Patrick Dougherty - Hungry for sticks

Va mai aduceti aminte de copilarie? De vremea cand ati visat sa aveti propria casuta in copaci? Ei bine, unii dintre noi au privilegiul de a-si permite sa ramana copii si dupa ce se maturizeaza. Ba mai mult, sa si castige bani din aceasta stare ludica transpusa in proiecte si remunerate corespunzator. Evident, zarurile trebuiesc aruncate cu maiestrie si sa fii un castigator. Altfel, esti unul de duzina ca si mine. Nici prea, prea – nici foarte, foarte.

 

 

Si cum nu mi-am propus sa va vorbesc despre mine, m-am gandit sa povestim despre un om talentat si apreciat, care se ghideaza in plan profesional dupa convingeri puternice si valori personale originale.

 

 

Numele lui este Patrick Dougherty si este un american excentric in sensul bun al cuvantului, indragostit intr-o asemenea masura de natura incat sfideaza pur si simplu citadinul cu lucrarile sale si creeaza acea minunata bresa in memorie amintindu-ne de copilarie.

 

Nascut in Oklahoma in 1945, acesta s-a orientat la inceputul carierei sale spre filologie, apoi spre medicina, dar intr-un final s-a apucat sa studieze temeinic istoria artei si sculptura. Cand in final s-a decis ce sa aleaga, acesta s-a folosit de abilitatile sale in tamplarie si cunostintele noi dobandite din sculptura si s-a pus pe treaba!

 

A perfectionat atat de bine tehnica constructiilor primitive incat le-a transformat in opere de arta premiate cu Factor Prize for Southern Art, North Carolina Artist Fellowship Award, Pollock-Krasner Foundation Grant, Henry Moore Foundation Fellowship, Japain – US Creative Art Fellowship, National Endowment for the Arts Fellowship.

In cei peste 30 de ani de activitate a construit peste 230 de lucrari la nivel international si a folosit camioane intregi de puieti de artar, mesteacan si cires. Intotdeauna isi proiecteaza sumar viitoarea opera pe care il perfectioneaza pe parcurs  deoarece materialele nu coopereaza intotdeauna asa cum ar vrea el.

Din scheletele puietilor el alcatuieste forme ciudate care vor prinde viata o data cu regenerarea naturii. El se joaca atunci cand creeaza, combinand capriciile sale creatice cu mediul ambiant in forme ludice surprinzatoare. Acest concept s-a nascut pe vremea cand i-a venit nastrusnica idee sa construiasca un castel prin care vizitatorii se pot plimba in voie.

 

Astazi lucrarile sale pot fi admirate in Seatle, Rinjyo, Chiba – Japonia, Randers – danemarca, Trento – Italia, Bruxelles-Belgia etc. “Am construit lucrari mari in spatii publice care sa stimuleze imaginatia oamenilor”, iar lucrarile sale “nu sunt ceva ce crezi ca ai avea nevoie, dar cand te uiti la ele, iti dai seama ca ti le-ai dorit”.

Operele sale sunt perene, motiv pentru care el nu s-a temut sa recunoasca faptul ca “este o munca temporara, prin urmare ele trebuiesc pastrate in imaginatia si in memoria ta”.  Si cum numai marii artisti stiu sa se autopersifleze cu umor tot el afirma mai in gluma mai in serios ca “linia dintre gunoi si o comoara este foarte subtire” (the line between trash and treasure is very thin).

Princeton Architectural Press i-a publicat monografia “Stickwork” care s-a bucurat de recenzii excelente. daca va intereseaza, nu ezitati sa o comandati de pe site-ul www.stickwork.net . Cele 200 de pagini cuprind poze minunate insotite de descrieri de tehnici si materiale folosite in arta sa.

