A. Braun - Mare casa de muzica Timisoara

EXConsiderat a fi unul dintre cei mai de seamă constructori de flaute din întreaga lume, maestrul Anton Joseph Braun deţine trei patente internaţionale pentru inovaţiile  sale, în Germania şi S.U.A. De ani buni este invitat permanent la cele mai prestigioase evenimente flautistice din Europa şi Statele Unite, precum “Frankfurt Messe” ori “New York Flute Convention” şi a dus peste tot în lume numele oraşului său natal, Timişoara. Realizările deosebite ale Domniei sale în arta construcţiei de flaute şi piculine l-au făcut cunoscut pe întreg mapamondul. Flautişti de faimă internaţională cântă astăzi pe instrumentele ieşite din mâinile lui Anton J. Braun. Anton J. Braun este descendentul unei familii germane de constructori de instrumente muzicale, familie care s-a stabilit în Timişoara în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  S-a născut în capitala Banatului în 1940 şi, încă de tânăr, a ucenicit în atelierul tatălui său, Anton Michael Braun, care, după ani de zile de construit instrumente de suflat, s-a dedicat, din 1958, exclusiv construirii de saxofoane. Activitatea acestui atelier s-a desfăşurat, cu succes, până la finele anilor 70’, la Fabrica “Victoria” (cunoscută şi sub numele de Guban), fiind preluată în 1973 de către fiul Anton J. Braun şi condusă de acesta până la plecarea sa în Germania, în anul 1977. Povestea familiei Braun a continuat însă în Germania, unde Braun fiul a început să construiască piculine, în anii 80’, într-un mic orăşel de lângă Frankfurt, Egelsbach, loc în care se află şi astăzi atelierul “Braun”. Aici lucrează împreună Antonia Eva Braun, fiica lui, cea care duce tradiţia familiei Braun la a cincea generaţie în această meserie rară. În 12 aprilie a acestui an, în deschiderea Festivalului “Timişoara Muzicală”, maestrul artizan timişorean  se va afla în oraşul de pe malurile Begăi, fiind invitat special al Filarmonicii „Banatul”. Cu această ocazie, maestrul Rolf Bissinger, flautist în orchestra Operei din Frankfurt, cu care Anton J. Braun a colaborat de-a lungul anilor pentru a-şi perfecţiona instrumentele, va cânta concertul pentru flaut şi orchestră de Carl Reinecke, cu un flaut construit special pentru el de către prietenul său de o viaţă, Anton J. Braun.

Oradetimis.ro vă invită să citiţi, în exclusivitate, un interviu realizat de tânărul flautist Vlad Colar, membru al Filarmonicii Banatul din Timişoara, cu maestrul Anton Braun. Fotografiile fac parte din arhiva personală a domnului Braun.

Trăiţi de peste 30 de ani în Germania. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră,revenirea la Timişoara, oraşul în care v-aţi născut?

 E o mare bucurie să mă întorc la Timişoara, mai ales că e prima dată când revin după plecarea mea în 1977. De multe ori visez cu canalul Bega de care mă leagă aşa de multe amintiri. Pe Bega am făcut canotaj, am înotat, mi-am petrecut copilăria, şi tot pe Bega am plecat în Germania. La acea vreme  aveam 36 de ani, iar anul acesta se împlinesc 36 de ani de când trăiesc în Germania.

Timişoara era o bijuterie a Europei, un melanj de culturi, în afară de români erau unguri, nemţi, sârbi, evrei. Tipic pentru Banat. Asta făcea atmosfera să fie specială, pentru că oamenii veneau la Timişoara pentru un nou început, şi asta crea o energie constructivă. Foarte multe lucrări care s-au făcut mai apoi în Viena s-au “experimentat” prima dată la Timişoara. De exemplu, iluminatul electric stradal. Putem spune că Timişoara a fost laboratorul Monarhiei. Eu şi sora mea am rămas în Frankfurt tocmai pentru că se aseamănă mult cu Timişoara.

Sunteţi absolvent al Politehnicii timişorene…

Am absolvit Politehnica în 1973, ca inginer electro-mecanic, iar aceste studii au fost o completare necesară la ceea ce ştiam deja să fac. Politehnica m-a ajutat să îmi formez o perspectivă în toate investigaţiile făcute de mine ca, aşa cum ştiţi, constructor de flaute şi să deprind o metodă de lucru.

A face un instrument bun este insa o dovadă de înţelepciune pe care o dobândeşti prin experienţa acumulată în ani de zile. În ceea ce mă priveşte, ca un constructor de flaute, studiile mele de inginerie, dar şi viaţa dificilă pe care am avut-o în Timişoara, contactul cu mentalităţi diferite, m-au învăţat să gândesc neconvenţional.

