Marea hoinareala: Donaueschingen si Freiburg

Inainte sa pornim spre casa, am fost gazdele unei alte familii in Germania. Locuiau aproape de oraselul Donaueschingen, locul de unde izvoraste Dunarea din Muntii Padurea Neagra, motiv pentru care, a doua zi de dimineata am pornit si noi cu masina sa vizitam orasul.

Localitatea este cocheta, cu strazi pietruite si case cu multe flori la ferestre, dar care a devenit renumita pentru turistii curiosi sa vada izvoarele Dunarii fiind cunoscuta sub numele de Donauquelle.

Bazinul este inconjurat de un gard din fier si infrumusetat cu statuile realizate de Adolf Heer care dateaza din anul 1895. 

Cladirile orasului sunt vechi si frumoase, multe dintre ele realizate in stil Art Nouveau, 

de fantani (fantana Muzicienilor care mie mi-a placut foarte mult, a Dianei sau fantana Hansel), de statui, de prezenta Palatului Fustenberg cu ale sale gradini, Muzeul Copiilor si al Tineretului, cateva biserici vechi.

De aici am plecat spre Freiburg. Orasul este inconjurat de Muntii Padurea Neagra si face parte din landul Baden - Wurtemberg. Freiburg este oras universitar, Universitatea de aici fiind in topul celor mai bine cotate scoli academice din Germania. 

Una dintre intrarile in orasul vechi de face pe poarta Martinstor, cealalta numindu-se Schwabentor. Prima este un turn cu ceas care are o inaltime de 60 de metri si are lipita de turn o alta cladire istorica. Pe sub aceasta intrare circula tramvaiele. 

Nu departe de aceasta intrare dam peste o un canal cu o apa curgatoare. Pe unul dintre maluri vedem Stehcafe am Krocodil cu cateva mese aranjate sub crengile stufoase ale copacilor. 

La nici 100 de metri se afla cea de-a doua intrare in oras, Schwabentor, tot un turn cu ceas, mai zvelt si mai frumos.

Catedrala din Freiburg isi arata si ea de la distanta turnul semet si, dand roata zonei, ajungem intr-un final in piata Munsterplatz unde se vindeau produse africane. Pentru ca era o zona aglomerata, am vizitat catedrala si ne-am continuat apoi plimbarea pe strazile pietruite din jur.

Am descoperit primaria, cea veche si cea noua legate intre ele printr-o pasarela, incadrata frumos de alte cladiri istorice, am gustat unele preparate locale, am baut cate o bere si ne-am luat ramas bun de la ultima zi de vacanta.

Asa cum probabil v-ati obisnuit deja, voi trage si cateva concluzii dupa cele 18 zile cat am umblat telelei prin trei tari straine. Exact cum va spuneam in postarea precedenta, in Elvetia si Germania am cunoscut doua romance casatorite cu cetateni nativi din tarile respective. Amandoua sunt medici, realizate familial si profesional, mame si sotii. Am inteles din lungile discutii cu ele ca fondul acela nativ nu se pierde niciodata, doar se imbogateste intr-un mediu sanatos si pur si simplu infloreste. Niciuna dintre ele nu si-a varuit casa, nu a facut curatenie generala pt ca le vin invitati in casa. Nici nu au pregatit mese cu 70 de mii de feluri, ci au facut gratar si s-a baut bere si vin. S-a povestit mult, natural, fara sa epateze. Am schimbat impresii si am impartasit experiente. Noi, destul de crispati la inceput, ei, extrem de naturali pe tot parcursul vizitei. Partenerii lor de viata au participat la aceste lucruri la fel de natural ca si ele. S-a vorbit in engleza. Am invatat ca nu te poti realiza in alta tara daca nu faci efortul sa te integrezi si sa inveti sa respecti tara de adpotie. Ca cei care esueaza sunt cei care incearca sa formeze mici enclave romanesti in tari straine si se incapataneaza sa traiasca romaneste in tari de adoptie. Ca nu legea transforma o tara in una civilizata, ci respectarea ei. Ca regulile nu sunt facute pentru a fi incalcate, ci tocmai pentru a fi respectate ca sa iti faca viata mai usoara. Ca statul te ajuta cu conditia sa il ajuti si tu. Un stat bogat (unde fiecare plateste taxele corect, fara sa incerce sa se sustraga de la plata) inseamna un stat puternic, capabil sa isi protejeze cetatenii. Ca fiecare angajat, indiferent de meserie, isi face treaba cu responsabilitate si cu respect pentru ca stie ca face parte dintr-un mare angrenaj care conduce la bunastarea lui si a celor din jur. Ca nu isi propun sa stie tot, ci sa isi faca treaba cat mai bine. Copiii acestor doua familii sunt cetatenii tarilor de adoptie. Nu se feresc sa spuna ca mamele lor sunt romance, sunt curiosi sa afle lucruri noi despre Romania, dar nu isi propun sa vina aici decat in vizita. Nici gand sa se intoarca definitiv vreodata si, fie vorba intre noi, la ce sa se intoarca? Parintii doamnelor sunt si ei plecati din Romania si sunt deja cetatenii altor tari care au ramas cu dorul Romaniei, dar perfect integrati si ei. Vorbesc despre oameni trecuti de varsta de 75 -80 de ani, care sunt plecati de 10, respectiv 20 de ani din tara, care au invatat limba atat cat sa poata conversa in magazin, cu postasul, cu alte persoane de varsta lor. Si, gandindu-ma la toate acele discutii minunate, nu pot sa nu ma gandesc la zicala svabilor germani care "se simt atat de saraci incat se simt jigniti daca ii crezi"! Si atunci stiu ca speranta sta in noi, cei care inca locuim in saracia noastra romaneasca, sa ne simtim jigniti atunci cand altii nu ne cred si sa gasim in noi puterea sa schimbam Romania incepand fiecare cu el insusi. A doua zi plecam spre casa. Pe drumul de intoarcere vorbeam intre noi si ne-am propus ca de a doua zi fiecare sa inceapa schimbarea cu el. Dar sa schimbam directia, sa nu ne mai straduim din greu ca pana acum, ci sa incercam ceva total diferit.