Inghetata cu aroma de vacanta

Iubesc vara cu ploile ei scurte in care stropii grei se sparg pe trotuarele incinse. Iubesc vara cu zilele ei lungi si toride, care-si astepata, puturoase, amurgurile racoroase. Iubesc vara pentru culorile inghetate in cornete desuete, pentru tonetele aruncate pe strazile prafuite. Da, iubesc inghetata, ca o declaratie de iubire pentru pupilele gustative. Iubesc inghetata fructata, vanilata, iute sau piperata, in cupe delicate, in pahare decorate sau cornete supraetajate. Iubesc inghetata care se topeste si se prelinge in valuri colorate si te-nfrupti din ea sarutand-o roata. Desi toti credem ca o cunoastem asa de bine, de fiecare data ne ia prin surprindere. Caci inghetata e cocheta si parsiva. Calatoreste –n timp, schimbandu-si gustul si aspectul in functie de ere si de continente. Desi cei mai multi sunt de parere ca s-a nascut in zonele polare in care locuitorii tinuturilor cu clima rece isi preparau zapada indulcita cu miere si aromata cu fructe presate, unii spun ca delicioasa crema inghetata vine de pe meleagurile chinezesti in care maestrii bucatari excelau in serbeturi, budinci reci si inghetata preparata cu apa de trandafir, sofran si fructe variate. Se pare ca inghetata era preparata din orez bine fiert in lapte, cu multe arome colorate. Compozitia era pusa apoi la racit in zapada timp de o noapte intreaga. Era apoi vanduta din niste carucioare speciale, pe toata lungimea drumului Pekinului, care era vesnic aglomerat. Initial, nu oricine avea staif sa guste deliciul racoros, de-accea vara doar aristocratii se delectau cu inghetata parfumata. Altii dau vina pe persani si spun ca "faludeh-ul" este urmasul celebrului desert care dateaza inca din sec 400. Zeama de lamaie si vermicelli erau amestecate cu gheata si arome de sofran si fructe. Erau mari maestri persanii caci reusisera sa isi cladeasca imense friginere din gheata naturala, "yakchals". Aceste camari inghetate erau captusite in gheata taiata de cu iarna.

In secolul 5, iCh, vechii greci vindeau in pietele din Atena gheata amestecata cu fructe si miere. Alexandru cel Mare era de-a dreptul lesinat dupa zapada amestecata cu miere si nectar de fructe. Se zice ca, in timpul asediului orasului Petra, generalul si-ar fi pus sclavii sa coboare gheata din munti si sa zideasca 30 de beciuri, pentru a putea avea bauturi racoritoare si fructe inghetate. Astazi, inghetata greceasca se poate mandri cu brandurile Pagoto Kaimaki (care foloseste doua ingrediente unice: masticul, care o face elastica , si salepi, folosit pentru ingrosare) si Pagoto Loukoumi cu aluat prajit sau Pagoto Kataifi Cacao, preparata din aluat de patiserie taiat subtire, ca taiteii, ori Mavrodaphne Pagoto preparata dintr-un vin grecesc de desert. Revenind in antichitate, insusi Imparatul Nero Claudius Caesar iubea inghetata indulcita cu miere ai asezonata cu alune, seminte si sirop de fructe. Califii Bagdadului au fost primii care au amerstecat zapada cu zaharul si tot ei au vandut-o prima data in pietele aglomerate.

In Asia Mica, mai exact in Anatolia, oamenii depozitau gheata in pesterile muntilor si o amestecau cu melasa. Tot in Turcia, prin secolul 18, a fost inventata Kahramanmaras, adica inghetata batuta si agatata in carlige mari de macelarie si portionata ulterior cu cutitul. Inghetata era preparata din radacina noduroasa de orhidee salbatica macinata si care a ramas in istorie cu denumirea de salep. In India secolului 16, imparatii moguli isi trimiteau calaretii rapizi sa aduca gheata din muntii HinduKush la Delhi ca sa isi prepare celebra inghetata ce avea la baza sorbeturile din fructe. Inghetata, cunoscuta sub denumirea de Kulfi, este comercializata si azi de catre vanzatorii ambulanti. Inghetata avea sa intre in Europa prin Sicilia si sudul Spaniei.

Francezii au facut cunostinta cu ea in 1553, atunci cand Catherine de Medici a devenit sotia lui Henry II al Frantei. Nu a mai durat mult pana cand un bucatar francez si-a deschis un magazin special pentru a vinde inghetata, fiind primul care a adaugat aroma de ciocolata sau de capsuni pe laptele inghetat. Totusi, aceasta a devenit disponibila publicului larg abia in 1660. Prima inghetata frantuzeasca dateaza din 1674, iar reteta a fost publicata de Nicolas Lemery. Prin anul 1600 si ceva, Anglia avea sa descopere si ea inghetata la curtea regala franceza. Regele Charles I i-a cerut bucatarului sa-i vanda reteta minune, oferindu-se sa ii plateasca pentru restul vietii… pensia pentru inghetata, cu conditia sa nu divulge reteta si sa ramana un desert regesc! Regele a vrut ca aceasta delicatesa sa fie servita doar la masa lui si i-a oferit bucatarului 500 de lire pe an ca sa nu divulge reteta. Bucatarul DeMirco insa nu si-a putut tine promisiunea, iar inghetata a ajuns pe masa aristocratilor inainte ca regele sa fie decapitat in 1649. In Anglia, prima atestare dateaza din 1718 si reteta a fost publicata la Londra de catre Mary Eales in cartea ei de bucate.

