Cheile Nerei - un colt de rai romanesc

Strainii vorbesc despre ele, multi dintre noi habar nu au ca exista! In Romania, in Banat, atat de-aproape de noi! Totul a pornit de la o intamplare. Intr-o zi, al meu a venit acasa si m-a intrebat: “stii ceva despre Cheile Nerei?” Evident ca stiam si am inceput sa povestesc cate-n luna si in stele. “Dar de ce ma intrebi?” am incheiat intr-un final nedumerita, pentru ca noi nu prea suntem genul ala de turisti sportivi, adica dintre cei temerari, pusi sa exploreze tinuturi virgine si sa cada in extaz in fata peisajelor naturii. Nu ca lui nu i-ar placea natura, dar nu prea este un tip sportiv. Eu, desi nu ma dau in laturi de la asa ceva, nu ma omor dupa natura, prefer sa o admir in poze sau de la geam. Iubesc viata citadina masurata in metri de muzee, freamat uman si stiluri arhitecturale, in traditii culinare si obiceiuri culturale. Sunt sclifosita – nu am stat la cort niciodata, nu concep si nu accept cazare fara dus si toaleta. Raspunsul lui a fost extrem de explicativ: fiul unei colege, student in Anglia, a venit acasa insotit de un tanar londonez, curios sa vada Cheile Nerei dupa ce citise mai multe articole pe net. Omul stia toata povestea si cunostea locul ca-n palma doar studiind. Acum venise sa il vada cu ochii lui. Si era fermecat! Extaziat! Dornic sa se-ntoarca si sa povesteasca altor londonezi despre un pamant virgin, de-o frumusete care il coplesise. Prin urmare, ne-am decis! Ar fi vremea sa il vedem si noi!

Sambata trecuta am plecat din Timisoara dis de dimineata catre Cheile Nerei. Am urmat traseul: Sag – Moravita – Oravita – Ciclova Romana – Ildia – Socolari - Potoc. Pe apa Beiului, locuitorii din Potoc au construit mori cu ciutura in care isi macinau odinioara granele. Pentru a ajunge la morile Potocului, satenii din Sasca au sapat cu tarnacopul patru tuneluri de piatra in munte. Tunelurile mai exista si astazi si ele scurteaza drumul dintre Ochiul Beiului si Sasca Montana cu vreo 20 de km. Desi multi afirmau ca drumul pana aici este prost, pot sa va spun ca a fost rezonabil: fara gropi, dar peticit. Prin urmare, a meritat. 

Am trecut prin satele de munte unde am vazut un pitoresc uitat, greu de imaginat ca a ramas oarecum suspendata in timp aceasta dulce atmosfera arhaica, specifica acestor sate, cu casele aranjate de-a lungul soselelor serpuitoare, cu portile alungite catre soare. Din loc in loc, fantanile strajuiesc soseaua, astamparand setea deopotriva a localnicilor si turistilor calatori. Lumea intoarce capul dupa masina, iar daca te dai jos pret de o clipita, lumea te saluta politicoasa si curioasa, in dulcea datina a Banatului de munte. 

Traseul este marcat, chiar daca unele indicatoare sunt foarte vechi. De la Popoc, drumul catre Podul de la Ochiul Beiului este ingust, pret de o SINGURA masina, dar toti cei care vin dintr-un sens sau altul isi cedeaza, in functie de imprejurari, locul, fara isterii sau gesturi obscene. Pare-se ca politetea locului schimba comportamentul nervos al soferilor urbani. La pod, am parcat pe platoul unde este amenajata parcarea auto, semnalizata si ea cu panouri informative si indicatoare catre obiectivele turistice.

Intrarea in rezervatie costa 5 lei, dar va spun sincer ca merita mult mai mult. Prin urmare – un chilipir! Vi se da si bilet, deci nu e cazul pentru suspiciuni inutile. Oamenii de la pod va pot da toate informatiile de care aveti nevoie. Noi am parcat masina, am trecut inapoi podul si am cotit stanga catre Tunele. 

