Alma Mahler sau nestatorniciile unei fete cu nabadai

Viena, 31 august 1879. In casa pictorului Emil Jakob Schindler si a cantaretei Anna Sofie Bergan a vazut lumina zilei o fetita, Alma Mahler, care avea sa devina cea mai curtata tanara din capitala Imperiului Austriac. Cum veniturile familiei nu erau foarte mari, cei doi soti s-au vazut obligati sa inchirieze o camera din apartament unui alt coleg de breasla, pictorul Julius Victor Berger care, la scurt timp dupa ce s-a mutat, a avut o aventura cu nevasta gazdei. Din aceasta relatie, doi ani mai tarziu, s-a nascut Grete.  In acelasi an, Schindler a primit un premiu important care a rezolvat toate problemele financiare ale cuplului, astfel incat Emil si-a luat familia si s-au mutat in castelul Plankenberg, langa Tulln, si a devenit in scurt timp unul dintre cei mai importanti artisti ai Monarhiei Habsburgice. Alma a crescut in studioul tatalui ei si l-a idolatrizat. Acesta i-a trezit interesul pentru literatura si muzica, a introdus-o in atmosfera faustiana inca de cand era copil, oferindu-i o alta perspectiva asupra literaturii si artei in general. In aceasta vreme, mama Almei incepuse o alta aventura amoroasa cu studentul si asistentul sotului ei, Carol Moll, relatie care a durat mai multi ani si de care sotul ei habar nu avea. Schindler a decedat in 1892 in urma unei crize de apendicita. La decesul tatalui ei, Alma avea doar 13 ani si a fost martora la casatoria mamei cu tanarul amant, experienta considerata ca o tradare de neiertat fata de memoria tatalui ei. In 1897 a fost fondata Secesiunea Vieneza al carei presedinte a fost ales Gustav Klimt, iar vicepresedinte, Carl Moll. Casa sotilor Moll era frecventata de renumiti artisti precum arhitectii secesionisti Joseph Maria Olbrich, Joseph Hoffmann, Koloman Moser si Alfred Roller. 

Alma avea 17 ani si crestea in mijlocul unor personalitati care aveau sa ii marcheze destinul. Devenise o tanara frumoasa si desteapta, iar aceste calitati au atras atentia si afectiunea lui Klimt. 

Nici Alma nu a ramas indiferenta la curtea pe care i-o facea acest artist renumit, cu toate ca erau ultracunoscute relatiile lui amoroase care apareau in presa vieneza de scandal. Cu toate astea, Alma s-a indragostit de el, fapt pe care l-a consemnat in jurnalul ei personal:” Gustav Klimt a intrat in viata mea ca prima mea mare iubire, desi eram un copil nevinovat, total absorbit de lumea mea muzicala si departe de viata reala. Am suferit din pricina acestei iubiri si m-am afundat si mai tare in muzica si nefericirea mea a devenit sursa celei mai mari fericiri cu putinta.” Klimt a urmarit-o pe Alma in calatoriile de vacanta ale acesteia, intalnindu-se cu ea in secret. Dupa o vreme, Moll si-a dat seama de flirtul dintre cei doi si l-a fortat pe Klimt sa rupa orice fel de legatura cu fiica lui vitrega. 

Dar locul lui Klimt avea sa fie ocupat in scurt timp de catre Max Burckhard, director al Teatrului de Stat, apreciat pentru piesele indraznete aduse la rampa precum Ibsen, Hauptmann, Schnitzler si Hofmannsthal. Si acesta a fost fascinat de frumusetea Almei si i-a trimis bilete la teatru sau carti de literatura clasica si moderna. In tot acest timp, Alma studia impreuna cu Josef Labor, formandu-si un repertoriu extins cu lucrarile lui Schubert, Schumann si Rchard Wagner. A inceput sa interpreteze lieduri si piese la pian, sa improvizeze unele lucrari lirice si monologuri personale. Stilul ei era intim, la fel ca si textul propriului ei jurnal.

Anii au trecut, nu prea multi, ce-i drept, iar cand Alma a implinit 20 de ani, l-a intalnit pe compozitorul Alexander von Zemlinsky, una dintre cele mai importante figuri ale scenei muzicale vieneze. Alma a fost dezamagita de aspectul lui fizic si consemna in jurnal: “O caricatura-barbia mica, ochii bulbucati, se poarta ca un maniac, nu m-a impresionat”. Dar muzica lui Wagner avea sa ii apropie pe cei doi care au petrecut ore in sir vorbind despre Tristan sau ascultandu-i compozitiile si perfectionandu-i stilul. Zemlinsky a fost mentorul ei incontestabil, i-a predat ore de compozitie si, sub directa lui indrumare, a compus o serie de lieduri inspirate de lirica lui Rainer Maria Rilke si Heinrich Heine. Stia cum sa o ambitioneze fara sa ii raneasca sentimentele: “Ori compui, ori iti petreci timpul in societate-una din doua. Dar mai bine alegi ceea ce ti se potriveste mai bine- petrece-ti timpul in societate”.

O poveste de dragoste furtunoasa s-a infiripat intre Alma, tanara superba sigura pe sine si constienta de talentul si frumusetea ei, si introvertitul Zemlinsky. Ea l-a iubit pe “micul gnom urat”, in vreme ce el ii marturisea” te vreau-cu fiecare atom din sufletul meu”. Alma i-a permis intimitati pe care nu le tolerase barbatilor inainte. I-a dat voie sa o mangaie si sa o sarute, iar el si-a pierdut capul cu totul. Intelegea ca Alma abia acum descoperea pasiunea si devenea constienta de propria ei sexualitate si o simtea vibrand in bratele sale. Relatia a fost perceputa de Alma ca un tavalug de sentimente, umilinte si dureri, in vreme ce el intrase in rolul unui trubadur care isi canta iubirea. “Alex, dragul meu Alex, vreau sa fiu cristelnita ta. Varsa-ti toata bogatia in mine!” nota ea in jurnal.  Prietenii si familia au considerat total nepotrivita relatia dintre cei doi si, deseori, inclusiv Zemlinsky considera ca nu o merita. Doi ani a durat iubirea dintre ei, pana cand, in 1902, Alma a facut un pas indraznet care a socat lumea buna vieneza.  

Pe 7 noiembrie 1901, Alma il intalnise pe celebrul dirijor Gustav Mahler, evreu si el ca Zemlinsky, in casa prietei ei, scriitoarea Berta Zuckerkandl. Acesta era director la Opera Curtii Imperiale si detinea una dintre cele mai puternice si influente pozitii in lumea muzicala. In acea seara, Mahler s-a indragostit de Alma si doar la cateva saptamani, mai exact pe 28 noiembrie, a cerut-o in casatorie. Familia ei a incercat din rasputeri sa o convinga sa nu accepte cererea pentru ca Mahler era cu 19 ani mai mare, nu era bogat si se zvonea ca suferea de o boala incurabila. Prietenii cuplului au fost surprinsi de rapiditatea cu care cei doi s-au logodit, numindu-l “evreu rahitic si degenerat”, nedemn de o fata frumoasa care se tragea dintr-o familie buna, in vreme familia lui o considera pe Alma ca fiind excesiv de cocheta, a carei singura preocupare era sa numere tinerii care cadeau prada farmecelor ei. Mahler a abandonat religia iudaica si s-a convertit la catolicism special sa reduca numarul diferentelor care li se imputau. Simtind opozitia familiei vis-à-vis de acest mariaj, pe 19 decembrie, el i-a scris o scrisoare de 20 de pagini Almei in care a descris cum vedea el viata lor de cuplu. Pentru tanara care incerca sa isi construiasca o cariera, scrisoarea lui a reprezentat o lovitura: ii cerea sa renunte la aspiratiile ei, sa nu mai compuna, sa se dedice vietii de familie, iar atentia ei sa ii fie daruita lui. Desi din insemnarile din jurnalul ei deducem ca a fost extrem de surprinsa si revoltata, cei doi s-au logodit pe 23 decembrie, iar pe 9 martie 1902, s-au casatorit. Mariajul a socat pe toata lumea deopotriva. Bruno Walter, dirijos la Opera si cel mai apropiat prieten al lui Mahler, a scris: “Mahler are 41 de ani, ea, 22. Ea este o frumusete deja celebra, destinata unei vieti sociale pline de farmec, in vreme ce el este atat de nelumesc si de mandru in singuratatea lui…”Cei doi s-au mutat intr-un apartament langa Opera, iar Mahler i-a pus la dispozitie 2 servitoare si o guvernanta englezoaica pentru fiica lor Maria, care s-a nascut in noiembrie acelasi an. Viata lor a fost total diferita de cea pe care Alma o cunostea din casa parintilor ei. Mahler era retras, ura sa socializeze, acorda o importanta excesiva rutinei zilnice cu scopul de a gestiona corect  volumul foarte mare de munca.  Alma s-a simtit izolata si plictisita, deseori simtindu-se mai curand menajera decat iubita si sotie. 

Doi ani mai tarziu, a nascut a doua fata, Anna Justina, dar goliciunea din sufletul ei se marea pe zi ce trece, fara ca Mahler sa sesizeze nefericirea care pusese stapanire pe ea. Pe acest fond de vulnerabilitate, Alma a cedat in fata unui flirt cu Hans Pfitzner, iar Mahler, nestiind cum sa gestioneze situatia, i-a propus sa reia lectiile cu Zemlinsky care a refuzat oferta. In 1907, Maria, fiica lor cea mare, a decedat de difterie la varsta de 5 ani, fapt care a marit si mai mult prapastia dintre cei doi. In acelasi an, la un examen de rutina, Mahler a aflat ca avea un defect cardiac, fapt care l-a obligat sa renunte la multe dintre activitatile lui curente, iar mai apoi sa se retraga de pe scena muzicala vieneza. In 1907, cei doi au plecat in America, deoarece Mahler avea o intalnire stabilita la Manhattan Opera din New York. Aici el a bifat un succes rasunator cu “Tristan si Isolda” lui Wagner, dar Alma a continuat sa se simta singura si izolata. Ea s-a intors in Europa si a petrecut cea mai mare parte prin statiuni balneare incercand sa isi revina. 

Dupa 8 ani de la casatorie, Alma, mai singura ca niciodata, l-a cunoscut pe tanarul arhitect Walter Gropius, cel care avea sa fie liderul miscarii Bauhaus. Toate  dorintele care pana atunci ramasesera ascunse in stare latenta in sufletul ei au rabufnit cu o forta uluitoare. Intr-o zi, Gropius a trimis “din greseala” una dintre cele mai infocate scrisori de dragoste destinate Almei sotului ei! Mariajul care intrase in cel de-al 10 an si se destrama usor avea sa  primeasca cea mai puternica lovitura. Mahler a realizat atunci haul care se cascase intre ei si, deprimat si neajutorat, a gasit forta de a solicita o consultatie lui Sigmund Freud. Nu se stie exact ce au discutat cei doi vreme de 4 ore, dar Freud a consemnat urmatoarele: “Sotia lui Mahler, Alma, l-a idolatrizat pe tatal ei, Rudolf Schindler, pe care l-a regasit si iubit in persoana lui Mahler. Mahler si-a iubit mama si a cautat-o in fiecare femeie. Mama lui suferea de tulburari, iar in subconstient, Mahler a dorit ca Alma sa traiasca in aceeasi stare”. Freud le-a oferit un ragaz de cateva luni de liniste in cuplu, perioada in care Mahler s-a concentrat intens asupra sotiei lui. Ca semn de mare iubire, i-a dedicat Simfonia a-8-a. Alma a fost de acord  sa ramana alaturi de el, dar si-a continuat episodic relatia cu Gropius. Mahler i-a publicat 5 lieduri, au calatorit impreuna in America. In mai 1911 insa, la varsta de 51 de ani, acesta a murit si a fost ingropat langa fiica sa, Maria Anna, in cimitirul Grinzing din Viena.  La cateva luni dupa moartea sotului, cand Alma a primit factura pentru consultatie de la Freud, a fost de-a dreptul revoltata cand a vazut pretul exorbitant. Insa asta nu a impiedicat-o sa isi revina si sa infloreasca. Datorita pensiei generoase de vaduva, cat si mostenirii  lui Gustav Mahler, era o femeie bogata. Walter Gropius a fost socat sa afle ca, inainte de moartea lui Mahler, cei doi soti au avut raporturi sexuale impreuna, motiv pentru care cei doi s-au despartit definitiv. Dar Alma era curtata! Iar relatiile cu Franz Schreker, Joseph Fraenkel (doctorul lui Mahler din New York), Paul Kammerer si copilul teribil al artistilor vienezi, Oskar Kokoschka, pictor genial, considerat un revolutionar excentric si provocator. 

Cei doi s-au cunoscut prin intermediul tatalui vitreg al Almei, Carl Mall, care ii comandase pictorului un portret al Almei. “ce frumoasa era, ce femeie seducatoare se ascundea in spatele valului ei de vaduva, am fost vrajit!” avea sa marturiseasca Kokoschka. A doua zi dupa intalnire, Alma avea sa primeasca prima scrisoare de dragoste dintr-un lung sir de peste 400. Cei doi au trait si au calatorit impreuna, s-au iubit, s-au urat si iarasi s-au iubit cu pasiune: “Cei trei ani cu el au fost o batalie pentru iubire. Niciodata inainte nu am gustat atat de mult iad si atat de mult paradis”, in vreme ce el declara ca o iubea neconditionat asemeni unui “pagan care se roaga la steaua lui”. Alma era geloasa cum nu fusese niciodata, iar Kokoschka cu greu putea sa se angajeze intr-o relatie sociala care sa nu o raneasca pe ea, dar nici el nu era scutit de astfel de trairi. Gelozia lui era indreptata nu numai impotriva prietenilor si cunostintelor ei, ci si impotriva sotului decedat. In 1912, Alma a ramas insarcinata, dar, la doar cateva luni, a pierdut sarcina. Aflat in spital langa ea, Kokoschka , i-a luat camasa plina de sange si a dus-o acasa spunandu-i: “acesta e singurul meu copil si asa va ramane in sufletul meu pentru totdeauna”. A carat camasa  cu el peste tot o buna bucata de vreme. Niciodata nu a putut depasi durerea acestei pierderi si atunci a transformat-o in subiectul a numeroase tablouri, exteriorizand-o. Desi a cerut-o de nenumarate ori in casatorie, Alma l-a refuzat de fiecare data. 

Un an mai tarziu, el a pictat “Mireasa vantului” ,un tablou in stil baroc, in care doi indragostiti sunt prezentati intr-un iures, intr-o miscare de rotire, despre care el spunea: “In <<Mireasa vantului>> suntem uniti pentru eternitate”. Pe vremea aceea, Alma inca mai coresponda cu Gropius care, atunci cand a vazut tabloul 

“Dublu portret al lui Oskar Kokoschka si Alma Mahler” expus la expozitia secesionista de la Berlin, acesta a intrerupt orice forma de comunicare cu ea pentru o perioada. Relatia aceasta o consumase atat de mult, incat ea singura nota in jurnal: “ Trebuie sa renunt la Oskar. El nu se mai potriveste in viata mea. Ma trage in jos intr-o zona libidinoasa. Eu nu mai pot face fata. Cu toate astea este atat de dulce si neajutorat ca un bebelus mare, atat de nesigur si tradator. Trebuie sa il scot din sufletul meu! Este atat de adanc implantat in carnea mea. Stiu ca sunt bolnava din pricina lui, bolnava de ani, si nu am reusit sa ma zmulg! Acum, acum este momentul. Afara cu el! Nervii mei sunt spulberati, imaginatia mea, ruinata! Ce diavol l-a trimis la mine?”. La sfarsitul anului 1914, cei doi s-au despartit, iar Oskar s-a inrolat in regimentul Dragonilor, regiment de elita a cavaleriei monarhiei austriece. A vandut “Mireasa vantului” si si-a cumparat calul cu care a plecat pe front. A fost ranit si a chemat-o pe Alma sa il viziteze in spital, dar ea nu l-a vizitat nici atunci, nici altadata. Pe langa nenumaratele picturi si desene in care Kokoschka a imortalizat-o, i-a construit o papusa in marime naturala din bronz tinand seama de cele mai mici si intime detalii. Papusa a fost distrusa in timpul unei orgii nocturne in studioul lui din Dresda. Alma a reluat legatura cu Walter Gropius cu care s-a si casatorit la Berin, dar toata lumea a considerat ca acest mariaj cu un tanar arhitect necunoscut a determinat-o sa mai coboare un pas pe scara sociala. Alma consemna:” usile care stateau deschise pentru numele Mahler mi s-au inchis in fata numelui complet necunoscut de Gropius”. 

In 1916, Alma i-a nascut o fata, manon Alma Anna Justine Caroline Gropius. La botezul fiicei lor, gropius i-a daruit Almei tabloul “Summer Night on the Beach” semnat de expresionistul Edward Munch. In timpul Primului Razboi Mondial, in salonul ei se strangeau compozitori, scriitori, pictori, actori, dirijori si academicieni. Ei au format un grup de elita care s-au inspirat si promovat reciproc. 

In 1917, scriitorul Franz Blei l-a adus cu el pe colegul sau de breasla, Franz Werfel care avea 27 de ani. Cu vreo 2 ani in urma, Alma pusese una dintre poeziile lui pe muzica dar nu il intalnise niciodata pana atunci. La inceput cand l-a vazut, i s-a parut insipid, cracanat, un grasan cu buze carnoase si ochii aposi. Dar Werfel manifesta entuziasmul Almei pentru muzica, arta si literatura si mai mult decat atat, era un textier expresionist in mare voga. Nu dupa mult timp, cei doi cutreierau impreuna toate barurile vieneze sau in compania lui Ernst Polak, Alfred Polgar si Robert Musil. Werfel era indragostit-lulea, numind-o “gardian al focului”, “una dintre putinele femei magice care exista”, iar ea il indemna sa isi puna in practica cele mai creative idei pe care, anterior intalnirii cu Alma, nu avusese energia sa le puna in practica. Desi maritata inca cu Grobius, Alma a ramas insarcinata cu Werfel si a nascut prematur. Gurile rele spun ca faceau sex ca disperatii fara sa tina cont de sarcina, astfel incat intr-o noapte nebuna, Alma s-a trezit facand amor intr-o baie de sange. Ea isi cazase amantul in casa izolata din Breitenstein am Semmering unde cei doi se intalneau pe ascuns. Alma invoca deja goliciunea interioara si dezorientarea care o cuprinsesera in casnicia cu Gropius, motiv pentru care cei doi au divortat si si-au disputat pentru o vreme custodia fiicei lor, Manon. Desi relatia de adulter era deja cunoscuta, Gropius a luat vina esecului casniciei asupra lui, lasandu-se prins in flagrant, in pat, cu o prostituata intr-o camera de hotel. Relatia cu Werfel a durat multi ani, pana in 1924 cand, la varsta de 50 de ani, s-a casatorit cu el. 

Numele lui era deja consacrat: “omul-copil” se transformase intr-un poet si autor de romane si piese de teatru de succes, numarandu-se printre cei mai cititi autori de limba germana. Nu dupa mult timp, ea nota in jurnal: “Eu nu-l mai iubesc. Viata mea interioara nu mai rezoneaza cu a lui. El s-a facut parca mai mic, mai urat un evreu adipos asa cum l-am perceput prima data” . Cei doi au inceput sa traiasca separat. 

Desi el renuntase la iudaism de dragul ei, in secret a revenit la religia in care se nascuse si crescuse. Intre timp, Alma simpatiza cu nazistii, iar diferentele de opinii politice a tensionat si mai mult relatiile dintre ei. Alma a mai bifat cateva aventuri pana in 1935, cand Manon, fiica ei in varsta de 19 ani, a murit de poliomelita. Inmormantarea a fost un eveniment social major in Viena: Johannes Hollnsteiner (care traia de ceva vreme cu Alma) i-a omagiat viata spunand:” Ea a inflorit ca o floare minunata. A trecut prin lume ca un inger. Pentru cei apropiati a fost o raza de soare si motiv de bucurie. Ea a trecut in nefiinta in Regatul LUI; la festivalul de iubire si inviere, cuceritorul divin asupra mortii si adversitatii a adus-o acasa in regatul lui si a spus: nici un ochi nu a vazut si nici o ureche n-a auzit ce a pregatit Dumnezeu pentru cea pe care o iubesc!”, iar Alban Berg i-a dedicat concertul pentru vioara “in memoria unui inger”. In 1938, semnarea acordului Berchtesgaden dintre Austria si Germania nazista marca sfarsitul statului austriac independent. Alma si-a transferat banii in Elvetia, a luat-o pe Anna, jumatate evreica, jumatate austriaca, si a fugit cu Werfel la Milano. In 1940, Alma a publicat memoriile anilor petrecuti alaturi de Gustav Mahler in “Amintiri si scrisori”. Fiica lor, Anna Mahler, avea sa ajunga o sculptorita celebra. Relatia dintre Alma si Werfel era tot distanta si descrisa in jurnal astfel:”doi oameni care, dupa 20 de ani impreuna, vorbesc doua limbi diferite” invocand inclusiv “diferenta rasiala” . Cand nazistii au intrat in Viena, intreaga familie s-a refugiat in sudul Frantei la Sanary-sur-Mer, langa Marsilia unde se aflau si alti emigranti: Bertolt Brecht, Ludwig Marcuse, Thomas Mann, Heinrich Mann, Lion Feuchtwanger si altii. Desi a intentat divort, ea nu l-a parasit niciodata pe Werfel. 

Poate pentru ca avea 60 de ani, poate se temea de singuratate… Aici Werfel a avut o aventura cu saint Bernadette Sourbirous careia i-a si dedicat cel mai de succes roman al sau, “Cantecul Bernadettei”, care a fost si ecranizat si premiat cu Oscar in 1943. In 1940, sotii Welfer au traversat Pirineii pe jos si au reusit sa plece in America dupa un ocol prin Spania si Portugalia. Pe chei ei au fost intampinati de alti emigranti germani si austrieci precum Thomas Mann, Max Reinhardt, Alfred Doblin, Arnold Schonberg, Erich Wolfgang Korngold si multi altii. Werfel a avut succes cu publicarea ultimului roman, iar propunerea de a fi ecranizat a marit veniturile familiei care s-a mutat intr-o vila in Beverly Hills din Los Angeles. Alma si-a gasit un companion de pahar in persoana scriitorului Erich Maria Remarque care ii aducea in dar sticlele de vodca ruseasca ascunse in buchete enorme de flori. La moartea lui Werfel din 1945, Alma nu a venit la inmormantare. Starea ei s-a degradat si desi dorea sa isi reimprospateze farmecele decolorate, nu reusea decat sa frizeze ridicolul purtand palarii uriase decorate cu pene de strut, semanand cu un “d’Artagnan” sau cu un “Travestit” sau cu un “armasar inhamat la un car funebru” dupa cum o caracteriza scriitoarea Claire Goll. Chiar fiica ei, Anne, ii spunea mai in gluma, mai in serios “mama-tigru”. Intotdeauna umbla beata si parfumata, traind in lumea ei efemera. 

In 1950, dupa ce s-a mutat la New York, a inceput sa isi scrie biografia “My Life”, insa convingerile sale rasiale erau atat de transant exprimate incat toti cei care o ajutau la redactare solicitau sa scoata din context aceste pasaje. Multe din enunturile sale antisemite deranjau, la fel unele pareri despre personalitati care inca erau in viata si care se intersectasera cu ea de-a lungul vietii. Imediat ce cartea a fost publicata in engleza si germana, putinii prieteni care mai ramasesera langa ea s-au distantat datorita convingerilor rasiale. A murit la 85 de ani, in 1964, iar un an mai tarziu, lesul a fost transportat la Viena si ingropat alaturi de fiica ei, Manon. 

A fost femeia fatala care si-a alcatuit propria colectie de celebritati: Gustav Klimt, Gustav Mahler, Oskar Kokoschka, Franz Werfel, Walter Gropius, Leonard Bernstein, Hugo von Hofmannstahl, Marck Burkhard, Wassily Kandinsky, Golo, Heinrich Mann, Thomas Mann, Maurice Ravel, Erich Maria Remarque, Artur Schnitzler, Arnold Schonberg, Richard Strauss, Igor Stravinsky, Carl Zuckmayer, Paul von Zsolnay si multi altii.

Si-a construit un loc in lume prin frumusetea ei, prin lejeritatea cu care cucerea barbatii, prin stil si eleganta. A fost deopotriva adorata si detestata, a fost inger pentru unii si demon pentru altii, fapt care a ramas dincolo de vreme intr-un citat extrem de colorat: “Ea a fost o mare doamna si in acelasi timp o cloaca”.

Pentru cei care vreti sa stiti mai multe, va mai recomand o carte:

Jean Patou: « Evolution not revolution is my motto »

Franta este una dintre cele mai privilegiate tari europene: peisaje care iti taie respiratia, salbe de castele care se intind de-a lungul principalelor ape, dealuri in care strugurii rad stirbi la soare si vinul imbatraneste in butoaie, parfumuri nascute spre a potoli cochetaria tinerelor domnite. Franta nu-si schimba traditia, ci se adapteaza prezentului, redescoperindu-se si reinventandu-se de fiecare data.

In 1880, in familia tabacarului Patou s-a nascut fiul acestuia, Jean Patou, care avea sa mosteneasca nu numai averea lasata de batranul tabacar de lux, ci si spiritul lui antreprenorial. Douazeci si doi de ani mai tarziu, acesta si-a deschis in Paris, pe 7 Rue Saint Florentin, un salon mic de croitorie denumit “Patou Maison Parry”. Casa data din perioada Iluminista si respecta intocmai stilul clasic pe care si-l dorea creatorul pentru sediul micii sale croitorii. Salonul a fost capitonat cu lambriuri de lemn de culoare inchisa pe care le-a asortat cu canapele capitonate cu matase neagra. N-a apucat sa lucreze decat doi ani, caci razboiul a batut imediat la usa, iar Patou s-a inrolat si a plecat vreme de 5 ani pe front. Apucase sa se puna pe picioare, caci, in cel de-al doilea an de functionare, un american excentric, ii cumparase toata colectia de haine imediat dupa lansare. In 1919, dupa incetarea razboiului, acesta si-a redeschis salonul si a cunoscut un succes imediat. El avea un crez si isi dorea sa creeze hainele functionale care sa reflecte personalitatea purtatorului. Nu trebuie ca moda sa dicteze stilul, ci tocmai persoana trebuie sa puna in valoare stilul. A mizat pe armonia formelor si echilibrul perfect dintre vechi si nou. De aceea el a fost promotorul stilului simplu, dar elegant pentru ca el era un indragostit dedicat croiului, detaliilor si calitatii tesaturii. Lansase rochiile cu talie inalta, cu broderii in stil rusesc, iar nume precum Constance Bennett, Mary Pickford si Louise Brooks faceau parte din clientela salonului. 

Desi nu s-a casatorit niciodata, a avut numeroase aventuri, inclusiv cu “femeia fatala” a scenei anilor ‘30, Louise Brooks.  Un sef fermecator aflat la carma uneia dintre casele de moda in voga atragea femeile precum mustele la borcanul cu miere. 

Un an mai tarziu a lansat colectia inspirata din tinutele sportive, iar nume importante din lumea sportului au venit si si-au schimbat garderoba cu tinute semnate Jean Patou. 

Toata lumea a putut admira tinuta Suzannei Lenglen din cadrul campionatului mondial de tenis: o rochie de matase plisata, un cardigan din lana moale de Jersey, semnate Jean Patou. Patou isi broda monograma cu cele doua initiale pe buzunarele tinutelor sale. Suzanne purta piesele intr-o maniera eleganta si subtila si nicicand nu paruse mai feminina si mai gratioasa, iar publicul nu-si putuse lua ochii de la ea pe toata durata meciului. Patou a fost inventatorul tinutei sport care, la vremea respectiva, a revolutionat moda.  

Hainele create si semnate de el au permis femeilor sa combine moda chic cu cea casual in tinutele de zi. Femeia “Patou” nu putea sa treaca neobservata. Ea iubea culoarea si nu facea un secret din asta: “Patou red”, “Patounia”, “Patou blue”, “Nile Green Patou”, “Nasturium Red” sunt cateva dintre culorile care au facut istorie. 

El a explorat fiecare ton de culoare, jucandu-se cu nuantele de bej si roz delicat pana la rosul aprins, dand forta si personalitate fiecarei femei Patou. Designul simplu, nepretentios, a fost adaptat charmului feminin in mod natural, lasand corpului lejeritatea miscarii si posibilitatea sa respire. O crosa de golf sau o racheta de tenis erau accesorii la moda. 

Patou a inteles nevoia femeilor de a combina accesoriile si piesele de vestimentatie, reinventand fiecare tinuta si adecvandu-le fiecarei ocazii sau moment. El a avut in vedere fiecare tinuta, de la costumul de baie la pijama, de la rochita de dans pana la tinuta de golf, de la cardiganul de seara la cel pentru tenis, punandu-le in valoare prin noi combinatii in cea mai naturala forma ludica posibila. A fost conectat mereu la noile tendinte si pe nimeni nu a mirat colectia sa de plovere cu desene cubiste, influentate de curentele Art Deco si Cubism. 

El a inventat notiunea de monograma iconica, brodand pe buzunarele creatiilor sale monograma JP. El a fost deopotriva un vizionar si un inovator. Dupa ce si-a extins afacerea in Franta, el a intuit potentialul american si a dorit sa se convinga. In 1925, a calatorit in SUA si a fost mirat sa vada tinerele americance cu silueta supla si picioarele lungi, intelegand de fapt , asa cum a declarat, ca “Silueta sport este silueta inteligenta”. 

Imediat a realizat ca tinuta sport deschidea alte oportunitati casei sale si implementa o noua directie in moda europeana.  

A organizat imediat o auditie la care s-au inscris peste 500 de tinere, una mai frumoasa decat alta. 

A ales 6 dintre ele, pe care le-a adus cu el in Franta si pe care le-a angajat ca manechine. Acest fapt a provocat un scandal imens in presa pariziana. De fapt, el bifa inca o inovatie la nivel european, fiind primul designer care folosea un grup de modele profesioniste pentru a-si prezenta colectiile de haine. Americanii l-au numit “cel mai elegant barbat din Europa”.  

Era era un barbat charmant, cu trasaturi faciale regulate, ochi cenusii si un zambet pe cat de discret, pe atat de irezistibil. Vocea ii era profunda si ferma, pastrandu-si autoritatea din perioada in care fusese comandant pe front. Anul acela a fost extrem de benefic deoarece o alta idee a fost pusa in practica, lansand “Le Monde de Sport”, un soi de magazin cu haine sportive adecavate pentru golf , echitatie, aviatie, yachting, pescuit, tennis etc, caruia i-a atasat un departament cu accesorii in care se comercializau esarfe, bijuterii, lenjerie, palarii samd. Tot in acel an extrem de norocos, a lansat primele 3 parfumuri: Amour-Amour pentru brunete, Que Je Sais? pentru blonde si Adieu Sagesse pentru roscate. Cu aceste 3 parfumuri, Patou spunea povestea schimbarilor de atitudine care rezuma intreaga epoca generate de miscarile de emancipare a femeii. Anul in sine se afla la hotarul a doua lumi: una care inchide usa trecutului lansad sansa inceputului alteia. 

Amour-Amour simbolizeaza luxul, lifestyle-ul, eleganta, dorindu-se un triumf al vietii reflectat intr-un cocktail reusit de flori proaspete de bergamota, neroli, trandafiri, iasomie, tuberoze si ylang-ylang. 

Que Je Sais? este metafora indoielii, a ragazului de gandire, a momentului de refletie, este un semn de intrebare. Notele sale sunt fructate si realizat din esente de caise, piersici si flori de portocal, imbunatatite cu note delicate de trandafir, iasomie, patchouli si miere.

Adieu Sagesse este o oda a daruirii depline si neconditionata, un parfum care evoca amintirile vacantelor scaldate de soare. Un parfum voluptos, alcatuit din note vibrante de neroli, Lily of the Valley, mosc si zibeta. In anul 1929 a lansat parfumul sport  Le Sien. 

El a folosit esente de calitate exceptionala, folosind extracte din plante rare precum trandafirii de mai, culesi de pe plantatiile Grasse si iasomia recoltata manual in zori. 

