Darwin si frica de casatorie

Mie Charles Darwin mi-a ramas in memorie nu datorita faptului ca a fost, probabil, cel mai mare naturalist al lumii, unul dintre cei mai renumiti geologi si zoologi, ci datorita personalitatii sale aparte. Multi dintre voi imi vor reprosa faptul ca nu pot sa cuprind intregul sau aport stiintific cu privire la modul in care teoria evolutionista (darwinismul) a revolutionat lumea stiintifica, avand o influenta coplesitoare asupra teoriei si filosofiei cunoasterii. Dar trebuie sa recunosc faptul ca nu stiinta este punctul meu forte si nu voi mima ca stiu ceea ce nu cunosc decat in tuse absolut generale. Eu apreciez faptul ca intotdeauna a fost un explorator, un pionier in cautarea propriei sale identitati. Iar daca e sa incepem cu cele lumesti, ar trebui sa spun ca a fost al 5-lea copil dintre cei 6 pe care cuplul Robert Waring Darwin, medic de succes si instarit, si Susannah Wedgwood, sotia lui, i-au avut impreuna.

Mama lui a murit cand avea 8 ani, iar liota de surori avea sa se ocupe de educatia lui pana in momentul plecarii la facultate. A urmat impreuna cu fratele sau, Erasmus, studiile Universitatii din Edinburgh incercand sa faca o cariera in medicina ca  tatal sau. Dar medicina nu s-a prins de el, pt ca tanarul nu suporta sa vada sange si oameni suferind.Tatal a fost cel care l-a convins atunci sa urmeze o cariera teologica, de vreme ce sa fii preot la tara era o meserie absolut respectabila. Dar, pentru a fi hirotonit, el tot trebuia sa fie absolventul unei facultati englezesti. Prin urmare s-a mutat cu scoala la Cambridge. Darwin nu a fost un student eminent cum probabil v-ati astepta, ba chiar lipsea destul de des de la cursurile pe care le inlocuia cu aprofundate studii asupra florei si faunei. Prea putin ii pasa lui si de medicina, si de popit. A inceput sa stranga cu o determinare extraordinara tot felul de gandaci, iar numele lui a fost mentionat pentru prima data atunci cand unele dintre capturile sale de insecte au fost pozate si publicate de catre Stephens in Entomologia britanica din 1829. Era fascinat sa studieze nevertebratele, modul de reproducere al plantelor si animalelor, iar din aproape in aproape, avea sa se contureze si sa vada tiparul, in 1859, lucrarea “Despre originea speciilor”. El a sustinut teoria ca diferitele organisme din intreaga lume nu sunt creatii unice ale unei divinitati, ci au aceeasi origine care a suportat modificari genetice diferite. Se zice ca in cea mai mare parte din viata sa el a fost deist, nu ateu, imbratisand teoria potrivit careia un creator a proiectat universul si a stabilit legile naturale generale. In acord cu credinta sa, el s-a straduit toata viata sa descopere aceste legi nescrise ale naturii prin care aceasta opereaza la nivel de specii. Tot despre el se spune ca ar fi fost un om bun, plin de umor, placut si modest, ca a facut parte din elita  lumii stiintifice, fiind respectat si admirat. Darwin a murit in aprilie 1882 si este inmormantat in Catedrala Westminster Abbey, alaturi de John Herschel si Isaac Newton. La moartea lui, guvernul britanic a declarat doliu national. Cambridge University Library pastreaza si astazi multe dintre lucrarile sale. Tot aici sunt pastrate documentele care descriu modul de viata al lui Darwin din perioada studentiei. Cele 6 carti cu coperta din piele au dezvaluit faptul ca, in perioada 1828 si 1831, el locuia in cea mai scumpa camera disponibila in campus pentru un student de rangul sau. De asemenea o echipa de slujitori se ingrijea de sarcinile sale zilnice: spalatul vaselor, a lenjeriei, facutul pantofilor, a curateniei etc. De asemenea avea un croitor, un palarier si un barbier personal. Deoarece camera era dotata cu semineu, avea angajat un cosar si un carbunar care sa se ocupe de foc. Facultatea ii oferea zilnic masa calda, dar se pare ca ratia era insuficienta de vreme ce Darwin platea 5 penny si jumatate in plus pe zi pentru a i se aduce in plus legume proaspete, carne si bere.

 

Aceste informatii le-am gasit pe site-ul: darwin-online.org.uk. Potrivit sursei mentionate, cheltuielile totale ale lui Darwin s-au ridicat la suma de 636 de lire sterline in perioada celor 3 ani de studentie de la Cambridge, pe care viitorul savant a descris-o ca fiind "cei mai veseli ani din perioada fericita a vietii lui". Contra cost, Darwin a beneficiat si de ajutorul oferit de acei "gyp" – altfel spus, valeti sau slujitori care apartineau de campusul Universitatii Cambridge. Profesorul John Van Wyhe, cel care a descoperit si studiat viata privata a savantului, mentioneaza: "Cred că practica tirul, colecţiona gândaci, se ocupa de pasiunile lui ştiinţifice şi îşi vizita prietenii. Noaptea, el juca cărţi şi bea vin, la fel cum au făcut studenţii dintotdeauna”.  Darwin  s-a casatorit la varsta de 29 de ani cu verisoara lui, Emma Wedgwood. Posibilitatea unui mariaj a generat multe semne de intrebare, a scris liste, a desfacut firul in 4. A facut pana ce si o analiza SWOT in forma empirica pe care am de gand sa o citez mai jos. Nu de alta, dar am auzit ca toti barbatii trec printr-un calvar in singurul moment cand vorbesc fara sa poarte mintea la purtator si se trezesc ca femeia din fata lor spune DA, fara ca ei sa isi aminteasca momentul in care au cerut-o de nevasta! Pasajele sunt luate din  “Ziua zilelor” , jurnalul sau personal. Lista, gasita în “Corespondenţa lui Charles Dawrin, volumul al II-lea: 1837-1843”, este disponibila si online pe Darwin Correspondence Project.  

 

“A) Dacă nu mă însor, voi călători. Europa? America??? Dacă voi călători, trebuie să fie exclusiv în zonele de importanţă geologică ale Statelor Unite, depinzand de sănătate şi vigoare şi cat de departe ajung în studiile de Zoologie. Dacă nu voi călători – voi lucra la “transmisiunea speciilor” – formele microscopice cele mai simple de viaţă – geologie? Cele mai vechi formatiuni?? Cateva experimente – observaţii fiziologice pe animale inferioare.