Printesa Ecatherina Caradjea - Ingerul de la Ploiesti

" The true story of the Princess Catherine Caradjea and Richard W Britt"

Astazi am sa ma consolez cu gandul ca exista (sau poate doar au existat???) si romani de exceptie si-am sa scriu despre Catherine Caradja, printesa a carei urmasa este Brianna Caradja. Aceasta s-a nascut in Bucuresti la data de 28 ianuarie 1893, fiind descendenta domnitorului Constantin Brancoveanu. Mama ei a fost Printesa Irene Cantacuzino, iar tatal ei, Printul Radu Kretulescu. La varsta de 3 ani, pe fondul unor dispute financiare intre cele doua familii princiare, a fost  rapita de catre tatal ei, dusa in Anglia si inchisa intr-un orfelinat sub un nume fals. Intre timp parintii au divortat, iar mama s-a recasatorit cu Printul George Cantacuzino care detinea multe mosii si terenuri petroliere langa Ploiesti. Printesa Cantacuzino, neimpacata de disparitia fiicei sale, a construit o fundatie pentru copiii orfani al carei motto era “pentru copiii care si-au pierdut mama”. Dupa moartea mamei in 1906, tatal a scos-o din orfelinat si a luat-o acasa, iar in acelasi an a fost gasita de o matusa care a ajutat-o sa fuga de la tatal ei intorcandu-se  in Romania in ingrijirea bunicii din partea mamei. A fost educata in scoli de prestigiu din Anglia, Franta si Belgia, a vorbit cinci limbi straine si si-a dedicat intreaga viata actiunilor filantropice. In 1914 s-a casatorit cu printul Constantin Caradja, un ofiter militar si descendent al unei renumite familii fanariote cu care a avut trei fete : Irene Mathilde Catherine, Marie Constance Lucie si Alexandra. Dintre toate fiicele, doar Alexandra i-a supravietuit. In 1933, Marie deceda la Viena din pricina unei boli, la doar 17 ani, iar in 1940, in timpul cutremurului, a pierdut-o si pe Irene impreuna cu sotul acesteia, Constantin Emandi. In 1948, Alexandra a plecat din Romania si s-a stabilit la Paris. Catherine Caradja a avut o viata interesanta, s-a opus nazismului, a ingrijit pilotii americani si britanici doborati in timpul bombardamentelor de pe Valea Prahovei in Operatiunea Tidal Wave in 1944, soldati pe care i-a adapostit pe proprietatile ei de la Nedelea. Tot ea a fost aceea care i-a ajutat sa evadeze in Italia. Acestia au denumit-o “Ingerul de la Ploiesti”. O alta porecla a fost Mrs Blue Cross deoarece a purtat uniforma de asistenta in culorile albastru si alb. Gurile rele spun ca in timpul razboiului Printesa ar fi avut o aventura cu Frank Wisner care era seful operatiunilor OSS din sud-estul Europei. In toamna anului 1944 comunistii ii confiscasera averea, inclusiv orfelinatele in care se adaposteau peste 3000 de orfani. La fel de inversunata a fost si impotriva comunismului care a prins-o in tara, reusind sa fuga din Romania abia in 1952 cu barca pe Dunare. In aceasta aventura a fost ajutata de catre serviciile secrete franceze si asteptata de catre fiica ei care era stabilita deja la Paris. A tinut prelegeri in care a vorbit despre realitatile sistemului comunist, a dat interviuri in presa si la radio, pe retelele BBC. Si-a dedicat intreaga energie activitatilor filantropice desfasurate in mai multe tari pe mai multe continente. In 1955 a emigrat in America unde a avut marea bucurie sa se intalneaca cu cei peste 500 de piloti pe care aceasta ii ingrijise in timpul razboiului in Romania. Incepand din 28 august 1972, acestia au organizat intalnirea anuala la Dallas, in Texas. Ea a locuit in Texas Hill Country, Baltimore, Maryland si Kansas City. In 27 august 1976, Printesa a inaugurat Monumentul pentru Pace  la Valley Forge National Historical Park, iar in ianuarie 1977, America a recompensat-o cu Medalia de Onoare George Washington (General George Washington Freedom Medal)  pentru meritele si actiunile sale. In 18 mai 1991, la San Antonio in Texas, pilotii i-au organizat banchetul de adio doamnei careia ii datorau vietile lor, luandu-si ramas bune. Se pregatea sa se intoarca acasa, bucuroasa ca Romania era in sfarsit libera dupa 1989. S-a intors in tara in mai 1991 la varsta de 98 de ani, iar guvernul de atunci a recompensat-o returnandu-i 20 de acri de pamant din totalul bunurilor confiscate de comunisti.  A decedat la varsta de 100 de ani in locul in care s-a nascut, in Bucuresti, si in tara in care nimeni n-a vrut si n-a fost interesat sa ii cinsteasca memoria. A fost inmormantata alaturi de bunica, mama si cele doua fiice, slujba fiind tinuta in biserica Kretulescu, lacasul de cult ctitorit de familia ei.