Până la 36 de ani am trăit vorbind trei limbi: maghiara, germana şi româna. Eu am absolvit şcoala maghiară, fratele meu, liceul german, iar sora mea – şcoala română. În acelaşi spirit am învăţat şi de la tatăl meu, el nu prea era “neamţ” când lucra, era spontan şi inventiv. Pe vremea acea materialele erau o mare problemă, însă nu m-am descurajat. De exemplu, când aveam nevoie de argint de sudură, foloseam monede vechi pe care le puneam pe ascuns pe şina de tramvai şi aşteptam ca să fie deformate. Mă întorceam în atelier ca să decălesc argintul, după care refăceam operaţiunea până când bucata de argint devenea lungă şi subţire, numai bună de folosit.

De numele tatălui dumneavoastră, Anton Michael Braun, se leagă o parteimportantă din viaţa muzicală a Timişoarei. Domnia sa a reuşit să menţină vie tradiţia familiei în vremurile dificile din timpul comunismului. De la tatăl aţi deprins bazele acestei meserii, însă nu a trăit atât ca să vadă instrumentele minunate pe care le-aţi făcut.

În timp ce eram director la “Guban”, saxofoanele pe care le produceam noi se exportau deja în Germania, Olanda şi Anglia, o dovadă a calităţii din ce în ce mai bune ale instrumentelor noastre. Ştia, deci, cu ce capacităţi am plecat în Germania.

Atelierul său era pentru mine un teren de joacă unde eu mă mişcam în voie. Nici nu pot să spun că am stat alături de tatăl meu cu scopul de a învăţa, meseria am furat-o. Dacă el mă ruga să îl ajut cu ceva, nu îl interesa cum anume voi face, tot ce conta pentru el era rezultatul.Pe când eram licean, cântam deja destul de bine la clarinet şi saxofon şi chiar colaboram cu trupă de muzicieni a Teatrului Maghiar. Aveam 17 ani când mi-am construit primul saxofon şi îmi amintesc şi acum magazia ascunsă, fără geamuri, unde lucram ilegal la acest instrument, deoarece comuniştii interziceau activităţile private ale meseriaşilor.

Întorcându-ne din nou în timp, ne puteţi vorbi şi despre buniculdumneavoastră, Anton Braun Senior, care, în 1886, a înfiinţat atelierul de instrumente muzicale “Braun” din Timişoara?

Bunicul  meu a înfiinţat, în 1896, primul atelier “Braun” la Timişoara. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în tot Banatul începeau să se organizeze orchestre şi ansambluri militare şi de amatori. Fiecare sat avea cel puţin două ansambluri. Oamenii făceau foarte multă muzică şi erau conştienţi de importanţa educaţiei muzicale care, de multe ori, le asigura chiar un venit în plus pe lângă meseria de bază.

Prin contactele pe care le avea, bunicul meu reuşea să procure instrumente foarte bune, unele chiar foarte valoroase, pentru oamenii din Timişoara. El, împreună cu unchiul meu, era lutier, iar tata s-a specializat în instrumente de suflat, de care era o nevoie din ce în ce mai mare.

Care erau planurile dumneavoastră când aţi ajuns în Germania şi cum aţi ajuns la flaut şi piculină?

Am ajuns în Germania cu gândul de a construi instrumente, deoarece în România nu am avut această libertate. În Germania am înfiinţat un mic atelier de reparaţii şi vânzări de instrumente de suflat, unde veneau flautişti chiar foarte buni să îşi repare instrumentele.

Am început să mă ocup de flaut gândindu-mă că flautul e cel mai mic şi nu am nevoie de un capital atât de mare pentru ustensile. Lemnul din care fac flaute este învechit cel puţin 10 ani de zile.

În acea perioadă l-am cunoscut pe Michael Hasel care, la vremea aceea, era flautist al Operei din Frankfurt. I-am povestit că mă preocupă ideea de a construi un flaut. El m-a întrebat de ce nu încep cu piculina, deoarece cu piculina flautiştii întâmpină mult mai multe probleme. Michael Hasel tocmai câştigase audiţia de colaborator în probă la Filarmonica din Berlin, iar piculina cu care cânta avea o mare problemă de acordaj în orchestra condusă de Herbert von Karajan care ridicase acordajul până la A 445Hz.  În timpul lucrului la acest instrument l-am întrebat dacă pot să fac schimbări. În mintea mea era de neconceput să reproduc o soluţie tehnică ce nu avea niciun avantaj acustic. Aşa că am început experimentele şi aşa am construit prima piculină cu unsingur orificiu pentru notele SI şi SI bemol. Soluţia fusese deja adoptată pe flautul Boehm, soluţie care, până la acea dată, se dovedise a fi inoperabilă pe piculină datorită problemelor acustice pe care le crea.

