Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

vineri, 6 aprilie 2012

Cladiri cu povesti, amplasate in Pietele Libertatii si Sf. Gheorghe.

Voi continua traseul mai departe prin Timisoara aflata sub ocupatia imperiului austro-ungar si voi face un popas virtual in Piata Libertatii
Piata de Parada sau Piata Libertatii sau Piata Printului Eugen de Savoya  a fost ridicata la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ea a fost numita si Piata Armelor, Piata Militara.
Numele de Piata Libertatii l-a primit in anul 1848, odata cu izbucnirea revolutiei maghiare, dar dupa ce armata austriaca a recucerit orasul piata a revenit la numele de Piata Printului Eugen de Savoya.
Cladirea Generalatul Nou este considerata a fi cea mai veche cladire din aceasta zona si se presupune ca acest edificiu a fost ridicat in anul 1730.
Tot aici se afla Comandamentul Militar si Cazinoul Militar. Acesta din urma a ramas celebru in amintirea istoricilor pentru fastuoasele petreceri date pe vremuri de ofiteri. Conform unor mentiuni istorice, tot aici se afla odinioara Biserica Franciscana, unde a fost ingropata prima iubire a lui Ludwig van Beethoven, Jeanette d'Honrath. 
Legenda spune ca ascensiunea lui Beethoven că a început la Bonn, iar talentul sau a traversat prin saloanele înaltei societăţi. Una dintre casele in care aplauzele au incununat concertele sale a fost aceea a familiei von Breuning. Acolo el a cunoscut-o pe Johanna (Jeanette) d’Honrath, o tânără din Köln, cu părul blond şi chip seducător, cântăreaţă cu o voce impresionanta. Aceeaşi tanara care,  sub un alt nume,  va locui cu un alt barbat in Casa Comandantului, actualul Cazino Militar din Timişoara.
In 1787, Jeanette şi tânărul Ludwig s-au indragostit nebuneste unul de celalalt, dar nu au oficializat relaţia niciodata. Chiar în casa von Breuning, unde Johanna l-a cunoscut pe Beethoven, l-a întâlnit la scurt timp pe locotenentul Karl von Greth, bărbat frumos şi cu perspective pentru viitor, cu care s-a casatorit. Au trăit împreună 36 de ani, fără a avea copii. În 1823, când soţul ei a fost detaşat comandant al cetăţii Timişoara, Johanna von Greth l-a însoţit în oraşul Timisoara si au locuit impreuna  în clădirea din Piaţa Libertăţii.Casa Comandantului a fost ridicata în 1744. În locul faţadei actuale se afla “Moscheea Silahdarului”.  În această cladire a trăit Jeanette von Greth ultimii ani din viaţă. Ea a murit, de ciroza , pe 25 noiembrie 1823 si a fost îngropata în cavoul Bisericii Piariştilor din Piaţa Libertăţii, iar în 1911, ramasitele i-a ufost mutate în cimitirul din Cetate. La moartea Jeanettei, Beethoven i-a trimis condoleanţe generalului îndoliat, semn ca iubirea pentru Johanna inca mai dainuia in sufletul artistului. Povestea spune că muzicianul  ar şf vizitat-o pe fosta iubită, înainte de a muri, chiar in  Casei Comandantului. Ca o ironie a sorţii, ambii bărbaţi care o iubisera pe fata  cu părul bălai şi-au găsit sfârşitul în acelaşi an , in 1827. O placuta comemorativa dedicata ei s-a dezvelit in holul Cercului Militar din Piata Libertatii. 
 
Primaria Veche a fost ridicata dupa planurile unui arhitect italian stabilit in Timisoara, pe locul baii publice otomane. In prezent, din vechea baie turceasca nu a mai ramas decat o inscriptie in partea dreapta a intarii in cladire. In mijlocul pietei se ridica statuia in stil baroc a Sfintei Fecioare Maria si a Sfantului Nepomuk.