Istoria palariei

Draga Jeni, voi scrie articolul asta special pentru tine! Si tot pentru tine m-am apucat de-am rascolit net-ul si-am facut o imensa dezordine printre bonete, palarii, clopote si alte minunatii. Dar trebuie sa recunosc faptul ca mi-a si placut! Astazi m-am amuzat copios cand am citit istoria paslei sau a fedrului in care Sfantul Clement este considerat patronul spiritual al palarierilor de pretutindeni. Legenda spune ca prin anii 800 dupa Hristos, Clement ratacea pe drumurile prafuite ale Irlandei impartasind cuvantul lui Dumnezeu si pentru ca drumurile erau necrutatoare cu pielea bietelor picioare ranita de contactul cu pietrele ascutite, calugarul si-a indesat roata in sandale ghemotoace de lana. De la transpiratie si de la mersul apasat pe jos, lana s-a comprimat, transformandu-se intr-un material placut tactil, desi dur ca si consistenta. Altii sustin ca pasla ar proveni din Asia unde triburile nomade o foloseau pentru a-si ridica faimoasele corturi. Un lucru este sigur: Grecia se poate mandri cu prima palarie cu boruri denumita Petasos. Desi in Evul mediu palaria reprezenta accesoriul care facea diferenta dintre paturile sociale, in secolul 16 palaria a cunoscut prima sa perioada de glorie. In Evul Mediu, palariile conice purtate de femei se deosebeau intre ele prin lungime si ascutime avea menirea de a face deosebirea dintre paturile sociale. Barbatii purtau palariile din fetru negru, cu bor intors in fata, decorate cu panglica lata prinsa cochet intr-o parte cu o brosa, catarama sau cateva pene de strut. In secolul urmator, femeile s-au razbunat si orasul Milano a impus moda la nivel european prin celebrele sale Milliner-e, termen care avea sa fie inlocuit putin mai tarziu cu deja cunoscutele modiste. Doua secole au avut de reinventat forma ideala a palariei, iar in secolul 19 femeile au purtat palariile largi, decorate cu panglici, flori, pene sau fructe. Secolului 20 ii revide de fapt si de drept palaria mica: in forma de clopot, cilindru, con sau rotunda. Din pacate, secolul 21 se arata la inceput indiferent fata de acest accesoriu. Palaria poarta cu sine bagajul diferentelor dintre paturile joase ale societatii si aristocratie, a marcat istoria pacii si a razboiului, a fost aceea care a facut trecerea de la bum-ul economic la marile crize financiare. daca ar fi sa alcatuim o istorie sumara a palariilor, iata cum ar arata ea:

Bereta – palaria rotunda, moale si scunda a aparut inca din Evul Mediu si a fost purtata atat de oamenii obisnuiti, cat si de military.

Palariile de dama si-au inceput ascensiunea in secolul 17, devenind unul dintre cele mai controversate accesorii feminine, cunoscand evolutii spectaculoase de-a lungul vremii.

In secolul 18, faimoasele bonete purtate de catre sexul slab a devenit un accesoriu obligatoriu al femeilor maritate.

Palariile de dama si-au inceput ascensiunea in secolul 17, devenind unul dintre cele mai controversate accesorii feminine, cunoscand evolutii spectaculoase de-a lungul vremii.