 

B) Daca ma insor, voi trăi în Londra, într-o casă mică, aproape de Regents Park – voi ţine un cal - voi face plimbări vara pentru a colecta specimele pe linia studiilor în zoologie: Speculaţii în geografie, lucrări geologice generale – Sistematizare – Studiul afinităţilor. Căsătoria – inseamnă limitare. Mă voi simţi obligat să muncesc pentru bani. Viaţă londoneză, nimic altceva decat socializare, fără provincie, fără călătorii, fără Colectia Zoologica, fără cărţi. Profesorat la Cambridge, în zoologie sau geologie – în conformitate cu toate obligatiile de mai sus – nu voi mai putea sistematiza studiile în zoologie în aceleaşi condiţii. – Dar ar fi mai bine decat să hibernez la ţară. Chiar mai bine decat undeva aproape de Londra, într-o casă de periferie. Nu aş putea să mă mut la ţară şi să trandăvesc cu indolenţă. – Aş putea să trăiesc în Londra ca un prizonier ? Dacă aş fi cat de cat avut, aş locui în Londra, într-o casă măricică şi aş acţiona conform punctului B), dar aş putea să duc la îndeplinire acest punct fiind sărac şi cu copii? Nu! – Atunci ar trebui să trăiesc la ţară, aproape de Londra; mai bine, dar cu obstacole importante in calea activitatii stintifice – insa cu o situatie materiala mai buna. Scenariul în care aş locui în Cambridge – viabil – însă m-as simti ca peştele pe uscat. Dar absenţa profesoratului ar însemna sărăcie. Ca profesor la Cambridge – as da tot ce pot, îmi voi respecta îndatoririle de profesor şi voi lucra la studiile mele în timpul liber. Destinul meu este profesoratul la Cambridge sau condiţia de om sărac, la periferia Londrei. Găsesc mai multă satisfaţie în metoda observaţiei, pe care aş putea-o continua pe filiera lui Lyell, corectand şi adăugand informaţii noi pe date existente deja – Nu văd cum as putea face asta fiind legat de Londra. La ţară aş putea să întreprind experimente şi să fac studii observaţionale pe animale inferioare - mai mult spaţiu –“

 “Aceasta e întrebarea (inconjurata cu creionul):

Căsnicie: Copiii – dacă va da Dumnezeu – tovarăşi constanţi (şi prieteni la bătraneţe) care se vor interesa de parinti – pe care i-as putea iubi si cu care m-as putea juca – oricum, mai bine decat cu un caine. Un cămin, şi cineva care să aibă grijă de casă – Farmecul muzicii şi al flecărelilor femeieşti – Lucruri bune pentru sănătatea omului – dar o mare pierdere de timp. Dumnezeule, este imposibil sa ma gandesc la a-mi petrece viaţa ca o albină lucrătoare, muncind, muncind fără nici un rezultat – Nu, nu voi face asta! – Imaginează-ţi, zile întregi singur într-o casă londoneză murdară şi afumată – Imaginează-ţi apoi o soţie blîndă, o canapea şi un foc arzînd, cărţi şi muzică, poate – Compară viziunea aceasta cu realitatea ştearsă a traiului de pe Strada Grt. Marlboro.

Burlăcie: Libertatea de a calatori oriunde – alegerea implicării minimale în societate – fără constrangeri de a-mi vizita rudele şi de a discuta despre orice fleac. – Să suport cheltuiala şi anxietatea constantă care vin odată cu copiii – poate şi certuri – pierdere de timp – Nu voi putea să citesc în timpul serii – Obezitate şi sedentarism – anxietate şi responsabilitate – mai puţini bani pentru cărţi – Cu cat mai mulţi copii vor fi, cu atat va trebui să muncesc mai mult pentru a-mi caştiga paine (Iar munca în exces este foarte nocivă pentru sănătate). Poate că sotiei mele nu-i va placea Londra; asta ar echivala cu o condamnare la exil şi degradare pană la condiţia de nerod sedentar.”  

“Dacă se va dovedi necesar să mă căsătoresc?

Cand? Mai devreme sau mai tarziu? Guvernatorul spune că oamenii trebuie să se căsătorească devreme, deoarece varsta inaintata e o piedica în cazul în care cineva şi-ar dori copii. Cu cat înaintează în varstă, caracterul uman este mai flexibil – sentimentele devin mai puternice – iar dacă oamenii nu se căsătoresc din timp, pierd o enormă cantitate de fericire nealterată. Cu toate acestea, dacă m-aş căsători maine: ar fi o corvoadă şi o cheltuială imensă cumpărarea şi mobilarea unei case, – certuri legate de viaţa sociala – stangăcie – pierdere de timp zilnică (asta în cazul în care soţia n-ar fi un înger şi nu ar sustine implicare mea în munca). Apoi, cum aş reuşi să-mi fac treaba dacă ar trebui să-mi petrec zilele plimbîndu-mă cu nevasta ? Ar însemna să nu apuc să învăţ franceza, să nu văd Continentul ori să merg în America, să nu călătoresc cu balonul ori să întreprind singur călătorii în Ţara Galilor – biet sclav – vei avea o soartă mai oropsită ca a unui negru. Ca să nu mai pun la socoteală oribila condiţie de sărac (fireşte, în condiţiile în care nevasta n-ar fi un înger şi ar avea bani) – Las-o baltă, băiete ! – Înveseleşte-te! – Nu poţi duce o viaţă solitară, bătran şi slăbit, rece şi lipsit de prieteni şi de copii – privindu-te în oglinda si vazand cum incepi sa imbatranesti. Ai încredere în şansă – Fii optimist – Există mulţi sclavi fericiţi.”

 

Cei doi aveau sa se casatoreasca 6 luni mai tarziu si sa aibe impreuna 10 copii pana cand moartea i-a despartit. Se zice ca s-au iubit si s-au respectat reciproc. Iar sotia lui i-a stat alaturi sustinandu-l in permanenta. Avea pe cine si de ce.

Pana la urma, nici dracul nu este asa de negru pe cat pare!

 

 

Oscar Niemeyer - „Ün sculptor de monumente”

Astazi mi-am reluat viata in cea mai naturala forma posibila chiar de acolo de unde o lasasem, abandonand in urma stress-ul si nebuna care pusese stapanire pe ea. Si cum as putea sarbatori aceasta reintoarcere la normalitate decat scriind despre ce imi place?

 

Mai devreme ma uitam pe imaginile cladirilor realizate de un mare arhitect al lumii, Oscar Niemeyer, si m-am decis sa scriu despre el. Mai exact sa citez din memoriile sale. 

Trecut in nefiinta la venerabila varsta de 104 ani, acesta a lasat in urma sa minunate cladiri, marturia trufasa a unui arhitect genial: celebra Catedrala braziliana in forma de coroana, un cerc de piloni curbati din beton cu mozaic de sticla intre arce. "Nu am vrut o catedrala in stil vechi - intunecat, un memento de pacat", a declarat intr-un interviu acordat in anii 1990. "Am vrut ceva mai vesel". 

A urmat Complexul Natiunilor Unite din New York - conceput ca doua boluri albe gigantice, una cu fata in sus si alta cu fata in jos, cu doua turnuri gemene inalte de  100 de metri care se inalta intre ele.  "Ceea ce ma atrage sunt curbele libere si senzuale. Curbele pe care le gasim in munti, in valurile marii, in formele corpului femeii pe care o iubim", scria in memoriile personale "Curbele timpului". Curbele proiectate de el au mutat capitala Braziliei pe coasta Rio in 1960.

