Lipscani-ul studentiei mele

Imbatranesc si asta deja este o certitudine. Nu doar oglinda si buletinul sunt dovezi incontestabile ale acestui proces, ci si faptul ca, fara nici un motiv anume, imi trece cate un flash prin fata ochilor sau o senzatie, emotia unei bucurii, un gust uitat intr-un colt din trecut, o aroma scapata de sub capacul cu amintiri. Toate sunt din trecut, dintr-o perioada in care viata avea nemarginirea dincolo de orizont. Acum cateva luni am pus scara si am rascolit dressing-ul cautand cutia ingalbenita cu poze si scrisori. Rememoram in tacere episoadele unei tinereti marcata de emotia unui mariaj dorit, impartasit cu omul pe care mi l-am ales. Apoi euforia de a deveni parinti, grijile, planurile, trairile. Acum cateva zile, in timp ce rezolvam probleme de contabilitate, m-am trezit gandindu-ma la Lipsani!!! Si, ca o parere, am avut senzatia ca sunt in Bucurestiul studentiei mele. 

Cu maghernitele sale ticsite cu marfa pana la refuz, cu dusumele care scartaiau sub greutatea pasilor, cu mirosul inconfundabil al caselor vechi mustind de istorie si povesti. Cu galeriile de arta deschise in vechile odai ale Hanului cu Tei, langa Teatrul Casandra. Cu anticariatele pline de carti cu foile ingalbenite de vreme, cu Galeriile Fondului Plastic, cu profiterolul pe care il mancam putin mai departe la cofetaria Albina, in spate la Romarta Copiilor. Lipscaniul era la o aruncatura de bat de locul unde imi petreceam timpul. Strada aceasta careia batranii negustori inca ii mai spuneau “Ulita Mare” unise odinioara principalele drumuri comerciale al tarii si avea pe vremea studentiei mele vreo 400 de ani. Lipscaniul incepea din sectorul 5, din Anghel Saligny si se termina in sectorul 3, in Calea Mosilor. Pentru mine incepea din coltul Romartei Copiilor si se termina in vilele burgheze din Calea Mosilor, alea cu zidurile inalte acoperite de iedera si cu portile ferecate, adapostind taine dintr- o lume calinesciana peste care s-a asternut praful. Caci Bucurestiul tineretii mele iti oferea sansa ca iti construiesti o lume imaginara in care sa te cufunzi si sa uiti de comunismul din afara ei. Aceste drumuri care marcau Lipscaniul de odinioara erau artere comerciale pentru marfurile aduse din Orient si Occident, iar de aici erau duse catre toate targurile si orasele tarii. La inceputurile ei, aici isi deschisesera ateliere cojocari, croitori, bijutieri, blanari, palarieri, pantofari, negustori de panzeturi si bacani care isi vindeau cu mestesug marfa frumos asezata pe rafturile si umpland tejghelele cu produse, special sa ademeneasca musterii. Asa au luat ulitele laterale numele vechilor negustori: Selari unde se gaseau obiecte de harnasament, Covaci renumita pentru atelierele de fierarie, Blanari pentru pravaliile cu blanuri, Strada Doamnei, Ion Ghica, strada Franceza, Academiei, Smardan sau Valea Regilor. Numele de Lipscani provenea de la negustorii de panzeturi aduse de la Leipzig (sau Lipsca) si nu era o minciuna, caci pravaliile cu tesaturi si panzeturi erau cele mai multe inclusiv in tineretea mea.  Pe vremea aceea, spiritul negustoresc inca isi pastrase finetea de odinioara, caci unele dintre magazine erau foarte nisate. Margele gaseai la margelarie, postav gros la abagie, curele la pielarie s.a.m.d. Aici isi vindeau odinioara bulgarii, armenii, grecii, evreii, sarbi, albanezii si chiar austriecii marfa adusa de departe.  