Monumentul a fost realizat la Viena in anul 1750. Acest monument o infatiseaza pe Sfanta Fecioara binecuvantandu-l pe Ioan Nepomuk, protectorul catolicilor. In 1720 a fost ridicata statuia Sfantului Ion Nepomuc, patronul catolicismului din Banat, cel mai vechi monument pe care il are Timisoara. Pe locul vechiului monument, in anul 1756, Societatea Catolica ridica un nou monument , acela al Sfantului Ion Nepumuc si al Sfantei Maria, care exista si astazi. In 1852, pe locul sau a fost ridicat monumentul Victoriei, de catre imparatul Francisc Iosif I, in cinstea eroilor cazuti in asediul de 107 zile din anul 1849 a Cetatii Timisoara; in 1936, a fost mutat in Cimitirul Eroilor, unde se afla si astazi.
Situata in plin centrul Timisoarei, cu o latura pe strada Alba Iulia si cu o alta ce da direct spre Piata Libertatii, Casa cu Atlanti este o cladire monument istoric din Timisoara.
Casa cu Atlanţi - numele acestei cladiri provine de la atlanţii reprezentaţi pe coloanele care alcătuiesc faţada acesteia. A fost construită în 1812 în stil neoclasic, de către comerciantul Toma Naum Makri, un bogat comerciant timişorean de origine aromână, pentru ca apartamentele din incinta ei sa fie inchiriate.
După moartea proprietarului casa a fost moştenită de fiica acestuia, căsătorită cu un sârb. Ulterior casa a fost donată comunităţii sârbe, apoi a fost trecuta  în proprietatea Bisericii Sârbe. Din anul  1966 ea a fost trecuta in proprietatea Statului Român, iar după ' 89 a fost retrocedata. Un detaliu interesant este intrarea principală, care este  străjuită de două tunuri turceşti îngropate cu gura în jos. Traseul virtual continua din Piata Libertatii spre Piata Sf. Gheorge. 
Aceasta piata a fost cunoscuta sub mai multe denumiri:  Vasile Roaita, I.C. Bratianu, Szent Gyorgy Ter si Sct. Georges Platz. Pe acest traseu, vom identifica mai multe cladiri de patrimoniu cu istorii interesante.

Palatul primei case de economii,
Palatul Bancii Agrare si Palatul Casei de Economii,
Biserica Sf. Gheorghe,
Palatul Banatean, situat in partea estică a Pieţei Sf. Gheorghe. Acesta a fost ridicat în locul  clădirii Seminarului, care a fost demolata în anul 1913.
Prima casa de Pastrare, construita in 1856 pe locul Societatii de Casino de catre arhitectul Karl May. Cladirea a fost proiectata initial ca hotel, dar i s-a dat o alta functie pe parcurs. De-o parte si de alta a cladirii sunt amplasate  o cafenea si o berarie. In fundal se afla Casa Klapka.
Piata Sf. Gheorghe in mai multe ipostaze.


Piata Sf. Gheorghe si Cazarma Ardeleana,
Indentificarea casei după numărul acesteia dateaza în Timişoara încă din secolul al XVIII-lea.  „Casa cu pomul de fier”avea pe atunci nr. 116. Individualizarea clădirilor era mai greu de făcut. Cu atelierele, localurile, prăvăliile, clădirile comercialecare existau pe vremea aceea, treaba era mai simplă pentru că exista firma scrisă sau reprezentată printr-un simbol. 
Clădirile de locuit trebuiau însă să aibă o particularitate după care să fie recunoscute. O metodă era tăierea unei nişe în peretele exterior - de genul celei în care este fixat Pomul breslelor, dar de mai mari dimensiuni -pentru statuia sfântului protector. O alta era imprimarea, montarea etc. a unei embleme, unui simbol al clădirii, ca in exemplul de fata.