Porkpie – a aparut prin anii 1800, numele provenindu-i din asemanarea cu o placinta britanica traditionala. Ea avea o forma tubulara cu calota dreapta.

Jobenul – lansat de catre Printul Consortiu Albert in 1850, a fost confectionat din fetru din blana de castor.

Borsalino a fost creata de catre Giuseppe Borsalino prin 1857. El si-a castigat renumele prin calitatea fedrului din blana de iepure din care confectiona palariile barbatesti.

Palariile de dama aveau boruri largi si se innodau cu panglici sub barbie.

Fedora- numele ei vine de la eroina unei piese de teatru scrisa in 1882, Printesa Fedora care purta o palarie cocheta ce se putea rula cand nu o purta. Este o palarie indoita de-a lungul si stramta pe laterale si in fata. A fost la moda in secolul 19, fiind purtata de catre barbatii artistocrati. Cu toate astea, palaria a fost purtata prima data de catre o femeie, actrita Sarah Bernhardt cand a interpretat rolul Fedorei. Femeile inca nu se despartisera de chou , rozeta realizata din tul, catifea si dantela frantuzeasca.

Panama – palaria ecuadoriana facuta din paie si purtata de muncitorii care au construit canalul de la care ii vine si numele, a aparut la inceput de secol 20.

Melonul a fost inventat de William Bowler ca accesoriu obligatoriu in echitatie si a fost la moda la inceput de secol 20.

Clopotul a fost purtat de catre femei in anii 1920. Inaltimea depasea cu mult latimea palariei si a dominat o buna perioada de timp moda feminica.

Prin anii 1930, palaria feminina are forme atat de fanteziste, incat imprumuta forme triunghiulare sau trapezoidale.

In perioada gangsterilor americani, palaria Hamburg a cunoscut perioada de varf, fiind o palarie de inaltime medie, dura, cu o adancitura ce desparte calota in doua si borurile intoarse.

Toca – palaria mica, rotunda, cu parti drepte si inguste, fara boruri a fost promovata de catre Jacqueline Bouvier - Kennedy in anii 1950.

Palaria cocktail este o palarie mica , asortata tinutelor de seara , decorata cu margele, voal, penaj. ea a aparut ca o reactie la palariile cu boruri mari purtate de doamne.

Sombrero este palaria mexicana cu boruri largi.

Si nu ma pot abtine sa nu iti arat cat de frumos era Oscar Wilde cu palarie!

Sau Humphrey Bogard,

ori Brad Pitt,

sau Johnny Depp.

Din pacate, mie nu mi-a stat niciodata bine cu palarie! Nu ma intreba de ce! Poate pentru ca nu stiu sa o port. Nu poti sa fii frumoasa daca nu te simti asa. Eu nu am avut acest sentiment al implinirii purtand palarie, nici acum, nici in tinerete. Dar tie ti-a stat dumnezeieste mereu. Iata ce surpriza am eu pentru tine. Aici si acum le ai pe toate si in sfarsit cred ca iti sunt suficiente.

Bibliografie:

 http://vintagefashionguild.org/fashion-history/the-history-of-womens-hats/

http://www.fashion-era.com/hats-hair/hats_hair_1_wearing_hats_fashion_history.htm

Clara Haskil - "Soarele negru al pianului" (Diapason)

Am pastrat-o in sertar pana azi, pentru ca acest personaj are farmecul aparte al unei epoci apusa demult si pentru totdeauna. Ea se numeste Clara Haskil si a fost o celebra pianista evreica de nationalitate romana, nascuta in Bucuresti in 1895 si refugiata in timpul razboiului in Franta, iar mai apoi in Elvetia.

