Simone de Beauvoir si Jean Paul Sartre, doua personaje
reprezentative ale culturii franceze, un cuplu original care a marcat istoria
culturii universale. Sartre a pus bazele filozofiei existentialiste, iar Simone
a initiat curentul pentru emanciparea femeilor. Ea s-a nascut in 1908 la Paris
intr-o familie de burghezi avuti. Tatal ei, George, era avocat, dar care nu se
putea lauda cu o cariera de succes. In schimb, ii placeau femeile, bridge-ul si
teatrul. Simone recunostea ca semana oarecum cu tatal ei si isi amintea cum
acesta ii spusese odata: “tu gandesti precum un barbat”., iar viata ei avea sa
confirme faptul ca tatal ii intuise personalitatea. Aceasta si-a urmarit cu
tenacitate obsesiile personale pe care le-a transformat in adevaruri generale.
Mama ei, Francoise, o femeie respectabila si decenta, a divortat de sotul ei in
1941, iar Simone impreuna cu sora ei, Helene, au ramas in custodia materna.
Ambele fete au urmar cursurile scolii Desir, o institutie onorabila si cu
pretentii. Inca de cand era mica Simone a citit si a studiat mult,
implicandu-se in procesul de educare a surorii ei mai mici. Aceasta pur si
simplu a adorat-o. La Desir, Simone s-a imprietenit cu Zaza, pe numele ei real
Elisabeth Mabile, care nu-si dorea de la viata decat un lucru obisnuit la
vremea aceea: sa-si intemeieze o familie , sa fie o sotie si o mama devotata.
neputand sa schimbe perceptia despre viitorul domestic al Zazei, Simone s-a
retras discret din viata ei, imediat dupa ce amandoua au sustinut bacalaureatul
in 1924. la putin timp, zaza a decedat in urma unei meningite care a avut o
evolutie fulgeratoare. Simone si-a dedicat toata energia si atentia asupra surorii
ei, incercand sa o scoata de sub influenta mamei care isi dorea ca macar una
dintre fiicele ei sa aiba parte de un statut burghez de vreme ce Simone detesta
originile sale. Faptul ca era o militanta convinsa a drepturilor femeii in
societate si o fire rebele prin definitie a dus la respingerea inscrierii ei ca
studenta la Scoala Normala Superioara. Prezenta ei la cursurile de filozofie de
la Sorbona era imposibila in acele circumstante si s-a vazut obligata sa se
orienteze catre un alt lacas de invatamant, Sainte-Marie de Neuilly. In 1929,
Simone l-a cunoscut la Bibliotheque Nationale pe Maheu, prietenul lui Sartre.
El a fost cel care a poreclit-o “castor”, porecla cu care avea s-o alinte
Sartre pana la moarte. Cand l-a intalnit prima data, ea avea 22 de ani, iar
sartre 24. Amandoi erau studenti la filosofie si isi pregateau lucrarile de
licenta. El era un tanar urat cauia i se prezicea un viitor fulminant, ea era
frumoasa, inteligenta si ambitioasa. La examentul final, el s-a clasat primul,
ea a trebuit sa se multumeasca cu locul doi. Desi examinatorii au confirmat
faptul ca pregatirea ei era temeinica, Sartre se impusese prin ideile sale
ingenioase, entuziasmul contagios, inclinand in acest fel balanta in favoarea
lui.
La inceput, Simone nu a fost impresionata de Sartre,
considerandu-l urat, motiv pentru care a trimis-o in locul ei pe Helene la una
dintre inatalniri. Acesta, simtindu-se respins si ignorat, a inceput un
adevarat asediu asupra tinerei incapatanate si nu s-a lasat pana nu a
cucerit-o. El a recurs inclusiv la gestul de a merge la ea acasa si, in vreme
ce tinerii se aflau intr-o ipostaza amoroasa delicata, au fost surprinsi de
tatal lui Simone care nu a stat prea mult pe ganduri si l-a izgonit pe Sartre
casa. Intamplarea a dus la ruptura definitiva dintre Simone si parintii ei. In
1931, fiecare si-a ocupat catedra – unul la Marsilia, celalalt la Havre. Ca
orice lucru interzis, reticenta parintilor ei nu a facut decat sa ii apropie si
mai tare. Stapan pe sine, Sartre a initiat in 1929 un set de reguli dupa care
sa functioneze relatia dintre ei, bazata initial pe o perioada de proba de 2
ani si prelungita ulterior toata viata. Aceasta intelegere a durat vreme de 51
de ani.