Se spune că pe vremuri calfele călătoare au bătut în el câte un cui pe care îşi încrustau iniţialele, se pare un vechi obicei al meşterilor lăcătuşi timişoreni. Reperele oraşului, unele devenite simboluri ale urbei, inca isi mai pastreaza valoarea in memoria timisoreanului. Unul dintre ele este Pomul breslelor, un butuc îmbrăcat în fier fixat în nişa unei clădiri de la colţul străzii Eminescu cu Griselini, cu o bandă aşijderea metalică, pe care este înscris anul 1828. Ce semnificaţie are, însă, acest trunchi de copac? Butucul de fier a starnit curiozitatea multora, primul dintre ei fiind, la 1860, fostul prefect Zsigmond Ormós. „Cine este acela - se întreabă Ormós în cartea sa «Amintiri de călătorie» - care, trecând prin Viena, nu a văzut acest «Stock im Eisen» (butuc de fier) care se află lângă Domul Sfântul Ştefan, la numărul 1080, într-o nişă, cu bandă de fier şi zăvorât cu un lacăt?”
Legenda spune că, în Viena secolului al XV-lea, lăcătuşul Martin Mux a întârziat în afara oraşului după ora la care porţile se închideau, fără a avea nici banii cuveniţi drept taxă de intrare. Atunci i-a apărut Diavolul, care, în schimbul banilor, i-a cerut sufletul. Tânărul s-a învoit, punând însă condiţia ca sufletul să-i fie luat doar dacă va lipsi în vreo duminică la slujba din biserică. Superstiţia continuă cu povestea potrivit căreia Diavolul l-a sfătuit pe ucenic să confecţioneze un lacăt fermecat, care nu putea fi deschis de nimeni, cu care să fie legat un pom. Concursul organizat de primărie pentru fabricarea unei chei potrivite acelui lacăt a fost câştigat, fireşte, de tânărul ucenic care astfel a fost imediat făcut meşter, devenind o celebritate. Întârziind însă, odată, la un joc de cărţi, Martin Mux a uitat de slujba de duminică şi inevitabilul s-a produs: Diavolul s-a întrupat luându-i, conform înţelegerii, sufletul. Asemănarea cu motivul faustian este evidentă,coincidenţa făcând ca perioada în care se petrece povestirea noastră să fie aceeaşi cu cea în care doctorul Faust reuşea, vremelnic, să redevină tânăr. De atunci, spune legenda, ucenicii lăcătuşi bat câte un cui în pom, ceea ce înseamnă că n-au reuşit să deschidă lacătul sau, o altă variantă, pentru a-l necăji pe Necuratul.
Ormós are însă pentru această poveste, frumoasă prin însăşi naivitatea sa, o explicaţie ce pare verosimilă: „pădurea vieneză ajungea pe vremuri până în locul unde - în amintirea acestui fapt - acum este amplasat trunchiul. În decursul timpului s-a încetăţenit obiceiul ca ucenicii care au stat câtva timp în oraş să bată câte un cui în butuc”. În decursul timpului, casa a avut, firesc, mai mulţi proprietari şi mai multe întrebuinţări, la un moment dat un anume János Kocsonyai deschizând aici un restaurant. În perioada lucrărilor de amenajare, zugravii au descoperit pe pereţi nişte picturi în ulei, chiar deasupra boltei de la intrare, înfăţişându-l pe Christos cu coroana de spini. Drept urmare, s-a considerat ca neîndoios faptul ca aici să fi funcţionat una din breslele oraşului. Este adevărat că din riguroasele legi ale vechilor bresle reiese cămeşterii erau educaţi întru respectarea preceptelor religioase, procesiunile -defilările, dacă vreţi - având loc în ziua Preasfântului Trup şi Sânge al Domnului.
