Maitreyi

Maitreyi. Un roman care astazi mi-a cazut pur si simplu in brate in timp ce rascoleam in rafturile bibliotecii dupa un mic volum de poezie. Si atunci mi-am amintit fara sa vreau de toate experientele exotice care au facut deliciul numeroaselor ore de lectura cand pur si simplu devoram romanele si nuvelele lui Eliade. Cativa ani mai tarziu am fost martora aceleiasi magii pe care scrierile sale o exercitau asupra fiicei mele, la adolescenta. Dar Eliade este departe de a fi un autor ale caror scrieri sa se incadreze unei perioade din viata cititorului. Epica sa, o imbratisare intre traditiile si miturile romanesti si experientele sale esoterice de factura hindusa fascineaza la orice varsta. Dar azi mi-a aterizat brusc si aproape dureros in brate romanul Maitreyi. De multe ori am vrut sa scriu despre Eliade, dar m-am intrebat: ce-as putea scrie despre tine si ei sa nu stie? Mi se parea imposibil sa vin cu ceva nou. Acelasi semntiment l-am avut cand mi-am propus sa scriu despre Nichita. Ma gandeam: ce sa scriu si tu, cel de dincolo de ecranul laptopului, sa nu stii? Iar postarea dedicata lui Nichita a ajuns in topul lecturilor pe blog. Ca semn ca, daca il iubesti, il citesti de dragul amintirii. Nu pentru ca blogerul ti-ar spune ceva ce tu nu stii. Sper sa va placa la fel de mult si aceasta postare. Pentru ca Eliade este, dincolo de cuvant, o stare intre mit si filosofie, intre sentiment si ratiune, intre real si ireal, intre fantastic si cotidian. Este scriitorul care si-a gasit motive de inspiratie in folclorul romanesc, in mitologia greaca, in miturile, credintele si practicile hinduse. Este un intreg pe care nu poti sa il descoperi decat pe bucati, pentru ca are agilitatea unui acrobat care face cu usurinta saltul de la particular la universal si invers, are capacitatea de a privi lumea trecand peste granitele spirituale , profund marcat de doruri si nelinisti, de suferinta si bucurie, deasupra carora se ridica la fel ca un veritabil invingator. Dar astazi nu o sa vorbim de Yoga, despre Tantra, despre trecerea in starea de spiritualitate absoluta. O sa vorbim de dragoste ca initiatoare in spiritualitatea absoluta. Ca o usa care deschide o calea catre o lume noua. Ca o forma de desavarsire a propriei spiritualitati, ca o experienta dureroasa de a invata ca renuntarea este o alta forma de a-ti demonstra iubirea neconditionata si ca durerea te impinge catre o treapta superioara a intelegerii.

Cand am citit romanul, stiam ca multi critici romani il considerau cel mai frumos roman de dragoste romanesc. Si acum ma-ntreb daca Eliade a iubit-o pe Maitreyi sau doar a fost atras de exotismul unei iubiri interzise (de vreme ce el era de religie ortodoxa, iar ea era hindusa) care nu putea avea decat un singur deznodamant: despartirea. Amandoi erau tineri: Mircea Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi Devi, 16 ani. Dupa ce s-a intors in tara, in 1933, el a scris romanul ,,Maitreyi", iar ea, patru decenii mai tarziu, a publicat versiunea ei cu privire la acest episod comun in romanul ,,Dragostea nu moare". Eliade a plecat in India in noiembrie 1928, cand avea 21 ani si doar absolvise Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Obtinuse o bursa particulara de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care i-a permis sa studieze limba sanscrita si yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Acesta era socotit in Bengal a doua glorie nationala, dupa Tagore, si era o mare onoare sa fii acceptat ca doctorand sub directa lui indrumare. Dupa cultura italiana, filozofia indiana devenise noua sa pasiune si era decis sa invete cat de mult se putea. S-a dedicat studiului gramaticii sanscrite si a filosofiei hinduse. Dasgupta l-a indragit imediat pe tanarul Eliade, luandu-l sub protectia sa si devenind discipolul sau favorit. Cand a fost invitat prima oara in casa profesorului sau si a intalnit-o pe fiica cea mare a acestuia, Maitreyi. I s-a parut uratica, rasfatata si prea zvapaiata. Doi ani mai tarziu, Eliade s-a mutat in casa mentorului unde familia acestuia s-a straduit sa il faca sa se simta ca acasa. Eliade a avut prilejul sa cunoasca latura mai putin evidenta a adolescentei pasionata de filosofie si discipola a poetului Rabindranath Tagore si care avea sa devina o poeta respectata in India. “Când eşti bătrân iubeşti mai mult şi suferi mai puţin,” afirma tanara cu privire la venerabilului poet. Pana atunci, Maitreyi deja publicase un prim volum de versuri, intitulat ,,Uditta (Rasaritul)". Eliade a inceput sa o invete franceza, in vreme ce ea ii dadea lectii de bengali.

