Black Pearl in Bucurestiul interbelic

Strada Doamnei si-a primit numele dupa Maria, sotia domnitorului Serban Cantacuzino. Autoritatile doreau sa isi arate pretuirea si respectul fata de aceasta atunci cand au dat numele ei unei strazi aflate in centrul vechi al capitalei. Aici au fost ridicate la inceputul secolului 20 numeroase edificii de prestigiu , cladiri frumoase, cu etaje inalte, cu poduri si subsoluri generoase, construite intr-un stil clasic si elegant. Fatadele monumetale erau bogat decorate cu frontoane rotunde si mansarde cu lucarne. 

Una dintre cladirile pe care n-aveai cum sa nu o remarci era Palatul Bursei, a carui piatra de temelie a fost pusa de catre Regele Ferdinand si Principesa Maria in 1907 si inaugurata in 1911. Cladirea a fost ridicata pe vechiul loc unde s-a aflat casa Logofatului Scarlat Barcanescu, dupa proiectul arhitectului Stefan Burcus, cel care a construit Palatul Artelor si Castelul Tepes din Parcul Carol. Acoperisul, cu toate dantelariile lui, a fost realizat de catre un artizan renumit la acea vreme, Alexandru Dimitriu, cel care a realizat acoperisul Athene-ului Roman  si cavalerii din arama amplasati unul de pe Primaria sectorului 1, iar al doilea pe casa in care acesta a locuit, pe strada Episcop Radu 29 din zona Obor. Sculptorul Casei Regale si-a adus si el contributia la estetica palatului, realizand sculpturile exterioare. De numele lui Emil Wilhelm Becker sunt legate inclusiv statuile de pe fatada Universitatii din capitala. 

Acesta a sculptat pe frontonul circular al palatului, in partea superioara, un basorelief cu un cap de leu, incadrat de doua statui alegorice care ii infatisa pe zeul roman Mercur in dreapta si personificarea industriei in stanga. La etaj erau birourile, iar la parter mai multe pravalii, cafenele si berarii. La subsol a functionat Cabaretul Alcazar, dar numai in perioada sezonului rece, caci vara se muta la sosea cu numele de Alcazar d’Ete. Aici canta lautarul Grigoras Dinicu “Hora Staccato”, tigan cu muzica in sange, de plangeau toate damele de societate in batiste in vreme ce barbatii trageau din trabuce imprastiind rotocoale de fum. 

Si tot aici a urcat pe scena in vara anului 1928 Josephine Baker, dansatoare, actrita si cantareata, poreclita de catre fanii ei “perla neagra”. Isi facuse o intrare triumfala si lasase cu gura cascata lumea buna iesita la promenada pe Calea Victoriei cand si-a facut aparitia in sareta ei trasa de strut. 

Constantin Tanase o vazuse pe scena londoneza si-a adus-o cu contract la Teatrul Carabus. Artista ceruse 100.000 lei pe seara, iar asta era banet pentru o mare chiverniseala! Josephine era pe val si tare greu i-a fost lui Tanase s-o plateasca, motiv pentru care i-a aranjat spectacole si in alte locatii contra cost. Suma era enorma! Freda Josephine McDonald era prima dansatoare de culoare care cunoscuse succesul european si tot prima care venea la Bucuresti.

Se nascuse in 1906 intr-o familie saraca din statul american St Louis, dintr-un tata alb, Eddie Carson, care fusese tobosar si producator de instrumente muzicale, si o mama de culoare, Carrie McDonald, care in tinerete fusese dansatoare, obligata de imprejurari sa renunte la cariera dupa ce a ramas gravida. Dupa ce i-a mai facut un copil, barbatul, care nu concepea sa se insoare cu o negresa, si-a parasit familia si nu s-a mai intors niciodata. Intre timp, maica-sa mai nascuse alti doi copii si castiga banii ca spalatoreasa platita cu ziua. Banii  se duceau in mare parte in chirie s-abia mai ramanea ceva de pus hrana pe masa. 

Intotdeauna a considerat-o pe Josephine vinovata de soarta ei mizera. Viata buna ce-o dusese odata s-a risipit cand copilul a intrat pe usa.  Periodic se mutau dintr-o locuinta insalubra in alta si mai proasta. La 10 ani Josephine a castigat primul ei dolar intr-un concurs de dans. Pe cand avea 13 ani, maica-sa a maritat-o cu Willie Wells, un barbat violent in varsta  de 26 de ani, de care s-a despartit 8 luni mai tarziu. Se certau des, iar scandalurile se terminau cu batai. Dupa ce i-a spart in cap o sticla, Willie a parasit-o, iar Josephine si-a castigat banii dansand pe strada. 

A fost remarcata de un membru al trupei de vodevil, Dixie Steppers, iar cantareata grupului a luat-o atat in patul si sub protectia ei, invatand-o sa cante si sa danseze. In 1921, la 15 ani, s-a recasatorit cu Willie Beker , chiar daca nu divortase de primul. Lui i se datoreaza “stilul Baker”, un dans sexi plin de elemente de elemente comice. Nici acest mariaj nu a rezistat mai mult de cinci ani. 