În perioada interbelică, vizavi de Pomul de fier, se afla, pe cealaltă parte a străzii, un atelier de lăcătuşerie. Calfele care lucrau aici spuneau că toţi ucenicii de lăcătuşi din împrejurimi încercaseră să deschidă lacătul care fereca banda din fier de perete şi cu care erau tachinaţi ucenicii neinstruiţi. Un lacăt mare, pătrat, care nu se putea deschide nicicum pentru că nu era lacăt. Doar o imitaţie făcută dintr-o singură bucată, la fel ca butucul de fier, fără orificiu pentru cheie. Într-o zi, ucenicii au vrut să-l fure pentru a-l putea studia pe îndelete, în atelier, dar un poliţist le-a sesizat intenţia, punându-i pe fuga. Dar, până la urmă, lacătul a dispărut, fiind rupt din perete de către un răuvoitor, acum peste 20 de ani. Faptul a determinat protejarea Pomului breslelor, trunchiul de astăzi nefiind decât o copie a butucului de fier original, păstrat la Muzeul Banatului. Cândva, tot acest înveliş metalic fusese acoperit cu un strat de vopsea neagră sau lac, pentru a-l feri de rugină. Fie că amintesc de trecerea meşterilor şi calfelor de lăcătuşi prin oraş, fie că sunt doar nişte ironii la adresa Diavolului, cuiele înveşmântează trunchiul aidoma unei armuri. O cămăşă de zale pentru cavalerul care, de 177 de ani, stă de pază nemişcat la colţul străzii Griselini, amintindu-ne de breasla lăcătuşilor şi, poate, şi de legenda meşterului Mux şi a lui Faust.
Casa Contelui Mercy este situata pe strada Proclamatia de la Timisora. Constructia dateaza din secolul al XVIII - lea si, din punct de vedere arhitectura, ea apartine neoclasicismului. 
Cladirea a realizata drept resedinta a primului guvernator al Banatului, contele Florimund Mercy, resedinta a episcopului catolic, iar mai tarziu ca tribunal si inchisoare. Cladirea a fost refacuta in anul 1800 si prezinta o interesanta intrare, flancata de doua coloane de inspiratie clasica cu un deosebit efect decorativ asupra fatadei sobre. Deoarece am scris pe larg despre acest edificiu in prezentarea contelui Mercy, nu voi insista asupra acestui subiect.
Vis-a-vis de aceasta cladire, se afla casa Mocioni, renumita familie care a luptat pentru drepturile romanilor din Banat.
Voi reveni pe larg cu istoria acestei familiei Mocioni. In locul acestei cladiri, astazi, se afla magazinul Bega.
Palatul Dejan sau Deschan sau Palatul Scherter a fost construit în 1735 de către consilierul Deschan în stil neoclasic (renaissance-grec). Numele acestuia provine de la familia de origine franceză de Jean care ulterior și-a schimbat numele în Deschann de Hansen. Mai târziu aici a luat ființă primul bazar din Timișoara. Pentru mult timp numele de referință pentru timișoreni a fost "Bazarul".
PALATUL DICASTERIAL a fost construit între 1850-1854, în stil renascentist, pentru a servi ca reşedinţă guvernatorului provinciei Banatului Timişan şi Voivodinei. Este copia Palatului Strozzi din Florenţa si ccea mai mare clădire din oraş. Cladirea are 3 curţi interioare, 273 de camere şi 365 de ferestre. Denumirea sa provine din grecescul „dikasterion” care în antichitate denumea „curtea cu juri”. În prezent găzduieşte Tribunalul Judeţean, Judecătoria Timişoara şi Parchetul.
In coltul Pietei Dr. Russel, vis-a-vis de Palatul Dicasterial, se afla o cladire in zidul careia, intr-o nisa, este fixata o axa de fier, cu lungimea de 2,5 m, care dateaza din secolul al XVIII-lea. Legenda spune ca este osia carului de lupata cu care Eugen de Savoya a intrat invingator in cetate. Înainte casele trebuiau să aibă o particularitate, după care să fie recunoscute. Astfel au apărut casele cu emblemă, cum este cazul si acestui edificiu.
Cladirea este amplasata la intersectia strazilor Pieţii Doiceşti cu Piaţa Dr. Russel la nr. 1. Prin anul 1950 lângă acest ax din fier, care este prelucrat ca o osie de căruţă, era o tăbliţă pe care era scris: „Casa cu axa de fier din secolul al XVIII-lea”. Axul se află şi azi în locul unde a fost zidit ca semn de recunoaştere a casei.
Scoala Superioara de Comert este actuala Primarie a orasului. Edificiul A fost construit în stil baroc in perioada 1731-1734. În pofida modificărilor ulterioare, se mai poate vedea imaginea vechii steme a oraşului.