Amandoi aveau voie sa aiba si alte relatii cu
conditia ca sa respecte pactul sinceritatii absolute, ceea ce s-a si intamplat
de altfel. El era convins de faptul ca o relatie conjugala are nevoie de un al
treilea partener sexual care sa fie generatorul de noi trairi si experiente comune.
In ziua in care amandoi au agreat setul de reguli, el si-a exprimat parerea ca
nu crede in institutia casatoriei si ca nu poate fi un personaj fidel decat
siesi si ca regulile se sor adapta in functie de dispozitia momentului. Cu
toate astea, Sartre a cerut-o de 3 ori in casatorie, incalcandu-si astfel
propriile principii si reguli. Simone l-a refuzat de fiecare data,
incapatanandu-se sa ridiculizeze si sa ignore convenientele sociale,
scandalizand societatea burgheza din care facea parte. Dincolo de aspectul
amoros al relatiei dintre ei, acea perioada a fost extrem de benefica in plan
intelectual pentru amandoi, cu un schimb bogat de idei, dar fara sa isi asume
vreunul loialitate reciproca. Simone a fost convinsa sa accepte prezenta uneia
dintre elevele ei ca a doua amanta a lui. Cand Sartre a inceput sa se afiseze
cu Olga Kosakiewicz, Simone i-a intors gestul. Desi brava, Simone a fost
profund marcata de aceasta complicitate afectiva si sexuala la care a trebuit
sa se adapteze din mers, asumandu-si pretul multor suferinte, frustrari si
stari de furie necontrolate.
Cu toate astea, departarea le-a consolidat
relatia, caci cei doi isi scriau mereu scrisori, oferindu-si sansa sa se
cunoasca mai bine. In preajma anului 1936, cei doi s-au intors la Paris unde
Sartre si-a reorganizat cercul de prieteni si simpatizanti ai teoriilor
exprimate de el. printre acestia se afla si Jacques-Laurent Bost care a devenit
pritenul devotat al Simonei si care avea sa se insoare cu olga. Cam in aceeasi
perioada, Sartre a publicat “Greta”, urmat de “Zidul”. Cartea de eseuri a
Simonei fusese refuzata de catre Editura Gallimard , iar Sartre a incurajat-o: “Pune
mai mult din tine in cartile tale”. Cei doi au fost obligati sa se desparta o
data cu inceperea razboiului cand Sartre a fost mobilizat pe front si a fost
luat prizonier, incarcerat timp de 9 luni intr-un lagar de razboi in Germania.
in 1941 a reusit sa evadeze si sa se intoarca acasa. desi a inceput sa predea
imediat, el a publicat pe banda rulanta “Mustele”, “Fiinta si neantul”, “Cu
usile inchise”, iar amandoi au inceput sa publice articole in ziarul miscarii
de rezistenta “Lupta” care apartinea lui Alfred Camus.
Dupa incheierea razboiului, Sartre a plecat in
America unde s-a indragostit de o frumoasa frantuzoaica, Dolores. Este greu de
imaginat ca toleranta unei femei poate fi atat de mare, condamnandu-se de buna
voie si in mod repetat la o nesfarsita asteptare. Acesta a fost momentul in
care ea s-a cufundat in studii aprofundate despre conditia femeii in societate.