Josephine a inchis usa dupa ea si a plecat sa cante in corul unui spectacol de music-hall, “Shuffle Along” in New York. In timp ce canta, obisnuia sa danseze, fapt care a atras privirile asupra ei, dar si invidia si rautatea colegelor sale care au poreclit-o “Monkey”. S-a culcat cu producatorul show-ului si a devenit solista spectacolului, incepandu-si astfel cariera de artista. La 19 ani avea deja nume. 

In 1925 un producator de spectacol de cabaret al unui teatru de pe Champs Elysees a vazut-o si i-a propus sa faca parte din trupa de artiste de culoare ce urmau sa danseze pe o scena din Paris in spectacolul “La Revue Negre”. Castiga deja 150 de dolari pe saptamana si traia ca o mica burgheza. Desi s-a simtit jignita cand i-a zis ca trebuie sa danseze topless, onorariul de 200 de dolari pe saptamana a invins orice prejudecata. 

Dupa primul spectacol a avut Paris-ul la picioare: in sala lumea aplauda frenetic, in vreme ce afara, puritanii manifestau impotriva spectacolului pornografic. Producatorii de moda se bateau in oferte si rochii, iar sute de admiratori ii trimiteau buchete de flori insotite de cereri in casatorie. 

 Nu dupa mult timp a fost inclusa in renumita trupa “Folies Bergere’ unde si-a prezentat tutu-ul cu banane aurite si incrustate cu cristale si diamante, folosit in  celebrul dans al junglei, in regia lui Jean Cocteau, cel car o numea “icoana de bronz si otel cafeniu”. Figura exotica, i-a atras atentia unui italian intreprinzator, Giuseppe Abatino care se prezenta in saloane cu titlul de conte. Acesta i-a fost o vreme manager si i-a organizat primul turneu european.

Tot el a convins-o sa isi deschida propriul club, Chez Josephine. In 1927 cei doi s-au casatorit. Josephine era deja considerata cea mai bogata mulatra si prima actrita de culoare care a patruns in cinematografia mondiala. A jucat alaturi de Jean Gabin in filmul “La Sirene des tropiques”, iar mai apoi in alte 5 productii, printre care si “Moulin-Rouge” in 1940. In ciuda faptului ca isi etala averea prin gesturi iesite din comun, nu a uitat niciodata saracia in care s-a nascut si n-a ezitat niciodata sa ajute oamenii saraci, sa adopte copii parasiti sau sa doneze bani organizatiilor de caritate. Si-a cumparat o vila superba intr-una dintre suburbiile pariziene pe care a umplut-o cu animale exotice.

Deseori era vazuta pe bulevard plimband un ghepard imblanzit care avea o zgarda cu diamante la gat, primit in dar de la Paul Derval, directorul Casino-ului de Paris. 

In cercuri restranse dansa charleston goala, iar lumea cu pretentii se inghesuia sa o invite la serate. Toti ceilalti se multumeau sa umple salile de fiecare data cand numele ei era cap de afis in celebrul “Folies Bergere”.  

Erau innebuniti sa vada Perla Neagra invesmantata in frunze de palmier sau pene de flamingo prinse in talie si siragurile de perle rasfirate peste sanii goi, frematand in ritmuri dracesti, incolacindu-se in miscari cand languroase, cand trepidante in jurul partenerului de dans. 

Barbatii erau fascinati de picioarele ei lungi si perfecte, de sanii pietrosi loviti peste sfarcuri de sirajurile de perle, de trupul ei de ciocolata, transpirat si indecent de bine conturat, afisat cu ostentatie spectatorilor muti de uimire. Facea furori. Rupea nesfarsite ropote de aplauze. Incingea spiritele si imaginatia, iar lumea o adula. Black Venus ingenunchiase inca o data sala. Isi asuma rolul de diva, traia pe picior mare, cheltuia fara masura si iubea fara prejudecati, barbati si femei, amanti sau iubite, fara numar. Petrecea cu aceeasi inversunare cu care si muncea. 

Cand a vazut-o prima data, Picasso ar fi exclamat: “este Nefertiti zilelor noastre”, iar Hamingway a numit-o “cea mai senzationala femeie pe care a vazut-o cineva vreodata”. Printre admiratori se numarau Man Ray, Pjilippe Soupault si Georges Simenon care i-a si fost amant. 

In 1931, Josephine a lansat slagarul “Am doua iubiri – tara mea si Paris-ul” compus de Vincent Scotto. In 1937, Pepito a murit, iar Josephine s-a maritat cu industriasul Jean Lion, un evreu frumos si bogat, care detinea lantul de cofetarii “Cotofana care canta”. Si-a luat cetatenia franceza si a crezut ca va avea o casnicie fericita. Din pacate, Levy visa sa o transforme intr-o nevasta casnica si cuminte. Dupa 3 ani au divortat. 

