Ploaia de cuvinte: 03/21/12

miercuri, 21 martie 2012

Viata ca o gara

Intotdeauna cand ma gandesc la destinul meu, imi vine in minte o metafora si-mi aseman viata cu o gara. Imi imaginez atunci ca fiecare calator isi cumpara de la viata un bilet in alb pentru o sansa: aceea de a reusi sau de a esua, de a se zbate sau de a profita. Habar n-are pe ce-a dat banii cumparandu-si, de fapt, biletul vietii sale. Asa cum v-am spus: biletul este alb, calatorului revenindu-i sarcina sa-l scrie prin calatorii. Prin vara e forfota mare: trec trenuri de mare viteza si trenuri care abia mangaie sina de cale ferata. Unele sunt supra aglomerate, semn ca dunt sortiti unui destin comun. Altele sunt excesiv de lejere, dovada ca nu oricine are sansa unui voiaj predestinat. Trenurile se intretaie in gari prafuite ori in noduri incalcite. Vom fi parteneri pe bucati de drum, dupa care fiecare isi vede de soarta lui. Unii dintre noi doar schimba trenuri si numara garile, uitand de destinatie. Altii urca singuri si coboara in doi. Prin gara trec marfare, personale, accelerate, trnuri rapide si trenuri expres. Cei grabiti urca in primul tren, doar e mai bine sa mergi decat sa stai – gandesc ei. Cei inspirati, daca au norocul sa isi dea seama ca au gresit trenul, coboara in prima statie si se pun pe asteptat in speranta ca va veni un tren mai bun. Cei intelepti se asaza de la inceput in soare sau la umbra, in ploaie sau in vant, inconjurati de bagaje intesate cu sperante si planuri pentru viitor. Se pun pe numarat: un marfar, un personal, un accelerat, un rapid, un express...si au grija sa urce doar intr-un tren de mare viteza. Stiu sa-si astepte trenul potrivit si se grabesc sa urce facandu-si loc cu coatele impingand bagajele. Altii, cand trenul opreste pe peron, stiu ca acela este trenul pe care il asteptau increzatori. Tematorii se intreaba: daca nu e trenul meu? In vreme ce unii schimba de-a lungul vietii mai multe trenuri reusind sa ajunga la destinatie, alti calatori inca mai asteapta trenul in care ar fi trebuit demult sa urce pe peron. Bine ar fi sa te urci din prima in trenul predestinat, dar nici nu e rau sa schimbi trenurile de mai multe ori pana cand, in final, ajungi acolo unde ti-ai propus. Cei mai multi se consoleaza gandindu-se: ce conteaza destinatia? calatoria a facut toti banii, chiar daca acum am ajuns in camp. Uneori se intampla ca toata aceasta calatorie sa faca toti banii. Alteori iti dai seama ca, desi ai mers toata viata, destinatia nu merita efortul sau ai ajuns intr-o directie total gresita si nu mai ai vreme sa o iei iar inapoi. Daca inca astepti trenul, poate ar fi bine sa te decizi: nu e bine sa stai pe loc. Intr-o zi s-ar putea sa ramana doar gara, parasita si plina de balarii intr-un camp maturat de vant si amintiri, iar trenurile sa-si schimbe drumul.

Lux Periam - un brand banatean in fata caruia Europa si-a scos palaria

Banatul este o sursa inepuizabila de istorii adevarate, imbogatite cu aura de poveste. Este regiunea care a dat atat de multe brand-uri de mare valoare internationala, incat este greu sa te decizi despre ce sa scrii prima data. Astazi voi povesti despre LUX PERIAM, un brand care , atunci cand isi scria istoria la timpul prezent, Europa isi scotea palaria în faţa României!