Castelul Huniade este amplasat in imediata apropiere a Pietei Victoriei pe strada Piata Huniade nr. 1.
El este cel mai vechi monument din Timisoarei si a fost construit intre anii 1443-1447 de catre Iancu de Hunedoara, in secolul XV.
A fost ridicat pe locul vechiului castel regal din secolul XIV , care a fost construit in timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, suferind modificari in secolele XVI, XVIII si in 1856, an in care a fost refacuta fatada principala intr-un stil romantic. Castelul a fost folosit ca resedinta nobiliara in secolele XV si XVI, drept resedinta a pasei intre anii 1552-1716, apoi ca si cazarma de artilerie. In zilele noastre, aici se afla Muzeul Banatului 
Amplasat intre Hotel Continental si Fantana Punctelor Cardinale, Bastionul Maria Therezia a fost construit intre 1730 si 1735 si reprezinta cea mai mare bucata de zid pastrata din vechea cetate a Timisoarei. Toate celelalte bastioane ale vechii cetati au fost demolate, atunci cand s-a luat decizia de a permite dezvoltarea si modernizarea orasului. Fortificaţiile cetăţii încep în anul 1723, in 25 aprilie, cand se aşează piatra fundamentală şi se închide în ea o placă comemorativă, la eveniment participand şi Guvernatorul Mercy. Construcţia cetăţii a durat 42 de ani, între 1723-1765, iar în timpul construcţiei noii cetăţi, după planul de sistematizare a oraşului conceput de Contele Mercy, se construiesc case de locuit, şcoli, spitale, palate oficiale, reşedinţe civile şi militare, biserici şi monumente. Dupa cucerirea Timisoarei de catre habsburgi, suprafata cetatii s-a marit de 10 ori mai mult decat vechea cetate medievala turceasca.
Spatiul interior a fost inconjurat de trei centuri stelare ce puteau fi umplute cu apa in caz de aparare, iar accesul se facea prin trei porti, a Vienei, a Petrovaradinului si a Ardealului care au fost complet demolate in 1891. Cele noua bastioane ale cetatii au purtat nume de imparati si imparatese sau de generali. Sistemul impresionant de apărare al oraşului este demonstrat de construcţia zidurilor Bastionului, ziduri de cărămidă cu creneluri, donjoane şi fortificaţii înconjurate în unele locuri de şanţuri adânci de apă. Numele construcţiei va fi dat după împărăteasa Maria Tereza – „Bastionul Maria Tereza".
In prezent, Bastionul Maria Therezia gazduieste spatii comerciale si doua expozitii permanente ale Muzeului Banatului. Pe ruinele Cetatii Timişoara a fost construit actualul oraş Timişoara.
În timpul Huniazilor Cetatea avea patru porţi:
- Poarta Ardeleană
- Poarta Lipovei (Praiko)
- Poarta de Arad
- Poarta Turnului Apei
În timpul ocupaţiei turceşti, orasul era împărţită în trei părţi: cetatea, oraşul şi suburbiile. Suburbiile erau la rândul lor împărţite în „Oraşul rascian” (rascian era numele dat de habsburgi sârbilor, "raţilor") şi „Insula”. În centru se afla castelul, care găzduia caimacanul sau guvernatorul turc. În faţa castelului se afla turnul de apă, cu patru turnuri de apărare care erau unite de cetate printr-un zid. Turnul de apă era un important obiectiv strategic, pe care turcii l-au cucerit primul atunci când au asediat cetatea, reuşind să taie legătura castelului cu oraşul şi îngenunchind apărarea. Oraşul era înconjurat de un zid cu palisade înalte, din împletitură de nuiele cu lut, urmat un rând de şanţuri adânci, alimentate de apa Timişului. Intrarea în cetate se făcea prin cele 5 porţi:

