Grundlsee, Toplitzsee si Kammersee - turul celor trei lacuri

Cu o seara inainte, imediat ce ne-am intors in Hallstatt, luasem o hotarare eroica! Sa ii ofer barbatului meu o excursie care sa il intoarca pur si simplu cu rotile in sus. Asa ca mi-am luat luat inima-n dinti si am decis: si daca va fi sa mor, a doua zi o sa stau numai pe lac. Citisem cateva randuri despre “turul celor trei lacuri” sau "Drei Seen Tout", o excursie inedita in care aveam sa mergem cand pe ape, cand pe jos , urcand carari de munte pana in inima padurilor ca sa vedem salba celor trei lacuri: Grundlsee, Toplitzsee si Kammersee. Al meu habar nu avea ce il asteapta, dar eu radeam ca bleaga tot gandindu-ma ce surprins va fi de programul care usor-usor prindea contur. Ma tot intreba: si ce vizitam astazi? Ce avem in program? Eu o scaldam cand mai la dreapta, cand mai la stanga, caci abatii nu mai erau, castele-nici vorba, pe munte n-aveam voie sa urc, drept urmare nu prea stiam ce sa mint. 

M-a salvat GPS-ul care din nou a ales un drum doar de el stiut si dai si urca pe munti, da-i si treci prin sate frumoase, aliniate pe drumuri inguste atat cat sa treaca abia-abia o singura masina. Masina gafaia si se chinuia sa urce panta incat mai-mai sa alergam pe langa ea pana mot in varful muntelui. Da cel de sus si iesim la drumul mare fara sa fim pusi in situatia sa o ridicam in brate ca sa facem loc altei masini sa ne depaseasca in sens invers. Dar surpriza, dupa cateva drumuri line la vale, naiba stie cum, la o cotitura mai stransa, ne-am trezit amandoi tipand: hoooo! Desi stateam in dreapta, puneam frana cu piciorul si ma-ntrebam cand naiba are de gand sa se opreasca-n loc. Ai naibii cai putere de-au ascultat vreun pic! Panta era atat de-abrupta incat mai sa ne oprim in cap! Am ras amandoi caci prinsese viteza si se dusese partie la vale, bucuroasa ca scapase de urcus! 

Am ajuns relativ devreme la Grundl Seeklaus. Ii bagasem la plecare o adresa aiurea, un oras de pe malul lacului Grundlsee de unde incepea acest traseu. 

Lacul – lung, curat, era deja plin pe maluri de catre cei veniti la plaja. Era o zi insorita, tocmai buna pentru petrecut in aer liber. 

Ne-am imbarcat pe un vaporas de croaziera si am mers 6 km pana in Gossl. Lacul acesta este denumit de catre localnici “marea stiriana”, fiind cel mai mare lac al regiunii Styria si are aproape 14 km de plaja naturala si 3 zone speciale amenajate pentru bai. Pe lac se poate naviga cu aproape orice: cu vaporasul, cu barca cu vasle si cu motor, cu hidrobicicleta. Cand am pus picioarele pe uscat, mie mi-a venit inima la loc: urma sa mergem prin padure pana la urmatorul debarcader langa lacul Toplitzsee. 

Am luat-o pe carare si dupa 5 minute dupa ce am parasit satul, cand am ridicat ochii, in stanga se ridica pe vertical coasta muntelui inalta de ameteai. Instinctiv ridicai mana sa te aperi, sa nu iti cada-n cap, si te dadeai mai la o parte. Care parte, frate? 

Ca facea umbra pamantului de nici macar raza de soare nu mai vedeai. 

Am tot urcat vreme de 30 de minute, intr-o parte zidul drept al muntelui, pe alta siroia apa la vale. 

La un moment dat am fost depasiti de o trasura plina cu turisti, dar ne-am incapatanat sa o tinem tot pe jos, nestiind cat aveam de mers. Pliantele spuneau ca in 20 de minute ajungem la debarcader, adevarul era altul, ca ajungeai in 30-40 de minute, asta daca nu te simteai obligat sa alergi pe carari de munte ca sa te incadrezi in timp. 