Din dictionarele de moda, cu referire directa la Coco Chanel, aflam ca palaria reprezenta „un accesoriu al tinutei vestimentare“ obligatorii , care pe vremuri avea dimensiuni si forme special gandite pentru a atrage obligatoriu atentia asupra domnitelor ce se intalneau pentru deja celebrele cafelute si serbeturi la sosea.
Palaria si palarierul reprezentau ceva normal pentru lumea buna, la fel cum normal era sa ai frizerul sau barbierul tău, croitorul sau modista ta. Evident, iti trebuia recomandare, pentru ca cei priceputi aveau mare cautare. In 1920, cand Coco Chanel si-a taiat parul scurt, doamnele i-au urmat exemplul, si-au tuns buclele si si-au pus pe cap palarii mici si rotunde, si-au incuiat fustele lungi si le-au inlocuit cu cele scurte „peste genunchi“. Sextil Puscariu scria in lucrarea „Brasovul de altadata“ ca palariile doamnelor erau fie mari cat roata carului, fie mici, purtate in varful capului, aşezate cochet intr-o parte sau trase pe frunte, impodobite cu motive florale sau panglici de catifea sau de matase , cu pene de strut sau cu margele, fructe si flori de sticla, prinse cu panglici sau ace, cu voalete lungi sau scurte. Seara distinsele doamne schimbau palaria cu capisonul pentru a si le etala la teatru.

Prezenta acestui accesoriu vestimentar, indiferent de sex, se conforma unor norme ce indicau rangul social al fiecarui purtător.

Cronicile Iasiului din anul 1693 mentioneaza o istorie hazlie potrivit careia intareste afirmatia ca palaria tinea rangul: „intr-o zi viind jupanita cu islic la curte, doamna Maria, sotia lui Duca Voda i-au luat islicul din cap si i l-au bagat in foc si-au lăsat-o cu capul gol, zicand ca numai doamnele se cade sa poarte islice iara nu si jupanesele lor“.

Alecu Russo in „Studiae Moldavie“ scria ca „arma cea dintai si cea mai grozava care a batut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi; ideea noua, continua Russo, a navalit in tara o data cu pantalonii si... palaria“. Moda apuseana atrage ca un magnet, manifestandu-se ca o aspiratie generală de integrare in Europa.

Graham Greene spunea despre unul din personajele sale, Henry Mills: “….catademnitate se ascunde in spatele purtarii unei palarii. Uita-te la el – daca ii ieipalaria il condamni pentru vecie la anonimat.” La noi, jobenul ( după numele negustorului francez Jobin, care a comercializat-o pentru prima data la Bucureşti) a ajuns un articol la mare cautare. Intotdeauna jobenul trebuia accesorizat cu bastonul si monoclul, iar importanta lor impreuna rezulta din micile articole publicate in rubricile de cancan ale vremii in care personaje cunoscute in lumea politica, in serile prelungite prin restaurante, dupa degustari de vinuri alese si sampanie, in "chambre separée", se intorceau acasa pe sase carari, cand pe picioare, cand pe jos, dupa ce isi trimiteau acasa cu caleasca bastonul si palaria.

O alta istorioara îl are ca protagonist fara voie chiar pe omul politic Nicolae Titulescu. Intr-o zi cu vant, in vreme ce pleca de-acasa cu birja spre sediul guvernului, o rafala de vant i-a smuls palaria de pe cap. Fiind in mare graba , arenuntat la intentia de a o recupera si si-a continuat drumul cu capul descoperit. In editia de seara, toata presa bucuresteana scria pe prima pagina stirea desenzatie, ca “Nicolae Titulescu si-a pierdut mintile”. Actul in sine a fost perceput ca un comportament imposibil de acceptat din partea unei figuri atat de importante in viata politica a vremii.

