Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 13 septembrie 2013

"Cand Lucaci intra in Piata San Marco, se canta Ciocarlia"




Astazi am sa scriu despre un banatean veritabil, un artist monumentalist, ale carui opere pot fi admirate atat in tara, cat si peste hotare. Numele lui este Constantin Lucaci. El s-a nascut in 7 iulie 1923 in localitatea Bocsa, din judetul Caras-Severin. Inca din tinerete si-a aratat pasiunea in studierea si aprofundarea legilor universului si si-a dezvoltat acea bucurie in a da forma tuturor materialelor care se metamorfozau in mainile sale. A studiat desenul si modelajul cu un alt artist plastic banatean, Tiberiu Bottlik, un veritabil baron local in adevaratul sens al titlului nobiliar, care studiase la Viena, Budapesta, Munchen si Paris. Bottlik era stabilit si el in Bocsa si a fost acela care a descoperit geniul  artistic al lui Lucaci si l-a indemnat sa isi desavarseasca educatia la Bucuresti, Paris si Roma. Debutul si l-a facut inca din perioada studentiei cu lucrarea „Constructorii”, urmata apoi de „Innotatorul”.  De-a lungul timpului, artistul si-a creat propria filozofie rezultata din acel efort continuu de a intelege si surprinde  universul in forma sa profunda, martor incontestabil al efortului reinventarii secunda cu secunda. Sculptorul cauta armonia elementelor cosmice si o imortalizeaza in muzica formelor expresive. Lumina vibreaza, curata si delicata, pliata pe curbura formelor monumentale. „Oprele sale apar ca metafore ale unei energii luminoase ce creste si se rasuceste in spatiu, mai mult iluminandu-l si desenandu-l decat ocupandu-l”, spunea criticul italian Giorgio Segato, in vreme ce alt critic italian, Alesandro Amoroto, vorbea despre „simfoniile lichide ale lui Lucaci”. Sculptura sa este un omagiu adus luminii, acel element care da viata  locului si emotioneaza. Cum ar putea omul sa celebreze lumina daca nu ar parcurge obscuritatea intunericului? El apuca tenebrele necunoscutului si se obliga sa le domesticeasca in linii curbe, flacari de otel, sau ascutite ca un tipat catre cer, sageti de crom, nichel si molibden.  In mainile sale marmura, granitul, piatra si otelul se simt pretuite si imbraca forma zborului, transformandu-se in arta, iar arta in spectacol. El este cunoscut datorita fantanilor sale cinetice, in care lumina se transforma in emotie, dar si datorita sculpturilor sale monumentale realizate in piatra si otel. Cine i-a vazut una dintre renumitele sale fantani cinetice de la Resita,
 
 
 