* Poarta Azab spre Sud (Azab Kapî)
* Poarta Azab spre Est
* Poarta Cocoşului (OrosCapisi sau Horros kapî, la nord)
* Poarta apei (Vizi Kapu sau Soukapî)
* Poarta parţi (Parti Kapu)

Cele mai înalte edificii erau moscheile, în număr de opt, atât în oraş cât şi în suburbii. Doar otomanii trăiau în oraş, deoarece catolicii şi rascienii (ortodocşii) trăiau în suburbii, unde aveau bisericile proprii. În mijlocul oraşului se găsea Bazarul, centru al comerţului. A doua cetate a Timişoarei, mult mai mare, s-a construit între anii 1723-1765, după cucerirea cetăţii de către armata imperială austriacă. Piatra fundamentală s-a aşezat în 25 aprilie 1723 în prezenţa personalităţilor oraşului sub conducerea Guvernatorului Mercy. Mai târziu, un nou rând de fortificaţii de tip Vauban, au fost ridicate cu scopul să întărească apărarea cetăţii. Aceasta avea următoarele bastioane şi porţi: Bastionul Carol, Bastionul Francisc, Bastionul Theresia (singurul rămas până în ziua de azi), Bastionul Iosef, Bastionul Hamilton, Bastionul Castelul,Bastionul Mercy, Bastionul Eugeniu, Bastionul Elisabeth,

Fostul han „La Tropmetistul”( Gornistul” , „Trompeta”, „Hungaria”) ,se afla la colţul străzilor Pacha şi Eugeniu de Savoya si a aparţinut în 1752 judelui urban Anton Seltman, odinioara fost  trompetist militar în Armata Imperială. Simbolul Hanului, un trompetist aurit călare, poate fi văzut astăzi la Muzeul Banatului.Hotelul era situat în apropierea reşedinţei episcopiei catolice şi a sediului autorităţilor civile şi militare, iar in imediata sa apropiere existau numeroase prăvălii de tip vienez.  Hotelul avea instalatii foarte moderne pe atunci, avea bai cu apa si conditii  de cazare excelente. Hotelul era cel mai bine cotat din oras, fiind considerat un hotel de lux, motiv pentru care aici innoptau reprezentanti din inalta societate a vremii. Era hotelul preferat de catre moşierii bogaţi şi străinii cu pretentii.Acesta era cel mai vechi hotel din oraş,  „un hotel deosebit de modern şi îndrăgit, cu două etaje, 50 camere elegante” cu o vechime de peste 150 de ani.  O cameră costa, în 1780, 15 creiţari; iarna 30, iar călătorii , pentru 10 creiţari, mâncau o masa imbelsugata. Tot aici a tras şi regele Francisc când a trecut prin Timişoara în anul 1807.


Legenda spune ca intre 7 şi 8 martie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a cazat in hanul “La Trompetistul” in drumul sau spre exil, obligat să renunţe la scaunul Principatelor Române. Cuza a fost însoţit de soţia sa Elena şi copiii, iar alături de ei a fost şi ajutantul Pisochi. Din acest motiv, acestui edificiu i se mai spune Casa Cuza.In perioada in care Cuza a fost gazduit acolo, era cel mai vechi si mai elegant hotel din oras.