Cei doi s-au indragostit aproape fara sa-si dea seama, in ciuda faptului ca stiau ca apartin unor religii si lumi diferite. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Eliade in ,,Memoriile’’ sale. Prezenta ei ii ravasea simturile: “la ea mă excită totul, carnea ca şi sufletul, virginitatea ei barbară,” desi ea ii vorbea neincetat despre vesnicia iubirii dintre ei. Entuziast, naiv si inflacarat, Eliade se decisese sa se converteasca la hinduism si chiar isi anuntase familia cu privire la aceasta decizie. Tanarul astepta raspunsul regelui si actele universitare care sa-i asigura existenta in India, cu un venit lunar de 35 lire sterline. Dialogul relatat in carte dintre cei doi protagonisti este fascinant. El, mirat de propriile trairi si martor surprins la dovezile ei de dragoste, nu promitea nimic. Incercand sa inteleaga, Eliade nota in jurnalul sau: “mi se părea un viol asupra dragostei, orice tendinţă de legalizare sau exteriorizare simbolică.” Dar Chabu, sora ei mai mica, s-a prins de ce se ascundeau mereu cei doi si avea sa ii spuna acest lucru mamei lor ceva mai tarziu. Inainte de asta, Maitreyi apucase sa ii marturiseasca mamei sale ca Mircea ( Allan este numele personajului in roman) era îndragostit de o indianca, iar aceasta i-ar fi raspuns raspicat ca “nimic durabil, nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, când această pasiune nu a fost corectată de tradiţie, adică de familie.” Cand profesorul Dasgupta a aflat, acesta l-a obligat pe Eliade sa paraseasca imediat casa, interzicandu-i fiicei sale orice forma de contact cu elevul sau. Profesorul Dasgupta, jignit de îndrazneala europeanului, i-a spus raspicat: “Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub nici un motiv.” Tanara a fost aspru pedepsita pentru incalcarea traditiilor si ritualurilor hinduse. Oarecum dramatic, Eliade a decis sa porneasca spre Himalaya unde avea sa traiasca in asceza timp de cateva luni. ,,Sufeream cumplit. Sufeream cu atat mai mult cu cat intelegeam ca, o data cu Maitreyi, pierdusem India intreaga. Tot ce mi se intamplase pornise din dorinta mea de a ma identifica cu India, de a deveni cu adevarat,,<<indian>>". (...)