"Dacă te duci in Brasilia s-ar putea sa nu-ti placa, poti spune ca exista ceva mai bun, dar nu e nimic la fel ca ea," declara el intr-un interviu in ziarul  Globo, in 2006, la varsta de 98. "Am cautat surpriza in arhitectura mea. O opera de arta ar trebui sa provoace emotie." Printre arhitectii cu care a colaborat se numara un nume la fel de mare ca si al lui, un alt titan al modernismului arhitectural  - Le Corbusier,  cu care a dezvoltat proiectul "brise soleil" in anii 1960, dupa ce in 1947, facusera echipa impreuna la proiectul Națiunilor Unite din New York. 

Liniile curbe si arcurile au devenit marca lui. Multi brazilieni au fost reticenti la noile tendinte propuse si implementate de tanarul arhitect. Biserica Sf Francisc, construita dintr-o succesiune de arcuri asemanatoare unor valuri a fost evitata ani de-a randul de catolici. Terminata in 1944, biserica nu a fost inaugurata ca lacas de cult pana la sfarsitul anului 1950. La fel de tare a uimit si "Vulcano". 

"Daca vei cerceta Pampulha, vei simti libertatea formelor utilizate acolo, spunea el. In luminozitatea structurii expuse vei simti ca ceva nou a aparut in arhitectura braziliana." 

In 1964, Brazilia a intrat vreme de 21 de ani sub dictatura, iar arhitectul a emigrat in Franta unde a proiectat sediul central al Partidului Comunist Francez, 

centrul de editura Mondadori din Italia, Universitatea Constantin din Algeria, asumandu-si proiecte in Israel, Liban, Germania si Portugalia. In 1970 a castigat medalia de aur a Institului American de Arhitectura, in 1988 Pritzker Architecture Prize al Fundatiei Chicago Hyatt si medalia de aur a Institutului Regal al Arhitectilor Britanici in 1998. A fost un militant al comunismului, fiind prieten cu liderul cubanez, Fidel Castro. Monumentul Brasilica la Kubitschek, o statuie care se naste dintr-o piatra, a fost aspru criticat de catre regimul militar pentru asemanarea cu simbolurile comuniste, secera si ciocanul. 

"Daca ridici creionul gandindu-te doar la o singura solutie, vei desena fara sa iti vina vreo idee. Ceea ce este important in arhitectura este intuitia. Eu am sistemul meu de lucru...bazat pe fantezie, dar mereu logic. Pentru ca nimic nu este mai important decat viata. Viata dureaza doar un minut." Niemeyer a fost casatorit cu Annita Baldo si au avut impreuna o fiica, Anna Maria, care le-a daruit cinci nepoti, iar urmasii lor au continuat sa ii poarte numele mai departe. Sotia lui, Annita, a murit in 2004, la 93 de ani, dupa 76  ani de casnicie. In 2006, cu putin timp inainte sa implineasca 99 de ani, Niemeyer s-a recasatorit cu secretara lui, Vera Lucia Cabreira, care i-a stat alaturi pana cand a murit la venerabila varsta de 104 ani. A fost un fumator inrait de trabuce, iar atelierul lui de arhitectura a fost o zona libera de fumat. 

"Este important ca arhitectul sa nu se gandeasca  numai la arhitectura, ci la cum arhitectura poate rezolva problemele lumii. Rolul arhitectului este sa lupte pentru o lume mai buna, una in care arhitectura sa serveasca tuturor, nu doar unui grup de oameni privilegiati. 

Puskin - Îmi e destul să ştiu că pot.

Asa cum va spuneam in postarea precedenta, ma manca limba rau sa vorbesc despre Puskin. Pentru ca in spatele volumelor de versuri se afla o poveste absolut romantica si un temperament coleric, care a generat multe nelinisti in societatea contemporana lui. Puskin, ca si om, a fost ca o sampanie: spumos!, versatil!   Sunt povesti pe care le citesti si le uiti a doua zi, sunt altele pe care nu le uiti niciodata. In primul rand ar trebui sa spun ca Puskin nu a fost un barbat frumos, dar a fost un mare poet si un mare dramaturg romantic rus si a avut multe calitati pentru care merita apreciat. Un temperament vulcanic, un om neastamparat,  vesnic in cautarea unei provocari, un talent cameleonic, un diamant aflat intr-o perpetua stare de slefuire pana la desavarsire.  Aleksandr Sergheevici Puşkin s-a nascut in data de 6 iunie 1799, la Moscova , intr-o familie arstocrata care isi tragea radacinile de pe doua continente. Mama lui,  Nadejda Ossipovna Hannibal, avea origini in nobilimea germana si scandinava si fusese totodata nepoata unui sclav african care ajunsese general si apropiat al tarului Alexandru I. Tatal lui, Serghei Lvovici Puşkin,  se tragea din vechile familii de traditie rusesti, care facuse cariera si era apreciat.  Cuplul a avut trei copii: Olga, Aleksandr si  Lev. Puskin a fost un copil precoce, la varsta de 11-12 ani vorbea  deja limbile franceza, engleza, italiana, dar nu la fel de bine germana. Tot atunci vorbea cu multa lejeritate despre clasicii francezi. Parinti erau foarte mandri de progresele fiului lor si au decis ca acesta sa urmeze cursurile liceului care se ocupa in exclusivitate de educatia copiilor aristocratiei rusesti. Scoala se afla langa Sankt Petersburg, la Ţarskoe Selo, si fusese fondata de insusi tarul Alexandru I care amplasare liceul intr-un cadru natural feeric, natura scaldandu-si fata in lacurile limpezi de cristal.  Cei care ajungeau aici se puteau bucura de aceleasi facilitati ca si acasa, fiecare avand camera sa complet mobilata. 

Se pare ca primele iubiri ale lui Puskin s-au consumat in acest cadru idilic, motiv pentru care aceasta perioada a ramas in sufletul lui prin profunzimea si acuratetea sentimentelor traite. Tot aici talentul sau literar s-a afirmat, iar prezenta sa era dorita si asteptata in saloanele cu staif din Sankt Petersburg.  Prima iubire a fost sora unui coleg si avea sa isi aminteasca de ea tocmai pentru ca era capul de lista intr-o galerie de multe alte iubiri, una mai frumoasa decat alta. A iubit femeia dincolo de statutul ei social, si-a iubit-o atat de mult in definitia ei, incat la un moment dat, chiar si-a dat viata pentru ea. Puskin a murit intr-un duel generat tocmai dintr-o combinatie de amor orgoliu si gelozie  la varsta de 38 de ani. Dar pana atunci, barbatul destept, talentat si iubaret a scris si a iubit. Mereu.

 

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

 

A suferit, a trisat, a tradat, a fost iubit, adulat si uitat. Dar femeia a fost o prezenta permanenta la bratul sau. 