Aici se afla bifurcatia catre Lacul Ochiul Beiului/Cascada Beusnita in stanga si Lacul Dracului/Cantonul Damian la dreapta. 

Tunele sunt niste labirinturi sapaturi in stanca, care scurteaza drumul catre satul Sasca Montana. Noi am facut doar o prima sesiune foto. Peisajele se anuntau surprinzatoare. Dupa 10 minute ne-am intors pe platou, ne-am urcat din nou in masina si am mers  pe drumul forestier 7 km spre Pastravarie. Parcul National este imens si trebuie sa alegi incotro vrei sa mergi.

Drumul este tot ingust, dar tot la mica intelegere, la distante infime, pot trece si noua masini in sensuri diferite de mers, una urcata cu rotile pe bolovanii de langa parapet, cealalta cu jumatate de roata suspendata deasupra haului. Evident ca exagerez, desi nu foarte mult!!! Daca nu sunteti sofer versat, mai bine lasati masina pe platou si urcati pe jos timp de o ora, chiar daca motorizati parcurgeti drumul in 15-20 de minute. 

Trebuie sa stiti ca vegetatia este luxurianta si riscati sa va zgariati masina (al meu, de frica urmelor de crengi lasate pe caroserie, inca amana spalatul masinii!). Peisajul este absolut incantator cu suvoaie care coboara la vale in dantelarii de apa, spaland treptele sapate in calcar. 

Dupa vreo 2,5 km, pe dreapta, veti vedea un indicator, Cascada Vaioaga. 

Musai sa opriti pentru ca este foarte frumoasa. Doar sa aveti grija cum parcati sa nu opriti toata circulatia. Trebuie sa coborati ceva, dar cine moare doar dintr-atat?

La Pastravarie sunt spatii amenajate pentru cazare (o cabana frumoasa inchiriata de Ocolul Silvic Sasca Montana unde rezervarile se pot face on line,

locul de campare cu toaleta uscata, frumos delimitat de garduletul de lemn, unde locul se plateste cu 10 ron/noapte), dar si locuri de luat masa. 

Aici am mancat cel mai bun pastrav prajit cu mujdei de usturoi la pret de 13 ron/bucata. Daca vrei sa cumperi pastrav viu, platesti 18 ron/kg. 

Noi am lasat masina pe platoul de la Pastravarie, am facut stanga spre padure si-am pornit catre Lacul Ochiul Beiului. 

Traseul poate fi usor, daca alegi drumul lin, dar poate fi si greu daca alegi sa urci pe malul apei ca sa faci poze frumoase. Pentru ca apele formeaza mici cascade, continuandu-si cursul la vale, cand molcom, cand grabite tare. Iar peisajul este de poveste. Nu poti sa te opresti din facut poze!

Cred ca intr-o ora de mers lejer am ajuns la lac. Locurile salbatice au dat nastere la numeroase legende.

Cea mai frumoasa dintre ele este legenda Beiului pagan indragostit peste urechi de o frumoasa pastorita din Banat. Pe cand locurile se aflau sub stapanire turca, un tanar bei, frumos si bogat, a venit la vanatoare in Poiana Florii unde isi pastea oile o superba ciobanita din Cetatea Terezia, ale carei ruine se mai vad si astazi pe Dealul Cetatii, nu departe de Potoc. Acestia s-au indragostit unul de altul si o vreme s-au intalnit pe ascuns in poiana pana cand tatal beiului a aflat si a trimis un calau sa omoare fata. Se zice ca tanarul s-ar fi luptat cu asasinul trimis de tatal sau, iar in lupta si-ar fi pierdut un ochi. Beiul si-a plans iubita, iar din lacrimile lui s-a format Lacul Ochiul Beiului. Iar mai sus, cascada Beusnita isi plange dragostea si apele sub forma unui voal al unei tinere care nu a mai apucat sa fie mireasa, dar care incearca neincetat sa se intalnasca in nemurire cu lacrimile varsate de tanarul bei. 

