Dragostea intr-o calimara cu cerneala - partea a doua

Cineva spunea ca “scrisorile sunt asteptari introduse in plic”; eu cred mai degraba ca sunt dorinte asternute pe hartie, menite sa fie citite spre a fi infaptuite. Unele dintre ele devin dovezi de netagaduit, altele dezamagiri si tristeti timbrate puse intr-o stare de asteptare. Din tolba plina cu scrisori, astazi ma voi opri la cele care au facut istorie in Romania, unde dorul este o stare de fapt, strangand in hora o inlantuire de sentimente laolalta. N-am sa va povestesc despre scrisorile mele asezate frumos in cutia in care imi strang momente importante si clipe efemere, ci am sa va spun povesti consemnate in epistole memorabile. 

Liviu Rebreanu a cunoscut-o pe Fanny Radulescu pe terasa restaurantului bucurestean Otetelesanu, locul in care artistii se strangeau la o sueta literara. El era un scriitor aflat in plin elan creator, ea o actrita care promitea. Rebreanu a iubit-o frumos, in cuvinte si actiuni menite sa demonstreze ca dragostea care-i unea era unica si neasemuita: “O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ele, in femeile care nu merita sa fie iubite!...Astazi insa stiu ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu pot iubi niciodata…(…) Iubirea este supunere, o supunere oarba, ca si credinta. In iubire n-ai cum sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. Tot ce nu e supunere si devotament nu e iubire. Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. (…) Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat. Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu iti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea. Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.“ Poetii si scriitorii, mestesugari desavarsiti ai cuvintelor, au scris scrisori duioase, in care au incercat sa isi explice, sa inteleaga, sa accepte si sa masoare dimensiunea trairilor lor. 

Lucian Blaga a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu in timpul studentiei sale la Viena. Ea era studenta la medicina, el la filozofie. A fost suficienta o singura intalnire a celor doi in aula Bibliotecii Universitare ca sa se indragosteasca unul de celalalt si sa isi pecetluiasca soarta impreuna. Intre orele de studiu si ragazul dintre doua ceaiuri in cafeneaua Kunstelerkafe sau plimbarile prin parcurile vieneze construiau impreuna o poveste fascinanta de amor care avea sa fie consemnata in istoria literaturii romane: “Ne comportam ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut.” Blaga ii scria iubitei sale eterne, “ghiocelului negru” cum ii placea sa o alinte, o frumoasa scrisoare de dragoste: ” Daca tu esti a mea, daca tu iti daruiesti eul tau mie, atunci si eu o sa iti daruiesc tie si tuturor celorlalti, lucruri frumoase, unice in felul lor… Altfel, crede-ma, as inchide buzele si as tacea viata intreaga, caci nu ar putea vorbi cineva, daca te-a pierdut. As tacea retras in mine, si nimeni n-ar sti dupa moartea mea, ca am trait. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”. 

Desi mie aceste povesti de amor mi se par de-o frumusete inegalabila, cea mai renumita publicului larg a fost cea dintre poetul Mihai Eminescu si frumoasa cu parul balai, Veronica Micle. Amandoi aveau 22 de ani, dar Veronica era deja casatorita de 8 ani cu Stefan Micle, rectorul Universitatii din Iasi, cu care avea 2 copii cand dragostea dintre ea si poet avea sa ii atraga intr-o poveste controversata. Distantele geografice dintre ei avea sa ii puna in diverse ipostaze, punand relatia la grele incercari. Prin epistolele pe care si le scriau au incercat sa micsoreze distanta dintre ei “ Draga mea Veronicuta, sunt 5 ceasuri de dimineata si eu, luandu-ma cu lucrul, n-am putut inchide ochii inca. Acum, dupa ce am sfarsit cate aveam de facut, imi inchei ziua gandindu-ma la tine, pasarea mea cea mai sprintena, cea mai voioasa si trista totodata si as vrea sa pun mana pe tine, sa te sarut pe aripa…pe locul unde va fi fost odata doua aripi, pe umarul tau cel alb si rotund si frumos.”, iar Veronica, la randul ei, scria: “Afara ploua, eu stau pierduta pe ganduri, ura si indiferenta oamenilor, lipsa si departarea ta, iubirea mea nespusa, toate aceste isi impart pe rand fiinta mea, si in mijlocul unui vartej in care ma pierd ma intreb tainic si acum te intreb pe tine oare aceasta trista stare de lucruri se va schimba vreodata.” Relatia dintre cei doi nu mai prezinta pentru nimeni un secret. Sincer, cred ca tocmai aceasta iubire controversata mi-a placut cel mai putin din toata viata poetului. 