In perioada maxima de dezvoltare, aici functionau parfumerii si frizerii, salonul  “La buchetul cu micsunele” al modistei Tincuta Popescu sau atelierul modistei Evelin, pravalii cu covoare sau cu lumanari. Tocmai datorita dezvoltarii acestui vad comercial, in zona au fost ridicate hanuri care au facut istorie: renumitul Hanul lui Maniuc, Hanul lui Serban Voda unde inoptau musterii cu staif , pe locul caruia a fost ridicat sediul BNR, proiectat de catre Albert Galeron si Cassien Berbard, Hanul Gabroveni unde trageau negustorii bulgari de la Gabrovo, Hanul cu Tei construit in 1833 de catre Anastasie Hagi Gheorghe Polizu si Stefan Popovici, cu pravalii de-o parte si de alta a curtii interioare si cu odai de cazare la etaj si unul dintre cele mai frumoase hanuri din capitala, Hanul Greci, pe locul caruia a fost ridicat Palatul Dacia. Cel mai renumit era Hanul lui Maniuc, ridicat de un armean bogat ca un nabab si amorez ca un Don Juan, Emanuel Marzaian, numit de turci Manuc Bei in 1808. Dar beiul avea suflet mare si milostivea din cand in cand si pe cei aflati in saracie mare. Hanul avea doua saloane mari, 20 de pravalii, 10 magazii, 15 pivnite, bucatarii si odai pentru servitori, la etaj, 100 de camere pentru musterii. In curtea interioara, pavata cu piatra cubica, erau garate carutele – in tineretea mea umplute cu ghivece cu muscate colorate. Mi-am adus aminte de celebra placintarie de langa Hanul lui Maniuc unde se vindea cea mai buna placinta cu carne pe care am mancat-o vreodata. Legenda spunea ca aceasta era inainte vreme si mai buna, ca facuse istorie printre pofticiosi si deseori bucatarului ii fusese ceruta reteta, dar acesta se lasa lovit de amnezie, ca nu si-a amintit-o niciodata pastrand cu strasnicie reteta. Din aceasta amnezie s-a nascut una dintre cele mai celebre legende bucurestene: ca acesta ar fi pus carne de om in placinta. Legenda povestea despre disparitii misterioase intr-o toaleta publica afla nu departe de placintarie, invocand existenta unei trape misterioase prin care cadeau victimele in beciuri intunecoase unde erau omorati si tocati, amestecati cu condimente si povesti grotesti servite la lumina pe farfurii sub forma unor bucati rumene si imbietoare de placinta. M-am tot chinuit sa-mi aduc aminte numele ei, dar degeaba! Langa locul cu pricina se aflau ruinele Curtii Vechi, ridicata in anul 1458 de catre Vlad Tepes, loc bantuit de fantoma domnitorului. Pe strada Covaci se afla o alta bodega renumita pentru micii ei deliciosi: “la Iordache”. Casele fusesera construite in stiluri arhitecturale diferite pentru ca cei care locuiau in ele erau de natii diferite. In vremea mea, comunistii bagasera in chirie familii numeroase si sarace ca sa dea peste nas burgheziei. Cam toate aveau o trasatura comuna: fusesera proiectate cu camere de locuit la etaj si cu pravalii la parter care, multe dintre ele, aveau intrari si vitrine pe doua artere principale, una pe Lipscani, alta pe strada paralela ei. Cele mai bune case erau boltele, adica acelea care aveau pivnite care aveau dublu rol: in caz de incendii proteja familia proprietarului, dar si marfa adapostita inauntrul ei. Strada aceasta adapostea cele mai luxoase magazine din tara si era considerata cea mai vesela si frumoasa strada din capitala. In comunism era locul in care lumea o lua cu asalt in fiecare zi in cautare de chilipiruri si culoare. Tot aici se aflau bodegi celebre, bordeluri renumite unde se consumau deopotriva povesti de-amor si razbunari pasionale. Pe strada Selari se aflase celebrul local “Vulpea Rosie” unde cantase renumitul cantaret Cristian Vasile. Acesta se indragostise peste urechi de tiganca focoasa, Zaraza, curtezana care se iubea doar cu barbatii cu bani.  