Cele doua ape se intalnesc la cativa metri de unul dintre malurile lacului de unde pornesc impreuna vijelioase la vale. Lacul turquoise are un diametru de vreo 20 m si adancimea de 4m. Traditia locului spune ca aici, la Lacul Beiului, s-ar strange in noaptea de Sanziene cele sapte iele care se-mbaiaza si danseaza goale in padure. Cica si vrajitoarele ar avea partea lor de vina pentru magia locului, caci ele se aventureaza la strans de plante pentru leacuri doar de ele stiute intre Sanziene si Sfanta Maria. Noi nu le-am intalnit, dar poate chiar faptul ca nu sunt tocmai credula si cu mintea deschisa catre magie m-a pedepsit, caci chiar aici, pe malul lacului, mi-am luxat atat de rau piciorul, incat si acum, dupa 4 zile, stau cu el umflat si vanat, chinuindu-ma sa merg in carje. Magia e magie si trebuie sa ii dai tributul. Dar s-o lasam de-o parte cel putin o vreme si sa ne ocupam de cele lumesti, mai bine! J 

Drumul pana la lac este lin, pe poteci forestire. Nu este greu de urcat, iar peisajele sunt extraordinare. Zeci de caderi de apa, una mai spectaculoasa decat alta, trunchiuri contorsionate care nasc compozitii surprinzatoare in natura, mii de insecte, plante, flori, soricei care se ascund fricosi in gauri sapate in stanca, serpi tolaniti puturosi la soare. ATENTIE MARE! Viperele se bronzeaza si ele pe stanci scaldate de raze, deci fiti cu bagare de seama. Nu va ataca decat daca se simt in pericol. De aceea este foarte important sa tineti seama de anumite lucruri: mergeti echipati corespunzator, preferabil cu pantaloni lungi ca sa va protejati de muscaturile de sarpe, luati-va bocanci usori ca sa va tina glezna stransa si sa aveti siguranta in picioare, evitati sa calcati pe pietre si pe lemnele uscate, daca nu aveti antrenament, nu alegeti traseele dificile. Eu nu prea am tinut cont de ele si dau vina pe magie!

De la Lacul Ochiul Beiului pana la cascada nu mai sunt decat cateva sute de metri.

Cascada se prezinta dupa cum iti este norocul si in functie de sezon. Noi am prins-o cu apa multa, deci frumoasa ca o mireasa.

Lume multa aici, mai cu seama straini! Niste turisti nemti si austrieci venisera echipati de munte si faceau poze cu aparat pe trepied, sa imortalizeze frumuseti decupate din realitati romanesti. Al meu se uita la cascada si-mi zicea: "asta nu e cascada pe care o stiu eu. Nu seamana deloc. Alta am eu pe desktop. Trebuia sa fie mai frumoasa". Cine avea timp sa-l bage in seama?  Saream ca o capra, in incercarea de a ajunge cat mai aproape de peretele de apa. 

Uite cate grote ascunse sub maldarul de ape! Uita-te cate caderi de apa, tipam bucuroasa si-i strigam sa ma pozeze in vartejul de spuma. Nu era nimic curios, lumea toata era o bucurie, un vuiet de onomatopee admirative umpleau padurea de frenezie. Urcau nemtii pe versantul muntelui de parca se nascusera agatati de crengi! Alta cultura, alt antrenament. Mergau catre izvoare, aflasera ei de alte trei cascade mai mici, aflate pe versant mai sus. 

Am facut si noi sute de poze, iar la un moment dat ne-am decis: coboram sa mergem la Cascada Susara, in amonte. Ca un facut, la Lacul Ochiul Beiului, cand traseul devenea iarasi lin, m-a apucat pe mine nebunia: sa prind lumina in unghiuri magice, sa imortalizez luciul in cea mai frumoasa nuanta a turquise-ului sublim. Sarind din piatra-n piatra, piciorul a alunecat pe-o urma de noroi si am cazut. Mi-am luxat piciorul atat de rau incat abia am ajuns pana la masina. Ne-am oprit o ora sa mancam pe platou, dar piciorul, in loc sa-i fie mai bine, a fost tot mai rau. Ne-am hotarat sa ne urcam in masina si sa mergem in Sasca Montana, macar  sa vedem casele de lut ale arhitectei Ileana Mavrodin, casele ecologice atat de renumite in lumea arhitecturii eco. 