In 1943 i-a fost publicat primul roman, “Invitata”, in care descria o relatie
de cuplu in care prezenta celei de-a 3-a persoana genereaza stari conflictuale
atat de natura afectiva, cat si intelectuala. Indragostita iremediabil de
filozoful fustangiu, Simone s-a refugiat in scris, in activitatea de la
catedra, gasind afectiune in relatii pasagere cu tinerele sale eleve. Tot
atunci a fost exclusa din sistemul national de educatie datorita orientarilor
ei sexuale catre lesbianism pe care il considera o forma de protest sii de
exercitare a liberului arbitru. In aceasta perioada tumultoasa a fost asaltata
de dovezile de iubire ale scriitorului american Nelson Algren care a cerut-o in
repetate randuri de nevasta. dorindu-si sa isi intemeieze o familie impreuna. Obosit
de rezistenta Simonei care ii promitea o relatie de prietenie comoda, acesta s-a
recasatorit cu sotia lui. El i-a reprosat: “ Nu-i vorba de prietenie. Niciodata
nu ti-as putea oferi mai putin decat iubirea”.
In 1945, Simone a publicat “Sangele celorlalti”
care a marcat un succes fulminant in cariera ei. Dar cota maxima avea sa fie
marcata de publicarea celei mai importante lucrari, manifestul miscarii
feministe, “Al doilea sex” care a generat un val de dispute la nivelul
societatii, antrenand in aceasta disputa intelectualii si mass-media. Ea a avut
curajul sa analizeze maniera in care femeile erau discriminate la locul de
munca, concediate abuziv atunci cand ramaneau insarcinate sau erau victime ale
exceselor si violentelor conjugale. A analizat si condamnat maniera in care
erau tinute in mod samavolnic in ignoranta intelectuala si condamnate sa fie
elemente de décor intr-o viata domestica frustranta, obiecte sexuale de
distractie pentru parteneri, condamnate sa aduca pe lume copii impotriva
vointei lor. ea le-a indemnat sa faca dovada curajului personal si “sa-si ia
destinul in maini”, sa manifesteze, sa se opuna, sa se exprime liber, sa lupte
pentru drepturile lor. Evident ca provocarea nu a fost aplaudata la scena
deschisa si nici cu urale de catre barbatii care apartineau unei societati
macinate de misoginism, motiv pentru care a fost supusa unui tir repetat de
insulte publicate in presa vremii. Francois Mauriac scria unui prieten de la
publicatia “Temps Modernes” unde publica Simone: “De-acum stiu totul despre
vaginul patroanei dumneavoastra”. Chiar si unele
reprezentante puritane o catalogau drept nebuna si isterica. Insusi
Sartre nu ii impartasea ideile decat la nivel teoretic. In 1977, acesta avea sa
declare in “Le Nouvel Observateur”: “ceea ce e minunat la Simone de beauvoir
este ca are inteligenta unui barbat (si vedeti, in sensul in care vorbesc aici,
sunt cam sclavagist) si sensibilitatea unei femei”. El insusi era un misogin
care ar fi trebuit sa o scoata din minti pe Simone, dar ea a ales sa taca, fara
sa riposteze, ca de fiecare data cand erau impreuna.
Dincolo de ocean, “Al doilea sex” s-a impus ca o biblie a
femeilor de pretutindeni, romanul fiind considerat istoria opresiunii feminine
de-a lungul timpului. Miturile majore inspirate de femei au fost perfect
descrise si analizate cu ochiul critic si intransigent si profunzimea unui
intelept. Desi respingea ideea “eternului feminin”, ea a avut taria si curajul
de a afirma public celebrele cuvinte:”femeie nu te nasti, ci devii”. In aceasta
perioada perioada, cei doi si-au afirmat ideile marxiste, au calatorit in
China, Cuba, URSS, criticand maniera in care Europa de este era ingenunchiata
sub greutatea tancurilor sovietice. desi calatoreau impreuna din motive pur
profesionale, sustinand conferinte, cei doi au continuat sa locuiasca separat:
el in piata Saind-Germanin-des-Pres, ea – clienta permanenta a hotelurilor din
Cartierul Latin sau Montparnasse. Locul in care cei doi se intalneau era Café de
