Trecatoarea Diavolului sau Trecatoarea Dyatlov

Aseara am vazut un film, “The Dyatlov Pass Incident”, un film realizat in 2013 care nu exceleaza nici prin interpretare, nici prin realizare, dar subiectul este extrem de incitant. Doar pentru asta nu m-am putut misca din fata ecranului si am asteptat pana la sfarsit, moarta de curiozitate, deznodamantul! Dar n-am avut parte de el! Asa se intampla in cazurile misterelor neelucidate! Muntii Urali au fost martorii multor fenomene inexplicabile din totdeauna, asa ca ce a mai contat inca unul in arhiva?

In data de 28 ianuarie 1959,  zece schiori - cercetatori (8 barbati si 2 femei) au plecat cu trenul catre Trecatoarea Dyatlov din regiunea Sverdlovsk,  situata langa Muntele Holat Ciahil, zona locuita de tribul Mansi. Acestia urmau sa plece intr-o expeditie montana si sa finalizeze traseul, urmand sa se intoarca in orasul Vishay in data de 12 februarie, data la care urmau sa confirme succesul expeditiei trimitand o telegrama catre Institului Politehnic Ural.

Grupul  era format dintr-un instructor de ski, 3 ingineri si 7 studenti ai Institutului Politehnic Ural care au pornit intr-un antrenament pe Muntele Otorten (“muntele mortilor”)  cu scopul sa se pregateasca pentru o viitoare expeditie in zona Arctica. Toti aveau experienta in drumetiile montane, realizate in conditii meteo extreme. Unul dintre tineri , Yuri Yudin, s-a imbolnavit pe traseu si a fost obligat sa ramana intr-un sat, iar cei ramasi au murit in conditii extrem de ciudate. Organizatorul, dar si liderul expeditiei, se numea Igor Dyatlov si avea 23 de ani. Desi temperaturile ating valori de -30 de grade Celsius, se presupune faptul ca in noaptea de 2 februarie 1959, membrii grupului si-au sfasiat propriile corturi din interior si au fugit in tundra, catre padurea situata la mai putin de 1.5 km de tabara, imbracati doar in pijamale, fara bocanci in picioare si fara echipament. Urmele de pasi care plecasera din corturi si se orientasera catre padure proveneau de la cei 9 membri ai grupului si sugerau faptul ca acestia fugisera fie desculti, fie in sosete. Nu au fost gasite alte urme umane sau animale. Dupa cateva sute de metri, urmele de pasi au disparut, dar este posibil ca ele sa fi fost acoperite de zapada. Doua dintre lesuri, imbracate doar in lenjerie si desculte,  au fost gasite sub un pin inalt. Pinul avea la baza cateva ramuri rupte, iar in varful lui s-au gasit urme de tesut uman, sugerand ca cineva incercase sa se urce in copac. La poalele copacului se aflau ramasitele unui foc incropit, semn ca supravietuitorii nu se aflau in delir hipotermic si rationau, dar se pare ca erau complet orbi de vreme ce incercasera sa aprinda vreascuri umede, iar in apropiere existau multe lemne uscate.  Intre copac si locul unde era amplasata tabara au fost gasite alte 3 lesuri, printre care si al lui Dyatlov,  orientate in pozitii care sugerau intentiile lor de a se intoarce in locul de campare. Un alt cadavru, cel al lui Rustem Slobodin , prezenta fractura craniana, dar care nu ii fusese fatala. Cu toate astea, pe nici un les nu s-au gasit semne care sa conduca la concluzia ca acestia s-ar fi luptat cu cineva si s-ar fi aparat. Informatiile apar mentionate atat in dosarele anchetatorilor, cat si in notele scrise ale celor care au fost implicati in investigarea acestui caz bizar.

Datele exacte ale faptelor au fost deduse din fotografiile martor developate de pe rolele de film ale membrilor grupului si recuperate de catre anchetatori, din care reiese foarte clar faptul ca acestia si-au instalat tabara in data de 2 februarie 1959. De ce este bizar? Pentru simplul motiv ca, dupa 3 saptamani de cercetari minutioase, au fost descoperite primele 5 cadavre ale membrilor grupului, pozitionate pe o panta a versantului, la cateva sute de metri de locul unde acestia isi ridicasera tabara. Dupa alte 2 luni au fost descoperite celelalte 4 cadavre care, partial, erau imbracate cu haine care apartinusera celor cinci morti descoperiti mai devreme.