Ne-am ratacit, motiv pentru care am schimbat din mers traseul: morile de pe Valea Rudariei. Poate le pot vedea din masina, se gandea naiva de mine. GPS-ul ne-a dus pe un drum ocolit, prin Potoc – Ciuchici – Racasdia – Oravita – Anina – Bozovici – Eftimie Murgu. Drumul serpuia la granita dintre cele doua Parcuri Nationale: Cheile Nerei si Cheile Carasului si peisaje superbe se asterneau in cale. 

Pe versantul stancos, zeci de pesteri isi cascau gura la soare, unele acoperite de vegetatie, altele de perdele de ape. In cealalta parte se desfasura lacul. 

Al meu povestea de comori ascunse in grote de catre haiduci. Cand era copil, intr-o vacanta, a cautat comori impreuna cu alti copii aflati in vacanta la Bozovici. Pacat ca NU le-a si gasit! La un moment dat, dam cu nasul de-un indicator: paralela 45! Lumea stransa ca la urs, uitandu-se in jos, apoi alt indicator: cascada Bigar. Oprim masina si ma dau jos. Mii de ace mi-au strapuns piciorul, iar durerea mi-a ajuns pana in creieri. 

O minune se arata sub picioare: o cascada mica, decupata din povesti. Asta era cascada despre care tot vorbea al meu, prima in topul celor mai frumoase cascadelor din lume, daca este sa le dam crezare celor de la The World Geography. Am pozat-o in zeci de ipostaze si-am pornit din nou la drum

spre morile de apa. In Eftimie Murgu, satul era in sarbatoare. 

Doi tineri se casatoreau. Toata lumea era la poarta, iar primarul, frumos costumat, statea teapan pe trepte, la intrarea in primarie. Cu burta scoasa la inaintare, cu pieptul petrecut cu banda lata tricolora, dadea probe de microfon, pregatit de cuvantare. Urma sa fie ascultat de tot poporul curios, asezat pe banci, la poarta sau in trepte. Nuntasii erau deja stransi roata. 

Unii dintre ei erau imbracati in straie populare, scoase din lazile de zestre, de la naftalina. Am facut cateva poze din mers, nu ne-am oprit, desi acum consider ca ar fi meritat. Am surprins un crampei din atmosfera de odinioara a satelor banatene si, desi perfect constienta de asta, durerea din picior a fost mult mai imperativa decat dorinta mea de a imortaliza aceste clipe pe pelicula. Imediat dupa ce am iesit din sat , am dat de salba de mori. 

Privita din amonte, Valea Rudariei este un stravechi muzeu al morilor de apa, unice in lume. Oamenii au sapat tuneluri in stanca pentru a mari forta suvoiului de apa. Initial au fost 50 la  numar, iar astazi mai pot fi vizitate doar 22 de mori cu ciutura amplasate pe o distanta de 3 km pe malul raului Rudarica, dotate cu roata orizontala si cupe radiale. Complexul mulinologic este protejat si face parte din patrimonul UNESCO. 

Odinioara, morile au fost in proprietatea a 15-20 de familii care le-au si ridicat. Pe vremea aceea, cuvantul avea greutatea unui contract, astfel incat existau intelegeri potrivit carora fiecare familie avea dreptul la un anumit timp de macinat granele la moara. “Randul la moara” se mostenea sau se putea chiar vinde! O zi pe luna era rezervata intretinerii morilor. Iar cei care nu isi trimiteau un reprezentant la munca de intretinere pierdea dreptul de folosinta!