In Romania, istoria palariilor isi are inceputurile in localitatea, Periam, judetulTimis. In anul 1865, deja palarierul Johann Wohl producea manual palarii. Era o activitate relativ modesta, fara sa vesteasca prin nimic notorietatea ce avea sao capete mai tarziu. Lucra intr-un spatiu improvizat, dar realiza niste produse de bună calitate. In anii urmatori, activitatea a fost preluata de Johann Rudach care a pus bazele primei fabrici de palarii din Periam, intr-o cladire cu turn care aducea cu un castel de mici dimensiuni. In anul 1890, Primaria Periam a decis sa dezvolte aceasta activitate impreuna cu Breasla Mestesugareasca din Periam, stabilind amplasamentul viitoarei fabrici de palarii.

Principalul actionar al fabricii a fost Korber Ioan. Fabrica a fost infiintata in anul 1892 sub denumirea de “Korber” Fabrica de Palarii si Closuri. Fabrica s-a ridicat pe un teren de circa 2 ha, destinat initial construirii de locuinte.

In octombrie 1899 incep lucrarile de constructie a cladirii principale pe malul drept al Begai (splaiul Nicolae Titulescu de azi). Se construieste si o vila superba drept sediu administrativ. In octombrie 1900 incepe productia de palarii. Era singura fabrica din monarhie, apoi singura din Romania. Numarul initial al lucratorilor era de 250. Decenii de-a randul, palariile de Timisoara, fie ele de dama sau barbatesti, din pasla sau din materiale usoare, din paie, strabat continentele.

Fabrica a realizat si exportat palarii de calitate , si-a onorat constiincioscomenzile, motiv pentru care renumite firme din Europa si America au decis saimporte produsele romanesti: Isac Naylor & Co (Bradford), Wollimex (Zurich), Gebruder Schmidt (Basel), Oscar Feustel (Lengfeld).

Moda palariilor de dama a fost si este trecatoare si tot timpul fabrica a trebuit sa se adapteze. Palariile barbatesti isi modifica mai greu si mai rar forma. Dar moda palariilor de dama este intr-o continua schimbare. Imediat după inceperea razboiului, barbatii au “renuntat” la palarii in favoarea caschetelor militare. Fabrica din Periam incepea sa simta si ea efectele nefaste ale războiului prin scaderea cererii si prin lipsa tot mai acuta a comenzilor.

In anul 1940 fabrica si-a incetat temporar activitatea din lipsa de materie prima. Lana era din ce in ce mai greu de gasit, pretul explodase, comenzile erau din ce in ce mai mici. Datorita inrolarilor, problema personalului calificat devenea din ce in ce mai acuta. Putini dintre cei rămasi acasa isi mai permiteau sa nu renunte la eticheta si sa poarte palarii.

In arhiva firmei Lux Periam, exista relatari care pun in evidentă situatia delicata in care se gasea fabrica: “In epoca aceasta cand din zi pe zi se prabusesc tari, cand am pierdut cu totul pietele de unde am importat materii prime si materiile auxiliare, cand valutele sunt constant in fluctuatiune, va repetam lozinca noastra din anul trecut: "Avem o singura obligatiune si anume aceea, ca cu cat mai multa constiinciozitate si cea mai mare atentiune, conservam ceea ce mai posedam si sa asteptam un viitor mai bun, cand situatiunea se va indrepta si vom putea recastiga imensele noastre pierderi”.

In anul 1948 fabrica a fost nationalizata si familia Korber a pierdut toate drepturile de proprietate asupra acesteia. Fabrica a fost preluata de statul roman si si-a schimbat din nou numele in Fabrica de Palarii Excelsior, iar un an mai tarziu in Fabrica de Palarii Lazar Cernescu. In anul 1955, devine Fabrica de Palarii Lux Periam, un nume cu renume, denumire sub care o stim si astazi. In perioadă comunista, in Romania au functionat doar doua fabrici de palarii, Lux Periam fiind una dintre acestea.Palariile de Timisoara au fost prezente la expozitii din toata lumea: New York, Tokyo, Bagdad, Buenos Aires, Beijing, Paris etc. Foarte multe dintre produsele fabricate erau exportate, iar faima lor era pe masura calitatii produselor. Un intreg careu, organizat pe patru strazi, ocupa pana nu demult Paltim-ul, denumirea fabricii dupa 1990. Chiar la sosea, functiona un magazin de prezentare in vitrina caruia erau asezate cochet palariile pe capul manechinelor. Din pacate, ceea ce a rezistat razboaielor, nu a putut dainui urmarilor revolutiei din 1989. Iar pentru istoria Romaniei si pentru istoria Banatului , fabrica de palarii Lux Periam ramane un brand de referinta care a demonstrat in timp ca valoarea nu are granite, dar si faptul ca moda este trecatoare si uneori timpul chiar nu mai are rabdare.