Nu acelasi lucru as putea sa spun despre dramaturgul Radu Stanca, regizor si eseist, care a avut o dragoste de pus in cuvinte si expediata in epistole atat de frumoase catre sotia lui, actrita Dorina Ghibu: ”Doti, draga mea, sunt tot numai asteptare, numai dor de tine. Un singur gand, o singura ravna: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de imbratisarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumusetea ta fara asemanare” caci “esti, de acum inainte, intelesul meu cel mai intim”. Dar dragostea nu cunoaste nici varsta si nici nu cere voie atunci cand te cuprinde. 

La 70 de ani, filozoful Emil Cioran, avea sa se indragosteasca de o tanara, Friedgard Thoma, doctoranda in filozofie, foarte maritata :) si mama unui copil, care avea jumatatea varstei lui. Asta se intampla in anul 1981, pe cand Cioran traia de ani buni in concubinaj cu Simone Boue. Vreme de 10 ani intre cei doi au curs scrisori, dezvoltand o relatie platonica, dar extrem de profunda. Cioran, foarte constient de toate aspectele care ii desparteau iremediabil, denumea relatia dintre ei “blestemul meu indispensabil”, in vreme ce ii scria: “De cand am fost izgonit din Paradis m-am gandit in fiecare secunda la dumneavoastra si nu ma pot gandi la nimic altceva. As vrea sa zbor pana in Patagonia departe, departe de dumneavoastra, la polul opus. Cu o ora in urma am gasit cuvantul pe care l-am cautat zadarnic iesi si azi: Leprosul, asta inseamna sa nu mai fiu cu dumneavoastra, sa nu va mai aud suspinele…” si isi explica incercand sa accepte: “Nu inteleg ce caut pe lumea asta in care fericirea ma face si mai deneficit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit ata de importanta incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evadez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua”. Desigur, cand este vorba de casnicii, nimeni nu-si propune sa traiasca pasiuni in afara spatiului conjugal. Dar iubirea nu cere voie si nici nu se jeneaza atunci cand isi acopa teritoriile, cu pretul regretelor si suferintelor asumate, nascand procese de constiinta si durere. 

Nu doar Cioran a fost exponentul unei asemenea relatii, ci si scriitorul Calistrat Hogas, casatorit si tata a 8 copii. El avea o amanta secreta, mult mai tanara decat el, careia ii scria scrisori dupa ce aceasta parasise capitala pentru a urma un tratament medical: “ Draga tatii, dupa ce ai plecat din Bucuresti am stat trei zile in pat; acum am iesit dar sunt o umbra si devin mai umbra zi de zi. Constat ca, departe de tine, viata mi-e cu neputinta, viata mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viata care simt ca mi se scurge ca o apa din intreaga mea fiinta.” Desigur, nu toate povestile au fost guvernate de pasiuni, tradari, dezamagiri sau bucurii. Unele au fost marcate de oameni si evenimente politice. 

Un exemplu in acest sens a fost povestea ziaristului Leon Kalustian si a sotiei acestuia, Dora Aronovic. Cei doi s-au casatorit in 1931, iar Kalustian a fost inchis vreme de 8 ani in puscariile comuniste. Dragostea care i-a unit sta marturie in cele 22 de scrisori pe care ziaristul i le-a scris inainte de casatorie: “Dora, marea mea dragoste, deocamdata in neincrederea mea, tu, care stii ca nu pot spune nici te iubesc, cutremurat de banalitatea continutului niciuneia din clasicele formule ale indragostitilor, primeste marturia dragostei ce ti-o port.” Pentru cei cu sufletele goale, le-as sugera sa le umple cu cuvinte! Caci pentru ce e buna o coala de hartie deca nu o umplii cu ganduri, incercand sa ajungi la esenta rostului si-a vietii? Marturisind, in taina singuratatii, ca viata fara iubire nu exista. Inca vom mai povesti despre scrisori. Altfel decat cele relatate pana acum. Poate v-ati intrebat vreodata daca s-au facut si bani din banalele scrisori?

Prima parte poate fi citita aici:
http://umbrela-patrata.blogspot.ro/2015/06/letters-for-my-soul.html

Bibliografie:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cele-mai-frumoase-scrisori-amor-cioran-c-tre-friedgard-niciodat-nu-am-v

http://webcultura.ro/una-dintre-cele-mai-frumoase-declaratii-de-dragoste-din-literatura-romana/

Revista Magazin istoric nr. 8, august 1972