Numele morilor deriva fie din numele familiei care a ridicat-o, fie din numele locului in care a fost amplasata: Moara cu tunel, Rosoanea,Viloanea, Trailoanea, Indaratnica dintre Ruari, Indaratnica, Firizoanea, Popascu, Patoanea, Balolea,Rascoanea, Humbroanea, Maxinoanea, Vamolea, Brusoanea, Vamulea, Laiata, Moara din tarina, Prundulea, Baniana, Podul Ilochii s.a. Sunt si cateva legende legate de unele mori, precum “legenda dainuirii” si “legenda Svinecei”.

Prima spune ca, daca iti potrivesti ceasul dupa porunca naturii, vei petrece o noapte intr-una dintre mori. Indaratnica, in timp ce macina, moara merge in gol, iar dimineata te trezesti intinerit, caci ea nu macina grane, ci timpul inapoi. Unii sateni spun ca si-au macinat granele, iar cand au ajuns acasa, in loc de faina, au gasit in saci boabele de grau intregi. Aici se hotarasc datele pentru nunti, dar se organizeaza si petreceri si dezlegari de vraji si descantece, caci timpul nu vine niciodata peste tine, ci merge doar inapoi. 

Cea de-a doua legenda zice ca la moara Rosoanea, intr-o noaptea de Sanziene, in moara a venit odinioara o fata frumoasa ca sa isi macine granele. Un mos transformat in varcolac ar fi necinstit fata si ar fi ucis-o, iar ielele bune l-au transformat pe mos in lup, blestemandu-l sa nu-si reia infatisarea de om pana nu sapa cu ghearele si dintii un tunel, iar la capatul lui, o moara noua care sa nu aiba rand niciodata. Locul unde s-ar fi petrecut nebunia este cunoscut de localnici sub numele de Cracul Fetii. 

Parintii, plecati in cautarea fetei, ar fi inghetat iarna si s-au transformat in stancile Adam si Eva. Morile nu-s folosite pe timp de noapte, caci tot localnicii spun ca s-ar auzi zgomote ciudate, tipete si glasuri ragusite. In Moara din tunel a fost adus preotul sa o sfinteasca de spiritele rele, caci moara scotea sunete cuidate si gemea in fel si chip atunci cand nu suspina sau icnea in mugete infundate. Din pacate nu ne-am putut bucura prea mult de frumusetea morilor aruncate pe malul Rudarei. Ne-am promis sa ne intoarcem alta data, cand piciorul se va face bine, iar eu voi fi mai inteleapta in maniera in care o sa imi arat bucuria si mult mai dotata pentru drumetii in aer liber. Pe carari de munte nu se merge ca pe bulevarde. Acum am inteles. Cam tarziu, ce-i drept.

Drumul spre intoarcere a mers in serpentine spre Anina - Resita - Timisoara. Bine asfaltat, dar strans infasurat in jurul muntelui pana in capitala carasana. Un lucru as mai vrea sa spun inainte de final. Multi straini bantuiau cu masina prin coclauri de munte. Cateva masini din Prahova, Bucuresti si Sibiu, una -doua din Olt si Gorj. Haideti, fratilor, treziti-va, sunt atat de multe minuni romanesti! Care merita vazute!

Carthusia - parfum de nisa

In 1830, Regina Giobanna d’Angio si-a anuntat vizita la manastirea Carthusia din St Giacomo, iar in cinstea sosirii ei, staretul a realizat un frumos aranjament floral folosind toate florile pe care le-a gasit pe insula Capri. Evident ca se apucase dis de dimineata de lucru. Florile pe care le culesese de cu seara le asezase cu grija intr-un vas incapator, in apa, ca sa stea proaspete pana a doua zi in zori. Imbracat in reverenda calugareasca, si-a pus ochelarii pe nas, si-a suflecat manecile largi, a tras vasul cat mai aproape de el si s-a pus pe treaba. A tot lucrat fericit la aranjament cateva ore bune si mireasma care ii umplea narile de arome florale o considera divina, ca insasi aparitia regala in modesta sa manastire. 