M-am concentrat mult şi asupra intonaţiei, iar când instrumentul a fost gata şi totul părea să funcţioneze optim, Michael Hasel a încercat piculina într-o repetiţie. Atunci mi-am dat seama că am făcut o greşeală, deoarece în orchestră celelalte instrumente aveau o intonaţie de compromis cu tendinţa de a fi uneori sub ton pe anumite sunete. Însă acest fapt nu a reprezentat pentru mine o problemă, deoarece aveam în spate sute de experimente despre cum să modific intonaţia pe un instrument.

Michael venea la mine şi încerca instrumentul imediat ce operam modificările. După zeci de ore de teste şi experimente, împreună cu Michael Hasel am reuşit să obţin un instrument excelent, care răspundea lejer, care avea o intonaţie perfectă. Noutatea despre piculina mea s-a răspândit repede printre flautiştii din orchestrele germane, mai ales la Frankfurt şi Berlin de unde am primit imediat comenzi. Cu acest instrument, Michael Hasel a primit definitiv postul de prim-piculist al Filarmonicii din Berlin, post pe care se află şi în prezent.

Cu cine aţi colaborat când aţi construit primul flaut? Ce v-a determinat să faceţi asta după 10 ani în care v-aţi specializat în construcţia de piculine?

La primul meu flaut am colaborat mult cu Rolf Bissinger de care mă leagă şi o prietenie profundă. Dar au mai fost şi alţii, am trimis în mai multe orchestre flautele mele ca să fie încercate şi de alţi flautişti buni, care erau capabili să îmi dea un feedback. Aveam convingerea că flautul sună monoton, iar după 10 minute de audiţie îmi pierdeam interesul; mi se părea limitat în forţe, iar încercarea de a-l face să sune puternic scade din frumuseţea timbrală. Îmi doream că flautul meu să aibă sunetul mereu compact, să fie calitativ în piano şi să poată domina într-un cvintet în care cornul sau oboiul pot fi foarte agresive. Aveam în minte modelul viorii care are corpul suficient de mare încât asigură întotdeauna frecvenţele joase, iar prin corzile subţiri se obţin frecvenţele înalte.

Frumuseţea unui sunet este dată de bipolaritate. Metalului îi lipsesc frecvenţele joase şi domină frecvenţele înalte, în timp ce lemnul completează sunetul prin vibraţii joase şi masculine. Tocmai din acest motiv am aplicat un inel din aur sau din argint ambusurii – pentru a câştiga din strălucirea metalului. Cu un flaut de lemn se poate realiza un sunet misterios, erotic şi fascinant, pe când în metal lipsesc aceste caracteristici care fac diferenţa.

Concepţia mea despre sunet se justifică prin asemănarea cu timbrul vocii umane. Îmi vine în minte Maria Calas, în vocea căreia se aude întotdeauna  ecoul unui clopot ce conţine această bipolaritate. Cine are o voce metalică şi articulată va cânta cel mai bine cu un flaut ce are caracteristici similare. În experimentele mele am observat că nu doar instrumentul vibrează. Cu un senzor foarte sensibil se poate măsura vibraţia corpului uman în momentul în care un muzician cântă. Poate părea neimportant, dar la exprimarea unei emoţii este esenţial ca de la inimă până la instrument să fie o legătură şi o curgere energetică lină şi continuă.

Antonia Eva Maria Braun reprezintă continuitatea tradiţiei în familia dumneavoastră, ajunsă la a cincea generaţie. Vă doreaţi că fiica dumneavoastră să înveţe această meserie, sau aşa a fost să fie?

Nu intenţionam că fiica mea să mă urmeze în această meserie. A început devreme să studieze pianul, flautul şi vocea. Încă de mică stătea aşezată pe picioarele mele în timp ce lucram şi doar prin observaţie a ajuns mai târziu să facă lucrurile cele mai minuţioase şi dificile la fel de bine ca mine. Ştiinţa a confirmat că studiul unui instrument muzical este important şi că dezvoltă foarte mult dexteritatea şi creierul unui copil. Sunt bucuros şi norocos că mă va urma şi că am reuşit să îi transmit această pasiune.