Muzicologii inca spun despre ea ca a fost cea mai buna interpreta a pieselor lui Mozart in sec 20, fara a trece cu vederea piesele lui Beethoven, Schumann, Chopin, Schubert si Scarlatti impecabil interpretate. La 5 ani canta in fata Reginei Elisabeta a Romaniei, la 6 ani era inscrisa la Conservatorul din Bucuresti, la 7 ani Regina Elisabeta i-a acordat o bursa si a ajutat-o sa studieze la Viena sub directa indrumare a lui Richard Robert, cel care a fost mentorul celebrilor Rudolf Serkin si George Szell.

La 10 ani a sustinut primul ei concert si s-a inscris la Conservatorul din Paris avandu-l ca profesor pe Morpain. In 1907, George Enescu a renuntat la bursa primita de la Ministerul Instructiunii Publice lasand trei tineri studenti sa plece la studiu in capitala franceza. Clara Haskil era una dintre cei trei. La 12 ani studia deja cu Alfred Cortot care la un anumit moment dat i-a reprosat ca ar fi cantat "ca o femeie de serviciu". La educatia ei muzicala au participat pentru o scurta vreme Lazare Levy si Madame Giraud-Letarse. La 15 ani a absolvit Conservatorul, primind Premiul Premier.  

 

 

Din cauza multiplelor problemele de sanatate si-a intrerupt deseori cariera muzicala, dar de fiecare data a revenit mai in forta. Sanatatea sa precara s-a datorat multiplelor boli carora a trebuit sa le faca fata intr-o maniera eleganta: scolioza, apendicita, bronsita, preumonii, operatii pe creier, radioterapie, erizipel. Scolioza a fortat-o in anul 1918 sa poarte corset de fier pentru o lunga perioada de timp. In perioada Primului Razboi Mondial a fost internata intr-un azil unde a fost tratata de o forma severa de scolioza care a tinut-o imoblizata la pat timp de patru ani. Originea iudaica a condus la marginalizarea ei in lumea muzicala. In plus, Clara era o femeie onesta, constienta de valoarea talentului ei, fara dorinta si fara resurse de a lua ochii audientei prin artificii vestimentare sau joc de scena. Asta nu a impiedicat-o sa  cante alaturi de George Enescu, Dinu Lipatti, Eugene Ysaye, Pablo Casalas , Arthur Grumiaux si multii altii.

A avut norocul sa aiba prieteni de o rara frumusete spirituala si cu un suflet urias. Cel mai drag i-a fost Dinu Lipatti pe care il cunoscuse in 1936 in salonul Printesei Polignac. Charlie Chaplin a spus despre ea: “ in viata mea am intalnit trei genii, pe Clara Haskil, pe Einstein si pe Winston Churchill”. Clara il cunoscuse pe Chaplin in casa unor prieteni din micul orasel elvetian. Ea a fost una dintre cele mai indragite prietene ale familiei marelui actor, in casa acestuia petrecandu-si ultimul Craciun, cu un an inainte sa moara. Printre admiratorii ei s-au numarat Printesa Winnaretta de Polignac, Contesa Pastre, Werner Reinhard, Contesa Lily Pastre, industriasul elvetian Michel Rossier, dirijorul Hermann Scerchen, violoncelistul Pablo Casals, pianistul Nichita Magaloff, violonistul Arthur Grumiax si dirijorul Herbert von Kajan.

Ceea ce m-a socat a fost faptul ca recunoasterea talentului sau exceptional a venit abia cand artista implinise varsta de 50 de ani, cand a sustinut 80 de concerte. Pana la aceasta varsta, Clara Haskil a fost intretinuta de catre putinii ei admiratori care au vazut geniul dincolo de fiinta modesta si lipsita de ostentatie. Desi s-a bucurat de un succes urias tarziu, Clara Haskil nu a avut niciodata casa ei, intotdeauna a stat cu chirie. Pana in 1951 nu a avut nici macar un venit constant, acesta fiind anul in care a inceput sa primeasca onorarii din concertele sustinute. Iar ceea ce pare absolut imposibil este faptul ca abia in anul 1952 a avut primul pian personal. Persoana pentru care a avut o afectiune imensa si pe care l-a apreciat din punct de vedere profesional a fost Dinu Lipatii. N-as vrea sa credeti ca intre cei doi a fost o alta relatie decat una pur artistica. Ar fi fost cam greu: ea avea 50 de ani, el 19! Cei doi si-au scris unul altuia, iar frumoasele sentimente care i-a legat stau marturie in cele 31 de scrisori pe care Clara Haskil i le-a trimis acestuia:

 

13 iulie 1939, Schlossberg

 

"Scumpe prietene,

 

{...}imi inchipui cate vei lucra si compune vara asta. Cand are cineva talentul dumitale atat de mare si de rar si in acelasi timp inteligenta, spiritual patrunzator, la ce nu poate tinde cu success? Cat de reconfortant trebuie sa fie asa un sentiment care corespunde la un adevar atat de puternic ca in cazul dumitale. Asta mi-aduce aminte de vorbele lui Enescu vorbind de dumneata cu o admiratie si o afectiune miscatoare.

Clarineta"

 

 

15 martie 1940, Paris

" Mon cher Dinu,

 

Scrisoarea dumitale plina de stiri interesante mi-a facut cea mai mare placere si m-am bucurat de a te sti intr-o dispozitie buna si de a vedea ca faci proiecte frumoase si lucrezi cu curaj. Bine faci, bravo! Mi-a fost tare necaz nr.1 ca m-ai si inlocuit cu Madeleine Cantacuzene - concurenta redutabila in toate privintele! - nr.2 ca ai copiat programul nostru din Paris - nr. 3 ca mi-a sosit vestea ca o sa canti la radio la 29 februarie. In ziua de 29! Tocmai anul asta a trebuit sa fie de 29 de zile! De...prin urmare asa faci?"

 

Criticul musical Alain Lompec i-a spus "un mister in varful degetelor", iar aparitia ei in lumea muzicala a numit-o "o experienta singulara si ...imposibila", fiind adorata datorita "fragilitatii ei, ceea ce era descris ca puritate estetica, limpezime a stilului, pentru faptul ca nu se interpunea niciodata intre piesa cantata si ascultator". Tot Lompac povesteste intr-un interviu cum odata Clara Haskil a fost intrebata de un mare dirijor cum il concepe ea pe Mozart, iar raspunsul a venit in cea mai sincera si onesta forma: "Eu nu-l concept pe Mozart, il cant numai asa cum este scris pe partitura". Intr-o dimineata de decembrie in 1960 , aflata in turneu in capital Belgiei, s-a impiedicat de-o treapta pe peronul garii din Bruxelles si a suferit un traumatism cranio-cerebral sever. Desi operata de urgenta, a doua zi dimineata si-a dat ultima suflare trecand in lumea celor drepti. Avea 66 de ani. Regina Belgiei a dat ordin sa fie retinut si expus corpul neinsufletit al artistei in capitala, astfel incat insasi Majestatea sa si toti admiratorii ei sa isi poata lua ramas bun. In ziua urmatoare, sicriul ei a fost dus la Paris.

 

 

Este ingropata in cavoul familiei Haskil in cimitirul Montparnasse. Dupa trecerea ei in nefiinta, localnicii din micul orasel elvetian, Vevey, au decis sa dea numele ei unei piete si strazii unde nu demult locuia intr-un umil apartament. Iar ca o forma umila de recunoastere si pretuire, din doi in doi ani, orasul care a gazduit-o organizeaza festivalul Clara Haskil, unul dintre cele mai importante festivaluri de pian din lume. Chiar si astazi localnicii se mandrec cu numele compatrioatei noastre. Oare cati romani stiu istoria ei? Macar numele! In Romania nu exista un loc public destinat memoriei celei care a fost ambasadorul Romaniei in Europa si America. Ne-am mira sa fie!!!