„Podoaba omului este palaria“, afirma Schiller (1757-1805), intr-o perioada in care sa porti palarie insemna sa ai clasa. Astazi, acest accesoriu a fost demult uitat si nici macar din cochetarie, nu mai stim cum sa purtam o palarie.

Timisoara - orasul florilor. Istoria parcurilor

Astazi am sa va vorbesc despre parcurile din Timisoara. Desi considerat orasul florilor, putini stiu ca până în secolul al XVIII-lea, grădinile cu flori erau amenajate în incintele curtilor mănăstireşti. Între straturile cu zarzavaturi, legume şi condimente calugarii cultivau î flori considerate tamaduitoare pentru tratarea diverselor afectiuni. Asemenea grădini erau intalnite şi în preajma locuinţelor oamenilor avuti. Prima gradina in Timisoara a fost amenajata in vremea ocupatiei turcesti si a aparut in secolul al XVII-lea pe Calea Torontalului, unde se afla Fantana Pasei sau Gradina Presedintelui, mentionata intr-un mod laudativ de catre Evlya Celebi, in 1660, gratie trandafirilor, arborilor batrani plantati aici si fantanei cu apa sa limpede. In 1792 acest parc a devenit unul din locurile publice de distractie si recreere ale locuitorilor, alaturi de un alt parc, mentionat prin 1754 a fi fost amplasat intre cartierele Cetate si Fabric denumit pe atunci Marea Pajiste Cetateneasca si din care se mai pastreaza si astazi Parcul Poporului. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, in Timişoara începea să crească numărul locuitorilor oraşului. Si cum tehnicile militare de atac devenau tot mai avansate, spaţiile de apărare din jurul cetăţii deveneau inutile. În 1850, gugernatorul orasului, Cronin Cromberg, a dat ordin să se planteze arbori pe terenul viran care se intindea între Cetate şi Fabric.

Atunci a luat fiinta Parcul Poporului. Cel mai vechi parc din oras este considerat a fi Parcul Poporului, care a fost cunoscut de-a lungul vremii sub denumirile Parcul Varosliget, Parcul Coronini, Parcul Orasului, Parcul Regina Maria si Parcul Tineretului. Parcul a fost infiintat in 1850, iar amenajarile s-au intans pana in 1862 sub directa supraveghere a contelui Johann Coronini-Crönberg, guvernatorul militar al Voievodinei Sarbe si al Banatului Timisean. Locatia a cunoscut mai multe reorganizari.

In 1910 a fost imprejmuit cu un gard din fier forjat si stalpi de caramida. Gardul este intrerupt de doua porti monumentale pazite de acvile.

In 1916 aici a fost ridicata crucea din marmura neagra a Mantuitorului rastignit. Acesta pastreaza inca zidurile imprejmuitoare din fier forjat si caramida care dateaza din anul 1862 si multi dintre arborii plantati inca din secolul XVIII.

In parc sunt plantate specii rare de tisa si de pin, alaturi de stejari. In trecut, locuitorii orasului se delectau ascultand fanfara sau luand masa la restaurant.