Si nu s-a multumit sa iubeasca intotdeauna cate una, ci a iubit si la gramada, cate doua, cate trei.  Si unele dintre ele chiar i-au inteles nevoia de a le iubi pe toate femeile frumoase care ii ieseau in cale. As spune ca avea o inima incapatoare... A ramas in istoria literara in capitolul destinat vietii si liricii sale povestea celor trei surori: Caterina, Elena si Maria, fiicele generalului Raievski, pe care le-a sedus si iubit pe toate de-o data! Scandalul generat este eclipsat de altul, generat tot de el, cand toata lumea buna din Chisinau si-a mutat atentia asupra altei femei,  o bruneta superba cu ochii verzi, o tiganca focoasa, naravasa, apriga si iubareata,  pe nevasta boierului Inglezi, Ludmila Sekora Inglezi.  Se zice ca barbata-su o cumparase de la o satra de tigani si o pazea, gelos, ca pe ochii din cap. Femeii ii placea amorul si nu rezista avansurilor celor care nu incetau sa-i dea tarcoale.  Acesta a fost episodul in care poetul trece pe langa moarte sfidand-o, caci, desi barbatul inselat il provoaca la duel, guvernatorul pentru care lucra poetul, a anulat disputa , trimitandu-l timp de-un an pe boierul inselat impreuna cu consoarta sa se linisteasca intr-o vacanta peste hotare, iar pe iubaret, in arest la domiciliu, pana i-au trecut gargaunii. Intre multele sale escapade de amor, peste 100 la numar, poetul a trait cea mai mare parte a tineretii sale in exil, iar aceasta perioada a fost generatoare de mari creatii literare.

 

În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.
Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.
Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.
Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.
El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.
Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!
A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.

Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.

 

El militase inca din liceu impotriva regimului totalitarist, iar convingerile sale din tinerete s-au transformat in actiuni conspirative dupa absolvire. Nici macar moartea lui Alexandru I nu l-a linistit de vreme ce a avut curajul sa isi afirme idealurile politice in fata noului tar , Nicolai I. Intrebat de acesta:  „Dacă în timpul răscoalei ai fi fost la Petersburg, ai fi luat parte la aceasta ?”, Puşkin i-a raspuns fara sa clipeasca: „Fără îndoială, majestate, toţi prietenii mei făceau parte din complot şi eu n-aş fi putut să nu iau parte”. „ Oda a Libertatii” reprezinta si astazi expresia convingerilor sale antitariste.

Regină slabă a Cyterii,
Să-mi piei din ochi şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe regi cumplit îi sperii,
A Libertăţii cântăreaţă!
Cununa dă-mi-o mai curând
Şi-n liră pune-mi aspre tonuri
Să fulger viciul de pe tronuri
Şi viaţa liberă s-o cânt.
Arată-mi calea acelui gal
Cu avânturile-i îndârjite!
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite!
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Cei  cu coroane sclipitoare,
Iar voi căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi, robi îngenuncheaţi!

Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare!
Şi văd canalii mai ales,
Văd nedreptatea stăpânirii,
Văd zeul crud al asupririi,
Văd goana dup-un sterp succes.

Însă e-n lume o mână, ea
Nelegiuirea o retează
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază!
Tot mâna asta ea v-a dat,
O, regilor, cununi de rege,
Peste popoare v-a urcat,
Dar aţi uitat de vechea lege!

De aceea straja-n noapte tace
Când vede podul mişcător
Purtând, spre porţi ce s-or desface,
Întunecaţi conspiratori.
Sună alarma la Palat,
Gărzile luptă la intrare,
Cad lovituri fără onoare,
Dispari,  tiran încoronat!

Aminte luaţi voi, împăraţii,
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici gărzi, poliţii, decoraţii,
N-or să vă apere nicicând!
Precum un mucenic vestit,
Rege, în iureşul furtunii,
Capu-ţi vei pierde sub cuţit,
Plătind şi ce au greşit străbunii!

Tanarului suveran i-a placut sinceritatea si a incercat sa si-l apropie, incercand sa il supravegheze din umbra scrierilor sale literare. Intre timp,  amorul de tiganca care ii infierbantase mintile l-a impins sa-si caute alta iubire intr-o satra de tigani. S-a mutat in satra si timp de-o luna a iubit-o pe Zamfira, fata bulibasei.

 

Vom petrece noi

Tot împreună, amîndoi;

Dar e tîrziu şi nu-i nici lună,

Să ne culcăm cu seară bună.

Lumina cea de zi răsare;

Moşneagul s-a sculat îndată.

Trezind şi pe iubita fată:

— Zamfiro, scoală! Ziua mare!

Sculaţi voi de acum, sculaţi!

Şi de gătit vă apucaţi.

Odată toţi au năvălit,

Şi şatrele au ridicat;

Au strîns degrab’, au înhămat

Şi iar în cale s-au pornit.

Măgarii în spinare duc

Copiii mici; iar ceialalţi,

Femei şi fete şi bărbaţi,

După căruţi pe jos se duc

Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.

Ce veselie! Ce cîntare!

Ce vorbe, şi ce vuiet mare!

Răcneşte ursul, cîinii latră,

Şi scîrţie neunsa roată;

Într-un cuvînt, a lor pornire

E deşănţată la privire.

Mîhnitul tînăr se uita

La văi, la dealuri, la cîmpii

Şi lucruri nouă căuta

Între ţigani şi în pustii.

A lui Zamfiră preaiubită,

Cu negri ochi împodobită,

Îl mîngîia cu dezmierdare,

Mărturisind a sa plecare.

Dar el în sine tot purta

O mîhniciune tăinuită,

În inimă pecetluită;

Şi-adeseori nevrînd ofta:

Păsăruică mică,

Tu nu ştii de rău,

Nimenea nu-ţi strică

Cuibuşorul tău.

Pe crenguţă creşti,

Soarele răsare,

Şi tu cu cîntare

Lumea veseleşti.

Primăvara trece

Vine toamna rece,

Oamenii urăsc,

Oamenii jălesc.

Păsăruica dulce

La loc cald se duce,

Şade-n altă ţară

Pîn’ de primăvară.

Asemenea cu păsărica,

Şi tînărul nu avea loc,

Deprinde nu putea nimica

Nici nu credea el în noroc.

A lui era mai lumea toată,

Pentru de grijă-a sa purtare

Lăsa la pronia înaltă,

De multumiri, de desfătare

Mai înainte el ştia,

Căci slăbiciunile ardeau

În pieptul lui nepotolit.

Vieţuind în lume mare,

De slavă el s-a măgulit,

În toate a făcut cercare,

Şi cunoscîndu-le deşarte

Acum el s-a ascuns departe.

Dar focul nu mult va fi stins,

Curînd îl vom vedea aprins.

Aici Puskin a trait una dintre dramele sale  de amor, caci Zamfira l-a lasat pentru un alt tigan de cutitul caruia avea sa moara fata mai apoi. Se zice ca –nainte de a-l parasi, tiganca i-a ghicit viitorul in palma si i-a spus c-o sa moara  din amor. Zamfirei i-a urmat grecoaica cu vocea calda ca o alinare, Calipso Polichroni, care se zice ca era mica de inaltime, cu fata prelunga si nasul cam mare,  pe care a imortalizat-o drept iubita cu "salul negru".

