Romania cu aspect de fata mare

In fiecare an, in decembrie, ma cam ineaca tristetea. Nu pot sa nu ma gandesc: ce-ar fi fost Romania daca ar fi avut sansa sa scape atunci de comunisti? Ideea e ca, inainte de Revolutie (si va rog sa constatati ca inca mai scriu cu majuscula acest cuvant!), Romania isi pastra acea alura idilica, drept forma suprema de rezistenta la comunism, ne legam de fiecare lucru bun care era ascuns in noi invatand sa rezistam. Astazi, eu una am obosit. Si prezentul ma revolta mai tare decat trecutul, pentru ca, repet, nu pot sa nu ma-ntreb: care ar fi fost soarta Romaniei fara comunistul de Iliescu, fara securistul de Voiculescu, fara toti cei asemeni lor infiltrati peste tot si luand tara cu asalt. Intre timp, Romania a pierdut si acea ipostaza aproape bucolica, si trairile simple si curate, si inversunarea cu care se agata de traditii. Astazi am cautat exact aceste ipostaze, aproape cu dor. Stiti sentimentul ala ciudat cand ti-e dor de tine de acum 30 de ani si privesti pozele ingalbenite, oarecum cu duiosie, in vreme ce sufletul ti se frange. Parca ti-ai zice: "fost-ai, lele”, dar te-neaca plansul, asa ca incerci s-o lasi balta si sa intorci foaia! Dar nu stiu de ce astazi nu am putut. Si-am cautat mai indarjita in amareala asta cotidiana si am dat peste o comoara al carei nume este Henri Cartier Bresson. O sa spuneti: ce-are el cu Romania? Pai are, exact cu acel aspect al ei de “fata mare”, dorita si petita, curtata si laudata pe buna dreptate. Si-am sa va explic de ce, numai sa aveti rabdare.

Bresson a fost un talentat fotograf francez , considerat “parintele fotojurnalismului modern”, maestru al instantaneelor. El a fost unul dintre fondatorii agentiei Magnum Photos, celebra banca de imagini, impreuna cu prietenul si partenerul lui, Robert Capa. Nascut in anul 1908, el a ajuns o adevarata legenda in domeniu, iar pozele sale inca fac obiectul multor expozitii din intreaga lume. Bresson a fost, probabil, printre putinii fotografi occidentali caruia i s-a permis sa fotografieze instantanee in tari comuniste. In 1952 deja publicase un portofoliu de 126 de fotografii din estul si vestul Europei, avand privilegiul ca Henry Matisse sa ii deseneze coperta albumului intitulat “ The Decisive Moment”. In 1975, el a vizitat Romania comunista si a imortalizat-o in fotografii in care a surprins cu mult realism spiritul acestui popor. Acesta venise in tara noastra dupa ce obtinuse acreditarea pentru festivitatile organizate pentru celebrarea a 30 de ani de la victoria impotriva fascismului.

 

In timpul calatoriei prin Romania, el a fost insotit in Oltenia de catre fotograful roman Victor Boldar, iar in Bucuresti, de catre Andrei Pandele. Din nefericire, doar una dintre pozele sale realizate in tara noastra este cunoscuta de publicul romanesc, cea care imortalizeaza doi tineri indragostiti, sot si sotie, care dorm imbtatisati pe bancheta unui tren de noapte, in anul 1975.

Cei doi calatoreau intr-un vagon clasa I si se pare ca tanara era insarcinata. Poza lor a ajuns celebra in toata lumea si a fost prezentata in expozitia “East of Magnum”, folosind-o ulterior ca si contracoperta a uneia dintre cartile sale. Ea a fost inclusa in topul celor mai frumoase poze cu indragostiti. Nu se stie exact cand maestrul fotograf a realizat-o, deoarece Bresson impreuna cu sotia lui, fotografa Martine Franck, au vizitat capitala, Maramuresul, Bucovina si Oltenia. Aceasta fotografie inca se gaseste pe site-ul agentiei. Din pacate, nici pana astazi nu se stie cine erau cei doi tineri din imaginea care a facut inconjurul lumii si a emotionat prin simplitatea si expresivitatea gesturilor celor doi indragostiti. Iata cateva din pozele pe care acesta le-a facut in Maramures,

in Baia Mare,

Brasov,

Bucovina,

Craiova,

si in Bucuresti,

 

 

 dar si cateva din pozele sale reprezentative facute in alte colturi ale lumii.

