Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

sâmbătă, 18 iulie 2015

"True Story" si drama lui Carlo Gesualdo

Aseara am vazut un film bun: "True Story", o drama psihologica americana. Actiunea se desfasoara in jurul a doua personaje care au reale probleme de credibilitate. Cei doi protagonisti sunt actorii James Franco in rolul sociopatului Cristian Longo si Jonah Hill in rolul reporterului Michael Finkel. 
Adevarul este invaluit in diferite situatii ciudate, atent construite in jurul lui Longo, secondat de personajul Michael Finkel, un fost reporter la ziarul New York Times care a publicat un excelent material construit in jurul unui personaj inventat pe baza unui cumul de situatii povestite de mai multi subiecti. Drama capata consistenta nu doar prin dialog, ci si prin sentimentele care transpar din cadre atent studiate, din mici detalii precum stari si emotii. Finkel, dat afara de la NYT, se retrage in casa iubitei lui din Oregon unde primeste un telefon de la un alt reporter care ii spune ca un criminal a fost arestat in timp ce se folosea de numele lui. Decide ca o intalnire cu acesta l-ar putea edifica: “poate poti sa-mi spui cum e sa fii eu”. Deducem ca incredea in sine se afla la cote foarte joase si nu intelege de ce ar dori cineva sa ii imprumute identitatea. Finkel isi doreste cu disperare ca Longo sa fie nevinovat din nevoia lui de a-si diminua vinovatia, de a se disculpa fata de sine. Dar in scurt timp toate probele si informatiile il conduc la concluzia ca Longo si-a ucis familia – sotia si cei 3 copii. Sentimentul de culpa cimenteaza o prietenie construita pe sentimente contradictorii, pe revolta, greata, dar care toate la un loc il obliga sa isi masoare, sa inteleaga si sa isi accepte propria greseala. Interpretarea celor doi actori este extraordinara, sentimentele sunt atent studiate si masurate, lasand lor misterului si interpretarii de situatii. Fiecare dintre ei joaca pe rand rolul duhovnicului si spoveditului, cautand sa isi rascumpere propriile greseli prin acceptarea si intelegerea celuilalt. Exista cumva un joc care smuleaza dansul dintre vanat si vanator: Longo prezinta crampeie de adevaruri care pot duce la orice concluzie, simuland aparenta unei nevinovatii vinovate, al tatalui care asista din intamplare la uciderea copiilor lui de catre o sotie bolnava pe care o omoara dintr-o disperare necontrolata, dupa care realizeaza ca , de fapt, mezina familiei, desi sufocata de mama ei, inca respira. Intr-un acces de nebunie o stranguleaza, o pune intr-un geamantan mic impreuna cu jucaria de plus si alte lucruri dragi ei, pe sotie intr-o geanta mai mare si le arunca intr-o apa nu departe de oras, in vreme ce, pe ceilalti copii, ii lasa in casa. Longo pare cuprins intr-o tristete calma si oarecum duioasa, in vreme ce Finkel se agita ca pestele pe uscat incercand sa inteleaga. Crimele sunt prezentate in flash-uri, ca un fel de memento-uri dureroase cu privire la viata de familie a cuplului Lango si a copiilor lor. Longo promite un deznodamant, iar Finkel pare sa il creada.
Longo insa se dovedeste un maestru in arta manipularii care incearca prin toate mijloacele sa isi joace cartea nevinovatiei aparente mergand pana acolo incat sa spioneze relatia lui Finkel cu iubita lui Jill Barker, interpretata de actrita Felicity Jones. Aceasta, intr-o stare de revolta, decide sa il viziteze pe Longo in inchisoare. Ea ii pune o melodie la iPhone, “Se la mia morte brami” (Daca tanjesti dupa moartea mea), compusa de catre Carlo Gesualdo, a carui poveste morbida i-o spune aproape pe nerasuflate inainte sa se ridice si sa plece.
De fapt, acesta este momentul care mie mi-a placut cel mai mult din film, reprezentand de fapt metafora de caz, povestea din poveste care dezleaga ecuatia si descalceste itele misterului. Iar povestea acestei piese, desi tragica, este extraordinar de frumoasa. 
Gesualdo da Venosa, cunoscut drept Carlo Gesualdo, a fost un compozitor italian din perioada renascentista. Acesta a apartinut unei familii nobiliare foarte bogate din Napoli care ar fi dobandit principatul Venosa in anul 1560. Mama lui, care a fost nepoata Papei Pius al IV-lea, a murit cand Carlo avea 7 ani. Copilul a trecut sub protectia unchiului lui, Carlo Borromeo, care l-a trimis la Roma sa se formeze in cariera ecleziastica. El si-a dovedit de foarte de mic talentul muzical, urmand studii aprofundate in muzica. In adolescenta canta foarte bine la lauta, clavecin si chitara, compunea cateva piese extrem de expresive  si de indraznete. El este autorul a sapte volume de madrigaluri (muzica laica) si 2 volume de Sacrae cantiones (muzica religioasa). 
In 1586 Gesualdo s-a casatorit cu verisoara lui primara, Donna Maria d’Avalos, fiica Marchizului de Pescara. Dar tanara sotie s-a indragostit 2 ani mai tarziu de Fabrizio Carafa, Duce de Andria, cu care a avut o relatie tainuita de sotul ei vreme de 2 ani, dar fara sa o poata ascunde de ochii tuturor. In toamna anului 1590, cei doi soti se aflau la Palatul San Sevaro din Napoli cand Gesualdo a pretins ca pleaca la vanatoare pentru cateva zile, suficient ca cei doi iubiti sa nu mai fie atat de precauti ca pana atunci. Gesualdo a beneficiat de ajutorul slujitorilor din casa care i-au descuiat usa in miez de noapte atunci cand s-a intors in palat. Cand a intrat in camera, sotia lui se afla in pat cu iubitul ei, moment in care, de gelozie, Gesualdo i-a ucis pe amandoi, dupa care le-a tarat corpurile in fata palatului ca orice trecator sa le poata vedea lesurile. Pe corpul Mariei ramasesera urmele a mai multor injunghieri, in vreme de Ducele de Andria avea multiple rani de sabie, iar capul ii fusese lovit cu brutalitate. Ca razbunarea sa fie si mai apriga, Gesualdo l-ar fi imbracat pe amantul sotiei lui in hainele de noapte ale acesteia, in vreme ce hainele lui au fost ingramadite in dulap. Se zice ca, suspicios cu privire la paternitatea sa, el l-ar fi ucis in aceeasi noapte pe fiul lor mai mic, dar informatia nu este confirmata prin documente. Raportul politiei care cuprinde detaliile acestei odioase crime multiple reprezinta un material care reprezinta o lectura socanta si astazi, desi au trecut de-atunci peste 400 de ani. Gesualdo nu a fost niciodata judecat sau condamnat deoarece statutul nobiliar il proteja de orice instanta. Insa ar fi putut cadea victima oricarei razbunari, motiv pentru care a fugit la castelul lui de la Valosa unde rudele fostei sale sotii sau ale iubitului ei nu ar fi putut ajunge niciodata la el.
Patru ani mai tarziu, el s-a insurat cu Leonora d’Este, nepoata Ducelui Alfonso al II-lea, pe care a cunoscut-o la Ferrara, unul dintre centrele muzicale progresiste ale Italiei. Cei doi s-au reintors la Palatul San Sevaro 3 ani mai tarziu. Gesualdo a parasit domeniul foarte rar si a compus multe piese exceptionale intr-o auto-izolare impusa. Cu toate astea, mariajul celor doi nu a fost unul fericit, ea acuzandu-l de multiple abuzuri fizice si psihice. Dupa eforturi disperate, familia Leonorei i-a obtinut intr-un final divortul, dar Gesualdo i-a scris numeroase scrisori de repros sotiei lui aflata la Modena. Macinat de regrete si remuscari, dupa doua relatii esuate, a intrat in depresie. Se zice ca isi platea un servitor special sa il bata dupa ce il lega de un scaun. Mintea  si sufletului lui cautau o forma de mantuire, astfel incat i-a scris Cardinalului Federico Borromeo sa ii trimita cateva resturi scheletice ale unchiului lui, Carlo Borromeo, recent canonizat, ca sa isi rascumpere iertarea pentru crimele infaptuite si sa ii aline boala.
Faptul ca a fost macinat de vina este dovedit prin creatiile sale muzicale si textele extrem de emotionante in care sunt folosite cuvinte cu mare incarcatura emotionala: dragoste, moarte, durere, extaz, agonie care apar foarte frecvent. Muzica sa este printre cele mai expresive din intreaga Renastere. A murit izolat la castelul Gesualdo din Avellino, dupa moartea fiului cel mare pe care l-a avut din casatoria cu Maria. A fost inmormantat in Capela Sf Ignatie, in biserica Gesu Nuovo, din Napoli, dar mormantul a fost distrus in 1688 cand biserica a fost reconstruita. desi mormantul lui se afla sub fundatia noii biserici, placa comemorativa inca poate fi vizitata.