 

Ma uit la salul negru ca un iesit din minti,
Si-i sufletul meu vested razbit de suferinti.
Pe când fusesem tânar si-ncrezator, trufas,
O tânara grecoaica iubit-am patimas.
Fermecatoarea fata ma dezmeirda oricând,
Dar ziua cea cumplita se arata curând.
Stam între oaspeti veseli, voios sorbind din vin,
Când îmi batu la usa, soptindu-mi, un strain:
-„Petreci între prieteni si nu stii nicidecum
Ca tânara ta greaca te-nsala chiar acum”.
L-am rasplatit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Si l-am strigat îndata pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit: calare, goneam spre fata drept,
Si-o crâncena mâhnire se rasucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simteam ca nu mai pot,
În ochi cazuse ceata, eram sleit de tot.
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se saruta cu fata, în brate, un armean.
N-am mai zarit nimic, doar spada s-a zbatut,
tâlharul n-avu vreme sa scape din sarut.
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap si-ntins,
Privind nauc la fata ce, -ngalbenând, s-a stins.
Imi amintesc tacerea, vad sângele: tâsnea...
s-a prapadit grecoaica si dragostea cu ea.
Smulgându-i salul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am sters de sânge spada, râzând de vechiul vis.
Iar robul meu prin bezdna carându-i pe sub porti,
În valuri dunarene i-a pravalit pe morti.
De-atunci nu-mi pun sarutul pe ochii nimanui,
Nici o placuta noapte în trista-mi viata nu-i.
Cu sufletul meu vested razbit de suferinti
Ma uit la salul negru ca un iesit din minti.

 

Dar cea care avea sa ii puna pirostiile pe cap nu putea fi alta decat una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, Natalia Goncearova. Cand a vazut-o prima data, frumoasa fecioara avea 16 ani, iar Puskin a cazut ca secerat. Lovit de –o dragoste fulgeratoare, a cerut-o de nevasta, dar a fost refuzat! Cativa ani mai tarziu, cand a cerut-o iarasi, aceasta a acceptat. Se zice ca aceasta casnicie nu a fost de bun augur , iar semnele divine au fost clare, dar ignorate, de vreme ce lumanarile din biserica au fost stinse de vant, iar inelele de logodna s-au rosotgolit pe jos, inainte sa fie asezate temeinic pe deget,  consfintind sfanta taina.  Rebelul de pana atunci avea sa se linisteasca si sa intre in gratiile suveranului tocmai datorita acestui mariaj. Pana si tarul Nicolai o admira pe tanara sotie a poetului si pe care si-o dorea aproape. Viata linistita de acum nu ii stimula creativitatea si nici nu-i gadila harul poetic. Si nici nu avea timp, caci Natalia iubea viata mondena, balurile, receptiile si seratele, iar Puskin incerca sa faca fata tuturor cheltuielilor simandicoase de la curte. Cei doi au avut impreuna 4 copii si, desi avea o viata linistita si aparent fericita, viata la curte si cenzura ii intareau pe zi ce trece starea de disconfort.   Si cum in viata roata se-nvarteste si te mai si loveste, cu 3 ani inainte de moartea lui, la curtea tarului si-a facut aparitia un ofiter francez, un anume Georges d’Anthes, barbat sarmant si admirat de sirul lung de doamne infirbantate de ideea de amor, dar care nu avea ochi decat pentru sarmana nevasta a lui... Puskin. Desi se pare ca si aceasta era sensibila gratiilor frantuzesti, ea a ales sa ii fie fidela barbatului cu care se maritase.  Si cum viata se razbuna in cele mai minunate si nebanuite forme, poetul a primit o scrisoare anonima prin care ii era adusa la cunostinta legatura amoroasa dintre sotia sa si galantul ofiter francez. Puskin nu a ezitat si l-a provocat la duel. Desi francezul ceruse o amanare de cateva zile ca sa aiba timp sa se insoare cu sora Natasei, Ecaterina, si sa demonstreze in acest fel ca banuielile nu aveau fundament,  Puskin nu a renuntat la duel. “Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile” avea sa scrie Puskin in „Ïnsemnari de taina” inainte de duel. Cei doi s-au infruntat langa Paraul Negru, iar poetul a murit la doua zile dupa ce fusese ranit.  Sa fi prevestit Puskin propriul sfarsit atunci cand a scris versurile:

 

În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.

Surse de documentare: 

http://feb-web.ru/feb/pushkin/biblio/rum/rum-001-.htm

http://www.interferente.ro/aleksandr-sergheevici-puskin.html

Geloziile si nabadaile lui Lev Tolstoi

Mi-a picat in brate o carte, “Viata mea” scrisa de Sofia Andreevna Tolstaia , de ale carei pagini de jurnal m-am bucurat “pe furate”, intre doua rasuflari sau intre doua “statii”cu alte lecturi. Aceasta carte mi-a adus aminte cat de mult iubesc Rusia, si cat de tare o urasc totodata pentru comunismul pe care ni l-a bagat pe gat fortat si pentru toate acele metamorfoze ale sale politice de dupa  ‘89. Urasc  starea sa cameleonica, tarele sale politice, morale si valorice. Dar trebuie sa recunosc faptul ca iubesc muzica, baletul, dar mai cu seama literatura si istoria ruseasca. Imi place sa rascolesc in istoria si fascinanta ei arhitectura din perioada tarista, in manufactura bijuteriilor Faberge, in delicatetea minunatelor papusi  Matrioska, dar literatura rusa are locul ei special in sufletul meu. Cred ca prima data am descoperit-o citind “Mama” lui Maksim Gorki si atat de prinsa am fost de drama mamei, incat am vrut mai mult. Incet, incet aveam sa descopar pe rand: nuvelele lui Nikolai Vasilievici Gogol cu capodopera sa “Suflete moarte”,  poeziile  lui Aleksandr Sergheievici Puskin si ale lui Serghei Aleksandrovici Esenin, romanele “Razboi si pace” si  “Anna Karenina” ale lui Lev Nicolaievici Tolstoi, cel care a generat curentul mondial cunoscut sub numele de “toltoism”, Feodor Mihailovici  Dostoievski denumit de critica literara “intemeietorul existentialismului” in literatura mondiala cu ale sale romane reprezentative “ Demonii” si “Crima si pedeapsa”, teatrul lui Anton Pavlovici Cehov si piesele de teatru “Pescarusul”, “Trei surori”, “Livada cu visini”, Ünchiul Vania”,  Mihail Iurievici  Lermontov cu al sau “Un erou al timpului nostru” , Vladimir Nabokov cu autobiografia “Vorbeste. Memorie” si romanul de dragoste  “Lolita”, romanele lui Ivan Sergheievici Turgheniev. Nu am sa ii omit pe Mihail Aleksandrovici Solohov cu al sau roman – fluviu “Donul linistit”, pe Mihail Afanasievici Bulgakov si romanul  “Maestrul si Margareta” , pe Boris  Leonidovici Pasternak si “Doctor Jivago”, pe Alexandr Soljenitin si ale sale romane “Primul cerc al iadului” si “Pavilionul cancerosilor” si cati alti scriitori fata de care ma simt oarecum vinovata ca nu mi-I amintesc in acest moment.