Istoricul Florin Medelet scria ca, in 1891, intr-o dupa-amiaza calda, in care vantul adia mai tare ca de obicei, parcul a fost vizitat de imparatul Franz-Iosef I. Acesta era obisnuit cu aleile racoroase ale Schönbrunn-ului protejat de zidurile inalte si majestuoase ale palatului, cat si cu parcul imperial de vanatoare amplasat la periferie Vienei, motiv pentru care a fost vadit deranjat de praful starnit de vant pe aleile parcului timisorean. Acesta a fost prilejul care a generat replica batranul inspector al parcului, Franz Fessler, care i-a spus: "Daca Majestatea Voastra ar fi vizitat parcul dimineata, cand aleile au fost proaspat stropite, n-ar fi fost praf".

Multe din parcurile actuale au fost realizate prin reamenajarea spatiului plantat in timpul guvernatorului Coronini: Parcul Rozelor, Parcul Catedralei, Parcul Justitiei.In anul 1870, cu prilejul vizitei la Timişoara a împăratului Franz Jozef, edilii oraşului au decis amenajarea malului drept al Canalului Bega ca loc de relaxare pentru locuitori. In acest spatiu au fost plantati arbori de foioase şi conifere si florale.

Tot in 1870, Timişoara a primit si vizita paşei Ahmed Razim, guvernatorul vilaietului Dunărea. probabil ca oaspetii au fost invitati sa se plimbe pe mamul raului Bega, pe locul in care astazi se afla Parcul Rozelor.

Cel mai cunoscut parc din oras este Parcul Rozelor, cunoscut si sub denumirea de Parcul Trandafirilor sau Parcul de Cultură şi Odihnă „Ştefan Plavăţ", Parcul de Cultură. Acesta a fost realizat prin contributia femeilor bogate din oras, care au finantat din venituri proprii aducerea celor mai frumoase varietati de trandafiri.Parcul a fost inaugurat in 1934 cu aportul celebrilor gradinari din acea vreme : Mühle, Niemetz si Agatsy. Parcul are insa o istorie mai veche care dateaza din 1891, cand orasul a fost gazda Expozitiei Universale (industriala, agrara si comerciala). Parcul expoziţional a fost realizat gratuit de către Wilhelm Mühle, parţial în stil frantuzesc, parţial în stil englezesc. In urma acestei expozitii, numele sau a trecut granita, bucurandu-se de recunoastere inclusiv la curtile imparatesti.

Regina Ungariei, cat şi reginele României şi Serbiei au comandat de multe ori coroane şi buchete de flori de la maestrul gradinar. In perioada expozitiei, parcul a fost vizitat de insusi imparatul Franz Josef, motiv pentru care, pentru o perioada, parcul a purtat numele acestuia. Aranjamentele florale prezentate l-au impresionat atat de tare pe imparat, incat l-a determinat sa-si ofere numele acestui parc.iAceste lucrari florale exceptionale pentru epoca respectiva in care fusesera folositi 300 de hibrizi de trandafiri au fost realizate de Wilhelm Mühle. El a fost ajutat de alti doi gradinari renumiti la vremea respectiva : Wenceslasz Franz Niemetz si Beno Agatsy. Acesti maestri in arta gradinaritului au adus si aclimatizat specii exotice de copaci si flori din toate colturile planetei. Niemetz si Agatsy au fost castigatorii unor medalii la expozitiile internationale de profil la care si-au prezentat noile specii rezultate din arta si talentul lor.

In 1928, minicipalitatea a decis sa organizeze o expozitie pentru public in care sa prezinte colectia de 2000 de trandafiri imprumutati din gradinile private ale gradinarilor banateni, prilej cu care se schimba denumirea parcului in "Parcul Rozelor. Tot in 1928, Arpad Mühle , fiul lui Wilhelm Mühle, si Societatea de Horticultura au infiintat Uniunea Amicilor Rozelor din Romania. In perioada dintre cele doua razboaie, gradinarii Timisoarei produceau sute de mii de trandafiri, annual care luat drumul Europei. In 1934, Parcul Rozelor avea deja 1.400 de soiuri si detinea cea mai mare colectie de trandafiri din sud-estul Europei. De aici se trage numele de "Orasul trandafirilor" pe care l-a primit Timisoara.

