Jurnal rural

Inca un sfarsit de saptamana plin. Plin de viata, de bucurie, de munca, de sudoare, de praf, de tihna, de placere, de savoare…Din nou Dognecea, plecat din Timisoara seara pe la 7, ajuns inainte de 9 la mosie. Jackie, catelul nostru, are un senzor special, caci simte motorul inca de cand masina urca prin serpentie. Asa stie vecinul nostru ca ajungem  si ne asteapta cu bratele in sold si gura pana la urechi in fata portii. “Mai, omule, cum latra cainele asta cand veniti. Simte de la o posta si sare intr-una.” Scoatem sacosele din portbagaj si vecinul pune mana de indata sa ajute. Il vad cum trage cu un ochi in sacose si aproape ca pot sa ii citesc gandurile. Intotdeauna mananca la masa mea caci are grija de casa in lipsa noastra. Si-ntotdeauna vine nebuna cu cate o ciudatnie si il invata pe el, barbat care a lucrat in tinerete in mina, inca o traznaie. Am bagat oalele in frigider, caci de regula vin cu mancarea gata gatita sa avem timp de muncit in gradina. Barbatul meu a adus o sticla de vin ramas de la nunta si s-a retras cu paharul pe terasa sa priveasca lacul in tihna. Un liliac mic, deasupra capului lui, prindea cu tupeu insecte. Broastele oracaiau cat le tineau gurile, iar greierii cantau imprejur in iarba. 

E tare frumos sa stai afara seara si sa privesti lacul. Nici nu-i trecea prin cap sa ridice privirea in gradina, caci iarba crescuse de  jumatate de metru! J Cumparase de vreo 2 saptamani o coasa electrica si maine urma sa dea testul pentru permis de libera practica. Ziua la tara pentru noi incepe pe la 6 dimineata. Bem repede cafeaua si ne facem curaj sa iesim din casa. Unul la plivit buruieni, altul sa invete sa coseasca. Nea Dumitru, vecinul, cum aude galagie, imediat intra pe poarta. Umplu cana cu cafea, i-o pun in brate in vreme ce-mi vad de drum spre straturile cu legume. Roua peste tot, intr-o secunda sunt uda pe picioare. De fiecare data vine dupa mine, caci ii place sa stam la taclale. El stie ce unelte trebuiesc folosite si-mi arata cu rabdare. Ii place pentru ca ascult mereu ca o scolarita silitoare. Il intreb de nevasta, de copii, in vreme ce fac ochii mari de mirare si-i zic: care dracu-s buruieni? “ Apoi, doamna, ‘un’sa stiu? C-ai plantat aici minunatii. Uite p-asta o cunosc, e buruiana, zau, hai s-o smulgem doar p’asta”. Imi da un exemplar-trofeu si, inainte sa smulg ceva, pun dovada martor langa ea. „Ce ne facem, nea Dumitre?“ „Poi ce sa faci, doamna, le lasi sa creasca. Eu multe nici nu stiu sa le zic pe nume, apoi ce sa facem, vom astepta sa dea rod.” Asta primavara, cand am adus plicurile cu seminte din bancile cu seminte traditionale, a scuturat din cap ca nu e bine: “cum asa, fara poza? Nu se face, doamna, ca nu stim ce semanam”. 

Facem studiu de caz, ne uitam care este densitatea plantei pe metru patrat si tragem iute concluzia: sigur e ce-am semanat. Dar ce? Intre timp, iar se pune pe povesti pana ce barbata-miu isi scoate jucaria. Ca un om studios, scoate cartea tehnica si se-apuca sa invete. Vecinul ma lasa dracului pomana si pleaca degraba langa el. Si-l aud din departare: “Dar hamul, dom’doctor, cum se pune?” “De unde sa stiu, Dumitre?” Stau si migalesc la jucarie vreo ora, eu, casapita de soare, plimb buruiana prin gradina in vreme ce-i jumulesc suratele. Ce bune ar fi fost niste indicatoare. Si-mi jur in gand ca data viitoare nu mai risc. Si poza pun! Pe la 11 deja e zapuseala mare. 