Faptul ca unele haine erau ale colegilor lor a fost demonstrat fie prin insemnarile din jurnalele lor personale gasite in cort, fie din pozele de grup pastrate pe rolele de film. Acest fapt i-a condus pe anchetatori la supozitia ca acestia au luat hainele colegilor morti si au incercat sa se salveze, fugind in deriva totala. Zolotariov era imbracat cu haina colegei sale Ludmila si purta inclusiv caciula acesteia pe cap, iar aceasta avea infasurat pe picior un crac din panatalonul de lana al altui membru al expeditiei.

Testele au scos la iveala un nivel ridicat de radiatii in haine, iar mortii, desi nu prezentau semne externe de violenta, la autopsie s-au constat urmatoarele: cranii sparte (Nicolas Thibeaux-Brignollel si Rusten Slobodin), traume interne severe si multiple coaste rupte (Alexander Zolotariov si Ludmila Dubinina), doi dintre tineri  nu aveau limba din gura, fapte care au ridicat mari semne de intrebare. In 20 februarie, cum nu primisera nici un fel de veste din partea echipei, parintii tinerilor au alertat presa si autoritatile, determinandu-i sa plece in cautarea lor.  Membrii expeditiei urmau sa se intoarca in 12 februarie, iar o intarziere de 1-2 zile nu era un motiv de neliniste. Totusi, la insistentele familiilor, Institutul a trimis un alt grup de cautare, dar care nu avut 
posibilitatea sa investigheze aproape nimic din pricina conditiilor meteo. Alertate, autoritatile au trimis avioane sa survoleze teritoriul si astfel au fost transmise date exacte cu privire la locul in care a fost amplasata tabara. In 26 februarie,  echipele de salvare aveau sa ajunga in tabara unde s-au demarat cercetarile. Dupa inmormantare, rudele victimelor au afirmat ca lesurile aveau pielea portocalie si parul complet gri. Desi s-au vehiculat supozitii cu privire la un eventual atac al indigenilor tribului Mansi, criminalistii au sustinut ipoteza ca traumele suferite de victime au fost provocate de catre cineva care depasea forta umana, denumind-o “o forta naturala coplesitoare”, avand efecte asemanatoare celor produse de un accident de masina.  Ei nu au putut veni cu explicatii credibile, iar cazul a fost inchis si clasat, considerandu-se ca decesul tinerilor a survenit in urma hipotermiei. Tot pe seama hipotermiei au fost puse si motivele fugii in haine sumare. Sa fi fost avalansa cauza? Posibil, dar asta nu explica nici gradul ridicat de radioactivitate din hainele decedatilor, nici lipsa limbilor din gura Ludmilei si-a unuia dintre colegii ei.

Sa fi nimerit grupul intr-o zona de testare nucleara a armatei sovietice care sa explice cauza radioactivitatii stocata in haine? Nimeni nu a confirmat aceasta ipoteza pana in prezent si oricum nu ar lamuri maniera in care au fost cauzate traumele violente decedatilor. Ciudat a fost si faptul ca, dupa clasarea cazului, documentele au fost sigilate si nu s-a mai permis accesul la ele pana in anul 1990. Lev Ivanov, cel care a fost seful investigatiilor de atunci, a declarat mai tarziu ca s-au facut puternice presiuni politice sa inchida cazul cu verdictul de moarte prin cauze naturale.

El astazi este mort si a luat cu el informatiile nedivulgate in timpul anchetei, desi sugerase voalat atunci cauze generate de prezenta unor obiecte extraterestre in zona, informatie reconfirmata de un alt grup de student, dar si de catre meteorologi si militari din zona. Ceilalti studenti campasera exact in aceeasi perioada pe partea opusa a versantului, la aproximativ 50 de km de locul de desfasurare a anchetei. De asemena s-a vorbit despre blestemul spiritelor tribului Mansi, chiar si despre o posibila cearta intre membrii grupului. Toate acestea au ramas in stadiul de supozitii, iar lumea inca asteapta o explicatie pertinenta in acest caz. Pana atunci, uitati-va la film!