Flore. Anul 1954 i-a adus Simonei premiul Goncourt, o data cu publicarea cartii
“Mandarinii” in care evoca iubirea imposibila dintre ea si Nelson Algren,
descriind totodata intelectualitatea de dupa razboi si din timpul razboiului
rece. Din banii obtinuti din vanzarea cartii si-a cumparat un mic atelier pe
Rue Schoelcher in vecinatatea cimitirului Montparnasse. Dupa decernarea
premiului, ea si-a canalizat atentia asupra scrierilor sale autobiografice in
care avea sa relateze experientele personale traite alaturi de Sartre. Impreuna
s-au implicat in repetate actiuni publice, in redactarea revistei Les Temps
Modernes, in editarea manuscriselor sartriene. Desi avea 46 de ani, a intrat
intr-o relatie sentimentala cu un barbat mult mai tanar decat ea, dar deosebit
de talentat, Claude Lanzmann. Acesta a fost ultima ei iubire. De fapt, Simone
si-a construit intreaga viata in functie de ideile si barbatii importanti care
i-au marcat destinul. Fire nonconformista, si-a apreciat libertatea careia i-a
imprumutat convingerile personale si a infrumusetat-o prin experientele sale
intelectuale. desi si-a asumat acest mod de viata, a existat totusi un pret pe
care l-a platit: moartea mamei sale, Fracoise, in urma unei boli de cancer, in
anul 1963, cat si evenimentele din anul 1968. Simone ii dedicase mamei romanul “Aventurile
unei fete cuminti” in care incerca sa explice gesturile tineretii si facand o
necrutatoare radiografie societatii si educatiei burgheze. Dupa decesul tatalui
ei din anul 1941, Simone si-a vizitat mama periodic, dar niciuna dintre ele n-a
reusit sa treaca dincolo de atitudinea politicoasa si distanta care se
instalase intre ele. Helene se maritase cu un inalt functionar insarcinat cu
misiuni de spionaj in Europa de est si devenise o pictorita burgheza care traia
o viata siesi suficienta. Moartea mamei a dus la publicarea unui alt roman in
1964, “O moarte usoara” care a generat un alt val de scandal deoarece aborda
subiecte tabu precum: durerea, moartea si eutanasia. Simone traversa o perioada
de singuratate asumata, neavand cu cine sa-si impartaseasca durerea mortii
mamei. Sartre era din nou indragostit si implicat in relatia su Arlette El Kaim,
o studenta algeriana pe care avea sa o adopte mai tarziu. Aceasta i-a purtat
numele, i-a administrat averea so opera, aducandu-i Simonei o ofensa in plus si
generandu-i si mai multa durere. In 1968, Sartre a fost din nou in centrul
atentiei publice, prezentat drept promotorul noilor schimbari, in vreme ce
Simone era total ignorata. Incepand cu anul 1973, starea de sanatate a lui
Sartre s-a deteriorat in mod continuu, incepuse sa orbeasca, puterea de
discernamant scadea si ea, iar fiica adoptiva il izolase de apropiatii lui,
ingradindu-i inclusiv Simonei accesul la el. Nu-i ramasese decat sa lupte in
continuare pentru ideile ei, canalizandu-si toata energia in procesul de
schimbare a statutului femeii in societate, cerand: emancipare sexuala si
legalizarea avorturilor. Multe personaje marcante s-au alaturat cauzei ei:
filozoful Anne Zelenski – viitoarea fondatoare a organizatiei “Mouvement de
Liberation des Femmes”, avocata Gisele Halimi, scriitoarea Claire Etcherelli,
actrita Delphine Seyrig. Ele au lansat in micul atelier de la Rue Schoelcher “Manifestul
celor 343” publicat in “Le Nouvel Observateur” prin care cele 343 de femei
declarau sub semnatura ca au facut cel putin un avort in viata lor. Au iesit in
strada si au demonstat, au luat atitudine in unitatile medicale, in tribunale,
fapte care aveau sa conduca in 1976 la implementarea “Legii veil” prin care se
legaliza avortul. Cu un an inainte, Simone a fost la un pas sa i se decerneze
Premiul Nobel pentru literatura.Dezamagita, ea si-a comentat astfel pierderea