Anul 1931 avea sa marcheze lansarea cel mai renumit parfum al casei, Joy, cotat si astazi unul dintre cele mai bune parfumuri din lume. Dupa marea criza economica din 1929, Patou a dorit sa trimita un cadou ca semn de apreciere la 250 dintre cei mai buni clienti americani care nu au vizitat niciodata Parisul, motiv pentru care a cerut parfumierului Henri Almeras sa creeze un parfum puternic, dar simplu, din esente naturale, indiferent de costuri. Acesta a creat un parfum unic, realizat din extracte de trandafiri si iasomie de Grasse. Astfel s-a nascut JOY, cel mai scump parfum din lume pentru o lunga perioada de timp care astazi a devenit o legenda pentru toti parfumierii lumii si care se mentine pe locul 2 in topul celor mai populare parfumuri din intreg mapamondul.  

Au urmat apoi Normandine care celebra calatoria trans atlantica cu pachebotul la New York, 

Mille 1000 – un parfum glamuros, enigmatic si decadent, care are ca nota de baza extractul de osmanthus sau “floarea de aur”, o floare pretioasa si rara adusa din Orientul Indepartat, in amestec cu esenta de trandafir. Floarea osmanthus infloreste doar cateva ore in fiecare primavara si poate fi achizitionata doar o singura data pe an. Inima parfumului prinde viata din amestecul maiestuos de orris, violete si lemn de santal. La lansare, parfumul a fost anuntat ca unul revolutionar si a beneficiat de cele mai inflacarate aprecieri. El a fost realizat in editie limitata, mai exact intr-o mie de flacoane, toate numerotate de la 1-1000, pentru cele mai elegante femei din Paris. Flaconul cu numarul 1000 poarta monograma Jean Patou, semnatura si sigiliile fiind incrustate cu fir de aur. Mirosul este mirific, inspirand mister si rafinament.

Sublime este parfumul care tempereaza o explozie florala radianta, in tonuri calde si moi. Esentele de trandafir si iasomie sunt combinate cu cele de crin si flori de portocal, vetiver, lemn de santal, esente citrice, ylang-ylang si muschi de stejar. Parfumul este o adevarata celebrare a feminitatii intense si senzuale.

Si cum afacerile sporeau, a deschis filiale in statiunile Monte Carlo, Biarritz, Deauville si Venetia in care comercializa seturi de plovere, costume de baie, parfumuri si accesorii. Dar Patou nu se multumea doar cu atat! El isi dorea cu ardoare ca femeia imbracata si parfumata in saloanele sale sa nu imbatraneasca niciodata, sa isi pastreze tineretea si charm-ul cat mai mult timp. 

In 1928, a lansat Huile de Caldeean, prima lotiune de soare din istoria cosmeticelor. Numele fusese inspirat dupa denumirea unui oras antic in Babilon. Cand a fost lansata, Caldeean a fost mai degraba asimilata unei senzatii. Erau in voga fustele scurte, iar femeile visau la emancipare, renuntau la corsete si sutiene si isi doreau cu ardoare un costum de baie indraznet sa se zbenguie pe nisipul fierbinte in vreme ce soarele le scaldau in raze. 

Uleiul cafeniu s-a transformat peste noapte in produsul cel mai dorit de catre toata elita burgheza pariziana. Mirosul lui oriental floral, usor picant, se intensifica atunci cand intra in contact cu razele soarelui. 

Astazi el evoca opulenta La Belle Epoque, devenind un simbol al schimbarii si libertatii deopotriva. Uleiul era realizat din esente naturale combinat cu esente de narcise, flori de portocal si chihlimbar. Costumele de baie brodate  au facut deliciul verilor pe plajele europene.

Fiecare recipient de parfum este o bijuterie, realizat in stil Art Deco si  proiectat de prietenul lui, arhitectul Louis Sue, care a semnat designul initial. Dopul este sigilat manual cu fir de aur si stampilat. 

Fiecare flacon de parfum reprezinta o dedicatie si o declaratie de dragoste adresata femeii de pretutindeni, iar frumusetea sticlei nu s-a pastrat nealterata de-a lungul timpului. Patou a fost sustinut in toate aceste eforturi de catre familia si prietenii lui. Cea mai dedicata a fost Madeleine, sora lui mai mica decat el cu 7 ani, cea care i-a fost inepuizabila sursa de inspiratie, o femeie mignona, eleganta, moderna si activa.  Pana la moartea lui in 1936, la varsta de 49 de ani, Patou a devenit un gigant al lumii modei, dominand deopotriva couture si ready-to-wear.

El a ramas in memoria tuturor ca un om care si-a pretuit independenta si libertatea, un tip modern, pasionat de masini rapide, barci cu motor, un colectionar de arta si carti rare. 

Din pacate nu a trait destul ca sa poata vedea cum geniul sau a influentat noua generatie de designeri care astazi rescriu moda  si tendintele ei: Karl Lagerfeld, Christian Lacroix, Jean Paul Gaultier.

www.jeanpatou.com