Razboiul batea la poarta, iar Josephine se angajase politic: milita impotriva antisemitismului, impotriva pogromurilor, impotriva rasismului, aderase la Crucea Rosie si la rezistenta Franceza, pleca in misiuni de spionaj si revenea de fiecare data pe scena. Desi considerata de puritani decandenta si imorala, Josephine a fost extrem de curajoasa si cu solide principii morale. In cel de-al Doilea Razboi Mondial a sustinut prin actiuni de spionaj rezistenta franceza, pe ai carei membrii i-a ascuns in castelul ei din Dordogne, pe domeniul Milandes, unde se retrasese dupa inceperea razboiului. Inclusiv rudele sotului ei, desi divortati, si-au gasit adapost aici pana au reusit sa treaca granita. Cand nazistii au venit sa ii perchezitioneze castelul, Josephine i-a ametit cu farmecul ei pana acestia au plecat exact asa cum venisera. Dupa incheierea razboiului, avea sa fie prima americanca decorata cu medaliile Legiunea de Onoare, Medalia Rezistentei si Crucea Lorrena, moment in care Charles de Gaulle i-a recunoscut public curajul, faptele si meritele. 

In 1947 a divortat de Lion si s-a maritat cu managerul trupei, Jo Boullon, un jazzman respectat, fost violonist de succes. Avea sa fie cel de-al treilea sot si ultimul, in ciuda faptului ca a mai bifat numeroase relatii de amor. Impreuna au transformat castelul in “Rainbow Tribe” (“trib in culorile curcubeului”), un camin pentru orfanii adoptati din intreaga lume. A facut numeroase angajari, a tras conducte de apa si curent in castel, dar si in satele invecinate, a deschis magazine, un hotel, a creat un centru turistic pe domeniu, a organizat tabere pentru copiii defavorizati. Si-a educat copiii cu multa dragoste, dar cu o mana de fier. Le-a aratat lumea, a mentinut contactul cu tarile lor de origine, i-a indemnat sa respecte oamenii, indiferent de culoare, rasa si educatie, sa isi aleaga meserii onorabile. Intotdeauna stingea televizorul sau arunca ziarele de pe masa cand apareau informatii despre activitatea ei. 

In 1963 l-a insotit pe Martin Luther King, imbracata in tinuta militara franceza si purtand in piept medaliile cu care fusese onorata, la marsul in care acesta a tinut celebrul discurs “I have a dream”. Costurile ridicate ale domeniului dadeau batai de cap tuturor, iar la un moment dat falimentul n-a mai putut fi evitat. In 1968, bunurile i-au fost scoase la licitatie si intreaga familie scoasa afara de pe mosie. Se despartise de Jo care venea din Argentina de fiecare data cand avea probleme finaciare. Era complet ruinata, vanduse tot ce ii mai ramasese din castelul de odinioara si se mutase impreuna cu cei 13 copii adoptati intr-un modest apartament cu 2 camere in Paris. Acestia nu prea au inteles mare lucru din toata aceasta nebunie, pentru ca Josephine a continuat sa traiasca pe picior mare. Tot copiii au fost aceia care au decis sa nu mai serveasca micul dejun in luxoasa Café de la Paix si sa incapa sa faca economii. Cel mai mare avea 10 ani. 

Printesa Grace de Monaco i-a cumparat o vila de la Roquebrune-Cap-Martin, in sudul Frantei, in schimbul participarii ei la cateva actiuni caritabile in promovarea Crucii Rosii.  Desi copiii ei mergeau la scoli de fite, Josephine a continuat sa dea spectacole ca sa isi poata plati facturile. A murit in 1975, dupa ce admiratorii i-au organizat o gala aniversara  de celebrare a 50 de ani de cariera. A fost gasita dimineata inconstienta, inconjurata de articolele elogioase din presa. Franta i-a organizat funeralii la care au participat 20.000 de admiratori, iar salvele militare trase in onoarea ei au zdruncinat norii. Inhumarea a avut loc la Monte Carlo, locul in care isi stramutase caminul. 

Dupa moartea ei, copiii au fost luati de Jo si adusi acasa la el in Argentina . Dupa separare, Josephina n-a avut niciodata vreun cuvant rau de spus despre el. Murise o eroina, in vreme ce lebada neagra se transformase intr-o legenda a scenei frantuzesti.

In 1928, Constantin Tanase a adus-o in Bucuresti cu trenul Orient Expres. Gara de Nord era plina ochi, iar lumea se stransese ca la urs umpland trotuarele din jurul garii. Trasura descoperita era trasa la usa principala astfel incat lumea s-o vada si sa povesteasca si celor care ramasesera acasa. Josephine avea 21 de ani si avea Europa la picioare.  Pe bulevard, Josephine a admirat guresele florarese si si-a umplut masina cu flori. Tanase o vazuse la Londra in spectacol si-a s-a decis pe loc sa o aduca in capitala, sa joace in gradina Carabus. 