Trebuie sa stiti ca si in literatura rusa au existat frictiuni si invidii intre protagonisti de seama, ca de altfel in orice literatura de pe mapamondul asta. Dar nu despre asta mi-am propus sa va scriu astazi, desi cu o fraza inainte am fost tentata sa schimb subiectul articolului si sa ma ocup de orgoliile a doi mari scriitori, Solohov si Soljenitin. Si nu ma pot abtine sa nu amintesc acel episod care a creat dispute literare la nivel mondial.  Cand Solohov a publicat primele doua volume din romanul “Donul linistit”, avea 23 de ani si absolvise 4 clase primare. Colegii sai de breasla l-au privit atunci neincrezatori , dar convinsi in sinea lor de genialitatea romanului si s-a tras concluzia ca ar fi fost un plagiat, dar nu se stia si nici demonstra al cui. Cine putea fi fericitul autor al acestei geniale carti? Altii chiar au indraznit sa ii ia apararea invocand nume deja consacrate din litaratura rusa precum Esenin, Gogol, Puskin si Lermontov care au demonstrat masura talentului lor inca din tinerete. Colegii de breasla din lumea intreaga s-au coalizat cauzei lui Solohov, culminand chiar cu refuzul lui Sartre in 1964 de a accepta premiul Nobel pentru literatura, motivand ca Solohov inca nu fusese onorat cu acest premiu pe care l-ar fi meritat inaintea sa. Desi se pare ca, la inceputul contestarii paternitatii romanului lui Solohov, Soljeniţîn ii luase apararea, in cel de-al doilea val de contestatii, acesta a trecut in tabara adversa, indoindu-se de faptul ca romanul fusese scris de autor, dar fara sa nege valoarea lucrarii. Dupa primul val de contestatii, Solohov facuse imprudenta sa dea spre pastrare cele doua manuscrise unui bun prieten, un ziarist moscovit, Vasilii Kudasev, sa le pastreze. Solohov era urmarit si se temea sincer sa nu ii fie furate. Dar amicul lui, plecat pe front, a comis o mare nedreptate siesi, dar si iubitorilor de literatura: a murit pe front, inainte sa ii inapoieze autorului pretioasele manuscrise. Sotia raposatului, Matilda Cebanova, care nu nutrea o mare simpatie pentru Solohov, s-a facut ca nu stie nici de intelegerea celor doi, nici de existenta celor doua manuscrise si si le-a insusit. Abia dupa moartea ei, fiica acesteia le-a vandut unui colectionar care s-a lasat convins greu sa le vanda cu 50.000 de dolari. Asta se intampla chiar in timpul celui de-al doilea val de contestatii cu privire la apartenenta romanului lui Solohov. Desi au fost examinate de nenumarati experti, cercetarile tuturor aveau sa conduca spre una si aceeasi concluzie: romanul ii apartinea lui Solohov si era acelasi manuscris care fusese prezentat in primul val de contestatii, imediat dupa publicarea lui, in 1929.

Dar sa revenim la jurnalul sotiei lui Tolstoi, marele romancier rus, si sa aruncam un ochi in viata lui personala. Sofia Andreevna Tolstaia s-a nascut in 1844 si a fost fiica medicului de curte Andrei Evstafievici Berg si a sotiei lui, Liubov Aleksandrovna, din familia Islavin. Marele romancier a cunoscut-o cand tanara era studenta in anul intai la Universitatea din Moscova, pregatindu-se pentru o cariera de invatatoare particulara,  si a fost sincer impresionat de talentul ei literar si muzical. Desi era curtata de catre multi tineri cu pozitie sociala si materiala, ea a acceptat cererea in casatorie si s-a maritat cu contele Tolstoi, daruindu-i acestuia 13 copii. 

Tanara visa la o iubire adevarata alaturi de barbatul cu care avea sa isi construiasca o familie, iar marturia sa este dovada clara ca o legau sentimente profunde de el: “Iubesc aceste vise, iar Tolstoi urma să fie întruchiparea și prelungirea acestor vise nespus de romantice” si tot ea mentiona: “Dintotdeauna am visat un om pe care să-l iubesc ca pe o fiinţă cu totul nouă, deplină, curată. Îmi imaginam, erau nişte visuri de copil de care îmi e aşa de greu să mă despart şi acum, că pe omul acesta o să-l am mereu în faţa ochilor, că o să-i cunosc până şi cel mai mărunt gând, sentiment, că toată viaţa el o să mă iubească numai pe mine, că, fără să ţinem seamă de modelul celorlalţi, amândoi, şi eu, şi el, o să ne facem de cap, aşa cum îşi fac toţi de cap şi apoi devin oameni serioşi. Aşa de dragi îmi erau visurile acelea!” , iar Tolstoi mentiona si el in jurnalul personal: „Nu are nimic din ceea ce au avut pentru mine totdeauna celelalte, ceva convenţional poetic şi fermecător, dar mă atrage inevitabil“ (din vol. Lev Tolstoi, Jurnal, I, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Univers, Bucureşti, 1975,  de unde vor fi consemnate si restul citatelor din jurnalul lui). Sotul ei avea deja venerabila varsta de 35 de ani si era deja un nume consacrat, deoarece ii aparuse romanul “Copilaria” care era foarte apreciat. Visele literare ale tinerei sotii nu aveau sa fie primite cu optimism de catre talentatul ei barbat. Se pare ca planurile lui erau altele, nu isi dorise ca sotia sa fie ancorata in viata literara, ci in cea domestica, nu sa impartaseasca succesul lor comun , ci sa contribuie si sa fie martora succesului lui. De fapt, ea se straduia sa construiasca un camin in care toti sa fie multumiti si, daca se putea, fericiti.

Viata pe care aceasta a descris-o in jurnal este cronica aristocratiei rusesti, supusa acelorasi ritualuri marcate de nasterea si educatia copiilor, de suferinta adusa de bolile celor dragi, dar si de moartea lor, de timpul petrecut cu treburile si sarcinile gospodaresti, de seratele muzicale, partidele de vanatoare, de exercitiile si demonstratiile de patinaj, de rolul ei de sotie, mama si confidenta, de sarcinile asumate in societate. Jurnalul contesei Tolstaia este confidentul ei, este cealalta viata a ei pe care o traieste in paralel cu propria casnicie. Nimic nu pare anormal in maniera in care vorbeste despre Rusia secolului 19, in care casatoria era un fel de contract semnat intre un barbat cu experienta si o tanara naiva si plina de idealuri, fara iubiri promise si furate, dar cu o viziune aproape idealista asupra mariajului. 

