Calarasi si revolutia de catifea

 

 

In 1989 aveam 25 de ani si eram maritata de 3 ani. Doar ne mutasem intr-un oras de campie, la o ora de mers cu masina de localitatea in care ma nascusem. Ne cunoscusem printr-o intamplare. Al meu mai avea putin si se-ntorcea acasa, in Banat, dupa un stagiu de 3 ani in Baragan. Luase repartitia in Slobozia, un oras mic si aruncat pe harta tarii in praf si dogoare vara, in drumul Crivatului si ingropat in troiene iarna. Auzise el ca acolo directoarea Directiei Sanitare din Ialomita dadea repede transferul! Dupa ce a luat repartitia, directoarea a fost schimbata si a trebuit sa stea 3 ani. Cand mai avea o luna si se pregatea sa plece, m-a cunoscut pe mine si-a ramas de tot! Sotul meu, mai mare cu 8 ani decat mine, si-a dorit un copil, imediat dupa ce ne-am casatorit. Si cum tineretea iubeste fara sa gandeasca si sa planuiasca, i l-am facut un an mai tarziu! O mandrete de fata, dar ea este o alta poveste. Eu eram studenta, al meu doar terminase stagiatura si devenise proaspat medic legist. Avusese sansa ca la final de stagiatura, cand legistii din Calarasi au fost arestati, sa fie mutat si trimis la specializare imediat. Urma sa preia un judet in care multi oameni sfarseau inecati in Borcea sau altii se spanzurau. O parte din salariul lui s-a dus in spagi ca sa primim un apartament si sa ne mutam. Eram deja 3, iar la parintii mei locuiam deja 6 persoane in 2 camere de bloc  Am primit unul cu 5 camere, situat pe 2 nivele, in bloc nou - nout, construit in zona industriala a orasului. Dupa o saptamana dupa ce ne-am mutat, el a plecat la Bucuresti la specializare, iar eu am ramas intr-un imens apartament nemobilat si cu un copil care umbla de-a busilea prin toata casa si care se pitea mereu dupa cutiile pline cu carti, sacii cu hainte, oale si alte acareturi. In permanenta eram in panica, niciodata n-o gaseam decat atunci cand vroia ea! Statea ascunsa si tacuta minute intergi. Si in fiecare noapte, cand ma culcam, auzeam hotii la etajul de deasupra, iar cand urcam inarmata cu lanterna, gata de lupta, zgomotele se mutau dedesubt. Cand a venit la sfarsit de saptamana acasa, pe fata mea prelunga de nesomn se asternusera cearcanele cat o zi de post. Am facut rapid schimb cu alt apartament cu 2 camere, vechi si ponosit, dar era in buricul targului! Sa dispara frica de hoti. Cel care s-a mutat in locul nostru o fi zis ca suntem dobitoci, sa lasam ditamai casa si sa ne mutam intr-o maghernita de la ultimul etaj. Apartamentul era inghesuit, iar scara colcaia de gandaci de bucatarie. Cumparam tone de insecticid prost romanesc si aveam certitudinea ca se-ngrasau in loc sa ii omoare. Blocul era locuit numai de pensionari. Era imposibil sa deschizi usa fara sa se deschida alta pe palierul tau! Un an de zile am ramas in Calarasi. Al meu isi dorise alta specializare, dar, pe vremea Savantei, fara pile erai mort! Era o vorba care circula pe vremea aceea: nimeni nu reuseste in viata fara PCR! (pile, cunostinte si relatii). Dupa 11 luni de la nastere, soacra mea a venit si ne-a luat fata si a dus-o la Timisoara! Fiecare dintre noi trebuia sa isi termine scoala: eu facultatea, el specializarea. O vedeam cam de 2-3 ori pe an: de Paste, in concediul de vara si de Craciun, dar primeam poze aproape lunar. Iar noi, de dor, cumparam vagoane de jucarii! Tot pe spaga! In Calarasi traiam cu pachetele trimise de socrii, care stateau periodic cu noaptea-n cap la cozile interminabile ale magazinelor Comtim, cu vegheta de la sarbi pe care o aduceau mergand pe jos pana la Varset in Serbia, cu untul de la fabrica din Ciacova si tot asa. Pe vremea aceea nu aveai emisiuni la televizor decat 2 ore, in care, mai bine de o ora vorbea Ceausescu. In case era frig, frigiderul era gol, stateam sub plapuma si ascultam Europa Libera sau Vocea Americii. Altii faceau amor! Natalitatea era mare, rata mortalitatii din avorturi s si ea mare! Desi toata lumea statea cu urechea lipita de posturile interzise,  aproape nimeni nu recunostea. Deja prin 14 decembrie se zvonise ca erau ceva proteste in Timisoara. De atunci am trait cu radioul in brate. Era un amestec de speranta, teama, neliniste, tristete si bucurie, e greu de descris pentru ca nu am mai trait niciodata acel sentiment. In 16 seara, cand Romania Libera relata despre amploarea protestelor din Timisoara, ei bine eram si mandra, dar si cumplit de speriata. Puiul meu se afla la o aruncatura de bat de oras. In 17 decembrie am primit o telegrama de la socrul meu: “Fata este bine. NU veniti acasa”. Al meu era de garda in 19 decembrie, iar in 20 urma sa ne urcam in masina si sa plecam spre Timisoara. A fost singura telegrama, alta nu a mai venit, nici telefonul nu a mai sunat. Mergea, saracul, zilnic 6 km pana la Ciacova la posta, dar centrala nu functiona. Nici telegrame nu mai trimitea. In 18 seara deja se zvonise ca Ceausescu intentiona sa arunce Solventul in aer daca protestantii timisoreni nu renuntau la proteste. Stiam ca se tragea, ca erau raniti si morti. Ne-a cuprins o disperare nebuna, iar al meu repeta in continuu ca , daca e adevarat zvonul, nebunul va rade tot judetul de pe harta! Am pornit de 3 ori la drum, de 3 ori am fost intorsi. Calarasi-ul, targ provincial si muncitoresc, era locul in care nu se intampla niciodata nimic spectaculos. Magazinele cu rafturi goale, ici colo “adidasii” de porc atarnau in carlige suspendate in aer. Osanza stivuita pe mesele goale, coaste vinetii de frigul dinauntru ca si cel de-afara erau produsele care umpleau galantarele! In alimentari conserve puturoase. Nici un dram de carne, unt, oua sau alte alimente. Dadeai spaga pentru orice, luai ce se putea, dadeai la schimb si invatai sa supravietuiesti.