 Vremea n-a tinut cu el, a plouat neincetat, motiv pentru care a inchiriat sala Euforia. Afisele intitulate “Negru pe alb” au adus valuri de spectatori care au stat la coada ore in sir sa cumpere bilet. Doar doua spectacole a dat, dar ele au marcat succesul stagiunii, salile erau umplute la refuz. Cu toate astea, biletele vandute nu au acoperit cheltuielile.

Insa ce reusise Tanase, nu mai facuse nimeni in Romania. Riscase si castigase: renume, caci banii i-a pierdut. Vorba lui:

“ Grea e viata, mai badie,

Pretutindeni saracie

Birurile se tin scai

Ai-n-ai…dai!

Biet rumanul, ca un caine,

Fuge, fuge, dupa paine

Vai de mama lui de trai

Ai-n-ai…dai!

Preceptoru-ntai se-ndeasa,

Vedea-l-as intins pe masa,

Ce sa faci?Oftezi si vai

Ai-n-ai…dai!

Ba te mai ia si cu toba

Iti vinde si garderoba

Fara vorba!Aint, tvai, drai

Ai-n-ai…dai!

Mai vine si primaria

Cica iti ia murdaria

Sa-ti pui capul sub vatrai

Ai-n-ai…dai!

Cand mananci numai lipie

De-unde dracu murdarie?

Dar ei nici nu vor sa stie

Ai-n-ai…dai!

Noi, parlitii, ducem grosu.

Tot pe noi cade ponosu

Si platim ca niste frai…

Ai-n-ai…dai!

Tot noi ducem statu-n sale

Fiindca aia cu parale

Cum se-ntampla, vezi matale,

Ai-n-ai…dai!”

Si-a dat!

PS: Special pentru prietena mea, Jeni Mateescu:

In anul 1970, Josephine a fost invitata sa urce pe scena festivalului "Cerbul de Aur" de la Brasov. Avea 64 de ani si inca se straduia sa isi creasca toti copiii fara grija zilei de maine. Onora toate invitatiile si se bucura de fiecare onorariu primit. Cand nu mai razbea, Jo se urca in avion si venea sa o scoata iarasi la liman. La anii ei rabdarea nu mai era ceea ce fusese odinioara. O deranjau unele atitudini ale copiilor ei: muzica data prea tare care facea sa ii vibreze ferestrele in casa, pantalonii evazati si pletele lasate sa creasca, hainele stramte si fustele scurte. Se temea de faptul ca cei pe care se straduise sa ii indrume pe calea cea dreapta sa nu se rataceasca printre capcanele vietii. Cand a urcat pe scena, publicul romanesc n-avea cum sa isi aduca aminte de ea. Alte generatii umpleau acum salile. In plus, trecusera prea multi ani, iar exotica aparitie de odinioara se prezenta astazi ca o distinsa artista pusa sa isi joace un rol ajuns la final. Cu o voce inca frumoasa, cu o gratie si o atitudine pe care timpul nu avusese puterea sa le stearga. Atunci habar n-avea ca drumul ei se apropia incet si sigur de final. Dar lasa in urma ei o frumoasa poveste, un crez de mare artist si o legenda pe masura unei veritabile eroine. 

Poze de la festival. 


Bibliografie:
http://www.biography.com/people/josephine-baker-9195959
http://www.cmgww.com/stars/baker/about/biography.html
http://womenhistory.about.com/od/bakerjosephine/p/josephine_baker.htm
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/49488/Josephine-Baker

Francis Kurkjidan - “My style is about having no style”

Desi afara ploua, s-ar presupune ca e vara, ca bobocii isi intind petalele catre soare si se scutura de leneveala. Au miresme de imprastiat in aer sa ameteasca lumea. Odinioara se bucurau de ele doar zeii si regii, astazi incapem si noi pe langa ei. Caci florile sunt muze pentru  alchimistii obositi de atata amestecat si combinat esente si culori, in curcubee de miresme. Unii sunt tenaci, altii sunt haraziti sa fie geniali, iar lumea ii asteapta la rampa pe toti si nu conteneste sa-i aplaude. Cred ca fiecare din noi abordeaza in mod diferit relatia pe care o are cu parfumul. Fidelii respecta cutumele unei casnicii imaginare, nestatornicii imbraca haina unor aventuri de-o noapte, schimbandu-le in functie de stare, partener si ocazie. Indecisii se leapada de ele ca de Satana si alearga in intampinarea  celor care apar in reflectoare. Ma gandesc ca un parfum trebuie sa fie ca o promisiune sau ca o declaratie. Dar cine sunt eu sa ii judec pe altii de vreme ce imi schimb parfumul dupa toane si emotii, dupa furii si bucurii, dupa ploi sau dupa soare? 