Cand a terminat, a pus florile in locul in care sa nu treaca neobservate si s-a pus pe asteptat. Regina a venit,  a vazut si s-a grabit sa plece mai departe. Staretul uitase de buchetul de flori la care muncise pret o dimineata intreaga si abia dupa trei zile, standu-i parca-n drum, s-a gandti sa il arunce. S-a apropiat de vas, si-a intins bratele obosite intr-o imbratisare imaginara si a apucat vasul cu apa in dorinta de a-l goli de lichidul care nu-si mai gasea utilitatea. Indreptandu-se spre usa mare din lemn, aroma florilor mergea agale alaturi de el, desi frumoasa arhitectura florala ramasese nemiscata in urma sa, asezata cu grija pe masa. Atunci si-a dat seama: apa mirosea a flori! Si-a chemat fratii, iar alchimistul manastirii s-a pus pe studiat.  Dupa o vreme a dat verdictul: "garofilum silvestre caprese"! Aceasta era vinovata de mireasma ametitoare care parfumase apa. 

Vreme de 100 de ani, reteta batranului staret a ramas pierduta in catastifele bisericesti si, desi multi au incercat sa ii dea de cap, toate eforturile s-au finalizat cu un esec, unul mai mare decat altul. In 1948, in vremea unui alt staret din aceeasi manastire, a fost gasita reteta renumitului parfum, care uimise si delectase o frumoasa regina, intre pagini prafuite ale unei carti bisericesti. Staretul a dat fuga la Papa si-a cerut voie ca reteta sa fie inmanata unui chimist celebru si serios care isi avea micile laboratoare in Torino, sa incerce sa reinventeze faimosul parfum care daduse nastere multor povesti povesti. 

Asa s-a nascut Casa Carthusia (careia unii ii spun Certosa). Aceasta ar fi istoria in rezumat a parfumurilor din Capri, stranse laolalta sub emblema casei Carthusia. 

Ele fac parte din gama parfumurilor de nisa, tocmai datorita ingredientelor rare, atent selectate pentru calitatile lor extrem de rar intalnite. 

Parfumurile destinate doamnelor au la baza esenta extrasa din garoafele salbatice de Capri, in vreme ce acelea destinate domnilor au la baza esenta de rozmarin, ambele culese de pe Monte Solaro. 

Intreg procesul de realizare a parfumului este artizanal, urmand cu strictele aceleasi metode  folosite odinioara de calugari. Minusculele flacoane, originale si inspirate, sunt si astazi realizate manual. Colectia Carthusia este formata din opt parfumuri exclusiviste: 

Io Capri, Aria di Capri, Fiori di Capri, Mediterraneo, Casthusia Uomo, Ligea, Numero Uno si Via Camerelle. Pentru cei care ajungeti pe insula Capri, trebuie sa stiti ca parfumeria se afla la intrarea in Gradinile Imparatului Augusto. Parfumurile amesteca esente fructate (de lamaie, portocala, piersica), de lemn (cedar, stejar), florale (lavanda, mimosa, ylang-ylang, liliac , camelie, gardenie), piper negru si ceai verde. Numarul de esente folosite intr-un parfum variaza intre 25 si 80. Daca primiti vreunul si nu va place, astept sa mi-l dati mie!