Sicilianului Procopio i se datoreaza reteta, prin intermediul careia combina laptele, smantana, untul si ouale, si pe care a comercializat-o in Café Procope, prima cafenea din Paris. Cativa ani mai tarziu, adica in 1730, reteta avea sa traverseze oceanul intr-o scrisoare trimisa guvernatorului din Maryland de catre William Bladen si sa ajunga si in America. Se zice ca Benjamin Franklin, George Washington, Thomas Jefferson erau mari consumatori ai celebrului desert…inghetat. Un comerciant din New York detine astazi colectia de chitante care demonstreaza faptul ca George Washington a cheltuit peste 200 de dolari in vara anului 1790 numai pe inghetata.

In 1776, prima mica fabrica de inghetata avea sa fie deschisa la New York, iar in 1843 a fost inventat congelatorul manual, un fel de galeata cu manivela, de catre Nancy Johnson. Productia de masa a inghetatei a inceput insa in 1926, atunci cand gheata a fost produsa artificial. Americanii au iubit inghetata, imediat de cum a ajuns pe pamantul lor. Nici nu este de mirare ca tot aici, in 1951, avea sa fie inaugurata prima fabrica de inghetata de catre Jacob Fussel, care si-a vandut produsul din vagon!

Mai aproape de zilele noastre, un alt impatimit al inghetatei, presedintele Ronald Regan, avea sa declare in 1984, luna iulie luna nationala a inghetatei in America, declarand ca este un "aliment sanator si hranitor" Si nu pot decat sa ii dau dreptate!

Dar expertii in inghetata au ramas italienii. Italo Marchiony a fost cel care a inventat si brevetat in 1903 cornetul, dar si el era emigrant pe pamanturile americane! Italianul vindea inghetata si limonada din carucior pe celebra strada newyorkeza Wall Street. Si, cum la inceput folosea pahare din sticla, iar acestea se spargeau prea repede si se spalau cam greu, el a produs un fel de foi de clatita pe care le turna in forme de cupa, cunoscute ulterior sub denumirea de waffele.

Deoarece inghetata in waffele, denumita de catre pofticiosi "toot", derivat din cuvantul italian "tutti" ( Italo le spunea clientilor sai sa manance tot!) a devenit foarte solicitata, el a fost obligat sa lanseze primul lant de carucioare la care vindeau 45 de angajati. Tot lui i se datoreaza si adaptarea dispozitivului waffe pentru productia in masa, adaptand schita formei pentru dublarea productiei de waffeuri odata. Daca este sau nu adevarata aceasta varianta, eu una, nu stiu. Dar pot sa va spun ca mai exista inca o varianta pentru inventarea cornetului care spune altceva.

Apare mentionat numele unui alt vanzator de inghetata, Arnold Fornachou, care se zice ca ar fi ramas fara vase curate in timp ce lumea statea la coada la inghetata. Langa el, vindea "zalabia", tot un fel de waffe, un emigrant sirian, Ernest Hamwi, care nu prea avea mare trecere cu produsele lui. Acesta s-a oferit sa ii prepare cornete din waffeuri care au avut mare succes umplute cu inghetata. In 1919, tot in America, a aparut prima inghetata invelita in ciocolata si in 1920 prima inghetata pe bat.

Primul anunt publicitar pentru inghetata a aparut in 1777, cand producatorul Philip Lenzi a anuntat ca „inghetata este disponibila aproape in fiecare zi".

Nici nu este de mirare faptul ca unul din cinci americani sunt morti dupa inghetata. Dar o si impart cu animalele de casa! Dar cei mai mari consumatori de inghetata sunt finlandezii! Si, cum am vorbit despre toti numai despre noi nu, va spun ca primul care a gustat inghetata in Tarile Romane a fost nimeni altul decat Constantin Brancoveanu! Mare amator de mizilicuri, acesta avea un ghetariu sapat in pamant la mare adancime care rivaliza cu cele de la cele mai nazuroase curti renascentiste. Domnitorul se lauda cu cele mai fine sorbeturi, apa de trandafiri, fructe si vin, creme inghetate si siropuri groase pentru ospetii domnesti. La Iasi, in conacul logofatului Constantin Bals, in odaile impodobite cu flori, doamnele serveau cafea, înghetata si siropuri. In perioada interbelica, la cofetaria fratilor Capsa se servea cea mai buna inghetata, preparata dupa retetele renumitilor bucatari francezi de insusi maestrul in ale artei culinare, Boissier. Delicioasa inghetata a devenit foarte competitiva. Canadienii din Alberta au vrut sa demonstreze afectiunea lor fata de inghetata si au construit in 1988 cea mai mare inghetata realizata vreodata. Ea cantarea 25.000 de kg. Cel mai mare sandwich din inghetata a fost realizat din efortul comun a foua fabrici: una de copturi, iar cealalta de …tabla! V-ati intrebat vreodata de cate ori trebuie sa plimbati limba de jur imprejurul unei cupe pana terminati o inghetata la cornet? De 50 de ori, spun specialistii!