Casa in care a locuit familia renumitului gradinar Muhle , desi este cladire de patrimoniu, a fost achizitionata acum cativa ani de o familie de romi care a investit in foarte multe cladiri istorice din oras. Ea este lasata voit in stare de degradare pana cand se va prabusi singura, iar in locul ei vom vedea, nu peste multi ani, un palat tiganesc. Primaria nu a invatat lectia: un popor fara istorie este un popor fara viitor.

Nu vom trece mai departe inainte sa vorbim despre Wilhelm Mühle, care s-a nascut in 1844 in Boemia, la Kulm. Cunostintele sale legate de cultivarea si cresterea florilor au fost dobandite pe parcursul studiilor sale efectuate in Cehia si in Germania. Ulterior, el s-a remarcat si a fost apreciat in coloniile lui Wenceslasz Franz Niemetz, un renumit cultivator de flori din Timisoara. Dupa ce s-a stabilit la Timisoara in anul 1876, Mühle a reusit sa aduca orasului rangul de oras al florilor. El a exportat flori si arbusti in toata Europa de sud-est, la Budapesta si la Viena. In epoca se spunea ca dintre cele 4.500 de specii de flori care erau plantate in gradinile si parcurile Europei, 1.500 erau cultivate in Elisabetin.

Cei mai apreciati erau trandafirii, cultivati in toate marimile si culorile, de la alb la negru si albastru, prezentati in expozitii, in revistele si in cataloagele de specialitate distribuite in toate capitalele. El asigura aranjamentele florale la vizitele pe care Franz Josef le facea la Timisoara. Wilhelm Mühle a fost decorat cu ordinul de merit "Crucea de aur cu coroana" si a primit titlul de furnizor de flori al Curtii Imperiale si Regale. A mutit la Timisoara, in 1908, dar traditia sa a fost dusa mai departe de fiul sau, Arpad. Arpad Muhle a fost singurul gradinar european recompensat de sultan cu titlul de "bei", pentru decorarea cu trandafiri a palatului din Istanbul. Acesta a calatorit foarte mult si a adus la Timisoara o gama larga de flori, pe care le cultiva in serele sale. Arpad Mühle, s-a specializat vreme de un an in Japonia, in 1900, in cultivarea crizantemelor , ajunse la moda in acea perioada. Marea expozitie de crizanteme din 1904 a fost deschisa festiv de primarul Carol Telbisz si a avut ecou in intreaga Europa. El a detinut titlul de furnizor al Caselor regale romana si bulgara si a fost consultant stiintific pentru proiectarea si organizarea Parcului Cismigiu, din Bucuresti, al Parcului Public, din Sinaia, al Parcului Sofia, amenajat in stil japonez. Cele mai apreciate flori cultivate de el erau trandafirii de toate marimile si de toate culorile. Trandafirii lui erau prezentati in expozitiile europene in tonuri cromatice diverse, de la alb la negru , de la galben la rosu sau albastru, si ocupau spatiile de prezentare din revistele si cataloagele de specialitate distribuite in toate capitalele. O data cu decesul lui, in 1930, s-a stins si istoria Casei Mühle, deoarece nici unul dintre mostenitorii lui nu a mai dus mai departe arta si talentul gradinaritului, exersate la grad de excelenta de el si de tatal sau.

In perioada interbelica, A. Demetrovici, poreclit de timisoreni “Gul-baba”, a reconstruit Parcul Rozelor si a planuit infiintarea la Timisoara a unui Inalt Institut Horticol National. Dupa Primul Razboi Mondial, arhitectul Mihai Demetrovici a definitivat aranjamentele florale in stil englezesc, in anii 1929 si 1932 - 1934, si a instalat baldachine si amenajat rondouri in spatiul de pe malul Begai. Tot in perioada interbelica a fost construit teatrul de vara din parc. Dupa primul razboi mondial, parcul si-a schimbat denumirea in Parcul "Rosarium", iar arhitectul Mihai Demetrovici a definitivat aspectul aranjamentelor florale.