De-a lungul timpului, hanul a gazduit oaspeţi de seamă, de exemplu împăratul Austriei, Franz I, sau tatăl poetului Nikolaus Lenau, oficial al guvernului habsburg la Timişoara. Folclorul local consemneaza faptul ca tatal poetului şi-ar fi pierdut o parte din averea personala în restaurantul hotelului, deoarece acesta era un împătimit al jocurilor de noroc, iar Trompeta găzduia cele mai infocate partidele de cărţi ale înaltei societăţi timişorene a secolului al XIX-lea. Planul clădirii a fost proiectat în anii 1746-1747.Iniţial, clădirea avea doar un etaj şi aparţinea judelui urban Anton Seltmann . Edificiul era format dintr- o ospătărie şi un han conduse de un fost trompetist militar. La 1870, o cameră cu un pat costa aici 15 cruceri (2 bani), iar un meniu copios, 10 cruceri. După ce hotelul a fost desfiintat, în anul 1899, s-a construit al doilea etaj. Aici au avut sediul Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa, apoi o grădiniţă şi , in final, s-a transformat in spatii de locuit. În prezent, parterul găzduieşte restaurantul “Café Cuza”. O placă memorială aminteşte popasul făcut aici în urmă cu aproape 150 de ani de înfăptuitorului Unirii Principatelor. In Cetate localurile de categoria I erau: hotelul „Prinţul moştenitor Rudolf”, amplasat in clădirea teatrului, care detinea  60 camere mobilate cu lux,  „Prinţul moştenitor Rudolf”, berăria Lenz, ceare oferea berea excepţională din Schwechat adusa din Austria,berăria lui Pummer in care se consuma bere Pilsen, hotel „Hungaria”, berăria „La Orologiu” (sau la„Ceasul cântător” cum i se mai spunea), „La Porumbelul Alb” - localul lui Zsigmond, care era renumit pentru cea mai bună bucătărie maghiară,  situat vizavi de Liceul Superior Real. Hoteluri renumite erau amplasate in oraşul interior: Cerbul  şi Cei şapte prinţi electori din Piata Domuluicondus de proprietarul Christa,  hotel dotat cu 28 camere pentru familii , ai carui clienti fideli erau in general comercianţii călători. „Bucătăria, pivniţa de vinuri, precum şi cafeneaua merită toate laudele”.  Aceste doua hoteluri existau, asemenea hoteluluiTrompetistul,  inca  din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.  Intrările cu boltă indica faptul că aparţin celor mai vechi clădiri ale Timişoarei.  „Hotel Ludig - „La Cerbul de Aur”, amplasat în actuala Piaţă Sf. Gheorghe colţ cu str. Augustin Pacha,  vis-a-vis de Palatul Episcopal, vizitat de moşieri , cu 34 camere, care  se putea lauda cu „bucătăria cea mai renumită din oraş”. Hotelul era dotat cu mobila buna si confort ultramodern. Iata cum suna anuntul de promovare al hotelului: „Staţie de tramvai. Trăsuri la fiecare tren în gară. Se primesc bilete de tren spre toate direcţiile la hotel. Cafenea şi restaurant proprii. Grădină de vară frumoasă, plăcută şi umbroasă. Berărie Schwechat cu mic dejun bogat. Iluminat electric în toate încăperile. Camere de de la 1,60 coroane în sus. Bucătărie şi pivniţă renumite. La o şedere mai lungă, preţuri moderate. Locul de întâlnire a elitei timişorene şi a regiunii. Telefon judeţean şi orăşenesc Nr. 156. Deservire precisă şi cordială. Ludig Janos, hotelier". In „Ghidul oraşului Timişoara”, apartinand lui  Ion Stoia-Udrea se mentioneaza faptul ca  în anul 1937, aici s-a mutat de la Arad în Piaţa Brătianu nr. 4, societatea de asigurări „Agronomul”  , într-o clădire renovata ,  „una dintre cele mai frumoase case vechi ale Timişoarei, fostă pe vremuri vestitul local Cerbul de Aur“, iar la parter, s-au deschis magazine moderne.  Tot in Cetate se aflau: restaurantul „Porumbelul Alb”, berăria Wolf, cafeneaua-casino SchenkCeasul cântător, restaurantul lui Kralikcafeneaua Cele două chei.  Ulterior s-au inceput lucrarile de renovare la hotelul de prim rang Prinţul moştenitor Rudolf (Kronprinz Rudolf),  care exista în 1873 , utilat cu ascensor si grădină de vară. Hotelul avea peste 50 de camere, frumos ingrijite si dotate cu cele necesare. Sunt amintite ca mai existând: berăriile Pilsner (pe vremuri Pummer), Trimmel, din Palatul Casei Timişorene de Economii, Ceasul Muzical (Spieluhr). Hoteluri sau hanuri de rangul doi erau încă pe la 1780 în oraşul interior:  Cununa, Leul, Trei Coroane, Căluţul, Goarna Poştală, Trei Mauri şi Boul Roşu. Majoritatea aveau „restaurant, ospătării bune, berării şi crame de vin”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Fiti exigenti! Sugestiile sunt binevenite. Criticile, asumate.