 

Bresson a surprins o multitudine de sentimente: jalea, dorul, bucuria, cat si ipostaze specific romanesti: portul popular, hora, piosenia din biserici, trecerea timpului sau intepenirea lui in ore si riduri.

 

Evident ca Bresson a fost fotograful care a surprins aspecte sociale specifice multor tari si popoare. Toate sunt deosebit de expresive, deoarece el a imortalizat pe pelicula emotia, trairea, clipa. Priviti si judecati singuri.

Fotografiile in care apar Bresson si sotia lui, Martine, au fost realizate de catre fotograful Victor Boldar la plecarea lor, pe peronul garii din Craiova, amandoi surazand in cadrul unei ferestre de tren, cu aparatele foto in mana – asa cum le sta bine fotografilor adevarati. Fotograful a murit in 2004, iar noi nu am mai avut privilegiul ca ochiul sau atent si critic sa surprinda adevarul unei Revolutii pe cat de sangeroase, pe atat de fatarnice prin dedesubturile ei inca tainuite si atent pazite.

Gion - Adio, Doamna

Adio, Doamna

E trista toamna si e trist afara, ploua

Din ochii mei din picaturi de calda roua
As vrea o clipa doar la ochii tai de foc sa ma-ncalzesc
Dorul dintr-insii sa-mi poftesc.
In sufletu- mi se frang dureri nebanuite
Si se aprind aceleasi vesnice ispite
Si se rasfrang in simfonii de lacrimi fara de popas
Cantecul durerii fara glas.
Adio, doamna,
In sufletu-mi de-atata plans indoliat
Acum e toamna, adio, doamna
Voi rataci de-acum de dor infrigurat
In trista toamna.
O, vis pierdut, roman trecut
Al vietii drum ce trist e-acum.
Adio, doamna,
In sufletu-mi drapelul negru s-a lasat
Acum e toamna.
Adio, doamna,
In sufletu-mi de-atata plans indoliat
Acum e toamna, adio, doamna,
Voi rataci de-acum de dor infrigurat
In trista toamna.

Va mai amintiti de Gion, celebrul cantaret roman de muzica usoara din perioada de glorie a foxtrot-ului  si a tango-ului romanesc, poet si actor, care a cunoscut un succes fulminant in perioada interbelica? Gheorghe Ionescu a fost mezinul familiei si s-a nascut in 22 februarie 1909 in Bucuresti. Tatal lui, fost sef de vama, poreclit „Ioan Ionescu trei mustati”,  i-a orientat atentia si ambitiile catre Facultatea de Medicina. Fire sensibila, cand a asistat la prima sa autopsie in calitate de student, Gion a lesinat. Cand s-a trezit, a facut stanga-mprejur, s-a dus acasa, a luat cartile de medicina si le-a vandut, iar cu banii obtinuti si-a cumparat un set de tobe si un frac! Evident ca nu si-a anuntat familia de noul mers al lucrurilor in viata lui! Si pe cand canta el mai cu patos in barul de noapte Racanul, intr-o noapte s-a trezit fata in fata cu mama lui, adusa pe sus de catre prieteni sa isi vada feciorul pe post de mare artist! Mama lui a repetat scena lesinului, dar cand s-a trezit, i-a facut acestuia un scandal de toata jena! Trebuie sa stiti ca atunci meseria de artist nu era inclusa pe lista meseriilor onorabile, acest domeniu apartinand exclusiv tiganilor lautari. Cu toate astea, Gion a ramas de neclintit in alegerile lui, iar cativa ani mai tarziu a cunoscut succesul.