In fata blocului nostru era Primaria, daca imi aduc bine aminte. Consiliul Judetean era in stanga aleii, piata in dreapta. Nu departe de bloc era si posta. In spatele blocului era parcul, traversat pe mijloc de bratul Borcea. Centrul era linistit, mai aranjat decat restul orasului. Cand au inceput protestele in Bucuresti, lumea a prins curaj si a iesit in strada. Al meu avea singura masina cu numar de Timis si cum orasul era mic, toata lumea cunostea pe toata lumea si stia ce face oricare. Era imposibil sa mergi de la un capat al orasului la celalalt si sa nu te intalnesti cu jumatate dintre locuitori. La demonstratii toata lumea ne batea pe umar, toti ne intrebau de rudele din Banat. Ei umpleau strazile de bucurie, noi ieseam alaturi de ei din grija pentru ai nostri. Intr-o dimineata, cand ne-am trezit, orasul era plin de soldati. Afara era frig rau. In debaraua pe post de camara nu mai aveam mare lucru. Putina cu branza mai pastra doar mirosul si zerul, carnea se terminase demult, untul, ouale - la fel. In congelator mai era un rest dintr- un amarat de iepuras. Al meu, mare vanator, fusese cu militienii la vanatoare intr-o noapte si prinsesera niste iepuri. Au venit ca porcii, plini de noroi, undeva dupa 1 – 2 noaptea. Al meu a scos sticla de tuica de pruna adusa de acasa si de obositi si nemancati, s-au pilit imediat. M-au trezit vocile lor ragusite care incercau sa cante “Corul vanatorilor” si bateau cu furculitele in pahare in incercarea ca acompaniamentul sa fie pe masura efortului lor vocal. Unul dintre ei, cautand ceva de mancare in debara, adormise cu borcanul de muraturi in brate, stand in fund pe capacul putinei goale. Erau si ei tineri si de fapt erau printer putinii prieteni pe care ii aveam acolo. Insa congelatorul era  departe de a fi gol! Aveam destule pungi cu salau! Dar deja eram satui! NUmai inghetata nu faceam din el! Fiecare care venea la doctor venea cu pestele in plasa. Se prindea la undita si era atat de mare ca trebuia sa imbracam vana in saci de nailon ca sa il putem curata de solzi! Intr-o primavara, de Paste, am congelat unul bocna si l-am adus la sat, la socri. S-a stans satul si s-a crucit! Nu vazusera asa namila de mare. Iar cand l-au taiat, copiii au luat capul, i-au infipt o prajina si-au alergat toate babele speriindu-le cu capul de “balaur”. Prin urmare, al meu avea pusca de vanatoare, cu acte in regula, cu seif din metal, zidit in nisa si incuiat cu lacat. Comunismul , in cercurile noastre mici, avea darul de a apropia oamenii impotriva sistemului. Astazi, sistemul invata sa-i dezbine. S-a perfectionat! In seara de 21 s-a zvonit ca teroristii sunt in Balta Borcei. Ne-am dus seara cu totii, cu mic si mare, in sediul Consiliului Judetean sa il aparam si am stat toti impreuna pe intuneric. Unor barbati civili li se dadusera arme. Al meu a ramas incremenit. Bine ca a fost un zvon, caci daca erau pe bune, ne-am fi casapit intre noi  in doi timpi si trei miscari. Era o debandada, greu de imaginat. Revolutia calaraseana era un exercitiu de imaginatie, o stare de frenetica