Atelierul Braun nu este o fabrică. Noi lucrăm în doi oameni. Antonia este şi absolventă a “Fachschule fur Musikinstrumentenbau”  (Colegiul de constructori de instrumente de suflat) din Ludwigsburg. Instrumentele Braun sunt toate făcute cu mâna, cu cea mai mare atenţie pentru cel mai mic detaliu. Fiecare instrument pe care îl facem este unic şi special conceput pentru un flautist anume.

Decizia de a construi un flaut din lemn, după ce el fusese deja abandonat în orchestra modernă în favoarea flautului de metal, a fost importantă şi  s-a dovedit a fi deosebit de apreciată de flautişti renumiţi, dar şi de mari muzicieni, precum Stockhausen sau Yehudi Menuhin. Practic, aţi reluat ideea originală de la care a plecat Theobald Boehm. Cum se integrează  astăzi flautul din lemn în orchestra modernă?

După război, în anii 50’, flautul de lemn dispărea din orchestră din mai multe motive. Clarinetiştii au început să folosească mundstuckuri din cristal, oboiul nu mai era la fel, sunetul orchestrelor se schimba mult, iar flautul de lemn nu mai reuşea să domine unde era necesar. Am avut ocazia să mă împrietenesc cu flautişti importanţi din orchestrele germane de la Berlin şi Frankfurt, care începuseră să studieze flautul încă din anii 40’, înainte de război, şi care tocmai ce se retrăgeau de pe scenă. Aceşti flautişti au trăit momentul de declin al flautului de lemn. De aceea, în 1994, Yehudi Menuhin a fost foarte plăcut surprins când dirija un concert cu orchestra “Solistes Europeens Luxembourg”, că Vladislav Brunner, care era prim-flautist, reuşea cu flautul meu de lemn să se facă auzit cu uşurinţă alături de corni.

În 1993, Orchestra Radio din Frankfurt pregătea o transmisiune directă cu muzica lui Karl-Heinz Stockhausen, unde acelaşi Vladislav Brunner era prim-flautist. Mirarea lui Stockhausen a fost mare când a văzut flautul de lemn cu care Vladsilav Brunner vroia să cânte. Însă instrumentul meu i-a trezit interesul, iar în urma unei comparaţii între flautul meu şi flautul din aur pe care Brunner îl avea cu el, a decis fără urmă de îndoială pentru flautul de lemn.

În anii 90, Michael Hasel era deja la Berlin, având rol de flaut secund alături Andreas Blau sau Emanuel Pahud care cântă cu un flaut de aur. Flautul meu de lemn se integra perfect cu flautele de metal, în ciuda părerii generale că în orchestră flautiştii trebuie să cânte pe acelaşi tip de flaut. Claudio Abbado a fost plăcut impresionat de ceea ce a auzit. Filarmonica din Berlin  a fost prima orchestră care, după război, a achiziţionat un set întreg de flaute de lemn. În prezent, Andreas Blau a decis că flautul meu este instrumentul său principal.

Timişoara ar putea deveni în 2021 Capitală Culturală Europeană. Chiar de la distanţă, dumneavoastră sunteţi un reprezentant important al culturii timişorene,iar oraşul nostru are nevoie de susţinerea acestui proiect.

Ideea este foarte bună şi sunt convins că acest eveniment va aduce beneficii enorme oraşului nostru. Spun “nostru” fiindcă mă simt timişorean. Eu cred că este o dovadă de maturitate a generaţiei actuale şi laud iniţiativa instituţiilor culturale din oraş de a-şi uni eforturile în acest sens.

Cultura unui popor nu înseamnă doar artă. Tehnologia, designul, inovaţiile, ştiinţa, în general, şi preocuparea pentru promovarea valorilor fac parte tot din cultura unei comunităţi. De aceea, sper că nu numai artiştii şi oamenii de cultură vor fi implicaţi în acest proiect. Este foarte simplu să tai din banii pentru cultură când ai dificultăţi, însă cultura reprezintă o investiţie sigură pe termen lung, un tip de educaţie strâns legat de dezvoltarea societăţii.

Mulţumesc Filarmonicii “Banatul” pentru invitaţia de a veni la Timişoara şi pentru ocazia oferită de a transmite la rândul meu un mesaj de susţinere a acestei minunate idei.

INTERVIU REALIZAT DE VLAD COLAR

Articol preluat de pe http://oradetimis.oradestiri.ro/exclusiv-unul-dintre-marii-constructori-de-flaute-ai-lumii-timisoreanul-anton-j-braun-isi-spune-povestea/exclusiv/2013/02/19/