Istoria statiunii Moneasa

Sase armasari negri si focosi au intrat in galop pe poarta conacului intorcand capetele tuturor invitatilor veniti la nunta Contelui Wenckheim. Tanara mireasa, in varsta de 22 de ani, era fiica din flori a uneia dintre slujitoarele de la mosie. Pana ce si batranul conte a ridicat surprins sprancenele si si-a pus mana streasina la ochi incercand sa-l vada cat mai bine pe cel care isi facea intrarea atat de spectaculoasa. Toti invitatii si-au intors capetele spre norul acela galopant de praf care crestea pe masura ce se apropia intr-un ritm cadentat de copite. Cand a fost suficient de aproape, vizitiul a tras haturile, iar caii s-au oprit la comanda cambrandu-si spatele si frematandu-si picioarele suple si transpirate. Pret de cateva secunde toata lumea si-a tinut respiratia asteptand ca praful sa se aseze. Dar mirare: in spatele cailor, pe o platforma funerara, trona un sicriu negru si elegant. Damele mai sensibile si-au dus repede la gura mainile ascunse in manusi delicate si parfumate si-au facut ochii mari de mirare. Contele a coborat treptele fara sa se grabeasca in vreme ce vizitiul de-mprumut i-a inmanat un ravas: cadou ne nunta, zicea el. Barbatii au format un semicerc in spatele veteranului mire in varsta de 67 de ani, in asteptarea dezlegarii misterului: cine se afla in sicriul care isi facuse intrarea cu atata fast si zgomot? Contele a despaturit scrisoarea si a citit cu voce tare: “Tie asta iti lipseste, nu femeie!”. Sinistrul ravas era semnat de catre nepotul lui, Carol Weckheim, una dintre numeroasele rude scandalizate de mariajul considerat nepotrivit pentru o varsta atat de inaintata. Incidentul a avut loc in anul 1846 la Moneasa.  Trei ani mai tarziu, tanara sotie avea sa moara la nasterea singurului mostenitor al contelui, Krisztina Anna Maria Regina, in anul 1949. Acesta avusese trei neveste  pe care le dusese la groapa pe rand. In 1852, darul de nunta si-a gasit utilitatea, contele trecand in lumea celor drepti, alaturi de cele 3 neveste ale sale, lasand in urma lui o avere considerabila si o mostenitoare minora. Copila a fost crescuta de bunica din partea mamei, iar mai apoi de preotul parohiei din satul Ujkigyos, Gondocs Benedek. Gurile rele spun ca in anul 1857, Imparatul Franz Joseph ar fi fost impresionat de destinul tragic al “micii contese” si ar fi vizitat-o impreuna cu Imparateasa Sissi cand fetita avea doar 8 ani. Sissi ar fi luat-o la curte si s-ar fi ocupat de educatia ei, iar cand aceasta a crescut a fost una dintre doamnele  ei de companie. In 1872, Krisztina s-a maritat cu contele Friedrich Wenkheim, verisorul ei la Budapesta. Tatal lui Friedrich era Carol Wenckheim, ofiter de husari, sotul fiicei vestitului maresal Radetzky, cel care trimisese sinistrul cadou de nunta tatalui celei ce avea sa ii devina peste ani nora. Friedrich doar isi terminase studiile juridice , iar casatoria cu Krisztina il facea un om foarte bogat. Din casnicia lor au rezultat sapte copii: Friderika, Krisztina, Laszlo, Pal, Maria si Ilona. De numele sotului ei este legat parcursul spectaculos pe care l-a avut statiunea Moneasa pana cand comunistii au venit la putere si au confiscat tot ce se putea.

Desi atestata inca din 1597, o data cu donarea de catre Principele Sigismund Bathory a domeniului Moneasa si a cetatii Deznye lui Kornis Gaspar, statiunea era deja renumita inca din perioada ocupatiei otomane cand turcii au construit primele bai exploatand apele termale de aici. Dar bogatiile acestei zone nu se rezumau doar la apele termale, ci si la exploatarile de marmura rosie si neagra si exploatarea si prelucrarea lemnului. Dupa plecarea turcilor, domeniul a fost cumparat de catre baronul Nevery Alexa de Gyula Varsand si fratele acestuia, Iosif. 

Cincizeci de ani mai tarziu, in 1891, sotia Contelui Friedrich Wenckheim, Krisztina, a cumparat mosiile din Sebis, Moneasa, Ravna si Selejani de la unul dintre proprietarii care tot s-au succedat, de la contele Waldstein Ernest - Francisc. Inceputurile au fost foarte grele, caci drumurile erau intr-o stare jalnica, nu de putine ori trasurile ramaneau fara roti prin hartoapele cat casa, iar in zilele ploioase, carutele intrau in apa pana la butucul rotii. De la Sebis la Moneasa faceai 2 ore cu trasura pe timp frumos, iar pe timp urat doar nebunii se incumetau la drum. In perioada respectiva, Aradul isi juca atu-urile la masa Europei, iar interesul pentru dezvoltarea statiunii se plia perfect pe tendintele europene de descoperire a zonelor virgine si de incurajare a turismului. Multi investitori imperiali batusera drumurile pline de gropi si noroaie in Tara Zarandului pana la poalele Muntilor Codru Moma pentru ca vestea apelor termale si calitatile aerului plin de ozon depasisera granitele si investitorii isi calculau si numarau deja banii. 