O reclama a casei de inregistrari Odeon din anii 1930 postata pe tramvaie si chioscuri de ziare spunea ceva de genul ”cel mai bun Diseur Gion pe cele mai bune placi, Odeon”. Prezenta sa pe scenele localurilor de lux din toata tara garanta sali arhipline de musterii si consum peste masura. A fost solistul bombonieriei Zamfirescu, iar mai apoi a colaborat cu Orchestra compozitorului Elly Roman si cu Orchestra de Jazz Ghinda. A cantat atat in Cazinourile din Sinaia si Carmen Silva din Euforie, dar si in fastuoasele localuri din capitala. Numele lui ajunge sa fie cunoscut in tari precum Germania si Suedia unde  a inregistrat numeroase discuri, transformandu-i cantece precum „Vecina mea de vis-a-vis”

„Verisoara din Timisoara”

 „Inima-i un telefon”

„Iarta-ma”

„Da-mi iarasi gura ta”

 „Adio, doamna”

 

sau "Spune-mi".

in adevarate slagare. Celebrul foxtrot „Vecina mea de vis-a-vis” a fost inspirat de catre frumoasa Marietta cu care s-a si casatorit in anul 1946 si cu care a avut doi copii: Caterina si Mihai. Cand Romania a intrat in razboi, viata lui s-a schimbat, deoarece comunistii l-au considerat „inamic al poporului” si l-au trimis la canal, in lagarul de munca. Acesta a rezistat greu foametei si conditiilor inumane de lucru, dar a supravietuit si la 46 de ani a fost eliberat. Avea 46 de kg, era bolnav si ingrijorat de soarta sotiei si fiica  lui. A continuat sa cante pana prin 1978 prin localuri si in cadrul unor petreceri private. Niciodata discurile care i-au adus succesul inainte nu au mai fost reeditate. In 1979 a emigrat impreuna cu familia lui in America. Avea 70 de ani. Cand a primit vestea ca i s-a aprobat plecarea, de emotie, acesta a facut o comotie cerebrala. Dupa ce s-a recuperat, a parasit Romania impreuna cu nevasta si nu s-a mai intors niciodata. Doi ani mai tarziu, familia i s-a reunit pe pamant american. A murit 1999 la New York, departe de tara, dar liber. Sa mai spuna cineva ca dorul te omoara mai repede decat incatusarea.

Surse

• www.miculparis.ro/personalitati-bucuresti/gion-cel-mai-bun-diseur.html (Autor: Familia Ionescu, NY, 2009)
• Wikipedia

Trecatoarea Diavolului sau Trecatoarea Dyatlov

Aseara am vazut un film, “The Dyatlov Pass Incident”, un film realizat in 2013 care nu exceleaza nici prin interpretare, nici prin realizare, dar subiectul este extrem de incitant. Doar pentru asta nu m-am putut misca din fata ecranului si am asteptat pana la sfarsit, moarta de curiozitate, deznodamantul! Dar n-am avut parte de el! Asa se intampla in cazurile misterelor neelucidate! Muntii Urali au fost martorii multor fenomene inexplicabile din totdeauna, asa ca ce a mai contat inca unul in arhiva?

In data de 28 ianuarie 1959,  zece schiori - cercetatori (8 barbati si 2 femei) au plecat cu trenul catre Trecatoarea Dyatlov din regiunea Sverdlovsk,  situata langa Muntele Holat Ciahil, zona locuita de tribul Mansi. Acestia urmau sa plece intr-o expeditie montana si sa finalizeze traseul, urmand sa se intoarca in orasul Vishay in data de 12 februarie, data la care urmau sa confirme succesul expeditiei trimitand o telegrama catre Institului Politehnic Ural.

Grupul  era format dintr-un instructor de ski, 3 ingineri si 7 studenti ai Institutului Politehnic Ural care au pornit intr-un antrenament pe Muntele Otorten (“muntele mortilor”)  cu scopul sa se pregateasca pentru o viitoare expeditie in zona Arctica. Toti aveau experienta in drumetiile montane, realizate in conditii meteo extreme. Unul dintre tineri , Yuri Yudin, s-a imbolnavit pe traseu si a fost obligat sa ramana intr-un sat, iar cei ramasi au murit in conditii extrem de ciudate. Organizatorul, dar si liderul expeditiei, se numea Igor Dyatlov si avea 23 de ani. Desi temperaturile ating valori de -30 de grade Celsius, se presupune faptul ca in noaptea de 2 februarie 1959, membrii grupului si-au sfasiat propriile corturi din interior si au fugit in tundra, catre padurea situata la mai putin de 1.5 km de tabara, imbracati doar in pijamale, fara bocanci in picioare si fara echipament. Urmele de pasi care plecasera din corturi si se orientasera catre padure proveneau de la cei 9 membri ai grupului si sugerau faptul ca acestia fugisera fie desculti, fie in sosete. Nu au fost gasite alte urme umane sau animale. Dupa cateva sute de metri, urmele de pasi au disparut, dar este posibil ca ele sa fi fost acoperite de zapada. Doua dintre lesuri, imbracate doar in lenjerie si desculte,  au fost gasite sub un pin inalt. Pinul avea la baza cateva ramuri rupte, iar in varful lui s-au gasit urme de tesut uman, sugerand ca cineva incercase sa se urce in copac. La poalele copacului se aflau ramasitele unui foc incropit, semn ca supravietuitorii nu se aflau in delir hipotermic si rationau, dar se pare ca erau complet orbi de vreme ce incercasera sa aprinda vreascuri umede, iar in apropiere existau multe lemne uscate.  Intre copac si locul unde era amplasata tabara au fost gasite alte 3 lesuri, printre care si al lui Dyatlov,  orientate in pozitii care sugerau intentiile lor de a se intoarce in locul de campare. Un alt cadavru, cel al lui Rustem Slobodin , prezenta fractura craniana, dar care nu ii fusese fatala. Cu toate astea, pe nici un les nu s-au gasit semne care sa conduca la concluzia ca acestia s-ar fi luptat cu cineva si s-ar fi aparat. Informatiile apar mentionate atat in dosarele anchetatorilor, cat si in notele scrise ale celor care au fost implicati in investigarea acestui caz bizar.

Datele exacte ale faptelor au fost deduse din fotografiile martor developate de pe rolele de film ale membrilor grupului si recuperate de catre anchetatori, din care reiese foarte clar faptul ca acestia si-au instalat tabara in data de 2 februarie 1959. De ce este bizar? Pentru simplul motiv ca, dupa 3 saptamani de cercetari minutioase, au fost descoperite primele 5 cadavre ale membrilor grupului, pozitionate pe o panta a versantului, la cateva sute de metri de locul unde acestia isi ridicasera tabara. Dupa alte 2 luni au fost descoperite celelalte 4 cadavre care, partial, erau imbracate cu haine care apartinusera celor cinci morti descoperiti mai devreme.

Faptul ca unele haine erau ale colegilor lor a fost demonstrat fie prin insemnarile din jurnalele lor personale gasite in cort, fie din pozele de grup pastrate pe rolele de film. Acest fapt i-a condus pe anchetatori la supozitia ca acestia au luat hainele colegilor morti si au incercat sa se salveze, fugind in deriva totala. Zolotariov era imbracat cu haina colegei sale Ludmila si purta inclusiv caciula acesteia pe cap, iar aceasta avea infasurat pe picior un crac din panatalonul de lana al altui membru al expeditiei.

Testele au scos la iveala un nivel ridicat de radiatii in haine, iar mortii, desi nu prezentau semne externe de violenta, la autopsie s-au constat urmatoarele: cranii sparte (Nicolas Thibeaux-Brignollel si Rusten Slobodin), traume interne severe si multiple coaste rupte (Alexander Zolotariov si Ludmila Dubinina), doi dintre tineri  nu aveau limba din gura, fapte care au ridicat mari semne de intrebare. In 20 februarie, cum nu primisera nici un fel de veste din partea echipei, parintii tinerilor au alertat presa si autoritatile, determinandu-i sa plece in cautarea lor.  Membrii expeditiei urmau sa se intoarca in 12 februarie, iar o intarziere de 1-2 zile nu era un motiv de neliniste. Totusi, la insistentele familiilor, Institutul a trimis un alt grup de cautare, dar care nu avut 
posibilitatea sa investigheze aproape nimic din pricina conditiilor meteo. Alertate, autoritatile au trimis avioane sa survoleze teritoriul si astfel au fost transmise date exacte cu privire la locul in care a fost amplasata tabara. In 26 februarie,  echipele de salvare aveau sa ajunga in tabara unde s-au demarat cercetarile. Dupa inmormantare, rudele victimelor au afirmat ca lesurile aveau pielea portocalie si parul complet gri. Desi s-au vehiculat supozitii cu privire la un eventual atac al indigenilor tribului Mansi, criminalistii au sustinut ipoteza ca traumele suferite de victime au fost provocate de catre cineva care depasea forta umana, denumind-o “o forta naturala coplesitoare”, avand efecte asemanatoare celor produse de un accident de masina.  Ei nu au putut veni cu explicatii credibile, iar cazul a fost inchis si clasat, considerandu-se ca decesul tinerilor a survenit in urma hipotermiei. Tot pe seama hipotermiei au fost puse si motivele fugii in haine sumare. Sa fi fost avalansa cauza? Posibil, dar asta nu explica nici gradul ridicat de radioactivitate din hainele decedatilor, nici lipsa limbilor din gura Ludmilei si-a unuia dintre colegii ei.

Sa fi nimerit grupul intr-o zona de testare nucleara a armatei sovietice care sa explice cauza radioactivitatii stocata in haine? Nimeni nu a confirmat aceasta ipoteza pana in prezent si oricum nu ar lamuri maniera in care au fost cauzate traumele violente decedatilor. Ciudat a fost si faptul ca, dupa clasarea cazului, documentele au fost sigilate si nu s-a mai permis accesul la ele pana in anul 1990. Lev Ivanov, cel care a fost seful investigatiilor de atunci, a declarat mai tarziu ca s-au facut puternice presiuni politice sa inchida cazul cu verdictul de moarte prin cauze naturale.

El astazi este mort si a luat cu el informatiile nedivulgate in timpul anchetei, desi sugerase voalat atunci cauze generate de prezenta unor obiecte extraterestre in zona, informatie reconfirmata de un alt grup de student, dar si de catre meteorologi si militari din zona. Ceilalti studenti campasera exact in aceeasi perioada pe partea opusa a versantului, la aproximativ 50 de km de locul de desfasurare a anchetei. De asemena s-a vorbit despre blestemul spiritelor tribului Mansi, chiar si despre o posibila cearta intre membrii grupului. Toate acestea au ramas in stadiul de supozitii, iar lumea inca asteapta o explicatie pertinenta in acest caz. Pana atunci, uitati-va la film!

 

 

Frederic Dame - Bucurestiul in 1906

Cred ca nu am mai vorbit de ceva vreme despre carti si obiceiul lecturarii cartilor tiparite, nu a celor de pe net! Nu pentru ca m-am oprit din citit, ci doar dintr-o lipsa efectiva de timp. Astazi fac una dintre acele intoarceri la 180 de grade si am sa scriu despre o carte care mi-a cazut intamplator in mana si care mi-a deschis usa unei alte lumi: “Bucurestiul in 1906” scrisa de Frederic Dame.

Frederic Dame s-a nascut in Tonnerre din Burgundia in 1849 si a murit in 1907 in Bucuresti. Acesta a fost jurnalist (a publicat articole sub mai multe pseudomine: Carillon, Fantasio si Lear), istoric, filolog si traducator francez. El s-a stabilit in Romania dupa ce sora lui s-a casatorit cu avocatul roman Polizu si s-au stabilit in Bucuresti.

Trebuie mentionat faptul ca Dame a trait in Bucurestiul lui Caragiale, in care politica isi masluia cartile la masa cu alegatorul. "Transformarea României în regat (1881) marchează clipa decisivă către acest progres firesc. Începând din acest moment, asistăm la o transformare reală şi progresivă a Capitalei. Oraşul de boieri se modifică în acelaşi timp cu societatea. Noile legi au suprimat boierimea, au abolit robia, au făcut din ţărani mici proprietari liberi, au suprimat titlurile de nobleţe şi privilegiile, au admis toate clasele sociale în viaţa politică, au consacrat libertatea presei, au făcut justiţia egală pentru toţi şi învăţământul gratuit la toate nivelurile”.

Initial, cartea a fost scrisa in limba franceza, dar eu am citit traducerea ei, realizata in tandem de catre Lucian Pricop si Sanziana Baranga.  Aceasta lucrare este impartita pe capitole in care autorul dezvolta analize detaliate a ceea ce a insemnat viata capitalei la inceput de secol 20: de la date demografice pana la arta si economie. Aici sunt dezbatute probleme vitale din viata capitalei: organizare demografica – locuitori si monoritati; administratie: sistem de canalizare, iluminat public, salubritate, sanatate,  alimentatie, transport (trasuri, tramvaie, cai ferate), strazi – parcuri – monumente si gradini, comunicatii (posta, telegraful, telefonul); sistem politic: curtea regala si sistemul politic (guvern si parlament); politia, presa, economia (comert, industrie, bursa, petrol, finante, asigurari), arhitectura si arte. Sa nu va faceti iluzia ca ar fi un roman, nici vorba, este mai degraba o analiza atenta si minutioasa a unei societati caudate, realizata de catre un francez stabilit in Romania, analiza exemplificata printr-o colectie reusita de fotografii, desi mult mai putine ca numar decat in editia originala. Autorul vorbeste mai mult in date statistice si cifre decat in povesti si intrigi generate de personaje exotice. El prezinta un oras articulat, bine administrat, in care democratia era evidenta prin deschiderea populatiei catre valorile europene (fir-ar, iata ca atunci se putea!), in care familiile instarite puteau fi altruiste si filantropice, un oras in care toate infloreau: educatia, sanatatea, arhitectura, arta. Si, parca special sa ne dea peste nas, profesorul Adrian Majuru, cel care semneaza prefata cartii, a scris: “Monografia lui Frédéric Damé arată ce ar putea deveni Bucureştiul dacă oamenii care-l locuiesc o vor dori şi care ne sunt lipsurile cele mai mari într-o astfel de confruntare cu istoria". Dar sa ne intoarcem la Dame care nu se sfieste sa mentioneze eforturile pe care timp de 40 de ani autoritatile le-au facut intr-un ritm accelerat ca sa se alinieze standardelor europene. Iata cum vedea autorul intreg acest proces: “ Amintindu-ne ca tot ce face azi frumusetea Capitalei, tot ce-i confera aerul unui oras modern nu dateaza decat de ieri, ne putem da seama de efortul depus si ne simtim plini de recunostinta fata de toti acesti primari, adjuncti, consilieri municipali care din 1866 si pana astazi, de la Dimitrie Bratianu si pana la Mihail G. Cantacuzino, s-au straduit, cu resurse destul de firave si avand de infruntat nenumarate dificultati inerente starii noastre sociale si politice, sa schimbe aspectul vechiului oras, sa repare strazile, sa creeze noi bulevarde si in acelasi timp sa asaneze Capitala. Ceea ce vedem azi este si opera lor. Desigur, nu este terminata, insa asa cum este ii onoreaza si daca politica nu ar fi jucat un rol atat de mare, ar fi putut sa faca si mai mult si poate mai rapid. (…) Daca reducem intinderea Capitalei si daca toate eforturile timp de cativa ani si toate resursele disponibile sunt aplicate suprafetei pe care o ocupa o populatie de 300.000 de suflete, intr-un sfert de secol Bucurestiul va deveni un oras frumos, in totalitate modern”. Din pacate, iata ca a fost posibil si reversul acestei situatii! Dar n-as vrea sa trecem mai departe pana nu aprofundam putin imaginea acelui Bucuresti de inceput de secol 20 si voi exemplifica maniera in care societatea romaneasca se prezenta atunci cu impertinenta si inocenta: "impregnaţi de atmosfera popoarelor celor mai rafinate, înzestraţi cu instituţii liberale gata făcute, au trecut de la o stare aproape barbară la o civilizaţie foarte avansată, fără sa fi cunoscut tranziţiile lente pe care forţa lucrurilor le-a impus majorităţii popoarelor".  In carte sunt mentionate progresele facute de catre edilii care erau sprijiniti de familiile avute, care donau terenuri pe care sa fie ridicate institutiile statului (astazi se fura terenurile cu institutii cu tot, tot de catre “marile” familii!). Functionarii devin pe zi ce trece tot mai instruiti si mai bogati, iar aspectul orasului se schimba de la o zi la alta. In bine!. Autorul dezvaluie arhitectura capitalei la inceput de secol 20 prezentandu-ne o colectie de fotografii realizate de el insusi.

Casa somptuoasa a chirurgului Turnescu,

casa lui Romulus Porescu,

casa D. Cuculi, casa B. Ganescu,

casa Cantacuzino,

casa G. Assan,

Hotel Menteor sau Foisorul de foc sunt doar cateva exemple din colectia de cladiri cu arhitectura deosebita prezentate de autor.  El prezinta cateva bulevarde celebre ale capitalei, pozele fiind insotite de date si cifre.

Dame vorbeste inclusiv despre marea Expozitie din Parcul Carol, organizata in Bucuresti in anul 1906. Pe de alta parte, ochiul sau atent se opreste inclusiv asupra populatiei mai sarace si autorul nu se sfieste deloc cand este vorba sa analizeze modul de viata al bucurestenilor. El spune ca, in general, mamaliga era alimentul de baza,  painea fiind considerata un aliment de lux, alaturi de colaci si cozonaci, consumate de regula de sarbatori! Astazi, populatia saraca baga paine cat incape! Carnea si legumele sunt mult prea scumpe astfel incat sa mai sature poporul! Alimente precum stirul, podbalul, hrisca, meiul, pasatul, frunzele de sfecla sau un fel de branza obtinuta din samanta de canepa (jufa) si uleiul de canepa nu mai fac parte din alimentatia actuala, dar atunci hraneau paturile sarace din Romania. Legumele si fructele se consumau in fierturi sau crude, iar duminica se bucurau la masa cu oua sau peste si foarte rar cate o bucata de carne. Produsele din carne si lapte  le vindeau celor avuti, pentru ca oamenii aveau, ca si acum, nevoie de bani sa cumpere produse pe care nu le puteau face singuri. La casele mai mari retetarul continea condimente cumparate din dughene specializate sau de la targ. 

Daca merita citita cartea? Indiscutabil: DA! O sa vedeti ca de atunci au trecut mai bine de 100 de ani, iar unele aspecte din viata noastra de zi cu zi se prezinta astazi la fel sau chiar mai rau ca atunci!

N-as vrea sa pun punct inainte sa va spun ca acest autor va este cunoscut, chiar daca numele lui nu va spune, poate, mare lucru. El l-a inspirat pe Caragiale atunci cand a creat personajul Rica Venturiano prin intermediul caruia satiriza patriotismul inflacarat: “Familia e patria cea mica precum patria e familia cea mare; familia e baza societatii”.  Dame l-a cunoscut pe Caragiale in redactia  cotidianului “ Natiunea Romana”, dar cei doi n-au avut nici timpul, nici rabdarea sa lege o prietenie.  Dame nu a inteles comicul de situatie, cel de limbaj sau cel generat de alaturarea prenumelor si numelor menite sa starneasca rasul, nici comicul de moravuri si nici comicul de character, specifice operelor lui Caragiale. Dame l-a criticat pe dramaturg pentru lumea imorala prezentata si persiflata, considerand ca scrierile sale imprumuta elemente din presa de scandal. Cu toate conflictele dintre cei doi, istoria literaturii romane a gasit intelepciunea de a le recunoaste meritele in viata culturii romanesti.