Zaraza i-a picat draga unui alt cantaret renumit, Zavaidoc, care a pus la cale uciderea acesteia pentru ca ii refuzase avansurile. Legenda spune ca, dupa ce Zaraza a fost ucisa, Cristian Vasile i-ar fi mancat cenusa. Aici in anii studentiei mele se afla Curtea Sticlarilor, iar vis-à-vis, palatul pe care Stefan Cantacuzino ii ridicase nevestei lui, Pauna, ca sa uite de moartea Brancovenilor ce fusesera decapitati. Dar Pauna isi pierduse mintile, iar palatul a fost transformat in bordel. Aici sfaraiau gratarele si se goleau paharele cu tulburel, scripcarii incingeau arcusurile, iar curtezanele usurau pungile de la cingatoarea musteriilor. Disparuse lumea aceeapopulata de personaje decupate din filmele de aventuri, dar ramasese amprenta unor timpuri frumoase, oarecum suspendate intre doua lumi. Pe la inceputul sec 19 deja fusesera ridicate superbe palate in care functionau Societatea de Asigurari Dacia, CEC-ul, Curtea Veche si celebrele hanuri amintite mai sus. Deseori, in zilele toride de vara, mai cu seama in sesiuni, imi placea sa ma ascund in Cecul mare si sa citesc o carte, fie stateam si cascam ochii la sala mare cu ale sale decoratii frumoase care umpleau cupola tavanului inalt, la superbele sale arcade, la soarele care se strecura print geamurile cu vitralii necolorate, cu arcadele sprijinite pe coloane, cu superbele sale candelabre si lampi, cu scarile albe din marmura pe care nu urca si nici nu cobora vreodata cineva. De multe ori, ma lasam furata de vreo carte si mai ca ma scotea paznicul de urechi afara la sfarsit de program. Alteori ma furisam in Cismigiu si, daca aveam noroc, prindeam banca libera de deasupra grotei unde citeam pana se lasa racoarea si seara.In zona Lipscani au fost infiintate renumite banci, iar una dintre ele era Banca Chrissoveloni , ridicata de Nicolas Chrissoveloni in 1860, care a functionat un veac si a fost inchisa de comunisti si transformata in magazin. Cladirea a fost ridicata dupa acelasi principiu: in strada Lipscani erau ghiseele, in spate locuia familia. Cand cladirea a devenit neincapatoare, Nicky Chrissoveloni a mutat banca in cladirea in care pe vremea mea functiona BNR-ul, iar cladirea intiala a fost transformata in Bazarul Popular, un fel de centru comercial cu raioane pline cu marfa pentru barbati.  Strada si-a pastrat menirea de principal vad comercial si mestesugaresc din capitala. Pe strada Stavropoleos se afla Carul cu Bere, celebru atat pentru micii si crenvurstii cu hrean, cat si pentru berea si vinurile sale, ridicat in 1889 de catre arhitectul Zigfrid Kofczincky la comanda lui Nicolae Mircea. Auzisem povestile de nenumarate ori, fie de la profesorii nostalgici care ne povesteau crampeie din istoria uitata a capitalei, fie rememorari de momente inedite din trecutul lor, aganad si cate o scurta povestioara din istoria unui colt de strada sau o mansarda.In Hanul cu Tei ramaneam agatata de portile grele cu zabrele si dadeam cu bobii pe care negustor plictisit il scutur de-adormire, rascolind printre exponate si scuturand praful asezat cuminte. Uneori cumparam cate o prostioara, doar pentru faptul ca aminteau de-o scena dintr-un roman sau se asortau cu vreun personaj simandicos. Dar cartile! Acolo se duceau banii, in cartile din anticariate si librarii. Pe splai, langa Spitalul Coltea, era un mic anticariat unde vindea carti rare Dora Stanescu, una dintre nevestele marelui poet. Dar mai era un anticariat langa Sala Palatului, la pasaj, unde, daca scapai cu ceva lovele in buzunar, sigur scapai de ele in libraria de langa el, sau in magazinul de muzica de pe Calea Victoriei. Aveam atat de multe viniluri, dar nici macar un ac de pick-up! Cand m-am maritat mi l-a luat al meu, dar imediat au aparut casetofoanele. Pick-up-ul se odihneste inca in podul casei, impreuna cu masina veche de scris Ollivetti pe care tot al meu mi-a cumparat-o mundru ca eram studenta la litere. Vara, bordura fantanii din spatele Universitatii se umplea de studenti inghesuiti in stropii de apa imprastiati in aer. Eram tineri si viata ne-o traiam printre carti. In alta parte n-aveam unde sa ne refugiem. Ne construiam lumi pe dinauntru de frigul celei de afara, visam sperand ca lumea o sa se schimbe, ridicand baricade de idei! Si lumea s-a schimbat! Dar nu asa cum am visat cei mai multi dintre noi.