Dar cum unii sunt prea lenesi, chiar si cand e vorba de inghetata, britanicii au inventat deja celebra inghetata rotativa! Doamne, dar cum ar fi sa ti se scranteasca limba! Sau sa ti se luxeze mana! Mai bine stai doar cu limba scoasa! Excentricii intotdeauna si-au pus mintea la bataie si au inventat… neinventatul! V-ati pus vreodata problema care este cea mai scumpa inghetata din lume? Aici e inghesuiala ma-re! Mare de tot! In Anglia, dar si in Scotia, renumitele case Langage Farm si Winstones Icecream vand CUPA de inghetata la 80 de LIRE! Celebra cofetarie newyorkeza, Serendipity, la aniversarea a 50 de ani de la infiintare, a fabricat cea mai scumpa inghetata de pana atunci, Grand Opulence Sundae, vanduta la fantasticul pret de 1000 de dolari.

Ea era formata din 5 cupe de inghetata de vanilie tahitiana, din vanilie de Madagascar, ciocolata pretioasa, acoperite cu frunze din aur de 23K , totul fiind decorat cu fructe din cele mai scumpe, drajeuri aurite si alte ingrediente rare. Imaginati-va acest delir gustativ pus intr-o cupa de cristal pretios si servita cu o lingurita de aur. Acum nu se spune daca in pret intrau si cupa, si lingurita sau doar inghetata! Dar nebunia nu s-a oprit aici, pentru ca 3 ani mai tarziu, aceeasi cofetarie avea sa lanseze Frrozen Haute Chocolate la pretul fabulos de 25.000 de dolari, realizat din cele mai scumpe trufe si din 28 de esente rare de cafea aduse de pe intreg mapamondul, totul fiind poleit cu 5 grame de aur comestibil.

De data asta pana ce si cupa era aurita si decorata cu diamante albe si crem, la fel ca si celebra deja lingurita de aur. Si asa a inceput nebunia! Au urmat alte excentricitati: Three Twins Icecream, un fel de banana split, vantuta la pretul de 60.000 de dolari portia al carei topping este realizat din trei vinuri rare: Vintage Port (1960), Chateau D’Yquem si Trockenbeerenauslese. Lingurita de aur a fost inlocuita cu alta antica din argint, realizata in 1850, ca pentru un desert regal! Cine e destul de tampit sa dea banii astia pe o portie de inghetata e recompensat cu un sejur pe muntele Kilimanjaro. Pentru ca producatorul a fost istet, a promovat astfel intalnirea anuala a celor care protesteaza impotriva incalzirii globale!Cald cu cald se scoate si frigul cu frig!
Si daca tot am zis ca inghetata este desertul cu aroma de vacanta, iata ce va spun:

• daca ajungeti la Venetia, sa stiti ca pana ce si gondola face o oprire pret de o inghetata. Se zice ca cea mai buna inghetata din lume aici se mananca.

• tot pentru romantici, inghetata buna pe mananca si la Praga. Oricum va fi dificil de ales, caci aici extraordinar de bune sunt renumitele clatite umplute cu inghetata ("palacinky") sau gem de fructe, glazurate cu frisca si migdale.

• daca mergeti catre nord, in Elvetia nu se mananca doar castane coapte, ci si delicioasa inghetata. In Zurich, la restaurantul "La Salle" puteti savura nebunia de inghetata de wasabi asezonata generos cu felii de ananas.

• daca sunteti curiosi cum e ighetata orientala, mergeti in Turcia. Poate nu gustul ei ne da pe spate pe noi, europenii, cat mai cu seama ritualul! In primul rand, trebuie sa va inarmati cu rabdare! Inghetata este facuta din salep si mastic, care face inghetata ca o guma. Multi comercianti turci, ca sa ti se lungeasca privirile si sa mori acolo de pofta sub privirile lor, fac spectacole de jonglerii cu cornetele si bucatile de inghetata!









• daca preferati locurile exotice, mancati o inghetata in Bali. Or sa va placa spectacolele traditionale de dans, peisajele superbe, siragul de insule, vulcanii, jungla, dar mai cu seama inghetata!

Cum va spuneam, parsiva este industria asta a inghetatei.

Si pentru ca te joci cu ispita, advertiserii s-au dat si ei in spectacol si au nascocit cele mai traznite mesaje, au folosit cele mai neasteptate imagini.

Una dintre campanii n-am uitat-o niciodata! Italienii au vrut sa cucereasca piata de profil din Marea Britanie si au lansat inghetata cu sloganul "conceptia imaculata" , slogan asociat imaginii unei calugarite gravide care manca, cu pofta, dintr-o ... inghetata, preoti care sa sarutau patimas sub alt slogan la fel de indraznet "credem in salivare".

Desi a fost urmata de o ploaie de reclamatii de la credinciosii jigniti de mesajele si imaginile de promovare, inghetata a avut mare succes. Prin urmare, a meritat si un proces.
Dar si fetele noastre frumoase au promovat pe mapamond inghetata, una dintre ele fiind  Catrinel Menghia. priviti-o si voi promovand inghetata italiana.