bucurie combinata cu niste temeri mai mult induse sau mimate, decat fapte adevarate. Dimineata, toti obositi, ne-am dus acasa. Pe drum, un amic ne-a oprit si ne-a zis” Ati auzit ca X-ulescu este terorist? A fugit in balta!” Am ramas interzisi, era unul dintre prietenii nostri, nelispsit din escapadele lor vanatoresti si pescuit, de la chefuri si intalniri in oras. Seara, al meu a scos pusca din seif si a pus-o langa pat. La miezul noptii, m-au trezit niste bubuituri. “Scoala!” am strigat la el. “Au venit teroristii!” Buimac de somn, ca in “Conu Leonida fata-n fata cu reactiunea”, a luat pusca de langa pat si o tot indreapta cand spre usa dormitorului, cand spre usa balcolului. “Nu se aude nimic!”mi-a zis el. Dupa cateva secunde, iar a rasunat ”poc-poc!" iar mutam pusca de la o usa la cealalta! Nimic. Noi stateam la 4, ultimul etaj, iar balconul nu era inchis. Oricine ar fi putut sari in balcon, iar de-acolo - direct in dormitor. Intr-un final, ne-am dat jos tiptil, tiptil, am pus cuierul in usa de la intrare, ne-am bagat in pat si in cele din urma am adormit la loc. Dimineata, cand am iesit din casa, toate blocurile aveau pe acoperis soldati. Noaptea era frig bocna, iar acestia mai sareau, mai tropaiau sa se incalzeasca de frig! Cafeaua nu o gaseai decat daca aveai talent si o desenai! Sau cu pile la Cantina Partidului! Acolo era raiul romanesc, dar usile nu se deschideau pentru oricine. Nu va spun cati litri de ceai sau nechezol fierbinte am carat la totii soldatii plasati pe blocul meu. Aveam speranta ca, avand grija de ei, acestia imi vor salva fata aflata la 700 km distanta. Disperarea niciodata nu e rationala. Dupa vreo doua ore, pe la 10, a sunat soneria si, cand am deschis usa, cine statea in cadrul ei? Teroristul, prietenul nostru! Am trantit usa, am tipat! A venit al meu, a deschis-o larg si l-a intrebat: “Unde ai fost?”  “In balta, in misiune. Ziceau ca-s teroristi acolo, dar nu era nimic”. S-a prapadit de ras si-am ras si noi, dar la-nceput mai greu, mai in grimase, mai fortat. Omul venise sa vada daca avem vesti despre fiica si parintii  nostri, iar noi il priveam chioras suspectandu-l de terorism. In  Ajunul Craciunului tot el avea sa vina cu sufletul la gura si sa ne spuna: "gata, drumurile sunt libere. Puteti pleca acasa". Intr-o jumatate de ora eram in masina. Tin minte ca l-am intrebat pe-al meu: daca iese un soldat sau un strain din padure cu pusca si ne someaza sa oprim masina, ce facem?” nici n-a stat sa se gandeasca! “Apas acceleratia si trec peste el. Ori ne omoara, ori scapam. Dar de intors nu ne mai intoarcem”. Dupa 15 ore de mers in continuu, la iesirea de pe Calea Sagului spre Ciacova, militienii ne-au oprit la punctul de control. Eram fericiti, eram acasa. In curand aveam sa ne tinem fata in brate! Trecuse o revolutie peste noi toti si eram plini de speranta! Nu stiam ce avea sa urmeze. Probabil multi se-ntreaba daca avem certificat de revolutionar! NU! Nici macar nu ne-a trecut prin cap! Acolo fusese doar o joaca de-a revolutia! Fapt confirmat, atat la propriu, cat si la figurat!