Singurul lucru pe care il stiam despre  Toplitzsee era ca aici au fost testate armele in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. 

Povestile vanatoresti spun ca aici ar fi aruncat nazistii aurul furat, dar in apa nu se vad decat pesti. Se pare ca unii le-au crezut, caci s-au facut ceva scufundari, dar in afara de niscaiva lucruri si documente naziste, nimeni n-a gasit nici urma de comori. 

Lacul este format din doua straturi de apa: una dulce si alta sarata, iar peisajul - oarecum salbatic, fapt care atrage multi artisti carora li s-a amenajat un loc special unde sa picteze. Toplitzsee nu este foarte mare, dar e inconjurat roata de paduri, iar printre stanci se pot vedea si doua cascade. In schimb este un loc pitoresc, total diferit de cel pe care doar il vazusem pe Grundlsee. 

Pe platoul de langa ponton se afla un restaurant. Am avut de asteptat, caci nici o barca nu pleaca de la mal daca nu erau cel putin 15 turisti gata de imbarcare. In 5 minute deja eram mult mai multi, tineri si batrani. 

Ne-am urcat in lotca cu motor care a pornit nemteste, nici mai devreme, nici mai tarziu, de parca ar fi sunat gongul. In spatele nostru, dand roata barcii, erau insiruite vestele de salvare. In fata noastra, o mana cu trei copii la pubertate. Nici nu prinde motorul bine viteza ca nenea cu barca se opreste aproape de mijlocul lacului si spune el ceva in germana din care nu am inteles decat 130 de metri. Vad cum mama baietilor pune mana pe veste si le indeasa pe rand fiecaruia dintre copii.

Habar nu am cand am smuls-o si eu pe-a mea si mi-am tras-o pe cap. Lumea s-a imprastiat de ras. Ce stiau aia cu ce se mananca hidrofobia? Toti se uitau in jur si se extaziau privind cascadele, grotele, padurile...

Am mijit si eu putin ochii, incercand sa vad ceva. N-am facut nici o poza, n-am clipit, n-am respirat. Al meu a fost responsabil la aparat, eu - facut matanii si rugat pamant si mal.

Dupa 15 minute am coborat si-am luat-o iar la urcat. Scarile de lemn usurau oarecum efortul, traseul fiind destul de abrupt.

Dupa alte 15-20 de minute am ajuns la Kammersee. 

Lacul, cel mai mic pe care l-am vazut, avea un aer oarecum idilic intr-un peisaj virgin. Am facut poze cu toate aparatele. Barcagiul ne spusese cand inca ne leganam pe ape ca Freud venea aici sa isi stranga ciuperci! 

Noi ne-am asezat pe banca si-am admirat peisajul. 

Lacul mic si linistit, pazit de munti adapostind grote ascunse de verdeata, copaci chirciti asezati in apa intrupand forme de acrobati contorsionati. 

Dupa 15 minute - no chance, urcat iarasi in lotca si mers inapoi pe lacul criminal. Eu cu sufletul la gura, el extrem de bucuros. 

Cand am ajuns la debarcader, alte barci erau pregatite pentru traseu. 

Am jurat ca nu mai merg pe apa. Pana data viitoare. Dar ce fericit a fost al meu! La intoarcere am facut un scurt popas in Bad Aussee unde am vazut podul in forma de logo Mercedes si-am plecat mai departe catre Hallstatt. 

Trecusera mai bine de 6 ore de la prima imbarcare. Fusese tare frumos. A doua zi aveam sa urcam la 2450 m, pana la Five Fingers. Dedesubt se casca haul. Daca de-aici scapasem intreaga, garantat nici a doua zi nu aveam sa mor .