La final am sa recunosc faptul ca nu mi-am propus sa va conving sa mancati inghetata! Ci doar sa va spun cat de mult imi place mie sa o mananc! Si-mi doresc sa fie cat mai mare, sa nu se termine niciodata si sa nu fie vara fara inghetata! Indiferent ca este zi sau noapte

"The Great Gatsby": Tobey Maguire - ”You can`t redo the past”

Nu cred ca exista cineva care sa nu fi citit romanul lui F. Scott Fitzgerald, "The Great Gatsby", care a fost publicat in anul 1925 si a devenit unul dintre cele mai cunoscute romane ale lumii. De-a lungul timpului, dupa acest roman s-au realizat cinci ecranizari: prima apartine anului 1926, in perioada filmului mut, cu regia semnata de Herbert Brenon, considerata cea mai fidela adaptare a cartii, dar care i-a nemultumit atat de tare pe Fitzgerald si pe sotia sa, Zelda, incat au parasit sala inainte de final. Dupa eveniment, Zelda i-ar fi scris fiicei sale, Scottie, o scrisoare in care afirma ca filmul i s-a parut ingrozitor. Urmatoarea ecranizare a fot facuta in 1949 de catre regizorul Elliott Nugent despre care nu stiu mare lucru. Filmul din 1974 apartine regizorului Jack Clayton si a fost realizat dupa scenariul scris de catre Francis Ford Copola, avandu-i in rolurile principale pe actorii Sam Waterston, Mia Farrow si Robert Redford.

Aceasta ecranizare reprezinta cea mai cunoscuta si apreciata versiune. Dupa premiera filmului, scriitorul Tennesse Williams a scris in „Memorii": „mi se pare ca mare parte dintre povestile si faptele mele ar putea constitui un material interesant si profitabil pentru cinematografia contemporana daca ele ar ajunge pe mana unor maestri ai regiei precum Jack Clayton, care a facut din «Marele Gatsby» un film chiar mai bun decat romanul lui Scott Fitzgerald." In anul 2000, Robert Marcowitz a realizat adaptarea pentru televiziune a aceluiasi roman pe care nu am vazut-o si ajungem astfel la filmul a carui premiera a avut loc in acest an la Cannes, regizat de catre Baz Luhrmann.

N-am sa ma apuc sa vi-l povestesc, deoarece sunt convinsa ca toti stiti subiectul. Ceea ce va pot spune este ca aseara m-a impresionat in primul rand maniera in care cei trei actori au dat viata personajelor si aici fac referire la Leonardi DiCaprio in rolul lui Gatsby, Nick Carraway in rolul lui Tobey Maguire si nu in ultimul rand de actrita Carey Mulligan in rolul lui Daisy, iar in al doilea rand decorurile absolut luxuriante care redau intocmai America anilor 1920, in plina explozie de de prosperitate economica, minunatele costume semnate de Miuccia Prada, accesorii care iti sparg retina prin opulenta si stralucire. Filmul debuteaza cu Tobey aflat internat intr-un sanatoriu si caruia i se recomanda terapia prin scris. Ecranizarea este rotund realizata de vreme ce filmul incepe si se termina avandu-l pe Tobey prezentat in aceeasi ipostaza: de narator al propriilor experiente de viata, un fel de translator al tuturor situatiilor si personajelor cu care a interactionat pana in momentul internarii lui , si implicit de personaj. Dincolo de aparenta poveste a sarmanilor oameni bogati care sunt condamnati sa traiasca intr-o nefericire continua care se amplifica in petrecerile luxuriante, in relatii amoroase extraconjugale, in sentimente superficiale, se contureaza si personalitati puternic marcate cum este aceea a lui Jay Gatsby, o celebritate locala, un barbat extrem de bogat, charmant si enigmatic, gazda unor petreceri in care invitatii nu l-au vazut niciodata.