Despre crima pasionala care a zguduit tinutul napoletan au scris poeti precum Tasso si multi scriitori s-au inspirat din drama acestui personaj precum Anatole France, Julio Cortazar sau Franz Hummel.. Sigismondo d’India, Michelangelo Rossi, Giovanni de Macque si Antonio Cifra au scris madrigaluri imitand stilul lui Gesualdo, dar niciunul nu s-a ridicat la nivelul lui. Cand renascentismul a intrat in declin, compozitiile sale au fost uitate vreme de cateva secole si redescoperite in sec 20. Viata lui amoroasa a fost sursa de inspiratie inclusiv pentru cinematografie, astfel incat Werner Herzog a produs filmul “Moartea celor 5 voci”, iar 2015 vine cu acest superb film, “True Story” avandu-i ca producatori executivi pe Brad Pitt si Arnon Miclchan, iar regia asigurata de catre Rupert Goold. 
Michael Finkel a existat cu adevarat deoarece filmul a fost o adaptare dupa romanul scris de el care poarta acelasi nume. Nu va spun cum se termina filmul din doua motive: pentru ca acest articol are doua obiective clare: sa va invite la film si sa va spun povestea trista a unui compozitor talentat peste care s-a asternut uitarea. Finalul mi-l spuneti voi. V-a placut povestea? Dar filmul?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.