pe lobul căreia trona de fiecare dată altă bijuterie. Când am cunoscut-o era deja domnișoara bătrână care, deși curtată intens în tinerețe, cunoscuse atât dragostea, cat și durerea și rămăsese nemăritată. Dar viața o purtase prin locuri despre care mulți slobozeni la vremea aceea nici nu știau unde se aflau pe hartă. Coana Europa se transformase încă din timpul vieții, cu voie sau fără voie, într-o legendă astfel încât mulți se întrebau dacă aceasta exista sau era doar o plăsmuire a femeilor nebune și prea gureșe din fire. Doar noi, copiii, n-aveam nici o îndoială că există de vreme ce îi cotropeam teritoriile aproape în fiecare seară. Locuia la casă și avea o curte străjuita de panouri de gard din beton prin care cu greu se strecura ziua cate o rază de soare. De cum se lăsa seara, parcă magia povestilor cobora în mica grădina pline de florilor rare și parfumate și umbre nedefinite. Ne strecuram tiptil si ne uitam pe geam, iar Coana Europa cea excentrică se transforma la lăsarea serii într-o veritabilă vrăjitoare. Ne uitam după mături zburătoare, după poțiuni vrăjite, capete de șerpi și picioare de broaște râioase, dar până la urmă ne mulțumeam și cu pisica neagră care i se strecura agale printre picioare. A doua vedetă era Costica Acsinte, un fel de “pozar” profesionist, care , în salonul lui “Splendid” , devenea un fel de actor mut rătăcit.





Avea în studio aparate complicate, mânuia plăci, împingea care, trăgea de bare, iți aranja bărbia în vreme ce-și ridica mustrător sprânceana, iți îndrepta fața ca să cadă bine lumina, și-odată pocnea din degete ca să nu te miști, să nu clipești și să zâmbești. Era magie pe hârtie în tonuri de gri. Poza spunea o poveste, te despuia de sentimente și ți le punea pe chip ca un manifest. 










Avea ochi de profesionist căci Acsinte te transforma din om banal în stea de cinema. A murit prin anii 80 și ceva, înainte să mă mărit și să părăsesc locul. Orașul nu l-a plâns prea mult pentru că habar n-avea ce-a pierdut. Au trecut vreo 20 de ani până când un tânăr slobozean l-a transformat din mort în vedeta cunoscută până la New York. A treia e mai complicată căci este o poveste cu mai multe personaje. Orașul traversase și alte tragedii mai mici, dovedindu-se pentru unii neîncăpător. In Slobozia adolescenței mele locuia o croitoreasă extrem de talentată care avea două fete gemene, ambele blonde și frumușele. Le vedeai pe stradă îmbrăcate în rochii neînchipuite, grațioase și delicate cu buclele lor prinse în panglici multicolore ca niște bibelouri de porțelan. Când s-au transformat în tinere domnișoare, cam toată lumea și le imagina în roluri de amazoane , căci circulau bârfe că fetele călăreau ca niște cascadoare in orașul de studenție, făceau furori pe podiumuri de modă și mulți tineri ar fi fost îndragostiți de ele. Intr-o zi vestea proastă a scurtcircuitat orașul: una dintre ele se omorâse, iar orașul și-a aratat curiozitatea umplând străzile într-o ultimă încercare de rămas bun.  Bârfa citadina spunea că una dintre ele s-ar fi îndrăgostit de-un june care era la rândul lui îndragostit de alta, o brunetă, iar tânara respinsă își luase viața. Mama lor n-a mai dezbracat niciodată hainele de doliu. Cealaltă geamănă s-a măritat și-a plecat din locul natal punând distanța unei tragedii între două destinații.  N-aș putea să spun când am știut că viața mea este prea strâmtă în acest oraș, dar cred că eram eleva la liceu. Toată lumea cunoștea pe toata lumea, cu toate că nu ne știam pe nume, nu ne împărțeam destine. Uneori chiar trăiam în lumi paralele: pentru unii era viața mult prea plină, pentru alții searbădă și fără înteles. Aștia eram fandosiții, cu ifose de neînțeleși. Slobozia nașterii mele avea nume predestinat: fiecare se slobozea pe sine, puțini erau sloboziți de alții. Deși pare o exagerare, odinioară fusese scutită de dări, dar nu și de necazuri. Fusese călcată în trecut de turci și de tătari, astfel că oamenii își luaseră bocceaua în spinare și plecaseră unde văzuseră cu ochii.

Se zice că, în anul 1614, Radu Mihnea, domnitorul Țării Românești, a venit cu această măsura fiscală (slobozirea de biruri) ca să lege oamenii de pământ și să populeze câmpia Bărăganului, căci în această zonă se intersectau doua drumuri comerciale importante: unul care venea din centrul Europei si cobora de sus de la Brașov, făcând ocol până la București și terminându-se la Constanța, și-al doilea care venea de la turci , din inima Constantinopolului și traversa Silistra, Orașul de Floci (vestit târg medieval care a fost distrus prin anii 1780) și urcând până la porturile din Brăila și Galați.