Tot aici asistam la maniera in care femeia era educata sa slujeasca barbatul si familia si sa renunte usor si sigur la visele si dorintele ei pana la renuntarea de sine. Poate tocmai asta m-a impresionat, ca la nici un an de mariaj, tanara de 18 ani deja era un suflet trist, in cautarea unor raspunsuri care sa o faca sa inteleaga si sa accepte diferentele dintre cele doua lumi in care fusese desemnata sa joace rolul principal: cel de tanara educata, curtata si adulata si cel de sotie resemnata, trista si dezamagita, uitata pusa sa interpreteze un rol decorativ  intr-un mariaj ce se dorea sa fie acasa. In casa de la Iasnaia Poliana, Sofia Andreevna Tolstaia si-a trait in tacere grijile, supararile, geloziile si sperantele. A renuntat la scris, la fotografie, la muzica. A renuntat la tot ce visase odinioasa sa o defineasca. Tolstoi a fost reticent la toate, dar mai cu seama la muzica. Intotdeauna il napadeau geloziile fata de compozitorul si talentatul pianist  S.I.Taneev, cel care i-a fost alaturi Sofiei in tinerete, in efortul de a o indruma sa descopere tainele muzicii. Reactia violenta a romancierului vis-à-vis de orice incercare a sotiei sale de a atinge clapele pianului ajunsese sa ridice semne de intrebare tuturor membrilor familiei care dezaprobau acest exercitiu ce tensiona atat de tare viata familiei. Iar Tolstaia se razbuna in momentele care se succedau dupa certurile zgomotoase , cantand cu o frenezie nebuna. Toate aceste nelinisti i-au apropiat si indepartat de nenumarate ori unul de celalalt si de fiecare data au gasit forta sa se regaseasca si sa mearga mai departe. Din pacate, intreaga lor casnicie a fost marcata de respingeri si cautari, ce certuri si impacari, de plecari si reveniri, de lacrimi si de bucurii. Unii spun ca Sofia Tolstaia era excesiv de posesiva, in vreme ce Tolstoi excela in manifestarile de gelozie. Acesta facuse imprudenta sa ii dea sotiei sale jurnalele din tinerete din dorinta de a-l cunoaste mai bine in care el insusi descrisese cu patima cuvintelor atent alese amorurile pasagere, chefurile si orgiile pudrate cu batai, betii si jocuri cu noroc la care acesta participase alaturi de prietenii lui. Toate acestea au condus-o la concluzia ca tocmai aceste experiente erau generatoare de tensiuni in casnicia lor si acesta a fost momentul care a declansat ruptura dintre cei doi deoarece neincrederea se strecurase in sufletul ei si nu avea sa o mai paraseasca niciodata: “Nu pot să-l iert nici pe Dumnezeu că a făcut așa încât toți sa-și facă de cap, înainte de a deveni oameni serioși”. Tocmai aceasta indoiala avea sa ii arunce pe cei doi in poli opusi si sa ii faca sa il priveasca suspicios pe  celalalt. Tolstoi ii reprosa faptul ca nu il iubeste, iar ea, inmarmurita si mirata, marturisea in jurnal: “L-aș sufoca cu dragostea mea în clipă aceea, dar mă tot urmărește gândul : nu mă crede, nu mă crede”. Ce declansase aceasta stare de neliniste si suspiciune continua fata de femeia pe care o iubea? Iata ce scria tot ea in jurnal: „de ieri, de când a spus că nu crede în dragostea mea, a început să-mi fie cu adevărat groază. Ştiu eu de ce nu crede“, „E o situaţie groaznică, fără ieşire – cum să-i demonstrezi iubirea unui om care s-a căsătorit tocmai pentru asta, „că altfel nu pot, iar ea nu mă iubeşte“. Şi există oare acum vreo clipă în viaţa mea, în care aş invoca pe cineva din trecut, sau aş duce dorul cuiva, există oare vreo clipă în care nu numai că nu l-aş iubi, dar m-aş gândi să nu-l mai iubesc ? Şi oare el chiar se simte bine când eu plâng şi încep să simt din ce în ce mai puternic că în relaţiile noastre a apărut ceva deloc simplu, care, treptat, ne va despărţi din punct de vedere moral ? Uite, unul se bucură, altul plânge. Bucuria asta nu e de durată, o să dispară şi o să înceapă şi el să plângă”. Referitor la acest aspect, chiar din jurnalul scriitorului aflam numele celui care provocase  gelozia sa, M.V.Polivanov, unul dintre fostii pretendenti la mana Sofiei Aleksandrovna, care i-a transmis acea stare de nesiguranta si care avea sa se interpuna intre ei.

Cu toate astea, nu exista nici o indoiala asupra faptului ca scriitorul a iubit-o intr-un mod profund: „Adesea îmi trece prin cap că fericirea şi toate trăsăturile ei caracteristice se duc, iar nimeni nu o cunoaşte şi nu o va cunoaşte, nimeni n-a avut-o şi nici n-o va avea, şi eu sunt conştient de ea. (...)O iubesc, atunci când noaptea sau dimineaţa mă trezesc şi o văd că se uită la mine şi că mă iubeşte. Şi nimeni – şi în special eu – n-o împiedică să mă iubească aşa cum ştie ea, în felul ei. (...) Îmi place când suntem mult timp singuri şi eu îi spun : „Ce ne facem, Sonia, ce ne facem ?“ Râde. Îmi place când se supără pe mine şi, dintr-odată, cât ai clipi, are uneori şi gândul, şi vorba aspre – „lasă-mă, mă plictiseşti“ ; şi după un minut îmi şi zâmbeşte timid. Îmi place când nu mă vede şi nu mă ştie, iar eu o iubesc în felul meu...” Dar toate acestea tineau cumva de trecut, iar Tolstoi ii citea pe ascuns jurnalul  si  am certitudinea ca ea ii intorcea gestul de vreme ce tensiunile sporeau pe zi ce trece in loc sa se atenueze. Nemultumirile si reprosurile pe care ea le nota de cu seara atrageau furiile partenerului ei care se grabea sa noteze in jurnalul lui: „Tot ce e scris în acest caiet e aproape minciună, fals. Gândul că şi aici ea citeşte peste umărul meu îmi diminuează şi alterează adevărul. (...) Trebuie să mai scriu ceva pentru ea – căci va citi ; pentru ea nu scriu lucruri neadevărate, dar alegând dintre multe ceea ce numai pentru mine n-aş fi scris.“ Iar ea, la randul ei, era dezamagita ca in toate insemnarile lui cu trimitere la ea nu nota nici un fel de afirmatii pozitive cu privire la meritele ei de mama si sotie, de administrator al mosiei, de secretar si corector al manuscriselor lui, ci doar obiectul unor descarcari de furie si grosolanie pe care se grabea imediat sa i le ierte sau sa le justifice. Dar cel care se schimba intr-un mod accelerat era tocmai romancierul, care visa la starea de puritate absoluta si incerca sa faca o mica revolutie filozofica in sanul familiei sale si in societate. Desi tainuita multa vreme, el luase decizia sa renunte la proprietati si sa traiasca din veniturile facute din munca sa proprie: „Mi-am spus adesea : dacă n-ar fi soţia şi copiii, aş trăi o viaţă de sfânt ; le-am reproşat că mă încurcă, când, de fapt, ei sunt ţelul meu, cum spun mujicii.“ Binenteles ca Sofia nu intelegea rostul unei asemenea experiente prin care ii era sortit sa treaca impreuna cu copiii, sa renunte la toate privilegiile castigate si  sa invete sa traiasca intr-o maniera simpla care nu cadra cu statutul lor social: „Locuim la Iasnaia mai mult decât de obicei. Nu am puterea de a întreprinde ceva. Dar conştiinţa nu doarme şi-mi reproşează că-mi scade energia. Trebuie să merg ferm pe drumul pe care îl consider corect, şi uite, merg pe el, din inerţie. Merg (se pare) din nou la Moscova, unesc familia, mă ocup de cărţi şi fac rost de banii pe care, cu o indiferenţă prefăcută şi cu ostilitate, mi-i tot cere din toate părţile Lev Nikolaevici pentru acei favoriţi şi săraci care nu sunt chiar aşa de săraci, dar care au înţeles cum să se poarte mai bine şi mai perfid cu el pentru a obţine ceea ce vor : Konstantin, Gania, Aleksandr Petrovici şi alţii. Copiii care tăbară asupra mea din cauza neînţelegerilor cu tatăl lor îmi cer şi ei tot ce pot... Să plec, să plec, şi o să plec, într-un fel sau altul. Nu mai am nici putere suficientă, nici dragoste suficientă ca să muncesc, să lupt şi să rabd”, iar apoi se abandoneaza pe sine si cauta sa il justifice: „Sărmanul, dragul meu soţ, aştepta de la mine acea uniune spirituală care era aproape imposibilă în condiţiile vieţii mele materiale şi a treburilor de care nu puteam şi nu aveam unde să fug. N-aş fi putut să împărtăşesc nici măcar în cuvinte viaţa lui spirituală, dar s-o mai şi aplic în viaţă, trăgând după mine o întreagă mare familie, era de neimaginat şi peste puterile mele“, completand „haosul acesta al grijilor nenumărate care se suprapun unele cu altele mă face adesea să-mi pierd minţile, şi-mi pierd echilibrul. E uşor să spui, dar în fiecare clipă de acum sunt  îngrijorată de copiii care învaţă, de starea de igienă, şi, lucrul cel mai important, de starea spirituală a soţului, de copiii bolnavi cu treburile lor, de datorii, copii şi serviciu, de vânzarea şi planurile moşiei de la Samara, de o nouă ediţie şi de partea a treisprezecea din Sonata Kreutzer, de cererea de partajare a hotarelor cu popa din Ovsiannikovo, de corecturile la volumul al XIII-lea, de cămăşile de noapte ale lui Mişa, de cearşafurile şi cizmele lui Andriuşa; de amânarea plăţilor la casă, de asigurare, muncile la moşie, paşapoartele oamenilor, de ţinerea socotelilor, de  corespondenţă ş.a., ş.a., şi toate acestea trebuie neapărat să mă privească pe mine”. Tolstoi era animat de idealuri sociale care vizau desfiintarea mosierimii si intentiona sa isi doneze prin testament drepturile de autor bunului public, fara ca familia sa aiba vreun beneficiu.