,,Aceasta Indie, pe care incepusem s-o cunosc, la care visasem si pe care atata o iubisem, imi era definitiv interzisa. Nu voi putea niciodata dobandi o identitate indiana. Speranta noastra, a mea si a lui Maitreyi, ca ne-am fi putut casatori, se urzise dintr-o iluzie. Invatasem destula filozofie indiana ca sa stiu cat e de greu sa te eliberezi de iluzii, sa te trezesti din vis. in putinele clipe de completa luciditate, imi dadeam foarte bine seama ca fusesem fermecat de propriile mele naluciri. Ma lasasem legat si fermecat de miraje si nu aveam altceva de facut decat sa sfasii panza tesuta de Maya si sa redevin liber, senin, invulnerabil", povestea Mircea Eliade in jurnalul publicat niste ani mai tarziu. Ajuns la manastirile din Himalaya, la Rishikesh Svarga Ashram, l- a avut drept guru pe Swami Shivananda. Iar mai apoi s-a intors la Calcutta, unde a invatat limba tibetana si a studiat etnografia Asiei orientale. La sfarsitul anului 1931 a fost obligat sa plece din India, sa isi satisfaca stagiul militar in tara. In anul 1932, Mircea Eliade s-a intors in Romania, iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Mina Mareş. Cam in aceeasi perioada, Editura Culturii Naţionale a organizat un concurs pentru cel mai bun roman original care urma sa fie premiat cu suma de 20 de mii de lei. Eliade s-a pus pe treaba. Traise o poveste de dragoste frumoasa, intr-o lume exotica, incarcata de traditii si credinte diferite, cunoscuse dezamagiri, dureri, infruntase doruri si ramasese cu multe intrebari. S-a hotarat atunci sa scrie Maitreyi. A scos din cufere prafuite corespondenta dintre el si Maitreyi, scrisorile primite de la tatal ei, profesorul indian, o fotografie veche, flori uscate presate intre paginile unei carti, jurnalul tinut in acea perioada, in care consemnase zilnic faptele petrecute in acei ani , o suvita din parul iubitei si multe altele. Cand s-a apucat de scris a realizat ca romanul era deja redactat in mintea si in inima sa. Era usor sa povestesti despre oameni si intamplari adevarate. Cine spune ca dragostea interzisa nu uneste destinele si mai puternic se inseala amarnic. Pentru ca tocmai acele oprelisti faceaa ca iubirea lor sa fie din ce in ce mai puternica. Pentru ca destinul facuse posibila o iubire intr-o lume potrivnica . Pentru ca ceea ce ii apropia asa de tare avea sa ii desparta cu aceeasi forta nimicitoare. Ceremonialul logodnei in ceas de taina dintre cei doi indragostiti este mistic si de o frumusete aproape ireala: “Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu şi a nimănui altcuiva. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea.” Eliade, ca un adevarat maestru, foloseste tehnica narativa a confesiunii. Formula lexicala este incisiva, clara si succinta. Dincolo de cuvintele atent alese, razbat provocari delicate si ademeniri studiate, candide sovaieli si gesturi infranate. Cartea a marcat un succes national si international. Maitreyi avea sa afle despre romanul care ii purta numele abia in 1972, adica dupa 40 de ani, din relatarea unui alt roman ajuns la Calcutta, sanscritologul Sergiu Al-George. Maitreyi era deja casatorita, era fericina si multumita de caminul pe care si-l construise, dar amintirile au coplesit-o la fel de violent si contradictoriu cum se intamplase in adolescenta sa. Cand a recitit cartea a fost revoltata de scenele de dragoste descrise, pentru ca ele nu existasera niciodata in realitatea. Acesta a fost motivul pentru care ea a decis atunci sa scrie versiunea ei, “Dragostea nu moare”. In 1957, Eliade s-a stabilit la Chicago, unde, după 16 ani, a primit vestea ca Maitrey dorea sa il intalneasca in orasul in care acesta locuia. Dupa 40 de ani, aveau sa se reintalneasca. Profesorul Pabitra Sarkar, doctor in lingvistica, care a fost martorul acestei reintalniri dupa mai bine de 4 decenii, avea sa declare intr-un interviu revistei Timpul: ,,Maitreyi Devi radia. La fel, si Eliade. Nu stiu ce gandeau, dar cred ca amandoi erau fericiti. Insa Eliade era un batran urat, stiam ca nu fusese prea frumos nici in tinerete si nu intelegeam cum s-a indragostit Maitreyi de el..." ,,(...) Cand am intalnit-o, a doua zi, era bucuroasa. Ne-a spus ca si-a indeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume sa il intalneasca pe Eliade si sa il faca sa se simta bine in modul tipic bengalez: servindu-i cu mancare gatita cu propria ei mana. Era fericita si ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Pana atunci nu am stiut nimic cu siguranta, aveam doar banuieli", a rememorat Sarkar.Probabil ca Maitreyi a fost marcata de aceasta intalnire, pentru ca la sfarsitul aceluiasi an avea sa vina in Bucuresti, ca invitata a Uniunii Scriitorilor. In acel popas, Maitreyi le-a vizitat pe mama si pe sora lui Eliade si le-a daruit cate un exemplar din romanul vietii ei, "Dragostea nu moare". Concluzia este ca din aceasta iubire imposibila, despartita de continente, religii si principii, s-au nascut doua romane de dragoste : "Maitreyi" si "Dragostea nu moare", care amandoua povestesc, din doua perspective diferite, dragostea dintre romanul Mircea Eliade si bengaleza Maitreyi.