Iau foarfeca manuala de tuns iarba si ma bag intre rasadurile cu flori. Sus pe deal, ei plimba dracia de la un capat la altul al gradinii. Pomii in sfarsit se vad si ei, caci marea de iarba e culcata la pamant. L-a pacalit pe-al meu si nea Dumitru este la butoane. Poarta coasa agatata de gat de parca danseaza. Iau telefonul si urc in graba sa ii fac o poza. “Parca esti Terminator, nea Dumitre!” “Dar cine mai e ala, doamna?” “Un film, nea Dumitre, in care a jucat Arnold Schwarzenegger” “Da eu nu l-am cunoscut” “Pe cine?” intreb. “Pe Wenger”, zice el. Ma uit la barbata-miu si ne abtinem sa nu radem. Ii fac o poza. De fiecare data e bucuros, caci i-am facut album de cand am cumparat casa. Si se lauda pe la vecini. Acum ceva vreme a venit un alt satean sa ma roage sa ii fac si lui o poza. “Stai sa iau telefonul, ii zic, si-ti fac imediat”. “Nu, doamna, sa vin in costum si cu cravata, candidez consilier, am nevoie de poza frumoasa asa cum numai mata stii sa faci”. “Dar sa stii, al meu e specialist, nu eu”. “Apoi lasa, doamna, ca eu vreau poza de artist, asa ca mata. Cand oi fi bolnav ma duc la specialist”. Asta e meritul lui nea Dumitru, el ma promoveaza. Clar. Dupa vreun ceas, trec la bucatarie. Racoare in casa, pun oalele la incalzit. Cand pranzul e gata, asez farfuriile si tacamurile pe terasa si ii strig sa vina la spalat sa se aseze la masa. Pun ciorba in farfurii si nea Dumitru ia farfuria in brate si da zor sa manance. “Ce faci, mai vecine? Mananca la masa”, ii zic mirata. “Apoi, doamna, cum sa mananc pe tablou?” Saptamana trecuta pictasem masa de pe terasa si omul se simtea dator sa tina farfuria-n poala. Dupa masa a venit cu soare si caldura mare. 

Dadusera gata jumatate de gradina, dar ramasese inca de cosit tot pe-atat. Barbata-miu a picat mort si-a adormit instant. Spre seara, negri de praf, ne-am tras langa casa. 

Sus, pe deal, iarba era toata cosita si al meu se pregatea de stropit gradina. La gard s-au strans vecinii, semn ca nea Dumitru povestise de coasa si lumea venise la muzeu. Nu stiu cum de nicaieri au inceput disputele politice, care cu cine voteaza, motiv ca spiritele sa se incinga rau. Proptit cu coatele pe gard, al meu radea de se spargea. Parca cineva decupase faza din Poiana lui Iocan din Morometii si-o pusese-n scena chiar in fata portii. Seara am gatit spaghetti, am pus lingura si furculita pe masa si le-am umplut farfuriile ochi. Nea Dumitru mai mult le alerga decat le manca. Ii arata barbata-miu cum se manaca si la fiecare imbucatura zice: ”Ei dracie, mai mult rotesti furculita decat inghiti. Cum ziceai, doamna, ca le spune? Ia sa imi scrii pe hartie ca sa tiu minte”. Am zambit atunci la fel ca si acum cand scriu caci stiam ca nu vrea ca sa stie ce-a mancat, ci ca sa se laude in sat. Am mai patit-o si cu cartoful dulce, cu broccoli, cu ghimbirul, cu turmenicul si cu goji. Era primavara cand venisem cu lastarul de goji si el citea pe eticheta: “Auzi, doamna, e bun si de lichior”. “Las’ca-ti fac si lichior, doar sa creasca si rodeasca.” S-a prins lastarul, dar e mic, asa ca lichiorul mai are de-asteptat. Astazi ziua a trecut in viteza. Am dat iute cu aspiratorul, am maturat terasa si curtea din jurul casei. “Doamna, de ce pui masinaria?” “Ca sa fie curat data viitoare cand venim” , ii zic in vreme ce alergam prin casa. “Da’cine a facut murdar?” ma-ntreaba mirat si imi dau si eu seama: sunt nebuna, obsedata, asta e, in vreme ce iau mopul si dansez pe gresie de la un capat la altul. La 4 am inchis pravalia. Jackie latra trist sau plange in limba lui. Nea Dumitru sta si mai trist sprijinit de gard: “Apoi va astept saptamana viitoare. Nici o grija, sunt atent la casa si stropesc eu gradina”. 

Ne urcam in masina, ii facem cu mana si ma gandesc: a venit vara. Zeci de masini zac de lene la umbra de-o parte si de alta a Ogasului. Corturile sunt montate, pe mese stau in deruta sticlele cu bere. Miroase a mici. Intorc capul spre Lacul Mic. Plin de lume pe carare, toti in costume de baie. E frumos la tara. 

Huliul lui nea Dumitru inca nu-i pandeste gainile, pescuitul este interzis, deci inca nu am inceput lupta cu gunoaiele. Viespile si-au facut cuiburi in gradini si ies la vanatoare, plonjand ca avioanele. De-o parte si de alta, ziduri de verdeata raman in urma masinii. Altele inca vin din sens opus si lumea se bucura de vara. Nici n-am plecat bine si deja mi-e dor.