Budapesta - ultima "gara" catre casa (concediu Italia partea a 7-a)

Despre Budapesta am vorbit intr-un material separat, prin urmare am sa va povestesc despre o alta fata a capitalei ungare. 

Ne-am cazat tot ultracentral, intr-un hotel modern pe Vaci Utca. Toata zona centrala este plina de terase umplute la refuz cu turisti si localnici. Muzica merge ca din goarna, basii iti intaresc muschii abdominali, iar lumea rade si canta in gura mare. Budapesta este un oras viu, cu un puls aparte. In prima seara n-a prea fost chip sa inchidem ochii, am adormit bine dupa miezul noptii, asa ca ne-am trezit pe la 8. Am sarit in picioare si ne-am dus pe una din terasele de la Goszdu Court unde parcasem masina. Vroiam eu sa vad cu ochii mei locul, dar despre asta am sa scriu intr-o postare viitoare! N-o ratati, caci merita sa fie stiut subiectul! Pe straduta pline cu terase aliniate de-o parte si de alta, se strangeau copaceii decorativi, rupti si aruncati pe jos. Altii erau descarcati dintr-o remorca mica, gata sa fie plantati in ghivecele chele.  Cineva a petrecut la greu sau oare asa traieste lumea pe aici? ne-am intrebat.

Toata dimineata am alergat de nebuni, dar pe la 11 ne-am gandit sa luam bilete in “hop on, hop off” macar sa vedem cat mai multe! Am platit 12.000HF.  Am ramas profund impresionata de maniera in care fac ungurii marketing in turism! Foarte multi tineri, vorbitori fluent de limbi straine de circulatie internationala asigurau serviciile in hoteluri, restaurante si mijloacele de transport destinate turistilor. Toti sunt politicosi, extrem de bine documentati, te abordeaza intr-o maniera naturala, fara sa te preseze sau enerveze, oferindu-si sfaturile si ajutandu-te in diverse cazuri. Intotdeauna iti ofera cea mai buna varianta pentru tine, justificat, in functie de ce iti doresti sa faci si de timpul pe care il ai la dispozitie! Autobuzele de “hop on, hop off” acopera 4 rute distincte, echilibrate ca volum de informatii si numar de obiective turistice. 

Noi am fost sfatuiti sa alegem ruta rosie pentru ca urma sa stam doar o singura zi! Desi biletul asigura aceleasi servicii gratuite si a doua zi, noi urma sa plecam acasa, dar le-am cedat unor tineri turisti. Pe ruta rosie, prezentarea obiectivelor era tradusa in 48 de limbi, dar biletele noastre erau valabile si pe ruta galbena, unde prezentarea era tradusa in doar 24 de limbi straine. 

Tot cu aceste bilete aveam acces la 2 croaziere pe Dunare/zi si acces pe ruta de noapte pentru petrecareti. Sistemul era gandit foarte detaliat. Tinerilor le este repartizat un anume sector central, de regula fie in apropierea unui obiectiv turistic foarte important, fie in apropierea gurii de iesire din metrou. Ei lasau hartile la vedere, iar cand intindeai mana sa iei harta turistica,  te abordau imediat. Gratuitatea de a doua zi este de fapt o strategie! Circuli gratuit, dar faci cumparaturi, mananci, bei si dormi pe banii tai, deci implicit creezi locuri de munca. Daca servesti o singura masa la restaurant sau terasa, la final te alegi cu un tichet de 10% reducere pentru masa urmatoare. 

Am mers pe ponton sa ne imbarcam pentru croaziera. Barul era deschis pana cand se strangea numarul necesar de turisti pentru imbarcare. Apoi se inchidea, personalul disparea! Trebuia sa te imbarci si sa faci loc urmatorului val de turisti! 

Preturile sunt relativ mici, dar profitul se face prin rulaj mare! Acesta era si rostul teraselor aranjate in jurul hotelurilor unde se cazeaza oamenii cu venituri medii si peste medie. Fiind zgomot, nu poti sa dormi. Ce alta varianta ai decat sa iesi si sa petreci? Platesti hotelul, platesti masa, platesti iar bautura. Si se bea, frate! Fara numar! Si se mananca! Pana crapa burta-n doua! Portii uriase si extrem de gustoase! Apropo de asta! La pranz ne-am dus iar pe una dintre terasele de pe Goszdu Court, colt cu Kiraly Utca. Al meu comanda o bere si inca una dupa masa, in asteptare. Eu, iar clasica limonada! Si vine chelnerul cu o halba, cat o galeata! Facem ochii cat pepenii si unul, si altul. Al meu renunta la a doua bere. Comandam o supa, buna rau, al meu risca si-o friptura cu cartofi si sos iute de piper! Nebunie, isi lingea mereu degetele! Eu, precauta o salata! Gustoasa, arta culinara! Ma gandesc, cu salata m-am scos, ma sacrific si c-o prajitura, asa de adio. De maine oricum intru iar la dieta! Si-l intreb pe chelner:”cat de mare e?” El se uita la mine si imi zice:”normala”. Ma uit la el peste rama de ochelari si ii zic:”la voi portia normala e uriasa pentru noi.Deseneaza-mi-o sa vad daca ma incumet sau nu!” 

A ras baiatul, a pliat servetelul si mi-a adus tarta! Nebunie! Luati si salivati si voi! Cat despre bautura, seara, dupa croaziera, ne-am oprit pret de jumatate de ora pe platoul de langa magazine unde tarabele private vindeau bere la tap si mancare facuta la ceaun! Bataie era acolo, motiv pentru care ne-am bagat si noi! O multime de turisti de pe intreg mapamondul zaceau la mesele din lemn amplasate direct pe caldaram. Japonezi, americani, englezi, spanioli, italieni, nemti, ca la turnul Babel! Toti cu halba si platoul. Un grup de irlandezi deja beti devora berea dintr-un butoi asezat strategic intre picioarele lor, langa masa. Cantau din toti bojocii, cu halbele in mana, cantece vanatoresti. Erau atat de beti, incat unul dintre ei a cazut de pe scaun si nu s-a mai ridicat de jos. Dar lalaia incoerent la fel ca si conationalii lui. N-avea nimeni nici o treaba, toti isi vedeau de bere si mancare. Cu doar cateva ore inainte vreo 200 de oameni marsaluisera prin centru demonstrand pentru democratie! Mi-a placut. M-am dus la culcare fericita. Plin de tineri pe terasele de sub geam. Nu m-am mai suparat pe ei ca aveau sa petreaca iarasi pana dimineata. Aveam sa ne intoarcem acasa si, pret de un an, aveau sa ne tiuie urechile de-atata liniste. M-am gandit atunci ca macar copiii nostri sa fie in stare sa construiasca o viata similara pentru nepoti dupa ce noi am facut zop o tara! Si-un popor plecat in exil! Drum bun sa aveti, oriunde va duc pasii! Si sa nu fiti tristi cand va intoarceti la casa voastra! Eu inca sunt!

Padova si Castelul Miramare de langa Trieste (Italia partea a 6-a)

De la Verona am tinut drumul drept spre Padova. Ei, cu orasul asta este o alta poveste! Cand te cazezi intr-o locatie dintr-un lant hotelier de renume, iti iei si doza de indiferenta de la angajatii lui. Hotel mare, central, cand sa garam masina, nu intra, ca e prea inalta. Cautam parcare pe GPS, doar una, in zona restrictionata auto, nu departe de Piata Domului, unde aveam sa mai bifam inca o nazdravanie! N-aveam incotro, ne-am asumat o amenda prezumtiva, dar cand sa ajungem sa facem dreapta pe strada, iaca si semnul de interzis pentru ca se fac reparatii! O ora ne-am rotit in acelasi perimetru, pana n-am intrat pe-un interzis n-a fost chip s-ajungem! La hotel, surprize-surprize, dupa ce dai un porcoi de bani pe cazare, platesti internetul. Al meu s-a enervat! Asta e oras de scartari, dar pana la urma tot a scos banii! Prea multe peripetii, ni se cam umpluse sacul! Padova este un oras universitar renumit, cu minunate obiective turistice. Stradutele sale inguste sunt strajuite de-o parte si de alta de cladiri cu o arhitectura aparte, mici buticuri cu marfa frumos expusa si terase cochete. 

Multe dintre obiectivele turistice au fost distruse in timpul bombardamentelor din cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar cateva au supravietuit si continua sa atraga in fiecare an mii de turisti veniti din toata lumea. Padova se mandreste cu superbe fresce si chivotul Sf Anton de Padova, unul dintre cei mai venerati sfinti din Italia. Cel mai important obiectiv turistic, capodopera a sec 14, este imensul lacas de cult Capela degli Scrovegni, din Piazza Eremitani, ridicata din comanda noblilului Enrico Scrovegni in 1303 si frumos decorata cu o colectie superba de fresce semnate de catre artistul italian Giotto.

Iconografia capelei este formata din scene simbolice din viata fecioarei Maria si a lui Isus, Alegoriile Viciilor si Virtutilor si alte momente importante mentionate in Biblie. Capela a fost ridicata in cinstea Sfintei Maria a Caritatii. Lucrarea “Judecata de Apoi” reprezinta punctul de interes major din lacas. In vecinatatea ei se afla gradina botanica, care dateaza din sec 16, unde sunt crescute plante medicinale.  Vis-à-vis de capela se afla Musei Civici care gazduieste expozitii de monede, picturi, sculpturi si arheologie.

Ceea ce ne-a taiat respiratia a fost  Basilica di Sant Antonio(Il Santo), situata in Piazza del Santo, care dateaza din sec 14 si este admirata pentru ornamentele sculptate in marmura. In sec 13, cand Sfantul Anton traia, pe locul actualei biserici se afla o alta mai mica, Santa Maria Mater Domini, inclusa azi in Sant Antonio da Padova, cunoscuta sub denumirea de Capela Madonei Negre. Interiorul decorat in stil bizantin este pus in valoare prin lucrarile semnate de Donatello si  mormantul Sf. Anton – loc de pelerinaj pentru credinciosi. Universita degli Studi di Padova este una dintre cele mai vechi institutii de invatamant superior din lume si una dintre cele mai renumite scoli italiene, a doua ca vechime din Italia. Ea a fost ridicata in 1222, prin migratia unor profesori si studenti din Universitatea din Bologna, datorita faptului ca se simteau incorsetati de rigiditatea educationala universitara si isi doreau o institutie in care libertatea academica sa de afirme printr-o noua abordare pedagogica, promovata prin cursuri de predare originale. Initial, aici se predau cursuri din domeniile jurisprudentei, teologie, retorica,  medicina, astronomie si filozofie. In sec 16-18 aici au studiat Nicholaus Copernicus, Tomaso Campanella, Giovanni della Mirandola. Francesco della Rovere si multi altii. 

Pizza della Frutta, Pizza dei Signori si Piazaa della Erbe sunt locuri care merita vizitate, alaturi de Palazzo della Ragione (Il Salone), unul dintre cele mai mari edificii medievale italiene construit intre sec 11 si 13, si superbele fresce din Baptisteriu, schitate de catre Giotto si realizate dupa schitele lui de catre Nicolo Miretto si Stefano da Ferrara. Picturile redau sistemul de justitie care facea conexiunea dintre viata civica si astrologie (ciclurile zodiacale). Tot aici se afla cea mai mare cafenea din Europa anilor 1831, Caffe Petrocchi, proiectata si ridicata de catre arhitectul Giuseppe Jappelli in stil neoclasic, situata in Via VIII Febbraio. Pe Via Orto Botanico se afla Orto Botanico di Padova - cea mai veche gradina botanica academica din lume care dateaza din 1545, ridicata la comanda calugarilor benedictini de la Sf Justine in scopul cultivarii plntelor medicinale si data in grija si priceperea lui Luigi Squalemo. Merita vizitate Basilica di Santa Giustina(Via Giuseppe Ferrari) si Prato della Vale (Via Michele Sanmicheli). Padova este extrem de ofertanta pentru pasionatii de arta, istorie si arhitectura, iar Padova Card, valabil pentru 48 si 72 de ore, garanteaza gratuitate pentru transportul in comun si zone extraurbane, parcare gratuita in parcarile principale din oras, intrare gratuita in 12 situri istorice si reduceri la 24 de obiective turistice. Pretul variaza intre 15 si 20 de euro. 

Ar fi lipsit de fair-play sa nu recunosc faptul ca am fost deosebit de impresionata de Piazza Erbe care adaposteste in fiecare sambata dimineata celebra piata cu alimente, fructe si legume. Sunci, jamboane, branzeturi, vinuri, legume, fructe, ierburi proaspete si uscate, peste si fructe de mare, condimente, amestecuri pentru supe si mancaruri stateau gata preparate in saci de panza gata de vanzare. Rosiile deshidratate aliniate ca soldateii, gata de atac, in cosuri inalte de rachita acoperite cu panza. Ciupercile porcesti uscate si trufele pretioase  iti umpleau plamanii de arome. Sticle cuminti stateau insiruite, pline cu ulei de masline procesat mecanic sau cu otet facut in casa. Un paradis culinar in care am lasat ceva bani! Si ca sa inchei periplul italian intr-o nota comica, la pranz, infometati, ne asezam la o masa pe una dintre terasele din imprejurul domului. Al meu si-a comandat o bere, iar eu vroiam o limonada. Si-mi zice el:”lasa ca ii cer eu in italiana. Ai vazut ca nu le place sa le vorbesti in engleza!Si comanda el si pentru mine un limoncello. Chelnerita beleste niste ochi la mine mai sa ma darame de pe scaun! Al meu zice:”draga, la pranz, pana ce si femeile beau un pahar de vin alb, numai tu comanzi limonada!” Eu nu tin la bautura. Nici nu-mi place si ma si doare capul imediat ce o miros! Nu mai spun ca ametesc in doi timpi si trei miscari. Vine berea lui, iar mie imi pune inainte un paharel aproape plin cu un lichid de culoarea lamaii. Ma uit chioras la pahar si-i zic: “nu stiu cum fac astia limonada, dar mie imi trebuie vreo 10 masuri din astea!” Cand gust, sa cad! Era lichior de lamaie tare ca piatra! A fost amabila duduia, l-a luat inapoi si mi-a adus limonada! A ras si ea, i se parea ciudat s-o dai la pranz pe tarie! In ziua urmatoare ne-am luat rams bun de la Italia, nu inainte sa mai facem un ocol pana aproape de Trieste, la Castelul Miramare.  

Acesta a fost construit de catre Carl Junker intre 1856 si 1860 din ordinul arhiducelui Ferdinand Maximilian von Osterreich, fratele imparatului Franz Joseph I, pentru sotia lui, Charlotte von Belgien. Miramare este un castel mic, ridicat pe faleza stancoasa din Golful Grignano la Marea Adriatica. Cand sa parcam, nici un loc disponibil. Al meu, un domn, a ramas la masina, iar eu am vizitat bijuteria! Alergand si pozand.

A meritat! Am traversat din nou Slovenia si, desi ne propusesem sa vedem macar castelul Postonjna Jama, timpul nu ne-a mai permis. Trebuia sa ajungem pana la 10 noaptea la hotel. A doua zi aveam sa alergam sa mai vedem inca o data Budapesta!