El era incurajat de catre V.G. Certkov, care sustinea aceasta cauza si se transformase in dusmanul declarat al sotiei romancierului. Acesta a incercat sa il izoleze pe Tolstoi de familie si sa il incurajeze sa traisca in randul taranilor, devenind unul de-al lor. Dar Tolstoi a ignorat tocmai starea sanatatii sale cand a plecat de acasa, iar aceasta decizie i-a fost fatala. Multi au acuzat-o ca a parasit caminul de gura ei, ignorandu-i devotamentul si sacrificiile pe intreg parcursul vietii lor impreuna. Sofia Tolstaia s-a dedicat familiei, a suferit pentru cei 6 copii pe care i-a ingropat inainte de vreme, i-a transcris romanele barbatului ei si s-a straduit din rasputeri sa ii dovedeasca lui Tolstoi cat de mult il iubeste, strangand in sufletul ei nemultumire peste dezamagire pana n-a mai putut.  Si-atunci se intorcea la scris: „Eu încep să-mi creez lumea mea, iar el pe a lui - una plină de neîncredere”. Nici el nu se simtea fericit, desi nu se implica in viata familiei decat sporadic, dar avand pretentia ca ceilalti sa se roteasca in jurul lui, adulandu-l: ”Mă tot minunez de faptul că nu am nevoie de nimeni; singurătatea mă asaltează, dar nu mă deranjeaza”.  Toata aceasta atitudine avea sa o conduca la o stare de izolare pe femeia care ratacise drumul catre barbatul pe care il iubea in singuratatea ei. Isi facea ganduri ca “ce e rău vine numai de la mine”, ca nu era suficient de buna pentru cel caruia ii dedicase viata  si caruia nu facea altceva decat  “să-i otrăvească viață cu toanele ei, că e nesuferită, plină de neliniști și teamă, torturată de pusee de melancolie și gânduri suicidale. Și mai presus de toate, este o proasta și o banala”. „Vreau un singur lucru,  că toți să fie fericiți” marturisea ea, neputincioasa in efortul de a-si masura dezamagirile. Chiar daca fiecare s-a repozitionat in relatia lor comuna, acest lucru nu a facut altceva decat sa caste alte hauri intre cei doi, greu de sarit, greu de ignorat: „A venit la mine şi a început să-mi facă o criză de isterie, în sensul că nu se poate schimba nimic şi că e nefericită şi că trebuie să fugă undeva. Mi-a fost milă de ea, dar, totodată, eram conştient că nu mai e nicio speranţă. Va rămâne până la moartea mea o piatră de moară de gâtul meu şi al copiilor mei.“ Fiecare a incercat din rasputeri sa il schimbe pe celalalt dupa chipul si asemanarea sa. Si cu cat s-au staduit mai tare, cu atat au reusit mai putin. Intotdeauna, ramasi in solitudine, au tanjit unul dupa celalalt, ca mai apoi, regasindu-se, sa se asmuta unul impotriva altuia. Iata ce scria Tolstoi dupa una dintre impacarile lor: „Mi-e milă de faptul că-i e atât de greu, că e tristă şi singură. Ea mă are numai pe mine, de care se ţine şi, în străfundul sufletului, se teme că n-o iubesc, că n-o iubesc, cum pot eu, din tot sufletul, şi că pricina e diferenţa noastră de vederi asupra vieţii. Şi crede că eu n-o iubesc, pentru că n-a venit spre mine. Să nu crezi asta ! Te iubesc încă şi mai mult, înţeleg totul şi ştiu că tu n-ai putut, n-ai putut veni spre mine şi de aceea ai rămas singură. Dar nu eşti singură. Eu sunt cu tine, cu tine aşa cum eşti, te iubesc şi te iubesc până la capăt, cum nu se poate mai mult”. Reprosurile au continuat sa vina si dintr-o parte, si din cealalta, fiecare amenintand cu plecarea, uneori transformand-o in fapta, urmate reveniri,  precedate de impacari patimase percepute de fiecare in mod diferit. Pe parcursul celor 48 de ani de casnicie, Tolstoi a parasit-o de nenumarate ori. Chiar si pe patul de moarte, acesta a fost asistat de doctorul lui curant, iar Sofiei i-a fost interzisa prezenta. In ciuda tuturor acestor lupte care le-a marcat viata deopotriva, concluzia este una: iubirea te urca, dar tot ea e cea care si te coboara, daca fortele implicate nu stiu sa o tina in echilibru perfect. Deci luati aminte… si cititi cartea!

 

Si acum, la final, mi-am adus aminte de Puskin. Ce viata, ce amoruri! O lasam pe altadata!