Mircea Eliade insusi a recunoscut ca a fost atras spre studiul religiilor datorita perioadei petrecute in India. A fost surprins de cate curente religioase existau in cultura hindusa, iar Maitreyi l-a ajutat sa inteleaga. Despre rolul lui in studiul istoriei religiilor nu mai are rost sa vorbim, de vreme ce Catedra de Istorie a Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poarta numele. In mai 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte si Ştiinte, a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale, iar in februarie 1976 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Sorbona. Ulterior retragerii sale, catedra a fost preluata de catre asistentul sau Ioan Petru Culianu, un alt savant roman de talie internationala, asasinat la 21 mai 1991 de catre comunisti. In 1935, Eliade s-a apropiat de ideologia Mişcării Legionare si, cu toate ca ulterior s-a delimitat de aceasta doctrina, a ramas un admirator al valorilor legionare. Eliade a fost un scriitor care a ales sa fie calator al vietii sale, traindu-si anii intr-o România tulbure si controversata ca si astazi, in Portugalia, in Franta si India, ca mai apoi sa se stabileasca definitiv in America.

N-as vrea sa inchei acest material fara a insista putin asupra personalitatii celei care a fost cunoscuta de catre publicul roman cu numele de Maitreyi. La 16 ani a publicat primul volum de poezii, prefatat de Rabindranath Tagore. Acest volum a fost urmat de alte patru volume de poezie, opt lucrari despre viata si opera lui Rabindranath Tagore, a scris filosofie si carti de calatorie. A fondat in 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ si a fost investita cu functia de vice-presedinte al All-India Women’s Coordinating Council. A fondat un orfelinat pentru ajutorarea si educarea copiilor din zona Calcuttei si a celor ramasi in India dupa separarea Bangladeshului de Pakistan, in 1971.

Cat a iubit-o Eliade pe Maitreyi este greu de spus, pentru ca nimeni nu le-a masurat iubirea, nici in metri, nici in fapte, nici in cuvinte. Dar Eliade a cunoscut India prin Maitreyi si iata ce scria el despre femeia si tara pe care le- a iubit atat de mult: “In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare – de orice rang, de orice vârstă – nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.” Adaugati acestui citat faptul ca indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mama, iar imnul lor national incepe cu cuvintele “Plecăciune Mamei.”

Despre Mircea Eliade poti sa scrii la nesfarsit. Este greu sa spui tot despre o personalitate atat de greu de definit. Este atat de vast incat numai gandul ca vrei sa il cuprinzi te sperie profund. Dar care lanseaza mii de provocari pentru cei care au curiozitatea sa ii citeasca primul cuvant.