mult ravnitului premiu:” Probabil s-au gandit sa nu fie un conflict de
interese!” Intre timp, dincolo de ocean, Nelson Algren cazuse prada
alcoolismului, isi perduse averea si facuse declaratii impardonabile cu privire
la relatia dintre ei, comparand-o cu o camila, si declarand faptul ca fusese
incapabila sa se implice sufleteste intr-o relatie amoroasa. Sartre se afla in
spital, dar accesul la capataiul lui ii fusese respins. Pe 15 aprilie 1980,
Simone si-a condus pe ultimul drum iubirea vietii ei, desi Arlette El-Kaim
incercase sa o impiedice sa se supuna unor alte suferinte. Dupa inmormantare,
domiciliul lui Sartre a fost jefuit, iar Simone n-a primit nici cel mai banal
obiect dpret amintire din toata averea lui personala. Deja suferintele o
ingenunchiasera si cazuse victima alcoolismului. Dupa 2 zile de la
inmormantarea lui Sartre a suferit un accident vascular si vreme de 6 ani a
indurat chinuri insuportabile. Nu mai rezista deplasarilor si se misca foarte
greu. A fost ingrijita de catre prietenii ei, Claude Lanzmann, Olga si sotul
ei, Jacques-Laurent Bost, Sylvie Le Bon. In aprilie 1986, Simone de Beauvoir a
fost internata in spital unde a si decedat dupa 48 de ore in ziua de 14. A fost
inmormantata alaturi de Sartre in cimitirul Montparnasse purtand pe cap
celebrul turban, iar pe deget avea inelul oferit de Nelson Algren. A murit dupa
6 ani de la decesul lui Sartre, lasand in urma o opera literara remarcabila. ea
a marcat secolul 20 prin actiunile sale in care promova emanciparea femeii,
actiuni extrem de indraznete pentru epoca ei. In mod paradoxal, numele si viata
ei au ramas definitiv legate de cele ale partenerului ei, Jean-Paul Sartre. Desi
poate parea paradoxal, ea a considerat ca cea mai mare realizare din viata ei a
fost relatia cu Sartre. El insusi era de parere ca iubirea lor a depasit sfera
banalitatii, trecand in zona existentialista si ca relatia lor a fost filonul
inspiratiei, generatoare de idei si miscari sociale.Cu toate astea, Sartre nu a
fost niciodata invinovatit ca nu ar fi actionat cinstit (atentie, nu spun
corect) pentru ca nu facuse altceva decat sa-si traiasca viata in conformitate
cu principiile lui. Simone credea ca toate relatiile de cuplu si toata
nefericirea ei personala erau caracteristice tuturor femeilor. Ea a facut
greseala de a analiza viata femeii in general, luandu-se pe sine ca unitate de
masura. Necunoscand maternitatea, a negat instinctul matern. Era de parere ca
procesul cresterii si educarii copilului trebuie preluat de catre stat: “nu
inseamna ca luam copiii parintilor lor, ci ca nu-i abandonam acestora”. In “La Ceremonie des Adieux” a imortalizat
ultimele cuvinte ale lui Sartre:”Moartea nu ne va reuni. asa stau lucrurile. Cu
toate astea, e splendid in sine ca am reusit sa ne traim vietile in armonie
pentru atata vreme”.
In mod cert, unii dintre voi se intreaba ce a determinat-o sa
suporte asemenea umilinte. N-as putea sa dau sapunsul corect, ci pot presupune
ca nu numai inima leaga doua fiinte, ci si parcursul lor intelectual,
disertatia si teoretizarea, pasiunea pentru scris si impartasirea filonului
intelectual si creativ. De numele lor se leaga proiectul existentialist(etic,
filozofic si moral) al intelectualului angajat. desi Simone are locul ei in
cultura universala si in miscarea feminista mondiala, trebuie spus ca viata ei
alaturi de Sartre i-a deformat intr-o oarecare masura perceptia despre viata de
cuplu. Ei au traversat viata lor comuna impreuna, cu toate ca nu au fost casatoriti
niciodata. Simone a adoptat-o pe Sylvie Le Bon, iar aceasta avea sa ii publice
dupa moarte toata corespondenta cu Sartre si Nelson Algren, insa numele si
opera ei au ramas definitiv si irevocabil legate de numele celui care i-a fost
deopotriva inger si demon: Jean-Paul Sartre.