Parcul Scudier, cum era numit in secolul XIX –, este mentionat pentru prima data in 1870, ca fiind locul in care era amplasat cimitirul orasului, si se intindea intre Catedrala Mitropolitana, Podul Maria si bulevardul Republicii. Parcul a fost amenajat pe locul fostului cimitir de catre cei tocmiti de generalul Anton Scudier, comandantul militar al orasului la 1860. Motivul care a stat la baza ridicarii acestuia a fost faptul ca aici se afla cimitirul militar, care a fost inchis in anul 1770, iar osemintele au fost mutate in cimitirul din Calea Lipovei.

Prin mijlocul parcului trecea linia de tren care facea legaruta intre Timisoara si Bazias in 1932.

Terenul era mlastinos si reprezenta un permanent focar de infectie pentru locuitorii cartierului Iosefin, cat si pentru locuitorii cartierului de dincolo de zidurile cetatii. In semn de apreciere, timisorenii au numit locul Parcul Scudier i-au inaltat o statuie de fonta aurita, in marime naturala, in semn de recunostinta, in mijlocul parcului. Statuia a fost daramata in 1918, iar pe soclul ei a fost instalat un ceas.

Initial, Parcul a fost amenajat in stil englezesc, cu peluze intinse, in care au fost plantate flori. Aleile se intretaiau in partea centrala a parcului. Dupa cele doua razboaie mondiale, parcul a fost reorganizat prin plantarea de copaci si largirea spatiului destinat locului de promenada.

Numit la început Parcul Scudier, acesta a fost cunoscut sub diverse denumiri: V.I. Stalin, iar în prezent, Parcul Central.

Locul pe care se afla astazi Padurea Verde a fost in secolul XVIII de doua ori mai vasta decat o stim noi astazi si reprezenta domeniul de vanatoare exclusiv al contelui Mercy.

La inceputul secolului XX jumatate din padure a fost taiata pentru a face loc unei colonii maghiare stabilita astazi pe locul in care se afla cartierul Dumbravita. In 1929 s-a infiintat pepiniera orasului, iar intre anii 1937 - 1938, s-au pus bazele Padurii Renasterii Nationale.

Atunci au fost plantati aproape 400.000 de puieti de stejar, ulm, nuc american, artar, paltin, salcam si plop de Canada. Padurea a fost plantata in vederea realizarii unei centuri de verdeata care trebuia sa inconjoare orasul.

In prezent, aici se afla Gradina Zoologica si Muzeul Satului,iar in imediata lor apropiere inca mai putem vedea, ruinele vestitului candva restaurant "Tantarul" .

Tot in Fabric, la inceputul secolului trecut era la moda Plaja comunala, un fel de strand amplasat in amonte de hidrocentrala de astazi, in locul in care Bega forma un lac nu foarte adanc. Prin anii 1930, reclamele strandului puteau fi vazute in mai toate publicatiile locale.

Incepand din anul 1936, pe strazile principale ale orasului, pe marginea carosabilului, au fost plantati trandafiri si flori de vara din productia serelor orasului. In 1939 a fost amenajat un parc in Piata Tebea, si un scuar cu plante ornamentale, in Piata Küttle.

Primul plan al Gradinii Botanice dateaza din 1966 si a fost realizat de catre arhitectul Silvia Grumeza. In anii 1930 – 35, in aceasta zona terenul era acoperit cu vegetatie lemnoasa.

Pe parcursul amenajarilor, aici au fost aduse plante din parcurile din Romania, dar si din colectii particulare. S-au realizat schimburi internationale de seminte, motiv pentru care aici se regasesc plante din America, Asia si Tropice.

Parcurile Timisoarei