 

Ia care a-nflorit odinioara hora

 

Astazi fiica-mea mi-a trimis un mesaj despre o expozitie care a avut loc in Bucuresti despre BORANGIC! Uitasem de existenta lui, desi undeva prin sertare intepenite, odihnesc in asteptare cateva stergare tesute de bunica din partea mamei! Astazi, probabil foarte putini mai stiu cum arata borangicul. Ce este borangicul? In botanica este denumit tortel, in sudul tarii i se spune borangic, in Moldova, intortel, inita si parul Sfintei Marii, iar in Banat, steagul zanelor. Voi spuneti-i cum vreti, dar trebuie sa stiti ca este cea mai fina matase naturala, obtinuta din gogosile viermilor de matase. Odinioara, din panza asta se croiau haine usoare de vara, iar tinerii le jucau in hore si le purtau cu mandrie in zilele de sarbatoare. Poate in lazile de zestre sa mai gasesti “ciupagari” si “cotrante” cusute cu dichis in tehnici mestesiugite: dubiu, ațău, păstă fir, împunsariu. Din  borangic se faceau costume mestesiugite pentru fetele de maritis. Traditia cerea: “ cârpa dă băciconi” , “ cârpa pră frunce”, “ciumpag ciurat”, opreguri, brâie, cotrânțe, poale si alte minunatii. In Baragan se faceau marame, ii, perdele , fete de masa si stergare.

Atunci mi-am amintit de copilaria mea din Baraganul scaldat de fierbinteala si de praf, de duzii care cresteau pe marginea drumurilor maturate de ciulini, de “ datoria noastra de pionier”  care ne impingea de la spate sa culegem vara frunzele de dud pe care trebuia sa le ducem la scoala in vacantele de vara! Scolile erau impanzite cu oua  care in 40 de zile ajungeau la maturitate, transformandu-le in fabrici de matase naturala. Toate clasele erau pline de viermi care devorau frunzele carate de copii in plase de nailon si teseau in jurul lor gogosile de matase. De cate 3-4 ori pe zi armate de copii carau pungile catre scoala si viermii, pe masura ce cresteau, deveneau si mai mancaciosi. Fiecare tragea cu ochiul la mesele acoperite cu hartie si se holba mirat la coconii albi care cresteau pe zi ce trecea. Noi le spuneam gogosi de borangic. N-aveai voie sa le atingi, se compromitea gogoasa si nu mai era de calitate. Fiecare cocon era adunat si desirat in fir de borangic ce urma sa fie tors si tesut in razboiae de lemn, montate special in gospodariile taranesti. Una dintre surorile mamei avea unul in pod pe care il aducea in casa iarna , il monta langa soba de teracota si se apuca de tesut la lumina lampei cu petrol. N-avea televizor, erau saraci, dar pornea radioul si ascultam teatrul de seara, iar vocile actorilor se-mpleteau in jurul zgomotului sacadat facut de razboi. Era ceva magic in lumina aceea calma care invaluia odaia in vreme ce viforul zgaltaia geamul de la fereasta. Si matusa avea fata de maritat, plecata invatatoare la oras. Din matasea fina tesuta in case se faceau frumoase straie populare, cea tesuta industrial lua drumul strainatatii.

Intotdeauna mi-a fost frica, oarecum si sila, de viermi si insecte si nu intelegeam frenezia care ii cuprindea pe copii, nerabdarea cu care navaleau in clase si chicotelile insotite de priviri sticloase de curiozitate. Intotdeauna erau dati afara, iar eu ramaneam muta de uimire, agatata de clanta, pitita dupa scandura usii cu vopseaua scorojita, in asteptare. Nimic nu m-ar fi convins sa intru. Dar ma fascina gramada de gaoace miscatoare in amalgamul verde al frunzelor de dud, galagia copiilor si reprosurile profesorilor care ii puneau pe goana. Astazi, sunt simple amintiri. Parca nici dude nu mai stim sa mancam. Sunt ani de cand nu mai m-am gandit la dulceata lor, la cele umflate si negre sau cele ovale si albe, pudrate cu samburi milimetrici negri. Ne patam boticurile si palmele stand suspendati pe crengi, agatati de fructele dulci! Ce delectare!

 

Si-atunci, cine isi mai aminteste de borangic?