Am stat si m-am gandit pret de cateva minute la amintirea olfactiva a mirosurilor din copilarie si, fara sa vreau, am rememorat emotia deschiderii usii vechilor tutungerii comuniste, intunecoase, inguste si aglomerate, pudrate cu miros de ziare proaspat iesite de sub tipar, de tutun si parfum. Mi-am amintit de sticluta mica in care dopul care avea agatata o mica violeta de catifea umplea incaperea de miros de violete proaspete. Ce bucurie. Adolescenta fiind, pastram maruntisul ramas de la paine sa strang infima suma de 14 lei, daca mi-aduc bine aminte, si sa ma ascund cu intreg buchetul de violete sub plapuma. Piteam sticluta minune intre hainele frumos aranjate si seara, in intimitatea unui intuneric lipsit de magie, scoteam dopul – un univers se revarsa sub plapuma si in mintea mea. Astazi lucrurile s-au schimbat. Este o drama sa intri intr-un magazin si sa alegi un parfum. Sute de ispite te omoara olfactiv si vizual, povesti astupare in frumoase recipiente te striga sau te trag de maneca, pe cine sa alegi?

Mi-am adus aminte atunci un tanar creator care a avut impetuozitatea sa se intoarca la originea istoriei parfumeriei, mai exact in secolul 17, pentru a recrea parfumul Mariei Antoaneta. Ideea ii venise dintr-o gluma. Si-a zis: "oamenii cumpara un parfum ca sa primeasca gratuit o umbrela. De ce n-ar primi o carte?" S-ar fi asortat complet! Cartea se numea” A Scented Palace: The secret History of Marie Antoinette’s Perfumer”, scrisa de catre Elisabeth De Feydeau. A fost realmente interesat de formula originala si originara a parfumului antic, dar si dezamagit! Si-atunci s-a pus pe treaba si l-a recreat, adaugand mai multa bergamota, sa fie putin mai potentat. Desi a respectat formula, nu a fost multumit de rezultat. Prea banal pentru secolul 21. Si s-a pus pe combinat. Si creat!

Numele lui este Francis Kurkjidan si timp de 14 ani a creat sub egida renumitelor Case de parfumuri: Acqua di Parma (Iris Nobile), Christian Dior (Eau Noire), Giorgio Armani (Mania for Men), Custo (Barcelona), Davidoff (Silver Shadow), Demeter (Holy Water), Escada(Lily Chic), Elisabeth Arden (Green Tea), Indult (Reve en Cuir) , Emanuel Ungaro (Ungaro by Ungaro), Guerlain (Rose Barbare), Jean Paul Gaultier (Le Male, Fleur du Male, Gaultier 2 si Ma Dame), Juliette Has a Gun (Lady Vengeance, Miss Charming), Kenzo (Eau de Fleur de Magnolia), Narciso Rodriguez (For Her si For Him), Salvador Dali (Purplelight), Versace(Jeans Couture Glam), Yves Saint Lauren (Kouros Eau d’Ete), MDCI (Rose de Siwa, Enlevement au Serail, Promesse de l’Aube) si altii. Nascut in 1969 la Paris dintr-o familie de armeni, avea sa descopere atractia catre aceasta lume senzoriala la 14 ani, in vreme ce se juca impreuna cu sora lui. Ea sedusa de forma sticlutei de parfum, sterpelita pe ascuns din budoarul mamei, iar el curios sa despleteasca in esente aromele eliberate de dopul colorat. Parfumul era Mitsuko si, dupa cum avea sa declare mai tarziu, a ramas modul lui de a se apropia de amintirea mamei. Cele mai pregnante arome se intorc mai in urma, in camara in care bunica, armeanca gospodina, stivuia pe rafturi condinemte si frunze de vita-de-vie murata, alaturi de pastrama de peste si banane coapte. La 20 de ani, cand si-a anuntat parintii ca a decis sa se faca parfumier, amandoi au rasuflat usurati: renuntase la cariera de balerin, cobora cu picioarele pe pamant! Ca sa va dati seama cat de talentat este, poate ar trebui sa mentionez ca la 24 de ani a creat Le Male (unul dintre cele mai bine vandute parfumuri in intreaga lume) pentru Jean Paul Gaultier, iar la 31 de ani castiga premiul Prix Francois Coty, ca la 40 de ani sa primeasca titlul de “Chevalier des Arts et Des Lettres”. 