Vecinul sau, Tovey Maguire nu rezista ispitei de a vedea cu ochii lui aceasta lume fascinanta si extravaganta. Fara sa vrea si fara sa stie el intra intr-o lume nebuna, manageriata de catre obsesii si dureri ascunse, pentru ca in spatele acestei opulente ametitoare, Jay ascunde o mare tristete legata si generata de femeia pe care o iubeste si care apartine altuia: Daisy Buchanan, interpretata atat de delicat de actrita Carey Mulligan. Aceasta se complace intr-o casnicie de suprafata, este macinata de gelozie cand afla ca sotul ei are o amanta, dar nici nu poate sa se ridice la intensitatea iubirii lui Jay, fiind in stare sa ii impartaseasca sentimentele. Desi frumoasa si isteata, ea este un fel de victima a societatii americane care a transformat-o intr-o femeie frivola si slaba, incapabila sa isi construiasca singura destinul. Faptul ca in anul 1920 jazz-ul era in mare voga l-a determinat pe Baz Luhrmann sa fie foarte selectiv cu cel care avea sa decida coloana sonora a filmului. El l-a ales pe Jay-Z, iar acesta a facut o selectie a melodiilor interpretate de: Beyonce, Florence Welch, Bryan Ferry, Jack White si Lana del Rey. Acum cine stie daca F. Scott Fitzgerald nu s-ar fi ridicat din nou de pe scaun si ar fi parasit sala deoarece muzica este mai mult moderna si nu prea are mare legatura nici cu foxtrot-ul, nici cu charleston-ul. Poate s-a dorit o apropiere a subiectului de muzica gustata astazi de catre publicul tanar?!?Este o presupunere si o parere personala. Au fost si cateva incercari de a sparge tiparele cartii, de a iesi din acele unduiri atent relatate in carte cu privire la personalitatea personajelor si , dupa vizionarea filmului, chiar am scos cartea din biblioteca si am cautat pasajul care se refera la scena in care Tom Buchanan il duce pe Nick, varul lui Daisy, la amanta lui unde se consuma acea scena a betiei incarcata de sexualitate aluziva. In carte, aceasta scena nu apare si cred ca aceasta insertie a avut acelasi scop: aducerea subiectului cat mai aproape de superficialitatea relatiilor din prezent. Atunci cand s-a decis sa faca acest film, regizorul Baz Luhrmann a stiut din start cui va da rolul lui Jay Gatsby, dar pentru rolul lui Daisy alegerea a fost ceva mai grea. La casting au fost invitate actritele Carey Mulligan, Amanda Seyfried, Keira Knightley, Blake Lively, Scarlett Johansson si Jessica Alba. Regizorul Baz Luhrmann este cunoscut iubitorilor de film datorita ecranizarilor "Moulin Rouge", "Romeo and Juliet" si "Australia". Ca si concluzie pot sa va spun ca si de aceasta data cartea a batut filmul! Dar un roman de acest gen greu ar putea fi pus pe pelicula si sa lase cartea in urma. Dar sunt datoare si sa recunosc faptul la DiCaprio a facut, din nou, un rol de zile mari.

Vengo

Astazi am vazut filmul"Vengo", o productie despre care regizorul avea sa spuna ca este un film despre muzica adevarata, despre dansul ca o declaratie de dragoste, despre onoare, despre razbunare, despre suferinta, despre familie si loialitate, este un imn pentru viata, "un imn la spiritul mediteranean".

Tony Gatlif ( numele real Michel Dahmani) este un regizor de film francez, care lucreaza ca scenarist, actor si producator. Nascut intr-o familie de tigani cu origini andaluze, acesta s-a straduit timp de 20 de ani sa faca o pelicula despre "atitudinea" flamenco si se pare ca, o data cu premiera flimului "Vengo", i-a si reusit. Faptul ca mama sa era de origine rroma explica de ce aproape fiecare film realizat de Tony Gatlif aduce ca tema de dezbatere alienarea sociala, politica si culturala a comunitatilor de tigani din Europa si de ce muzica este prezentata ca un mod de viata, fiind de fapt unicul si adevaratul personaj.

Doua sentimente strabat filmul de la un capat la altul: datoria razbunarii care exclude orice forma de iertare si apasarea mortii, pe care personajul principal este obligat sa o poate pe umeri, trecand testul celui care este obligat sa iubeasca si sa urasca, sa planga si sa rada, sa traiasca euforia si bucuria vietii. Inca de la inceput filmul debuteaza cu o melodie cu accente dramatice care insoteste cortegiul celor care conduc un mort pe care nu il vedem catre locul de veci. Nu intriga este aceea care tine privirea lipita de ecran ca timbrul de plic, ci muzica extraordinara in care regizorul a folosit nume cu greutate in traditia flamenco: La Paquera de Jerez, Ahmad Al-Tuni (unul dintre ultimii mari maestri ai sufi-ului egiptean, un fel de "cante jondo"), Tomatito si La Caita. La Caita este o cantareata flamenco care a mai jucat si in alte filme ale lui Tony Gatlif , in "Latcho Drom" din 1993.

 Intr-o scena esentiala in film, unul dintre bodyguarzii lui Caco observa ca un copac are "duende" - un termen pe care poetul Federico Garcia Lorca l-a folosit cu referire la sufletul misterios, intunecat si pasionant al pamantului. De fapt, conceptul de duende este crucial pentru flamenco, la care Gatlif face referire de mai multe ori pe parcursul filmului si care a fost tradus prin puterea de a atrage prin magnetismul personal. Gatlif descrie "duende" ca pe un fapt magic, "o transa in care esti introdus si initiat intr-o stare de grație". Filmul este un pretext pentru a da prilejul privitorului de a asculta si a vedea dansurile flamenco.

Personajele principale implicate in poveste nu paticipa la aceste explozii de dans si cantec, ei sunt martori exteriori, filtre emotionale, ei raman captivi in pasiunile si durerile care ii mistuie. Muzica ii ajuta sa isi dezvaluie sentimentele. Povestea implica un conflict de sange intre doua familii rivale din Sevilla: pe o mosie mare in campiile din Andaluzia din sudul Spaniei, unde isi conduce afacerile Caco, un barbat mandru si seducator, liderul clanului sau, care este inconjurat de multi prieteni. Dar moartea recenta a fiicei sale i-a adus multa suferinta. El ii viziteaza altarul zi si noapte si nu reuseste sa isi gaseasca alinarea decat atunci cand se afunda cu trupul si sufletul in muzica flamenco. Caco a transferat dragostea si devotamentul catre nepotul lui, Diego, interpretat magistral de Oreste Villasan Rodriguez, care sufera de paralizie cerebrala, dar este dornic de a experimenta cat mai mult din lumea exterioara.

Dar exista un obstacol in calea relatiei lor, Mario, fratele lui Caco, care este tatal lui Diego. Acesta s-a ascuns in Maroc, dupa ce a ucis un membru al familiei Caravacas, clanul rival care a jurat razbunare, iar obiectivul razbunarii lor este Diego. In ciuda mandriei lui, Caco decide sa mearga la fratii Caravaca, fiind constient ca cineva trebuie sa plateasca si sa rupa lantul razbunarilor. Din sentimentul onoarei si al datoriei fata de familie, Caco incearca sa negocieze un armistitiu intre cele doua clanuri, dar fara rezultat. Incercand sa rupa firul razbunarii, el isi asuma propria moarte in schimbul vietii lui Diego. Finalul, acel concert de percutie realizat din toate piesele auto care acompaniaza sfarsitul lui Caco, aduce toate elementele si simbolurile filmului impreuna. De fapt este un cantec grecesc compus de Giorgos Katsaris si Tsaknis Dionissis numit "Cantecul tiganilor":

"no tengo Lugary
no tengo paisajeyo menos
tengo Patria"

"Nu am nici un loc
Nu am nici o țară
Nu am nici o patrie"

Caco isi regaseste in moarte fiica, pe Pepa, iar viata lui Diego este salvata si razbunarea consumata. Desi viata i-a dat talent si frumusete, faima si seductie, Caco este sfasiat in interior. El este cel care a pierdut ceea ce iubea cel mai mult si este obligat sa traiasca cu povara trecutului, in remuscare si durere. Antonio Canales joaca rolul lui Caco, interpretand extraordinar rolul lui dramatic. "Vengo" este vitrina din care pot fi admirate femeile vibrante: care danseaza cu pasiune si nerv, care canta in acorduri de bocet, care varuiesc in fiecare dimineata mesajele de razbunare scrise noaptea pe ziduri, care curata urmele petrecerilor in care moartea si viata danseaza impreuna, care nu lasa memoria Pepei sa se stinga. La fel cum vorbim de galeria barbatilor necrutatori, macinati de dorinta razbunarii, sensibili la femeile din jurul lor, orgoliosi si nemilosi in relatiile cu membrii clanului rival, carora le place sa petreaca in mijlocul prietenilor si familiei.

Regia si scenografia filmului apartin lui Tony Gatlif, coloana sonora lui Regis Leroux. In rolurile principale: Antonio Canale, Orestes Villasan Rodriguez, Antonio Perez Dechent, Bobote, Juan Luis Corrientes.

Duende - un parfum ca un dor

In tinerete, am avut un parfum care se numea Duende. Flaconul simplu, ca un angajament in alb, tinea captiv un parfum delicat, floral. Avea un miros complicat, aproape misterios. Intotdeauna m-a interesat povestea din spatele aromei, ca si cand puterea lui narativa mi-ar putea influenta, pasager, destinul. Am incercat atunci sa deslusesc taina acestui parfum spaniol, dar abia astazi am ajuns la sensul mirosului, dincolo de cuvinte. Initial, numele era folosit pentru descrierea unei entitatati mitice, un spirit care poseda oamenii si creeaza sentimentul de veneratie. Dar lingvistica actuala ofera un alt inteles, care face referire la puterea misterioasa pe care o poate genera o opera de arta asupra privitorului ei, bulversandu-l emotional. Un fel de fata morgana care iti umple narile si pune stapanire pe mintile tale. Jesus del Pozo, creatorul parfumului, a mers cu dorinta sa chiar mai departe si a cerut colaboratorilor sai, Olivier Cresp si Alberto Morillas, sa inventeze aroma perfecta care descrie pasiunea dansatorilor de flamenco atunci cand se daruiesc total dansului, cand se pierd in valtoarea pasiunii si a miscarilor cu personalitate, miscarilor incarcate de excitatia olfactiva a sublimului, incat privitorii cad prada magiei ritmurilor si culorilor.

Frumoasa definitie pentru un parfum. Dar pe cine bulverseaza mai tare: pe acela care il foloseste sau pe cel ce se lasa sedus? Parfumul a fost lansat in 1992, iar notele de varf ale parfumului sunt bergamota, mandarina, floare de tei si pepene. Notele de mijloc includ mimoza si ylang-ylang. Baza este alcatuita din lemn de santal, lemn de cedru, cimbru si pelin. Desi unii specialisti malitiosi sunt de parere ca Duende contine cateva note similare cu XS Pour Elle, efectul este aproape diametral opus. Parfumul are arome usoare, marine si se cere a fi flosit pe durata zilei sau atunci cand vreti sa mergeti sa dansati pana la epuizare. Nota dominata este data de pepene. Pe-atunci nu ma gandeam ca parfumul, in plan senzorial, reprezinta o promisiune de cunoastere. O forma de a te defini in plan spiritual si afectiv ca personalitate. Chiar daca azi sunt fidela "parfumului meu", inca flirtez cu alte 2-3 parfumuri pe care le schimb constant, in functie de varsta, de anotimp, de eveniment, de capricii. Pe altele mi le-as dori inapoi, pentru ca ma leaga de ele mirosul unor amintiri, senzatii, taceri sau bucurii. Dar niciodata nu le-am mai adus. Le-am lasat in trecutul meu ca sa am placerea reintoarcerii la ele: Duende, Versus, Samsara si lista ar putea continua. Din pacate, Jesus Del Pozo a plecat dintre noi in anul 2011, dar firma pe care a construit-o exista si astazi. Parfumurile sale sunt mai greu de gasit in magazinele de specialitate din Europa, dar pentru cele care mergeti in Spania, va sugerez sa il incercati.
　

Let's go to London!

Mie imi place Londra. Mi se pare un oras cu staif, aristocratic. Evident ca fiica mea m-ar corecta imediat: Londra turistica nu este aceeasi cu Londra din suburbii. Asa este, nu contest, dat Londra turistica este superba! Eu una nu ma mai satur sa aflu lucruri noi despre acest oras cu o istorie fascinanta.

Dar cel mai mult ma atrag acele ciudatenii pe care nu foarte multi le stiu despre aceasta capitala minunata.

Si pentru ca tot e "in trend" criza financiara, voi face prima referire la o alta, cea din 1696, generata de urmarile razboaielor purtate cu Irlanda. William al III-lea a gasit o modalitate absolut originala de a duce bani in visteria regatului, nascocind taxa pe ferestre. Astfel, cei care aveau mai mult de 6 ferestre, scoteau bani din buzunar! Timp de 155 de ani, englezii au platit taxa pe fereastra! In 1851 cand aceasta a fost scoasa, a fost introdusa alta in loc, taxa pe imobil. Daca multi isi zidisera ferestrele ca sa diminueze valoarea taxei pe lumina naturala, taxa pe casa n-a mai putut fi ocolita. O lege datata inca din sec 17, din perioada lui Oliver Cromwell, si aflata inca in vigoare interzice consumarea traditionalei placinte cu mere si stafide in ziua de Craciun.

Si, daca tot suntem la capitolul de "legi ciudate", trebuie spus ca prima amenda auto a fost data in Londra anului 1896, cand un sofer care conducea cu o viteza de 13 km/ora a lovit-o mortal pe Brigit Driscoll. Acesta a fost primul accident de circulatie considerat grav din intreaga lume. Soferului i s-au acordat circumstante atenuante deoarece conducea masina de 3 saptamani, iar circulatia nu era legiferata.

Daca facem un salt in prezent, amenzile pentru parcarea neregulamentara nu sunt valabile decat in situatiile in care politistul poarta cascheta atunci cand pune hartia cu amenda pe capota autoturismului. Legea de astazi obliga taxiurile londoneze sa care un balot cu fan in portbagaj! Initial, prevederea legala spunea ca nu e permis sa tii caii flamanzi. Acest obicei isi are originea din perioada in care strazile londoneze erau pline cu trasuri trase de cai si fiecare dintre ele trebuia sa care un balot de fan pentru cal. Astazi, toate taxiurile sunt inregistrate sub denumirea de "Hackney Carriage" si cum legea nu a fost abrogata niciodata, noile trasuri galbene cu cai putere ar fi obligate sa care in portbagaj balotul pentru caii imaginari. Asta nu inseamna ca o si fac!

Daca sunteti gravida si aveti probleme cu vezica, aveti voie sa va usurati oriune, inclusiv pe bancheta din spate a taxiului! Legea va permite sa o faceti chiar si in cascheta politistului.

In cazul in care vreti sa trimiteti vreo scrisoare, sa nu indrazniti sa lipiti timbrul cu chipul Reginei Eisabeta asezat cu capul in jos, deoarece acest gest este considerat un delict similar cu inalta tradare!

Inca din perioada medievala, in orasul englezesc York, este in vigoare legea care permite oricarui cetatean sa ucida orice scotian daca are asupra sa arcul si tolba cu sageti.

In 1666 a avut loc marele incendiu londonez in care s-au inregistrat distrugeri fara precedent.

Sub flacarile focului s-au naruit 87 de biserici, printre care inclusiv Catedrala St Paul, si peste 1300 de case.

Cei care sunt nascuti in Londra sunt porecliti si astazi Cockney. Acest termen a fost folosit pe vremuri de catre clasele superioare pentru a - i caracteriza pe cei din clasa muncitoare. Legenda spune ca odata niste copii din clasele de jos, cand ar fi vazut pentru prima oara niste cocosi, ar fi intrebat un getleman daca acestia necheaza (do cock neigh?), de aici provenind termenul de cockney. Cei instariti au folosit de-atunci termenul pentru a caracteriza persoanele sarace si fara educatie, iar cum muncitorii erau atat de multi…

In 1837, daca un barbat saruta o femeie impotriva vointei ei, legea ii permitea acesteia sa il muste de nas oricat de tare poftea.