Braila,
Constanta,
 
 
Bucuresti, 
Alba-Iulia,
 
 Turnu-Severin 
 
 
stie despre ce vorbesc, deoarece artistul a reusit sa creeze anumite centre citadine de arta sculpturala, un joc de apa, muzica si lumina. Pentru ca putini artisti monumentalisti rasfata lumina, apa si spatiul care dantuiesc impreuna intr-o hora expresiva a miscarii. Insusi artistul marturisea: „Daca in lucrarile mele predomina lumina, daca in lucrarile mele predomina esenta construirii universului, o imagine a mea, asta se datoreste exact peisajului bocsan. Mi-aduc aminte, in copilarie, fascinat de o muzica ce o auzeam cantandu-se la capatul gradinii mele de catre o pianista, fugeam din pat si ma duceam sa ascult muzica. Ascultand, am privit cerul si mi s-a parut, si acum mi se pare, ca acel cer de august din Banat este unic. Cu acea luminozitate, e o mare, mare luminozitate aicea de care, abia dupa ce pleci iti dai seama si faci diferenta. Daca in arta mea apare asa cum spune si criticul italian Segato, infinitul si lumina, sigur ca acest lucru are radacini de undeva si acelea sunt de aici”. Intr-un alt interviu, artistul vorbeste despre o revelatie pe care ar fi avut-o in copilarie, cand tatal lui a venit acasa cu o bucata de branza invelita intr-o foaie de ziar cu reproducerile lui Michelangelo. Asta se intampla pe cand avea 5 sau 6 ani si, uitandu-se la poze, a stiut in sufletul lui ca asta ii era drumul sortit. Evident ca cei mai multi dintre noi ii cunoastem fantanile cinetice si mai putin lucrarile gazduite de muzeele din toata lumea. Admiram de fiecare data apele care danseaza in miscari unduioase, lumina le coloreaza in forme trasparente  in vreme ce metalul le impinge spre soare, indemnandu-le la zbor. Astazi, Constantin Lucaci este profesor la Catedra de sculptura a Academiei de Arte Frumoase din Cluj. Din pacate pentru orgoliul nostru banatean trebuie spus ca este singura facultate care s-a bucurat de prezenta acestui mare sculptor roman.  Si tot din pacate, strainii si-au dat seama primii de  valoarea lui artistica. Italienii i-au deschis Muzeul „Constantin Lucaci” in Sanctuarul San Francesco di Paola din localitatea Cambria din Italia. Doua sali imense gazduiesc 20 de lucrari ale artistului roman, organizate intr-o expozitie permanenta. Constantin Lucaci este singurul artist roman care a beneficiat de acest privilegiu, de vreme ce muzeul se afla sub protectia Vaticanului. Multe dintre  lucrarile lui se afla in colectii private , altele in colectii publice in orasele Roma, Venetia, Milano, Ferrera, Anvers din Belgia sau Copenhaga – capitala Danemarcei. Cinci ani mai tarziu dupa deschiderea muzeului din Cambria, edilii din Bocsa au inaugurat si ei un muzeu dedicat artistului unde sunt expuse 17 lucrari donate orasului.  Desi a fost un tanar singuratic, care nu se simtea confortabil intr-un mediu frivol  sau in mijlocul unor discutii superficiale, el a avut sansa sa isi cunoasca perechea. In 1953 s-a casatorit cu Irina Tomescu si si-au construit un camin impreuna. In studentie a facut parte din Partidul Comunist, dar a intrat rapid in conflict cu sistemul, motiv pentru care ani buni a intrat intr-un con de umbra. In 1963 a primit o bursa in Italia unde a frecventat cursurile Academiei Belle Arte din Perugia, iar cativa ani mai tarziua avea sa ajunga, cu alta bursa, in Franta. In capitala franceza au fost inregistrate primele sculpturi in otel care deschideau colectia „Spatiu si lumina”.  Fantanile sale sunt adevarate metafore sculpturale si reprezinta o invitatie la visare. Prima fantana cinetica a fost construita in 1971 la Constanta , urmata apoi de cea din Turnu Severin in 1979, Vaslui in 1981, Resita in 1984, Braila in 1992, Giurgiu in 2000 si Alba-Iulia 2007. Patru ani mai devreme inaugurase la Resita „Monumentul Eroilor”, realizat din otel, amplasat in Parcul Tricolorului. Printre sculpturile renumite se numara „Astrul”, o lucrare realizata din otel si sticla de Murano, intrata in Galeria „Fugina degli Angeli”din Venetia, „Soarele cinetic” care este amplasata in fata Teatrului National,  „Cap de copil”,  ”Bust de otelar”sau „Stefan cel Mare”. In 1971 a uimit locuitorii capitalei cu lucrarea din inox „Dialogul umbrelor”, amplasata in fata Televiziunii Romane. In 1984, in Aula Universitatii din Viena, i s-a decernat premiul Herder, fiind primul sculptor roman care a primit acest premiu. Trecut bine de varsta de 80 de ani, artistul declara: „La varsta mea, cand ma uit in urma, constat ca toata viata mea am fost fericit, pentru ca m-a contrazis mereu conjunctura. N-am fost negat, dar am fost marginalizat, fiindca arta mea ii incomoda pe unii. Asa s-a intamplat in timpul realismului-socialist, mai tarziu in comunism, se intampla chiar si acum dupa Revolutie, dar asta mi-a servit enorm. M-a obligat sa lupt, sa ii depasesc. De aceea eu ma consider un invingator”.  
 
