Dognecea sub asediul drujbelor, pitorescul confiscat.

E primavara afara. Ploaia isi cerne stropii si fara sa vreau imi revin in minte cuvintele lui Emil Cioran: ”Cand iti ploua in suflet, fa-ti umbrela dintr-o bucurie”.  Si cum natura isi spala urmele iernii si se pregateste sa imboboceasca, ne pregatim si noi sa ridicam soarele pe cer si sa intampinam primavara la mosie. Drumul pana acolo intotdeauna dureaza prea mult si niciodata statul acolo nu ne este suficient astfel incat sa ne bucuram cand pornim catre casa. Imediat ce cotim spre dreapta  la Bocsa si ne pregatim sa intram in serpentine, peisajul se sparge timid in verde crud.

  

In Muntii Dognecei au fost ridicate inca din perioada Imperiului Austro-Ungar doua localitati, Ocna de Fier si Dognecea, adapostind in zonele impadurite lacuri ascunse de crengile copacilor si zacaminte de minereuri de fier in maruntaiele formatiunilor deluroase din imprejur.  

Ocna de Fier a avut de-a lungul existentei sale mai multe denumiri: Moravica, Vasko sau Eisenstein. Istoria mentioneaza faptul ca, in 1718, Johann Schubert a descoperit aici roci de granit, pirite de fier si arama si filoane formate din amestec de cuart, aur si argint , motiv pentru care a adus 13 mineri din Tirol, maistri topitori din Bohemia si refugiati olteni (bufeni) care au pus bazele industriei mineritului in aceasta zona.
  

Dupa Ocna de Fier urmeaza comuna Dognecea, renumita pentru lacurile care ii scalda poalele. Denumirea provine de la la cuvantul de origine slava “dugaeske” care inseamna lung si face referire la faptul ca localitatea se intinde pe 7 km. 

Potentialul ei turistic a fost cunoscut inca din perioada Mariei Tereza  despre care localnicii spun ca ar fi vizitat zona pentru calitatile deosebite ale aerului bogat in ioni negativi si ca barajul lacului mare dateaza inca din perioada domniei sale. 

In anul 1770 , in Dognecea a fost infiintata topitoria de metale neferoase care a functionat pana la sfarsitul secolului 19.  Activitatea miniera era axata pe exploatarea zacamintelor de cupru, argint, plumb, zinc si metale neferoase.  In 1806 au fost consolidate drumurile si a fost infiintat Oficiul Postal de unde erau transportate de doua ori pe saptamana, la Resita, toate efectele postale printr-un curier calare. Cinci ani mai tarziu a circulat o diligenta postala pe ruta Resita- Dognecea- Bocsa – Lugoj – Timisoara si retur. Dezvoltarea economica a zonei a atins apogeul in anul 1894. Transportul minereului catre depozite se realiza printr-un tunel cu o lungime de 4 km, in interiorul caruia se afla o sina de cale ferata pe care circulau vagoanele trase de o locomotiva pana la Uzinele de la Resita.  Anul 1895 reprezinta inceputul  declinului activitatii miniere din zona , minele au fost inchise treptate si mai apoi abandonate.  Astazi, minele sunt inchise, iar singura marturie a gloriei acestei zone se regaseste in colectia de mineralogie a lui Constantin Gruescu, care contine exponate unicat de flori de mina unice in Europa. Din gloria acelor vremuri n-a mai ramas decat peisajul naucitor prin diversitatea si frumusetea lui. 

Trecand din partea lirica a acestui material in zona pragmatica, trebuie spus ca imi pun deseori intrebarea: de ce se razbuna oamenii pe locurile atinse de harul lui Dumnezeu si  batjocoresc  cu atata sargiunta mediul inconjurator? Gunoaiele captusesc  vaile si apele Ogasului poarta la vale peturile goale formand multiple baraje pe cursul apei. 

Tiruri cocosate de greutatea materialului lemnos taiat din padurile din imprejurimi  distrug  anvelopa drumurilor judetene si lasa urme adanci pe cele forestiere, iar gropile lasate in carosabil sau pamant ating adancimi si de jumatate de metru. Masini de tonaj greu insotite de remorci cara trunchiurile groase si ocupa serpentinele.

Putini stiu ca un gorun, un fag sau un frasin ar trebui sa atinga varsta de 120 de ani ca sa poata fi taiat. Taietorii de lemne sunt prezenti peste tot, iar deseori luxoase masini de teren insotesc convoaiele de tiruri care serpuiesc pe serpentine.  