I-au luat ceva ani contelui sa schimbe fata domeniilor sale si-a muncit cu drag pentru ca isi construia un camin, iar afacerile se cereau a fi prospere pentru intretinerea unei familii numeroase. 

A construit calea ferata care facea legatura intre Arad-Brad-Moneasa, a reutilat fabrica de topit fier de la Sebis, a modernizat cuptoarele de ars calcar si s-a apucat sa schimbe fata statiunii Moneasa, ridicand stabilimente turistice moderne: a daramat vechile cabine din lemn mostenite din perioada ocupatiei otomane si

a ridicat o baza de tratament moderna intr-o cladire cu etaj, lunga de 80 de metri, care avea la parter 13 de cabine dotate fiecare cu vana placata cu marmura rosie de Moneasa, pat si cuier. A construit un restaurant modern din sticla cu o capacitate de 300 de locuri, bucataria, casa de oaspeti dotata cu 16 camere de cazare, sanatoriul de hidroterapie cu apa rece si numeroase alte vile de cazare. Bazele sale de tratament cu bai acoperite erau deja renumite inclusiv in Viena. Una dintre cele mai frumoase era vila Wenckheim. Tot atunci au fost construite superbe cladiri: 

Vila Nufarul, vila Paradayser, vila Baronului Andrenyi, vila Csiky-Zielinski si vila Mager. 

Tot in aceeasi perioada s-a amenajat parcul statiunii. Contele si-a promovat investitia pentru cura impotriva afectiunilor sistemului nervos, cel locomotor, boli de nutritie si metabolism sau ginecologice, astfel incat, in 1895, a crescut fluxul turistilor in statiune la peste 100 de persoane. Trei ani mai tarziu, Moneasa obtinea statutul de statiune balneara. Statutul castigat a largit potentialul turistic, aici fiind organizate unele intruniri regionale profesionale. Totodata si-a construit o cariera politica respectabila, castigand mai multe mandate de deputat in circumscriptiile Gyula si Chisineu Cris. Contele Friedrich Wenckheim era nepotul contelui Weckheim Jozsef, descendent al familiei Harruckern, a carui ramura genealogica o situa printre cele mai bogate si respectate familii din Imperiul Austro-Ungar. Acesta era un mare iubitor de arta, incurajand orice act de cultura din zona. Joszef  se mutase in Arad unde isi deschisese un birou notarial si avea sa il angajeze ulterior pe nepotul lui, Friedrich, dupa ce acesta a absolvit studiile juridice. Venerabila rubedenie  detinuse o avere colosala, estimata la peste 70.000 de hectare de pamant. Tanarul nepot a preluat administrarea mosiilor unchiului sau de la Socodor, Sebis, Moneasa, Sanmartin, Kigyos si Bekes.  Joszef fusese insurat cu o aradeanca, Regina, vaduva consilierului regal Torok Albert, dar n-a avut noroc la femei pentru ca si-a ingropat prima nevasta cand inca era tanara, la fel s-a intamplat si cu cea de-a doua. La 67 de ani s-a indragostit de alta tanara, fiica din flori a servitoarei sale , mai tanara cu 45 de ani decat el. Familia s-a revoltat, a facut scandal, dar iubirea nu cunoaste varsta. Acesta a fost momentul in care nepotul lui, Carol Wenckheim, tatal lui Friedrich, i-a trimis cadou de nunta un superb sicriu negru asezat pe un car mortuar tras de 6  armasari , insotit de mesajul “Tie asta iti lipseste, nu femeie!”.

Bibliografie: