O nunta lejera

Toate povestile incep cu “A fost odata ca niciodata..”, numai ca in viata, unele dintre ele sunt adevarate si se intampla chiar in zilele noastre. Aceasta este povestea unei iubiri cladite cu migala si tandrete vreme de 6 ani si soldata cu o nunta cum alta nu am mai vazut. Este povestea fiicei mele, plecata de vreo 7 ani in Austria unde a terminat o facultate, si-a construit viata pe care o doreste si o merita. A calatorit in lumea larga, a prestat activitati in folosul oamenilor saraci, a cunoscut civilizatii de pe alte continente si si-a faurit vise pe care sa le transforme in realitati. Cand viata traita intre plecari si sosiri, intre aeroporturi si gari si-a consumat parcursul, s-a intors acasa si s-a maritat. Iubitul ei de atunci, astazi sotul ei, a-ndragit Romania si a invatat sa o iubeasca privind in ochii si dorurile fiicei mele si a zis: ce-ar fi sa facem nunta in Romania? Austria are bani, hai sa ducem prietenii din toata lumea sa vada tara ta, sa dam de lucru firmelor de acolo, sa facem nunta dupa chipul si asemanarea noastra. Si s-au pus pe lucru cu un an inainte. Intre timp, fiica-mea calatorea ba in Nepal, ba in India si organiza de la distanta maniera in care dorea ca cel mai frumos eveniment din viata ei sa se intample. Au inchiriat un conac nu departe de Timisoara, la Hodoni, si si-au dorit sa fie casatoriti in imensul parc ce il inconjoara. Au mers la Casa de Casatorii din oras unde la receptie au avut prima experienta trista. Au fost intampinati cu o indiferenta specifica si care transmitea mesajul subliminal: ma plictisiti cu fericirea voastra, am altele mai bune de facut, adica pur si simplu sa stau si sa nu fac nimic. Iubitul ei, cetatean austriac, a intrebat-o in soapta pe a mea: e firesc sa vorbeasca asa cu noi? Caci stiti cum e la tinerete, cand te iubesti si vrei sa te casatoresti, ti se pare ca viata este bucurie si abia astepti sa o imparti cu altii. Intr-un final au decis: facem cununia la Viena. Si asa au facut.

Nu stiu cati dintre voi au citit romanul lui Dan Lungu, “Sunt o baba comunista”, dar va pot spune cu mana pe inima ca noi ne-am intrat in rol. Ne-am rezervat o camera la hotel si-a doua zi de dimineata, imbracati frumosi si extrem de emotionati, am plecat spre locul in care se oficia casatoria. Eram doar membrii familiei, toti cu zambetele pana la urechi, gatuiti de emotii. 

Sala de oficiere, extrem de primitoare, cu multe plante verzi, cu un pian intr-un colt in asteptarea unui pianist, cu un buchet superb asezat pe masa unde tinerii aveau sa isi pecetluiasca destine comune. Doritorii aveau la dispozitie aceasta facilitate: contra costul a 30 de euro, un pianist venea sa cante la ceremonie special pentru tinerii casatoriti. Ginerele meu se trage dintr-o familie de muzicieni, iar parintii impreuna cu surorile lui aveau sa tina in onoarea lor un mic concert care avea sa stoarca multe lacrimi de emotii. Ofiterul starii civile, o doamna zambitoare, cu voce calda, unduitoare, le-a pus in germana aceleasi intrebari ca si la noi, dar tocmai caldura si tonalitatea joasa a vocii m-au emotionat atat de tare incat siroaie de lacrimi mi s-au scurs pe obraji innodandu-mi-se-n barba.

Dupa cununie am mers intr-un superb local traditional, la periferia Vienei, pozitionat strategic intr-un parc cu copaci seculari care ascundeau sub crengi statui albe din marmura.

Pamantul era acoperit de leurda inflorita. 

Aveai senzatia ca ninsese in aprilie, ca acest moment in toata splendoarea lui era celebrat de intreaga natura. 

Pranzul avea menirea de a ne oferi noua, parintilor, posibilitatea de a ne cunoaste mai bine, chiar daca ne pipaiam lingvistic in limba engleza. A doua zi, dis de dimineata, ne-am luat fata proaspat maritata si-am plecat spre casa. Aveam o nunta de pregatit in nu mai putin de doua saptamani. La dus condusesem eu, la intoarcere, nici una dintre noi nu s-a grabit sa faca pe soferul. Am sporovait toti trei tot drumul, Patu, catelul Flaviei, dormea cuminte la picioarele ei. Dand bice cailor, am trecut pe nesimtite de Budapesta si ne apropiam vertiginos de granita atunci cand sotul meu ne-a zis: avem rezervorul gol, suntem pe rosu. Sper ca ne ajunge motorina pana in Mako. Si brusc a luat volanul spre dreapta si a iesit pe prima iesire de pe autostrada. Nici un indicator nu arata ca drumul ar fi dus macar spre Szeget. Ne-am trezit in camp, pustiu in dreapta, pustiu in stanga, ioc case, nici urma de statie de benzina. GPS-ul arata o apa mare in zare. El, in loc sa intoarca masina, dadea bice inainte pana cand, la un moment dat, vocea sintetizata ne-a spus impersonal: opriti masina si luati feribotul. In fata noastra, la nici 20 de metri, raul Mures isi purta cu indiferenta apele la vale in vreme ce noi scrutam zarea cu disperare. Pe celalalt mal, ca in orice zi de sarbatoare, bacul era ancorat la mal, iar locul pustiu. Pana ce si cainii se adapostisera de ploaie in locuri calduroase. Am facut stanga-mprejur si da-i, neica, cu viteza, cat mai aproape de autostrada. N-am mai iesit prin locul in care lui i se paruse  ca scurteaza drumul catre vama, ci am nimerit chiar intr-o benzinarie si nu va spun ce cote de bucurie am atins cu totii in masina. Flavia mustacea in spate, mai tarziu aveam sa aflu ca nu avusese rabdare sa ii povesteasca de acasa iubitului ei intamplarea. Ce sa zic? Viata este frumoasa. Sau macar interesanta. Intr-un final, am ajuns acasa.

Am insirat liste lungi cu lucruri de facut, am taiat cu sarg in fiecare zi fiecare lucru rezolvat, am aruncat foile care ne desparteau de ziua cea mai importanta. Vremea era nazuroasa inca de la inceput. Caci, daca in ziua cununiei am prins una insorita, a doua zi, dis de dimineata, timpul era atat de rece incat ai fi crezut ca-i iarna. Zilele ploioase si-au urmat parcursul si fiecare dintre noi se gandea cu disperare: la nunta o sa fie soare? 

Mirii isi dorisera o nunta lejera, fara rude nestiute, ci doar familiile si prietenii care veneau din lungul si latul lumii. De joi au inceput s-apara: parintii si surorile, iar mai apoi prietenii care au umplut hotelurile. Tot atunci a sosit si mirele nerabdator sa dea o mana de ajutor. 

Vineri a fost o forfota nebuna, am carat materiale, am inceput sa aranjam camerele din conac, parcul, aleile, 

am pictat indicatoare, am facut prajituri, am mers la manichiura, am tras fructe-n ciocolata, habar n-aveam cand se facea noapte. 

Turma de prieteni, romani si straini, particiapau activ la tot ce se-ntampla in jur: aranjau parcul, montau leagane, carau balotii de paie si cate alte nebunii. 

In ziua nuntii a iesit si soarele. Cand am ajuns noi la conac totul stralucea.

Furnizorii montasera corturile, aranjasera mobilierul, 

peisagistul decorase mesele,

intrarile, 

aleea catre locul in care urmau sa fie spuse juramintele. 

Balotii de paie erau acoperiti cu cearsafuri albe si isi asteptau cuminti, asezati in arcuri de cerc, invitatii. 

La ora 13 au inceput sa apara, emotionati, bucurosi, curiosi, toti invitatii. 

Hamace colorate se leganau in parc, 

dream chatcher-e se unduiau in vant, borcanele cu lumanari stateau suspendate in copaci asteptand sa  fie aprinse odata cu lasarea noptii. In bucatarie, o armata de bucatari alesi atent pe spranceana pregateau meniu vegan atent supravegheati de un masterchef exigent. Asta spre disperarea unui numar mic de rude de-ale noastre, carnivori convinsi.

Siruri de tavi cu prajituri erau stocate in camari caci candy bar-ul duduia de platouri incarcate cu ispite dulci. Un sir imens de domnisoare de onoare sporovaiau ca dupa ploaie aranjandu-se in vreme ce se admirau in oglinda. 

Mireasa era fericita, toata zambet, lumea i se asternuse la picioare. Intr-o camera alaturata, mirele, si el asaltat de cavalerii fara numar, zambea in asteptarea dragei de care urma sa-si lege viata in fata hoardei de prieteni. Barbata-miu isi umfla burta, mandru, incercand cu disperare sa-si ascunda trairile. Eu, saraca de mine, eram beata de emotie. Visasem o zi perfecta pentru ei si eram inca naucita de simplitatea si eleganta unei clipe pe care nu reusisem niciodata sa mi-o imaginez in toata splendoarea ei. Eram soacra! Aveam sa o dau cu buna stiinta, sa recunosc ca nu mai era a mea nici macar oficial, caci sufletul si-l pusese in mainile mirelui demult. Cu precizie nemteasca, la ora 14 a inceput ceremonia. Oaspetii si-au ocupat locurile. Nasul a luat cuvantul si a decretat: astazi vom vorbi cu totii in engleza ca sa inteleaga toata lumea (sau aproape toata lumea J ), dorindu-le tuturor sa se simta cat mai bine. Parintii si surorile mirelui au dat startul primei melodii, iar tinerii si-au facut, timizi, aparitia. Prieteni si rude, rand pe rand, au rememorat amintiri, au facut urari pana cand cei doi si-au rostit juramintele. 

Cautasera luni de zile un ritual care sa simbolizeze acest mariaj. Pamantul din doua tari diferite avea sa se amestece intr-un singur recipient in forme dantelate, doar de el stiute. 

O ora mai tarziu, oaspetii au ocupat mesele, a urmat pranzul, iar feluri sofisticate si frumos aranjate aveau sa defileze printre mese.

Romanii se uitau mirati si se-ntrebau: ce este? Intre feluri de mancare, hamacele se curbau sub greutatea celor ce se odihneau cu burtile la soare.

Copiii se jucau in iarba, bebelusii mergeau in patru labute pe paturi la umbra, indragostiti se plimbau de mana, altii fugareau baloane. La 6 si jumatate seara am avut strania senzatie ca toti studentii de la Conservator fusesera invitati la nunta. Viori, mandoline, chitari, tobe, saxofon, tamburine aparusera de nicaieri si s-a pornit dezmatul. Ziceai ca strainii astia se trageau cu totii din Mozart, Liszt, Schubert, Bruckner, Haydn, Mahler sau daca e s-o dam pe jazz, din Josef Zawinul. 

S-a cantat in continuu, s-a dansat pana la epuizare, cand unii plecau, alti tineri preluau microfonul. 

Prietenii din Romania nici ei nu s-au lasat mai prejos si au umplut intunericul de licurici intr-un spectacol de foc care i-a tinut pe toti cu ochii mari de mirare. 

Pe la ora 20.00 se aranjase bufetul, toti erau satui, ici colo cate unul mai gusta de curiozitate. 

Tot pe-atunci au fost scoase torturile vegane, o frumusete si ele, toata lumea le manca din ochi, toti eram satui caci prietenele din Romania se-ntrecusera pe ele insele si fiecare venise macar c-o tava cu prajiturele. Una dintre domnisoarele de-onoare confectionase in dar un papion asortat cu tema pentru mire, alta construise o casuta primitoare de daruri pentru tinerii casatoriti. Romanii au pregatit darul in stil traditional, discreti si cuminti, in vreme ce strainii formasera un sir zgomotos tinand in brate cadouri: cosuri cu bunataturi, o lada de lemn imbracata in piele, grea ca o piatra de moara si ascunzand comori (abia a doua zi aveam sa vedem ca fusese umpluta cu nisip si o tona de monede!) si cate multe alte nebunii. Pe la doua noaptea, afara erau vreo 8 grade, dar toata lumea se zbantuia si nimeni nu simtea frigul de afara. Bunicii plecasera dupa gongul de la miezul noptii, iar noi picam de oboseala. Ramasesera doar tinerii care dansau si cantau fara oprire. Pe la 3, ne-am urcat in masina si-am plecat spre casa. Multumiti si fericiti. 

Avusesera nunta lejera perfecta alaturi de toti cei dragi lor. Nu respectasera nimic din nunta traditionala si reusisera ceea ce isi propusesera: sa fie o nunta altfel, doar a lor. Si-au reusit.

PS. Nunta ficei mele a aparut in revista "Best of Weddings 2017" la pagina 112, intrand in clasamentul celor 20 de nunti autentice ale anului trecut.

https://www.wedmag.ro/best-of-weddings-2017/

PS1. Pozele nu imi apartin, sunt facute de prietenii si invitatii copiilor, dar nerabdarea m-a impins sa "fur" imaginile si sa va povestesc ce m-a facut pe mine atat de fericita. Cele facute de fotografi inca nu le-am primit. 

Primavara la mosie

V-am povestit in alte materiale cum ne-am procopsit noi cu o casa de vacanta la sat. Haladuind prin locurile minunate din judetul Caras – Severin, mai exact pe Cheile Nerei, ne-am trezit cumparand o casa intre doua lacuri: cel mare in fata, cel mic in spatele curtii. Asa, pur si simplu, pe nepusa masa. 

Cladirea nu era ceva iesit din comun, in afara faptului ca aici, inaintea noastra, locuise o vedeta de televiziune, dar interioarele erau aranjate cu gust si asta ne-a cam pacalit ochii. Cu regret aveam sa constatam, dupa ce-am semnat actele si-am dat banii, ca in fata era vopsit gardul si-nauntru, leopardul. Caci mandretea noastra achizitie avea o gramada de bube in cap: fundatia pe-o parte era praf, desi fusese izolata, pentru faptul ca nu avea tencuaiala decorativa terminata existau si niscaiva infiltratii de apa, acoperisul era si el pulbere de stele… Si pun’te, neica, pe-nvatat si  reparat, si dai si dai bataie toata toamna cand am reusit sa ii reparam fundatia, sa o tencuim pe din afara si sa ii schimbam si acoperisul cu totul. 

Schimbarile de planuri s-au finalizat cu o frumoasa terasa amplasata in continuarea casei, iar alta, mai mica, mostenita de la vechiul proprietar, pe care aveam sa o reparam si sa o lasam scaldata in soare. 

I-am montat un frumos cuptor din piatra si am decorat-o cu o masa si doua scaune din fonta unde sa putem bea cafeaua dimineata admirand lacul de peste drum.

Am cumparat pomi fructiferi si i-am plantat sus pe dealul din gradina, brazi si copaci ornamentali. Am carat mobila veche de la parinti, am revopsit-o si lacuit-o, am schimbat oglinda la rama veche mostenita de la niste strabunici notari, am rascolit prin dulapuri dupa ponele si dantele, am sters de praf lampile vechi dosite prin poduri si incet-incet, casa avea sa se transforme intr-un veritabil camin de tara. 

Am carat cu stoicism roabe grele, pline cu imense pietre de apa pe care le-am pus in zone cheie din curte si pe care am asezat uriase ghivece ceramice in care am plantat cane cu imense flori colorate. Cand iarna a batut la usa, eram si noi cu casa gata, dar ramaneau o gramada de alte lucruri de rezolvat pe lista lunga cat un pomelnic de post. Cat a fost iarna de lunga am brodat la panza de iuta si mi-am facut o mandrete de fata de masa, am mesterit globuri din sfoara, am impletit suporturi pentru sticle, ce mai, nebunie! Am transformat coliba stearsa intr-o mandrete de casa traditionala de la tara: cu clopot in loc de sonerie, cu cocosul –rosu ce danseaza-n vant rotindu-se in toate punctele cardinale. In februarie deja nerabdarea noastra capatase proportii inimaginabile. Invatasem de pe net cum sa iti creezi singur planul unei gradini care sa se adapteze peisajului montan, ce plante sa cumpar, cum sa le combin, cand sa le plantez si mai cu seama cum sa am grija de ele.

Zeci de site-uri de arhitectura peisagistica le-am citit si conspectat ca un student constiincios, am desenat planuri, am incropit mici gradini care sa se armonizeze intr-un ansamblu unitar, o alternanta de oaze de verdeata si gradinite cu flori. 

In spatele lor, o gradina cu legume avea si ea sa prinda contur in primavara, dupa ce toata iarna am cumparat seminte din bancile cu seminte traditionale romanesti. 

De nerabdare, in februarie mi-am umplut balconul din oras cu jardiniere, iar in curand au rasarit o mandrete de rasaduri. 

Amandoi aveam insa o problema: apa folosita in casa era trasa din lac, iar asta ne crea un disconfort psihic ori de cate ori faceam dus, cu toate ca era filtrata si tratata. Pentru baut si gatit, caram baxuri din supermarket si bidoane imense cu apa pe care le umpleam la fantanile din oras.  

In primavara am decis sa foram fantana, am chemat echipa de tigani care a venit inarmata cu o nuia de alun si s-au pus pe incantat. Au alergat nuiaua prin gradina, au invocat spiritele murmurand cuvinte doar de ei stiute, au agitat bratele catre cer si pamant rascolind maruntaiele solului pana cand apa le-a dat un semn scuturand nuiaua pacii si, bucurosi, au strigat: am dat de apa! Si s-au pus pe sapat. Au maruntit pamantul lutos pana au dat de stanca, au sfaramat roca si-au scos afara mormane uriase de piatra pana cand apa a bolborosit. Eu si barbata-miu am negociat la inceput, apoi ne-am certat, fiecare incercat sa isi impuna parerea in fata celuilalt: al meu vroia fantana taraneasca, eu pompa delicata care sa nu strice frumusete de perspectiva spre gradina. Intr-un final s-a decis: ridicam fantana Reginei Ileana, dupa modelul celei de la Savarsin.

Am chemat pietrari si le-am explicat amanuntit cum vrem sa fie pe exterior, cu tubul perfect rotund si cu un mic terasament la baza din beton, evident tot rotund. Dupa o saptamana aveam sa ne dam duhul: betonul era lat roata de-un metru si in forma octogonala. Arata ca dracul. 

Am spart din nou banii in Dedeman, am cumparat pietris decorativ, am carat zeci de galeti cu pamant ca sa acoperim placinta de beton de la baza. In jurul fantanii am pastrat un brau peste care am aranjat pietrele in forma de cerc. Intre timp, am invatat si noi uneltele de gradinarit, modul cum si cand se folosesc, am facut febra musculara si am cazut in fiecare seara franti de oboseala. Localnicii, la inceput, priveau dincolo de gardul de sarma, curiosi si amuzati, la orasenii trazniti care se dadeau de ceasul mortii sa intre in randuiala rurala. Dupa o vreme, au prins curaj, si-au trecut dincolo de poarta, asezandu-se la divan. Cu orele. Ma cam saturasem de atata trancaneala inutila, caci al meu se simtea dator sa stea la sfat, iar eu ramaneam singura sprijinita-n sapa. Nu dupa mult timp, s-a plictisit si el de lumea care se perinda prin curtea noastra de cum se crapa de ziua pana seara tarziu. Intr-o dimineata, pe la 8, doar ce pusesem cafeaua in cesti cand un vecin striga langa poarta incuiata : doctore! Al meu s-a uitat mirat pe geam si-a zis: ia sa ma mai lase lumea-n pace. Nici nu ma lasa sa ma trezesc ca si hop si ei la poarta mea. Vecinul nu s-a lasat pagubas, a dat roata ulitei, a urcat dealul pe la lacul mic, si odata ne-am trezit cu el coborand din fundul gradinii. Musafirii vin chiar si-atunci cand nu-i poftesti. Aveam sa invatam si noi ca viata la tara este alta, total diferita de cea de la oras. Ca nimeni nu face efortul sa te inteleaga, ci rostul tau este sa te integrezi, chiar si atunci cand, in loc sa muncesti, stai la divan cat e ziua de lunga impreuna cu oamenii din sat. Ce importanta are ca nici macar nu ii cunosti? Intre timp, am trecut in lista cu evenmente speciale si nunta fiicei noastre. O luna n-am mai trecut pe la mosie. Gradina se umpluse de verdeata, florile isi parguisera florile care se spargeau in petale colorate si ranjeau cu veselie la soare. I-am lasat pe tinerii casatoriti singuri la oras si am plecat iarasi la sat. 

Ne-am pus pe sapat, am aranjat pietre de munte si ne-am construit alei din piatra. Ploaia nu ne dadea pace, norii se razbunau, iar sarme de lumina brazdau cerul. 

Era frig, iar ploaia cernea stropi densi peste pamant. In aer era o frenezie nebuna, zeci de animale luasera cu asalt lumea: 

caprele se urcau, nebunele, pe acoperisuri sau isi rasfatau papilele gustative rumegand la iarba cruda, 

rate si

gaini framantau ulita cat era ziua de lunga, starcul pandea nemiscat broastele grase din lac, 

curcanii isi ambalau teatral margelele colorate, 

soparlele luau cu asalt zidurile imbratisate de lumina, 

o radasca smechera se pregatea de secerat florile din gradina. Intr-o seara imi venise ideea sa pictez o masa mare si scorojita, care isi facea veacul pe terasa. Cumparasem culori acrilice care zaceau de ceva vreme aruncate intr-un sertar.

M-am apucat de pictat, apoi de lacuit si la final m-am bucurat de-o mandrete de masa de terasa. Vecinul de langa noi imi zice: apoi, doamna, sa te vad cum mai pui fata de masa peste ea. Pacat de truda si rabdare.

A doua zi am pictat si masa impreuna cu cele patru scaune din bucatarie, iar planul este sa repet exercitiul si pe dulapurile din bucatarie, inclusiv pe usi. Cine crede ca viata este searbada se inseala. Tot ceea ce va trebuie este un proiect care sa va mearga la suflet. Si traiti o frenezie de nedescris. Bine v-am gasit dupa atata amar de vreme. Sunteti bine? Mai traiti? Doar nu credeati c-o sa scapati de mine?