Astazi vezi coama incarcata de arbori, iar in weekend-ul urmator dealul este chel. Smecherii au exersat tehnica taierii si defriseaza locul incepand din partea opusa soselei. Cand ajungi sa vezi dezastrul, deja in spatele lor se intinde pustiul. Nu ramane nimic in picioare, ci doar o desfasurare de cioturi. 

Te intrebi ca prostul cine ii monitorizeaza pe acestia, cine stie de unde taie, cat taie, cat cantaresc aceste transporturi si cine se mai ingrijeste totusi de padurea noastra?  Desi primul gand te duce catre firma austriaca Schweighofer, masinile au toate numar de Maramures. Te strecori din ce in ce mai greu printre gropi si camioanele, iti faci cruce privind cioturile de copaci care genereaza peisaje sinistre si care se aseamana mai degraba cu triste cimitire. Caprioarele, cerbii, lupii si mistretii se retrag in zonele invecinate care inca au ramas impadurite, dupa ce habitatele le-au fost distruse. 

In urma ramane prapad. Ploile spala pamantul  de pe versanti , iar namolul umple albia paraurilor ducandu-l la vale catre cele doua lacuri. Pana acum vreo 7 ami, Lacul Mic era plin de nuferi. Localnicii zic ca un pescar inconstient ar fi populat lacul cu pesti fitofagi care au mancat vegetatia. Altii dau vina pe timisorenii care le-au cumparat casele si ar fi plecat cu coloniile de nuferi in portbagaje ca sa isi decoreze piscinele de la oras. Din vechea atractie turistica au ramas lacul in care se oglindeste padurea si un indicator pe care scrie: NU RUPETI NUFERI. Cand debitul Lacului Mic atinge cote ingrijoratoare, apa se scurge catre Lacul Mare.

Pana nu demult, de primavara pana toamna, turistii veneau aici sa se relaxeze, cei avuti se cazau la pensiune, dar cei mai multi isi ridicau corturile la coada Lacului Mare, pe platoul de la intrarea in comuna. 

Barbatii pescuiau, iar femeile cu copiii isi intindeau paturi pe mal facand bai de soare.  Barcile alunecau pe apa si rasul se lua la intrecere cu ecoul printre dealuri. Lacul pana nu demult limpede, astazi este tulbure si plin cu namol. Satenii spun disparitia lacurilor din zona este deja o problema gestionata de timp si ridica neputinciosi din umeri, in vreme ce  smecherii fac bani pe spinarea celor carora in viitor le vor fi maturate casele de suvoaiele de apa.  

Cursurile paraielor de pe versantii padurilor din Dognecea au fost deteriorate datorita interventiei iresponsabile cu utilaje forestiere a exploatatorilor de masa lemnoasa si nimanui nu ii trece prin cap sa regularizeze cursurile apelor ce coboara acum haotic de pe versanti, astfel incat namolul sa fie decantat inainte ca acesta sa ajunga in cele doua lacuri. 

Taranii au facut sesizari la Agentia de Protectie a Mediului, la Comisariatul Garzii de Mediu, la Administratia Bazinala de Apa Banat, la Directie de Administrare a Domeniului Public si privat,la Directia Silvica si la Consiliul Judetean Caras-Severin, dar toate aceste institutii au cerut un “ragaz” de 30 de zile pentru raspuns. In 30 de zile, alte dealuri vor fi plesuve, iar bruma de asfalt de pe drumul judetean ce leaga Dognecea de Bocsa va fi istorie.

Cand lacul se dezvaluie pe stanga, ajungem si noi acasa. Namolul inca n-a ajuns la noi, dar nici nu suntem pregatiti pentru schimbarea de peisaj. Am face ceva constructiv, dar habar n-avem ce. Jackie latra de bucurie dincolo de gard si, in vreme ce ne pregatim sa descuiem poarta , ne trezim cu blanosul in brate. Lacul inca este acolo, inca limpede si neajutorat, intre copacii de pe mal a rasarit un tomberon mare. In sfarsit urca si la Dognecea masina de colectat gunoiul. Gasim in cutie o atentionare: cine nu respecta curatenia va fi amendat. Doamne-ajuta! Dar cu taietorii de lemne ce facem? Cine are grija de padurile si drumurile noastre? Traim in tara lui Papura Voda, iarasi este liber la furat. Suntem sub asediul drujbelor, pitorescul este confiscat. In curand il declaram nul.