 

 

Romania cu aspect de fata mare

In fiecare an, in decembrie, ma cam ineaca tristetea. Nu pot sa nu ma gandesc: ce-ar fi fost Romania daca ar fi avut sansa sa scape atunci de comunisti? Ideea e ca, inainte de Revolutie (si va rog sa constatati ca inca mai scriu cu majuscula acest cuvant!), Romania isi pastra acea alura idilica, drept forma suprema de rezistenta la comunism, ne legam de fiecare lucru bun care era ascuns in noi invatand sa rezistam. Astazi, eu una am obosit. Si prezentul ma revolta mai tare decat trecutul, pentru ca, repet, nu pot sa nu ma-ntreb: care ar fi fost soarta Romaniei fara comunistul de Iliescu, fara securistul de Voiculescu, fara toti cei asemeni lor infiltrati peste tot si luand tara cu asalt. Intre timp, Romania a pierdut si acea ipostaza aproape bucolica, si trairile simple si curate, si inversunarea cu care se agata de traditii. Astazi am cautat exact aceste ipostaze, aproape cu dor. Stiti sentimentul ala ciudat cand ti-e dor de tine de acum 30 de ani si privesti pozele ingalbenite, oarecum cu duiosie, in vreme ce sufletul ti se frange. Parca ti-ai zice: "fost-ai, lele”, dar te-neaca plansul, asa ca incerci s-o lasi balta si sa intorci foaia! Dar nu stiu de ce astazi nu am putut. Si-am cautat mai indarjita in amareala asta cotidiana si am dat peste o comoara al carei nume este Henri Cartier Bresson. O sa spuneti: ce-are el cu Romania? Pai are, exact cu acel aspect al ei de “fata mare”, dorita si petita, curtata si laudata pe buna dreptate. Si-am sa va explic de ce, numai sa aveti rabdare.

Bresson a fost un talentat fotograf francez , considerat “parintele fotojurnalismului modern”, maestru al instantaneelor. El a fost unul dintre fondatorii agentiei Magnum Photos, celebra banca de imagini, impreuna cu prietenul si partenerul lui, Robert Capa. Nascut in anul 1908, el a ajuns o adevarata legenda in domeniu, iar pozele sale inca fac obiectul multor expozitii din intreaga lume. Bresson a fost, probabil, printre putinii fotografi occidentali caruia i s-a permis sa fotografieze instantanee in tari comuniste. In 1952 deja publicase un portofoliu de 126 de fotografii din estul si vestul Europei, avand privilegiul ca Henry Matisse sa ii deseneze coperta albumului intitulat “ The Decisive Moment”. In 1975, el a vizitat Romania comunista si a imortalizat-o in fotografii in care a surprins cu mult realism spiritul acestui popor. Acesta venise in tara noastra dupa ce obtinuse acreditarea pentru festivitatile organizate pentru celebrarea a 30 de ani de la victoria impotriva fascismului.

 

In timpul calatoriei prin Romania, el a fost insotit in Oltenia de catre fotograful roman Victor Boldar, iar in Bucuresti, de catre Andrei Pandele. Din nefericire, doar una dintre pozele sale realizate in tara noastra este cunoscuta de publicul romanesc, cea care imortalizeaza doi tineri indragostiti, sot si sotie, care dorm imbtatisati pe bancheta unui tren de noapte, in anul 1975.

Cei doi calatoreau intr-un vagon clasa I si se pare ca tanara era insarcinata. Poza lor a ajuns celebra in toata lumea si a fost prezentata in expozitia “East of Magnum”, folosind-o ulterior ca si contracoperta a uneia dintre cartile sale. Ea a fost inclusa in topul celor mai frumoase poze cu indragostiti. Nu se stie exact cand maestrul fotograf a realizat-o, deoarece Bresson impreuna cu sotia lui, fotografa Martine Franck, au vizitat capitala, Maramuresul, Bucovina si Oltenia. Aceasta fotografie inca se gaseste pe site-ul agentiei. Din pacate, nici pana astazi nu se stie cine erau cei doi tineri din imaginea care a facut inconjurul lumii si a emotionat prin simplitatea si expresivitatea gesturilor celor doi indragostiti. Iata cateva din pozele pe care acesta le-a facut in Maramures,

in Baia Mare,

Brasov,

Bucovina,

Craiova,

si in Bucuresti,

 

 

 dar si cateva din pozele sale reprezentative facute in alte colturi ale lumii.

 

Bresson a surprins o multitudine de sentimente: jalea, dorul, bucuria, cat si ipostaze specific romanesti: portul popular, hora, piosenia din biserici, trecerea timpului sau intepenirea lui in ore si riduri.

 

Evident ca Bresson a fost fotograful care a surprins aspecte sociale specifice multor tari si popoare. Toate sunt deosebit de expresive, deoarece el a imortalizat pe pelicula emotia, trairea, clipa. Priviti si judecati singuri.

Fotografiile in care apar Bresson si sotia lui, Martine, au fost realizate de catre fotograful Victor Boldar la plecarea lor, pe peronul garii din Craiova, amandoi surazand in cadrul unei ferestre de tren, cu aparatele foto in mana – asa cum le sta bine fotografilor adevarati. Fotograful a murit in 2004, iar noi nu am mai avut privilegiul ca ochiul sau atent si critic sa surprinda adevarul unei Revolutii pe cat de sangeroase, pe atat de fatarnice prin dedesubturile ei inca tainuite si atent pazite.

Gion - Adio, Doamna

Adio, Doamna

E trista toamna si e trist afara, ploua

Din ochii mei din picaturi de calda roua
As vrea o clipa doar la ochii tai de foc sa ma-ncalzesc
Dorul dintr-insii sa-mi poftesc.
In sufletu- mi se frang dureri nebanuite
Si se aprind aceleasi vesnice ispite
Si se rasfrang in simfonii de lacrimi fara de popas
Cantecul durerii fara glas.
Adio, doamna,
In sufletu-mi de-atata plans indoliat
Acum e toamna, adio, doamna
Voi rataci de-acum de dor infrigurat
In trista toamna.
O, vis pierdut, roman trecut
Al vietii drum ce trist e-acum.
Adio, doamna,
In sufletu-mi drapelul negru s-a lasat
Acum e toamna.
Adio, doamna,
In sufletu-mi de-atata plans indoliat
Acum e toamna, adio, doamna,
Voi rataci de-acum de dor infrigurat
In trista toamna.

Va mai amintiti de Gion, celebrul cantaret roman de muzica usoara din perioada de glorie a foxtrot-ului  si a tango-ului romanesc, poet si actor, care a cunoscut un succes fulminant in perioada interbelica? Gheorghe Ionescu a fost mezinul familiei si s-a nascut in 22 februarie 1909 in Bucuresti. Tatal lui, fost sef de vama, poreclit „Ioan Ionescu trei mustati”,  i-a orientat atentia si ambitiile catre Facultatea de Medicina. Fire sensibila, cand a asistat la prima sa autopsie in calitate de student, Gion a lesinat. Cand s-a trezit, a facut stanga-mprejur, s-a dus acasa, a luat cartile de medicina si le-a vandut, iar cu banii obtinuti si-a cumparat un set de tobe si un frac! Evident ca nu si-a anuntat familia de noul mers al lucrurilor in viata lui! Si pe cand canta el mai cu patos in barul de noapte Racanul, intr-o noapte s-a trezit fata in fata cu mama lui, adusa pe sus de catre prieteni sa isi vada feciorul pe post de mare artist! Mama lui a repetat scena lesinului, dar cand s-a trezit, i-a facut acestuia un scandal de toata jena! Trebuie sa stiti ca atunci meseria de artist nu era inclusa pe lista meseriilor onorabile, acest domeniu apartinand exclusiv tiganilor lautari. Cu toate astea, Gion a ramas de neclintit in alegerile lui, iar cativa ani mai tarziu a cunoscut succesul.

O reclama a casei de inregistrari Odeon din anii 1930 postata pe tramvaie si chioscuri de ziare spunea ceva de genul ”cel mai bun Diseur Gion pe cele mai bune placi, Odeon”. Prezenta sa pe scenele localurilor de lux din toata tara garanta sali arhipline de musterii si consum peste masura. A fost solistul bombonieriei Zamfirescu, iar mai apoi a colaborat cu Orchestra compozitorului Elly Roman si cu Orchestra de Jazz Ghinda. A cantat atat in Cazinourile din Sinaia si Carmen Silva din Euforie, dar si in fastuoasele localuri din capitala. Numele lui ajunge sa fie cunoscut in tari precum Germania si Suedia unde  a inregistrat numeroase discuri, transformandu-i cantece precum „Vecina mea de vis-a-vis”

„Verisoara din Timisoara”

 „Inima-i un telefon”

„Iarta-ma”

„Da-mi iarasi gura ta”

 „Adio, doamna”

 

sau "Spune-mi".

in adevarate slagare. Celebrul foxtrot „Vecina mea de vis-a-vis” a fost inspirat de catre frumoasa Marietta cu care s-a si casatorit in anul 1946 si cu care a avut doi copii: Caterina si Mihai. Cand Romania a intrat in razboi, viata lui s-a schimbat, deoarece comunistii l-au considerat „inamic al poporului” si l-au trimis la canal, in lagarul de munca. Acesta a rezistat greu foametei si conditiilor inumane de lucru, dar a supravietuit si la 46 de ani a fost eliberat. Avea 46 de kg, era bolnav si ingrijorat de soarta sotiei si fiica  lui. A continuat sa cante pana prin 1978 prin localuri si in cadrul unor petreceri private. Niciodata discurile care i-au adus succesul inainte nu au mai fost reeditate. In 1979 a emigrat impreuna cu familia lui in America. Avea 70 de ani. Cand a primit vestea ca i s-a aprobat plecarea, de emotie, acesta a facut o comotie cerebrala. Dupa ce s-a recuperat, a parasit Romania impreuna cu nevasta si nu s-a mai intors niciodata. Doi ani mai tarziu, familia i s-a reunit pe pamant american. A murit 1999 la New York, departe de tara, dar liber. Sa mai spuna cineva ca dorul te omoara mai repede decat incatusarea.

Surse

• www.miculparis.ro/personalitati-bucuresti/gion-cel-mai-bun-diseur.html (Autor: Familia Ionescu, NY, 2009)
• Wikipedia

Trecatoarea Diavolului sau Trecatoarea Dyatlov

Aseara am vazut un film, “The Dyatlov Pass Incident”, un film realizat in 2013 care nu exceleaza nici prin interpretare, nici prin realizare, dar subiectul este extrem de incitant. Doar pentru asta nu m-am putut misca din fata ecranului si am asteptat pana la sfarsit, moarta de curiozitate, deznodamantul! Dar n-am avut parte de el! Asa se intampla in cazurile misterelor neelucidate! Muntii Urali au fost martorii multor fenomene inexplicabile din totdeauna, asa ca ce a mai contat inca unul in arhiva?

In data de 28 ianuarie 1959,  zece schiori - cercetatori (8 barbati si 2 femei) au plecat cu trenul catre Trecatoarea Dyatlov din regiunea Sverdlovsk,  situata langa Muntele Holat Ciahil, zona locuita de tribul Mansi. Acestia urmau sa plece intr-o expeditie montana si sa finalizeze traseul, urmand sa se intoarca in orasul Vishay in data de 12 februarie, data la care urmau sa confirme succesul expeditiei trimitand o telegrama catre Institului Politehnic Ural.

Grupul  era format dintr-un instructor de ski, 3 ingineri si 7 studenti ai Institutului Politehnic Ural care au pornit intr-un antrenament pe Muntele Otorten (“muntele mortilor”)  cu scopul sa se pregateasca pentru o viitoare expeditie in zona Arctica. Toti aveau experienta in drumetiile montane, realizate in conditii meteo extreme. Unul dintre tineri , Yuri Yudin, s-a imbolnavit pe traseu si a fost obligat sa ramana intr-un sat, iar cei ramasi au murit in conditii extrem de ciudate. Organizatorul, dar si liderul expeditiei, se numea Igor Dyatlov si avea 23 de ani. Desi temperaturile ating valori de -30 de grade Celsius, se presupune faptul ca in noaptea de 2 februarie 1959, membrii grupului si-au sfasiat propriile corturi din interior si au fugit in tundra, catre padurea situata la mai putin de 1.5 km de tabara, imbracati doar in pijamale, fara bocanci in picioare si fara echipament. Urmele de pasi care plecasera din corturi si se orientasera catre padure proveneau de la cei 9 membri ai grupului si sugerau faptul ca acestia fugisera fie desculti, fie in sosete. Nu au fost gasite alte urme umane sau animale. Dupa cateva sute de metri, urmele de pasi au disparut, dar este posibil ca ele sa fi fost acoperite de zapada. Doua dintre lesuri, imbracate doar in lenjerie si desculte,  au fost gasite sub un pin inalt. Pinul avea la baza cateva ramuri rupte, iar in varful lui s-au gasit urme de tesut uman, sugerand ca cineva incercase sa se urce in copac. La poalele copacului se aflau ramasitele unui foc incropit, semn ca supravietuitorii nu se aflau in delir hipotermic si rationau, dar se pare ca erau complet orbi de vreme ce incercasera sa aprinda vreascuri umede, iar in apropiere existau multe lemne uscate.  Intre copac si locul unde era amplasata tabara au fost gasite alte 3 lesuri, printre care si al lui Dyatlov,  orientate in pozitii care sugerau intentiile lor de a se intoarce in locul de campare. Un alt cadavru, cel al lui Rustem Slobodin , prezenta fractura craniana, dar care nu ii fusese fatala. Cu toate astea, pe nici un les nu s-au gasit semne care sa conduca la concluzia ca acestia s-ar fi luptat cu cineva si s-ar fi aparat. Informatiile apar mentionate atat in dosarele anchetatorilor, cat si in notele scrise ale celor care au fost implicati in investigarea acestui caz bizar.

Datele exacte ale faptelor au fost deduse din fotografiile martor developate de pe rolele de film ale membrilor grupului si recuperate de catre anchetatori, din care reiese foarte clar faptul ca acestia si-au instalat tabara in data de 2 februarie 1959. De ce este bizar? Pentru simplul motiv ca, dupa 3 saptamani de cercetari minutioase, au fost descoperite primele 5 cadavre ale membrilor grupului, pozitionate pe o panta a versantului, la cateva sute de metri de locul unde acestia isi ridicasera tabara. Dupa alte 2 luni au fost descoperite celelalte 4 cadavre care, partial, erau imbracate cu haine care apartinusera celor cinci morti descoperiti mai devreme.

Faptul ca unele haine erau ale colegilor lor a fost demonstrat fie prin insemnarile din jurnalele lor personale gasite in cort, fie din pozele de grup pastrate pe rolele de film. Acest fapt i-a condus pe anchetatori la supozitia ca acestia au luat hainele colegilor morti si au incercat sa se salveze, fugind in deriva totala. Zolotariov era imbracat cu haina colegei sale Ludmila si purta inclusiv caciula acesteia pe cap, iar aceasta avea infasurat pe picior un crac din panatalonul de lana al altui membru al expeditiei.

Testele au scos la iveala un nivel ridicat de radiatii in haine, iar mortii, desi nu prezentau semne externe de violenta, la autopsie s-au constat urmatoarele: cranii sparte (Nicolas Thibeaux-Brignollel si Rusten Slobodin), traume interne severe si multiple coaste rupte (Alexander Zolotariov si Ludmila Dubinina), doi dintre tineri  nu aveau limba din gura, fapte care au ridicat mari semne de intrebare. In 20 februarie, cum nu primisera nici un fel de veste din partea echipei, parintii tinerilor au alertat presa si autoritatile, determinandu-i sa plece in cautarea lor.  Membrii expeditiei urmau sa se intoarca in 12 februarie, iar o intarziere de 1-2 zile nu era un motiv de neliniste. Totusi, la insistentele familiilor, Institutul a trimis un alt grup de cautare, dar care nu avut 
posibilitatea sa investigheze aproape nimic din pricina conditiilor meteo. Alertate, autoritatile au trimis avioane sa survoleze teritoriul si astfel au fost transmise date exacte cu privire la locul in care a fost amplasata tabara. In 26 februarie,  echipele de salvare aveau sa ajunga in tabara unde s-au demarat cercetarile. Dupa inmormantare, rudele victimelor au afirmat ca lesurile aveau pielea portocalie si parul complet gri. Desi s-au vehiculat supozitii cu privire la un eventual atac al indigenilor tribului Mansi, criminalistii au sustinut ipoteza ca traumele suferite de victime au fost provocate de catre cineva care depasea forta umana, denumind-o “o forta naturala coplesitoare”, avand efecte asemanatoare celor produse de un accident de masina.  Ei nu au putut veni cu explicatii credibile, iar cazul a fost inchis si clasat, considerandu-se ca decesul tinerilor a survenit in urma hipotermiei. Tot pe seama hipotermiei au fost puse si motivele fugii in haine sumare. Sa fi fost avalansa cauza? Posibil, dar asta nu explica nici gradul ridicat de radioactivitate din hainele decedatilor, nici lipsa limbilor din gura Ludmilei si-a unuia dintre colegii ei.

Sa fi nimerit grupul intr-o zona de testare nucleara a armatei sovietice care sa explice cauza radioactivitatii stocata in haine? Nimeni nu a confirmat aceasta ipoteza pana in prezent si oricum nu ar lamuri maniera in care au fost cauzate traumele violente decedatilor. Ciudat a fost si faptul ca, dupa clasarea cazului, documentele au fost sigilate si nu s-a mai permis accesul la ele pana in anul 1990. Lev Ivanov, cel care a fost seful investigatiilor de atunci, a declarat mai tarziu ca s-au facut puternice presiuni politice sa inchida cazul cu verdictul de moarte prin cauze naturale.

El astazi este mort si a luat cu el informatiile nedivulgate in timpul anchetei, desi sugerase voalat atunci cauze generate de prezenta unor obiecte extraterestre in zona, informatie reconfirmata de un alt grup de student, dar si de catre meteorologi si militari din zona. Ceilalti studenti campasera exact in aceeasi perioada pe partea opusa a versantului, la aproximativ 50 de km de locul de desfasurare a anchetei. De asemena s-a vorbit despre blestemul spiritelor tribului Mansi, chiar si despre o posibila cearta intre membrii grupului. Toate acestea au ramas in stadiul de supozitii, iar lumea inca asteapta o explicatie pertinenta in acest caz. Pana atunci, uitati-va la film!