Gosausee, probably the most beautiful Austrian lake

Fiecare dimineata incepea intr-o explozie de emotii generate de o natura care isi dezvaluia multiplele fatete. Soarele incalzea crestele muntilor care se alintau admirandu-se in luciul apei. Cardul de lebede isi tinea ultimul curs de zbor pentru puii care inca nu isi schimbasera penajul. Un pescar intr-o lotca cu motor canta pe nas un cantec duios, probabil pentru o mandra imaginara. Doamna pensiunii isi facuse baia de dimineata in lac si isi pieptana parul in gradina. Parca eram aruncati intr-o alta perioada in care timpul inca mai avea rabdare cu oamenii. Nu stiu cum am sarit in sosoni si ne-am pregatit de drum. Cand sa ne urcam in masina, blocati de alta cu numar Italia. In parbriz un bilet cu numarul camerei. Du-te tu, ii zic lui al meu, doar vorbesti italiana. Fiecare dintre noi este responsabil cu un anumit registru lingvistic. Bate el discret la usa si-i deschide un barbat cu cearcanele pana-n brau. Al meu turuie vreo cinci minute intr-o italiana impecabila sa faca impresie. Celalalt a cascat inauntrul fiintei sale pana a obosit si-a zis sec: English, please. Al meu a-ntepenit si-a raspuns in virtutea inertiei in cea mai neaosa limba romana textual: ce engleza, dom’le? Eu vorbesc italiana. Cand a venit la masina si mi-a povestit aveam sa ma-mprastii de ras. Cum s-au inteles? In cea mai uzuala limba de pe pamant, vorbind cu mainile pana au obosit. In alta ordine de idei, iarasi am pornit la drum pana seara tarziu cand  am picat lati. 

In aceasta zi ne propusesem sa vizitam satele pitoresti din Salzkammergut, o zona montana de-o frumusete greu de descris in cuvinte. Localitatile erau goale, lumea plecata la lucru fie in intreprinderi, fie pe ogoare. In zilele lucratoare aici se munceste, nimeni n-are timp de promenada. Strazile pustii. 

Nu stiu cat am umblat de nebuni prin coclauri, cert este ca am urcat pe varf de munte, iar masina gemea din pricina serpentinelor stranse si pantelor abrupte. 

Ne-a fost teama ca o sa ramanem agatati de drum si vom fi nevoiti sa o impingem pana sus. A rezistat eroic, cand in a doua, mai rar in a treia, cert e ca la un moment dat mai sa cadem in cap, asa de abrupta era panta. 

Ne puseseram zambetele pana la urechi de bucurie si dai cu pedala pana la fund. Pe la pranz am ajuns in preajma lacului Gossausee, situat intr-un peisaj de stanci calcaroase strabatute de chei adanci. 

Lacul se afla la o altitudine de 1154 m . Cel mai pitoresc munte cu piscurile in zig-zag este Gossaukamm cu o inaltime de 2459 de metri. Drumul urca abrupt printr-o padure deasa de un verde intens. Citisem ca era cel mai frumos dintre toate cele 70 de lacuri care alcatuiau salba albastra a Austriei. 

Cand sa parcam, ioc loc. Pline toate de masini. Am facut cale intoarsa si cu chiu, cu vai abia am gasit un loc unde am parcat masina intr-o rana. 

Pana la lac aveam de mers ca popa vreo 4-5 km pe jos. Cat pe ce sa il pierd pe-al meu pe drum si abia l-am convins sa vina pana sus. 

De pe platoul inconjurat de munti cu creste acoperite de zapada, se intindea la poale un lac mic de-o frumusete…imposibil de descris. Lume, ca la circ! 

Stralucind in zare, se vedea ghetarul Dachstein a carui inaltime depaseste 3000m. 

Jos la lac, un mic ponton pe care se laganau doua barci. 

Pe partea dreapta se faceau scufundari. 

Pe stanga unii mai curajosi faceau baie. 

Tot de aici se poate urca cu telecabina pana la cabanele din jur. Pe platoul de sus, multe magazine de suveniruri, restaurante, terase, bancute pe care sa stai in tihna si sa admiri peisajul pana obosesti. 

Cand am luat drumul spre masina, al meu jubila de bucurie: aici ii placuse cel mai mult (in fiecare zi spunea la fel si cum nu era ultima zi de concediu, tot aveam sa aud asta pana ne-am intros acasa). Iar drumul cobora in panta, motiv sa bagam viteza si sa ne intoarcem in Hallstatt. A doua zi urma sa ne dam in barci. Daca scapam cu viata nu aveam sa mai mor curand. Dar, despre asta, povestim data viitoare.