N-as vrea sa pun punct inainte sa va redau un fragment din „Nichita Stanescu – Arta si stiinta”, Info Plus, 2003: „…Un alt aspect al contactului şi dragostei lui Nichita Stănescu faţă de fabulosul manufacturier (să nu-l uităm pe Arghezi cu „Mâna lui”) este întâlnirea sa, cu sculptorul Constantin Lucaci, în 1971, întâlnire la care am participat şi noi, în atelierul acestuia din Pangrati. Constantin Lucaci, ca şi Nichita Stănescu, afirmaţi internaţional, oameni, aparţinând profund naţiei lor, este artistul plastic la care nouăzeci la sută din volumul muncii înseamnă act tehnologic industrial, şi zece procente-act artistic pur; dar, ce act artistic, căci în final, ca rezultat, sculptura sa este inimitabilă şi pare a fi un miracol. Artă sută la sută; statistic vorbind; …căci, altfel, Lucaci este artist şi când sudează sau polisează tabla inoxidabilă... Cu ocazia zilei Sfinţilor Constantin şi Elena, din 1971: Constantin Chiriţă, Romul Munteanu, Romulus Balaban, împreună cu o mică armată de epigoni ai poetului au venit la onomastica sculptorului, aducându-l şi pe Nichita. Acesta era înalt, gras, aproape urât, obosit, aşezându-se pe o bancă în atelier. Lucaci se emoţionase, căci, citise poezie la viaţa lui. Toţi aşteptau ca poetul să deschidă gura, să spună ceva. Erau prezente şi două femei suple, firave, foarte frumoase, şi, amândouă, îmbrăcate în alb. Una se numea „studena”-în anul şase (sic!), şi era venită cu Romul Munteanu, şi cealaltă, soţia lui Romulus Balaban, prezentatoare la televiziune. Poetul privea dus, cu ochii pe una dintre ele-pe studentă, dar şi pe o sculptură construită în oţel inoxidabil şi lustruit cu seu de berbec; …şi care i-a inspirat gândirea vorbită: „Iată două fire de iarbă!” (femeile, sau sculptura formată din cele două elemente, reprezentând o înlănţuire, un joc de unde!). A exprimat multă ştiinţă şi trăire artistică, poetul, făcând această comparaţie; …aşa cum, neştiinţă numim noi lipsa lui de îndemn la dans (pe lângă, că era un tip greoi avea şi o geantă mare, din piele maro,  pe care o ţinea tot timpul pe genunchi – probabil plină cu formule poetice, ştiinţifice); în replică, femeia pe care o tot privea insistent, dansând cu ucenicul nevrăjitor al lui Lucaci (unicul ucenic în viaţa marelui sculptor), în acelaşi timp băiat de atelier şi …protocol. „Iată de ce iubesc eu acest tânăr… fiindcă încă mai miroase a lapte de capră”, a fost a doua rostire a poetului urmărit de epigoni cu carnete de notiţe în mână. Cuvintele lui Nichita Stănescu referitoare la comparaţia dintre firele de iarbă şi lucrarea lui Lucaci au rămas în memoria şi obiectul de activitate al sculptorului (gravând imediat cu polidiscul această sintagmă pe o tablă de inox), dar şi în memoria celor prezenţi, toţi, constatând că ştiinţa poetului depăşea realitatea materială a lucrurilor contrare: oţelul şi iarba" (P.C., „NICHITA STĂNESCU-Ştiinţa şi Arta”, Info Puls-2003)

 
 
 

 

1. Amato Pietro. Constantin Lucaci: album. Bucureşti: Monitorul Oficial, 2005. (Colecţia de artă)
2. Segato, Giorgio.  Constantin Lucaci – metafora luminii. Metafore di Luce. Metaphore of Light.: album. Bucureşti: Monitorul Oficial, 2001 (Colecţia de artă)
3.  Jurma Gheorghe. Sculptorul Constantin Lucaci la 80 de ani în: Bocşa culturalănr. 7-8-9 /2003, p. 7 (rubrica Să ne preţuim valorile!)
4. Bocşa culturală nr. 3 (62)/ 2008, p. 4
5.  Şerban Gabriela. Constantin Lucaciîn: Bocşa culturală nr. 4 (63)/ 2008, p. 8 (Cetăţeni de onoare)
6. Gyuriş Adalbert.  Constantin Lucaci: „Adevărata artă nu va muri niciodată” în: Bocşa culturală nr. 3 (70)/ 2010, p. 17 mai 2011

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.