Tot Londrei ii apartine primul refugiu pe mijlocul străzii care dateaza din 1864 si a aparut pe strada St. James. Refugiul este legat de numele Colonelului Pierpoint care se temea ca va fi calcat de noile masinarii ce inlocuisera trasurile trase de cai atunci cand traversa strada catre clubul Pall Mall. Si, cum de ce ti-e frica nu scapi, a fost calcat de un taxi la inaugurarea clubului.

Cred ca multi dintre voi stiu cantecul "London Bridge is falling down". Cantecul are o vechime de 1000 de ani si dateaza din perioada in care podul a fost daramat de catre saxonii inarmati cu barci si funii.

Daca e sa vorbim de lucruri mai rafinate si ne ridicam ochii catre faimosul Buckingham Palace, acesta a fost ridicat pe vechiul asezamant unde pana in 1702 functiona un faimos bordel.

Din acest motiv se crede ca palatul este bantuit de spiritele lui Henric al VII-lea, Regele George, Charles I, Elisabeta I si alte umbre incoronate.

Pe la mijlocul sec 18, cimitirele londoneze erau suprapopulate, astfel incat, vis-à-vis de gara Waterloo s-a construit o gara pentru … morti! Sa nu va imaginati niste zombi stand la coada la bilete sau asteptand trenul pe singurul peron pe care il avea. Mortii erau dusi in gara, imbarcati in vagoane si dusi in cimitirul Brookwood Surrey. Gara era dotata inclusiv cu sala de asteptare, dar nu pentru morti, ci pentru insotitorii lor! Si cu o capela care inca mai exista, desi a fost inchisa dupa bombardamentele din 1944.

In Londra pana ce si banalele borne de la coltul strazilor au istoria lor! Initial, ele au fost facute din tunurile capturate de la francezi in batalia de la Trafalgar din　1805. Devenind foarte populare, cand originalele s-au uzat, s-au facut copii, dar unele dintre cele originale inca mai exista.

Daca v-ati intrebat de ce poetul Ben Johnson are o piatra funerara atat de mica in Westminster Abbey, raspunsul este ca era atat de sarac, incat urmasii n-au avut bani pentru un loc normal de mormant, in care sa fie inmormantat asezat pe orizontala, asa ca a fost inmormantat in picioare.

Daca am ajuns in aceasta catedrala, sa vorbim putin si despre statuia lui Handel din Westminster Abbey, care are urechile unei domnisoare deoarece sculptorul Louis Francois Roubillac a considerat ca urechile lui Handel erau cam urate.

Se zice ca ora exacta se da de la Big Ben, din turnul St. Stefan al Parlamentului. Multi considera acest ceas ca fiind cel mai mare ceas din Londra; total gresit! Cel mai mare ceas londonez este cel amplasat pe casa Shell Mex din Strand, cladire in care, in 1933, era sediul firmei Shell Oil.

Tot in Parlamentul britanic nu ai voie sa intri cu armura pe tine, deoarece in 1313 a fost data o lege in acest sens si tot aici este ilegal sa mori in incinta acestei cladiri. Daca vreti sa sfidati legea, puteti incerca sa le faceti in ciuda. E pe riscul vostru. Post mortem. Dar sa revenim la cele lumesti.

Podul Waterloo a fost construit din beton armat si granit de catre femei, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, deoarece barbatii erau plecati pe front. Daca venim mai aproape de prezent, atunci mai trebuie sa mai fac unele precizari.

Primul Mall din lume a fost construit de catre Lordul Burlington pentru iubita lui sotie si prietenele acesteia langa Piccadilly Circus, ca sa le ofere un spatiu de recreere si shopping.

The House of Commons este singura cladire din Regat in care ii este interzisa Reginei intrarea in cladire pe motiv ca nu este membru. London Eye, cea mai inalta roata din lume cu o rotatie completa executata in 30 de minute, a fost construit pentru distractia londonezilor si a celor care le viziteaza capitala. Desi am fost de cateva ori in Londra, nu am avut niciodata rabdarea sa stau la coada imensa de turisti.

Dar am folosit metroul care insumeaza peste 400 de scari rulante si care ar putea acoperi de cateva ori diametrul pamantului pe distantele parcurse. Daca nu stiati, anual in metrou sunt uitate peste 80.00 de umbrele. In Londra exista multe pub-uri, dar legea interzice sa te imbeti. Cam greu de spus in ce proportie este si respectata.

Daca mergeti in nordul orasului, intr-o zona cosmopolita, veti ajunge in Camden Town, un mic oras amplasat intr-altul mare, in care stilul punk se imbratiseaza cu cel retro si cel vintage. Strada principala gazduieste magazine care vand cele mai diverse lucruri, iar pe fatada cladirilor sunt ancorate firme si reclame luminoase dintre cele mai traznite. Putin mai jos se afla bazarul in care se vand lucruri vechi si care trebuie obligatoriu vazut.

Londra este frumoasa prin tot ceea ce o defineste. Nu am pretentia ca am spus totul despre ea, dar sper ca aceste informatii sa va starneasca putin curiozitatea si sa o luati in calcul pentru concediile voastre viitoare. Nu toata lumea are sansa ca sa mearga in interes de serviciu. Pana la urma, e bine oricum! Doar sa ajungeti!