In 2009 si-a deschis propria casa, Maison Francis Kurkjidan, si a dezvoltat o afacere in care promoveaza parfumuri de nisa, vandute in peste 150 de reprezentante din intreaga lume. “Am ales sa adaug cuvantul “Maison” inaintea numelui meu. Acesta nu reprezinta un concept stilistic, ci mai degraba o modalitate de a exprima ceea ce cred. O casa are suflet si istorie, locatari si prieteni, uneori si copii. Toate aceste emotii derivate din “acasa” dau viata visului meu, acela de a crea parfumuri care sa ii faca fericiti pe cei din jur”. Fiecare parfum de succes  reprezinta un manifest care bifeaza trei elemente definitorii carierei sale: eclectism, autenticitate si perfectionism prin care el isi defineste brandul si isi masoara puterea. Si-a asumat libertatea de a-si concepe singur nu numai retetele esentelor tari si forma recipientelor, dar si logo-ul si strategia de promovare. Si-a construit intreg proiectul de la inceput pana la sfarsit pe ideea descoperirii formulei parfumului perfect. “Maison Francis Kurkjian este maniera in care exprim si arat ce cred eu despre lumea parfumurilor(…) Casa mea este un tribut adus Paris-ului, magiei si spiritului lui de libertate (…) Casa mea este dedicata bucuriilor mari alcatuite din placeri simple, iar misiunea este de a parfuma viata 24 de ore timp de 7 zile”.

In 2013 parfumul lui Oud avea sa castige titlul de cel mai bun parfum nou independent. Creatorul a reinventat alchimia parfumurilor antice arabe imaginandu-si mersul unei camile prin desertul maturat de o furtuna de nisip! Din imbinarea notelor lemnoase cu cele de sofran, oud din Laos si patchouli a rezultat un parfum senzual si delicat, considerat piesa  de rezistenta a casei, capodopera sa. 

In acest an a fost lansat Elie Saab L’Eau Couture care uimeste din nou nu numai industria parfumurilor, dar si rasfatata clientele. Elie Saab L’Eau Couture are notele de varf reprezentate de migdale verzi si magnolie, trandafir si lamaie, cel de mijloc de flori de portocal si iasomie, iar cele de baza de vanilie, pastrate cu grija intr-un superb recipient pastelat, cu fatete multiple, care imprastie tonuri calde de lumina. Nici nu trebuie mai mult decat atat sa iti dai seama ca este un produs sofisticat pentru femeia moderna.  

Ceea ce socheaza inca din start este design-ul inspirat al flacoanelor sale si-mi aduc aminte astfel de flaconul negru inscriptionat cu litere aurii, acoperit cu un capac care imita o bucata de metal al parfumului Lumiere Noire. Acest parfum este metafora calatoriei albastrului prin tonurile sale. O data flaconul deschis, mirosul era extrem de senzual: amestec de patchouli, trandafir si narcisa, punctate cu arome condimentate de chimen si piper. Un creator exigent, Francis este de parere ca un parfum trebuie sa fie “ca o cutie cu secrete”, “ o garderoba olfactiva” si nu stiu cum face, dar de fiecare data ii reuseste. 

APOM-ul este acronimul pentru “o bucata de sine” pe care fiecare o daruieste altora. A fost inspirat de frumusetea barbatilor si femeilor arabe, de culorile si aromele Orientului Mijlociu descoperite in timpul unei calatorii in Liban. Este puterea esentei lemnului de cedru si moliciunea florilor de portocal si ylang-ylang, o promisiune de fidelitate pentru cele care au curajul asumarii unei esente orientale misterioase. O renumita actrita libaneza a fost muza care a inspirat acest parfum. 

Aqua Universalis este un parfum proaspat, o remaniere pe baza de note florale, alcatuite dintr-un buchet de flori albe. Uleiuri esentiale de bergamota, flori de lamaie si portocal, lemn de mosc si crin se impletesc intr-o hora care celebreaza puritatea.

Cologne Pour le Soir este un parfum intim, aproape personal, in care a combinat benzoina de Siam cu mierea, esenta de trandafir , lemnul de cedar si santal, ylang-ylang, chimenul si tamaia. Artistul s-a inspirat din amintirile de pe vremea cand era balerin si a avut tupeul si impetuozitatea tineretii de a dansa alaturi de alti 800 de colegi aproape goi pe una dintre marile scene din New York. Si-a dorit sa renasca la nivel olfactiv acea frenezie, acea voluptate, acea pasiune lasata libera sa se reinventeze si sa capete forma. Sa fie amintirea noptilor in care parfumul se dezlantuie atunci cand inchizi usa dormitorului si stingi lumina inainte de a te baga in pat. In care puloverul de casmir cade lenes pe blana din fata unui semineu si bratele unei iubiri imaginare iti cuplinde talia intr-o suava alintare. Un exercitiu de abandonare interioara, in care iti reconstruiesti propria festivitate erotica si nestiuta de altii. O fantezie a unei nopti nebune. Pentru acest frumos nelinistit, a fi parfumier de succes inseamna sa fii un fel de magician care se straduieste si reuseste sa isi adapteze viziunea proprie la emotiile altcuiva, generand un fel de memorie olfactiva, un cod de recunoastere reciproca in plan senzorial. 

Cologne Pour le Matin si Cologne Pour le Soirt reprezinta un duet olfactiv care spun doua povesti: una vinde bucuria desteptarii intr-o dimineata tarzie, alta o poveste inainte de culcare. Notele reprezentative sunt date de catre bergamote din Calabria, lamaie siciliana, cimbru marocan, lavanda de provence, flori de portocal tunisiene – un univers complet! Sursele de inspiratie care au stat la baza creatiei lor a fost primul capitol din romanul “Bonjout Tristesse” al scriitoarei Francoise Sagan si o plimbare prin gradina casei de la tara a parintilor lui. Produsele sale sunt realizate plecand de la acelasi motto: calitate, pertinenta, simplitate, atentia sporita de detaliile frumoase si un bun raport calitate/pret, oferind astfel posibilitatea fiecaruia sa isi cumpere o bucata de vis parfumat. Pretul produselor sale incepe de la 12 euro, contravaloarea “Les Bulles d’Agathe”, sapunul parfumat cu bule, inspirat de nepoata lui de 6 ani.

In loc de incheiere am sa copiez un citat din Victor Hugo” Viitorul are multe nume: pentru fricosi este intangibil, pentru tematori inseamna necunoscut, pentru curajosi este o oportunitate” . Eu cred ca Francis Kurkjidan a avut curajul sa-l priveasca in ochi si sa raspunda provocarii. Ramane ca voi sa apreciati parfumul!

Imi cer scuze pentru eventualele inadvertente in traducerea din limba engleza. Traducerea imi apartine, prin urmare, mi le asum!
 

www.franciskurkdjian.com

http://beautyfool.com/interview-with-francis-kurkdjian-master-perfumer/

http://www.luxlyfe.com/my-interview-with-perfumer-francis-kurkdjian/

Ana Aslan - Batranetea se poate trata, iar imbatranirea poate fi oprita

Am tot amanat sa scriu despre ea. Nu pentru ca nu i-as aprecia activitatea si efortul de a ne ajuta sa ne pastram tineretea fara batranete cat mai mult timp, ci doar dintr-o teama cocheta: nu imi place sa vorbesc despre batranete, inca nu am invatat sa o masor in realizari si sa o accept ca pe-o etapa obligatoriu de parcurs.  

Evident ca  este vorba despre Ana Aslan - un simbol national mult mai cunoscut si apreciat in afara tarii decat in interiorul ei. Stim putine lucruri despre ea si nu toti ne-am manifestat curiozitatea in a-i studia biografia si performantele. De fapt, Ana Aslan, fire retrasa, sobra  si discreta, o introvertita care si-a tinut viata personala ascunsa de ochii lumii si ai presei, era o mica burgheza obligata sa traiasca intr-un sistem comunist totalitarist. Desi nu a fost o frumusete rapitoare, a fost o persoana placuta, o femeie delicata si cocheta, cu un stil de viata rafinat. Adora muzica lui Chopin si picturile lui Dali, spectacolele de teatru si balet, aprecia hainele de calitate, croite de catre stilistul personal care venea special pentru ea de la  Milano. Acesta ii croia la comanda pantaloni si deux-piecese-uri din  matase si stofa naturala in culori pastel. Purta un superb inel cu diamant, un sirag de perle naturale, asortate cu elegante haine din blana naturala. Era o gurmanda subtila, cunoscatoare a bauturilor fine, a bucatariei frantuzesti si a deserturilor italiene. In fiecare an sarbatorea impreuna cu prietenii Anul Nou cu sampanie si caviar. Oglinda si cei din jur n-au vazut-o nici macar pret de o zi necoafata.  “Iubesc natura, in special marea, florile. Si in afara de natura imi place arta. Arta, in special pictura, am un simt deosebit al culorii si ma pasioneaza culorile (…) Imi plac oamenii, desi am fost de multe ori neinteleasa de oameni. De multe ori, cand am cunoscut pe cineva, ma intereseaza viata din ei si evolutia lor in viata” marturisea Ana Aslan intr-un interviu.  Era femeia care se indragostea doar de barbatii inteligenti langa care putea sa infloreasca spiritual. Ana Aslan n-a fost femeia a carei inteligenta sa ii fie siesi suficienta. Intotdeauna a vrut mai mult, iar divinitatea i-a dat! I-a placut viata, munca, lucrurile de calitate, oamenii destepti. Ea n-a avut timp sa educe o natie, pentru ca si-a asumat un tel mai inalt: sa educe intreaga  lume. A ramas in memoria celor multi femeia care a invins batranetea, savantul care a lansat doua branduri inca neegalate : Gerovital si Aslavital, directorul unui institut unic in toata lumea, un savant apreciat pe toate continentele si de foarte multe personalitati de pe intreg mapamondul. A tratat importanti oameni politici ai momentului:  Maresalul  Charles de Gaulle, Winston Churchill, JF Kennedy, Regii Arabiei Saudite si al Marocului, Mao Zedong, Maresalul Fanco,  Yaser Arafat,  Maresalul Tito, Hrusciov, Indira Gandhi, Imelda Marcos, vaduva Presedintelui filipinez Ferdinand Marcos, Presedintele Suharto, Cancelarul german Konrad Adenauer, Aristotel Onasis, scriitorii Somerset Maugham, Miguel Asturias, dar si actori precum Charles Chaplin, Kirk Douglas, Claudia Cardinale, Marlene Dietrich si nevasta cantaretului italian Giuliano Gema  sau artisti precum Pablo Picasso si Salvador Dali!