In locul scaieților purtați de vânt, oamenii și-au ridicat case de pământ, iar Vodă i-a scutit de plata taxelor și impozitelor. Scutirea de taxe a fost reconfirmată de toți domnitorii care s-au succedat la tronul Țării Românești, inclusiv de către Constantin Brâncoveanu. Alții sunt de părere că istoria ar fi fost cu totul alta: că localitatea în care țiganii robi și-ar fi ridicat bordeie s-ar fi chemat Vaideei, iar când aceștia ar fi fost lăsați liberi, numele localității ar fi fost preschimbat în Slobozia, de la slobozirea țiganilor. In Evul Mediu, pe aceste locuri trăiau laolaltă țăranii legați de glie și țiganii robi care munceau împreună terenurile moșierilor. Țăranii și țiganii au format mai multe așezări: Cuiburile, Cetatelele, Slavica, Bora și Doicești care aveau să formeze peste mulți ani mai târziu viitorul oraș, Slobozia. Dintr-o cartografie care datează din 1837 scrisă de către epistatul Constantin Doicescu aflăm că în acel an, în perimetrul viitoarei localități, locuiau 125 de familii dintre care 91 erau de țigani. Localitatea însuma vreo 612 de locuitori care lucrau 1360 de pogoane de pământ și că populația deținea 161 de cai, 447 de boi, 195 de vaci, 672 de oi, 8 capre și 205 stupi cu albine. Istoricii susțin ideea că prima dată localitatea s-ar fi numit “Slobozia lui Ianache”, după numele postelnicului Ianache Caragea  care consemnase în hrisovul din 1614 că “siliștea satului Vaideei...a fost pustie, fără oameni înca din zilele răposatului Mihai Voievod” și că a dat “slobozenie pentru trei ani, care vrea să vie și să trăiască în această siliște”. 



Ianache a devenit astfel boierul satului și a ridicat aici o mănăstire pe locul căreia Matei Basarab avea să ridice alta mai durabila, Mănăstirea cu Hramul Sfinții Voievozi, în anul de grație 1634, înconjurând-o cu ziduri groase și ridicându-i un turn falnic cu clopotnița. Aici aveam să mă cunun într-un alt secol cu cel pe care mi-l alesesem de bărbat. Vreme de vreo două veacuri mănăstirea a primit daruri domnești în terenuri, vii și păduri.

Pământurile rodeau, astfel încat aici se organizau târguri de desfacere a cerealelor și animalelor, fapt care a crescut reputația locului și nivelul de trai al locuitorilor. Negoțul a condus implicit la dezvoltarea mesteșugurilor, au apărut câteva mori de măcinat grâne și ateliere în care se presa uleiul. Abia în a doua jumătate a secolului 18 asezarea a căpătat numele de Slobozia. Tot atunci a fost ridicat spitalul comunal, s-a inființat oficiul telegrafic, s-a dezvoltat depozitul de armăsari și s-a înființat secția de jandarmerie.



Au apărut primele case din cărămida, au fost deschise prăvălii, hoteluri, școli,



farmacii și chiar și un cinema. In 1909 au început lucrările la podul de fier care traversa râul Ialomița. In 1912 a fost declarată comună urbană și se întindea pe aproximativ 266 de hectare, traversate de 54 de străzi, 2 stradele și o șosea.



Strada principală Matei Basarab era iluminată de la un generator electric amplasat în moara lui Gheorghe Fuerea.



La acea vreme doar familiile foarte înstărite aveau curent electric în casa. Legea prin care a fost denumită comună urbană a fost promulgată la 12 mai 1912 de către Regele Carol I în Castelul Peleș din Sinaia și a fost publicată în Monitorul Oficial nr 28 din 19 mai 1912.  In 1952 , localitatea a devenit resedința raionului Slobozia, iar în 1968 capitala județului Ialomița.



Primul primar al localității a fost desemnat în anul 1907 și s-a numit Ion Constantinescu. O bună parte din fotografiile vechi aparțin lui Costica Acsinte care vreme de 60 de ani a imortalizat în peste 1200 de fotografii oamenii, evenimentele importante din Primul Razboi Mondial si viața urbei. Eu locuiesc de mai bine de 30 de ani în Banat, mi-am construit un cămin și o familie, dar cred că fiecare dintre noi este dator să știe povestea locurilor prin care trece și trăiește. 

Un comentariu:

  1. minunată incursiune ăntr-un timp demult apus al unui oraş pe care nu l-am cunoscut până acum - deşi sunt născută tot în Bărăgan dar de pe lângă Olteniţa...
    felicitări pentru postare !

    RăspundețiȘtergere

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.