Ana Vasilichia Aslan s-a nascut la Braila in 1897 si a fost mezina familiei Margarit si Sofia Aslan.  Tatal - un impatimit al jocurilor de carti, mama – o  bucovineanca frumoasa si educata, care au avut impreuna patru copii. 

Cand a decis sa urmeze medicina, mama s-a impotrivit considerand ca meseria era prea dura, dar a cedat cand Ana a intrat in greva foamei: “Sunt momente din viata pe care mi le aduc aminte…inceputul la medicina. De pilda faptul ca mama nu voia deloc sa fac medicina si ca sa o conving 3 zile nu am aparut la masa, nu am mancat”. 

Dupa ce a absolvit Facultatea de Medicina din Bucuresti, in 1922, a ocupat pana in 1949 postul de profesor titular la Clinica Medicala din Timisoara, an in care a fost numita sef de sectie la Institutul de Endocrinologie din capitala. Incepand din 1958 a ocupat functia de director al primului Institutul de Geriatrie si Gerontologie, din lume. A brevetat medicamente cu efecte curative asupra efectelor procesului de imbatranire si a bolilor specifice batranetii.  Pe langa medicamentele  preventive ale batranetii, ea a elaborat programe  pentru stimularea activitatilor specifice persoanelor de varsta a treia. Medicamentele brevetate de ea aduceau un profit de 17 milioane de dolari anual. Desi ajunsa deja pe culmile succesului, Ana a ramas o controversata, menita sa fie descoperita  inainte sa fie apreciata. 

Vorbea perfect germana, italiana si franceza, dar se exprima cu mare lejeritate si in engleza, poloneza, greaca si spaniola. Cu toate astea, era superstitioasa si credea nu numai in Dumnezeu, dar si in ghicitoare! Era superstitioasa, motiv pentru care nu se intorcea niciodata din drum. Detinea o impresionanta colectie de statuete infatisand bufnite de diferite forme si marimi. Nu a fost casatorita niciodata si nu a avut vreun mostenitor. Cu toate astea a iubit barbati destepti, iar pe cei care si i-a dorit, erau casatoriti. In viata ei au existat doi barbati si pe fiecare l-a iubit cu pasiune. Iubirea tineretii ei a fost celebrul fiziolog, profesor doctor  Daniel Danielopolu, cel care a ajutat-o sa isi construiasca personalitatea si sa isi defineasca scopurile carierei. Acesta era barbat insurat la vremea aceea si nu a avut niciodata intentia de a-si parasi nevasta.  Ani de zile a mers in casa sotilor Danielopolu, s-a asezat la masa lor, au jucat bridge impreuna, au mancat, au ras, au vorbit, amandoi protejandu-si relatia si tinand-o la distanta de toti apropiatii lor comuni (cum naiba au reusit????). 

La maturitate, l-a cunoscut pe ambasadorul Romaniei la Paris, Duliu, fiul celebrului scriitor Duliu Zamfirescu. Cand a avut forta sa recunoasca public cele doua relatii, Ana Aslan ii compara astfel: Daniel a fost ca un coniac Metaxa de cea mai buna calitate, pe cand Duliu a fost ca spuma efervescenta a unei sampanii frantuzesti. Viata ei a fost traversata de multi barbati interesanti, unii cu profiluri intelectuale deosebite, altii amagitori prin tineretea si virilitatea lor. Pe cand ea avea 80 de ani, era adorata de catre un instarit om de afaceri italian, cu foarte multi ani mai tanar! A murit in 1988, in urma unui infectii microbiene generata de o operatie de extirpare a unei tumori canceroase la colon si a fost inmormantata fara preot in Cimitirul Belu. Singurul lucru de care s-a temut in a viata a fost frica de moarte. Se pare ca inclusiv pe cea care a sfidat batranetea, moartea nu a ocolit-o si a luat-o intr-un final la ea. Gurile rele spun ca in timp ce se afla in agonie, securistii ar fi venit la capataiul ei si-ar fi incercat sa afle numarul presupuselor conturi bancare din strainatate in care se credea ca si-ar fi ascuns averea. La inmormantare, insa, apropiatii ar fi gasit o poseta in care se aflau 20.000 de dolari si niste bijuterii – singura avere descoperita in casa in care avea sa se mute imediat o ruda a Elenei Ceausescu si sa-si insuseasca toate bunurile personale ale Anei Aslan.  Moartea te iarta uneori, doar viata te executa de fiecare data!