In 1643 se
nastea in Franta fiica ducelui de Noirmoutier si a sotiei acestuia, Renee Julie
Aubri, Marie Anne. Tatal ei, Ile de Noirmoutier s-a alaturat Coroanei Frantei in anul
1720 si a avut pretentii la tronul ducatului Napoli, Golful Taranto. Marie Anne
a apartinut unei familii respectabile de avocati francezi si a fost casatorita
la 15 ani cu printul Chalais, Adrien Blaise de Talleyrand, Marchiz de Exideuil.
Acesta, angajat in mai multe dueluri compromitatoare, a fost obligat sa fuga
in Spania unde a ramas impreuna cu sotia lui vreme de 3 ani, dar a fost obligat
sa isi mute domiciliul la Roma, decedand in timpul calatoriei. La putin timp dupa sosirea in
capitala Italiei, ducesa s-a casatorit cu un mare lord italian, mai batran cu
22 de ani decat ea, Flavio degli Orsini, duce de Bracciano si Santo Gemeni,
conte dell’Anguillaraet, marchiz de Roquance si print de Nerola, fapt care i-a
permis sa se lanseze in diplomatie, ca reprezentant neoficial al Italiei in relatiile cu Franta si Spania.
Ducesa
avea un famec irezitibil, un aer nobil, aproape majestuos, fiind o tanara frumoasa,
cu ochi albastri si expresivi, care stia sa isi foloseasca darurile cu care
fusese inzestrata in scopul atingerii ambitiilor personale. Stia sa fie
insinuanta, magulitoare, subtila, masurata in cuvinte, stapana pe arta
conversatiei, inepuizabila in subiecte, blanda si extrem de placuta. Dar mai
presus de orice, era o femeie inteligenta, ambitioasa, demna si discreta. Ea a
facut nenumarate calatorii impreuna cu sotul ei in Franta, largindu-si sfera cunostintelor si
facand o impresie excelenta, iar la moartea acestuia, a mostenit o avere
impresionanta. Printesa isi avea resedinta la Palazzo Pasquino, in Piazza
Navona din Roma, de unde isi raspandea influenta si farmecele asupra oamenilor
politici. Dupa moartea sotului ei, Ludovic al XIV-lea i-a acordat in semn de pretuire o pensie
pe care printesa a primit-o pana cand a murit. Pana la decesul ei, la
venerabila varsta de 80 de ani, aceasta avea sa joace un rol important la
Curtea Regala a Spaniei, in timpul domniei regelui Filip al V-lea, inainte ca regina
Elisabeth de Parma sa o inlature din tara. Printesa de Orsini avea sa se afirme
in diplomatia neoficiala a Romei, in special in relatiile cu napoletanii si
Curtile Regale ale Spaniei si Frantei. Cand
regele Carol al II-lea se afla pe moarte, iar Filip de France, duce de Anjou,
nepotul regelui Frantei, a fost declarat mostenitor la tronul Spaniei, printesa
de Orsini a participat la negocierile pentru infaptuirea mariajului dintre
Filip si printesa Marie Louise Gabrielle de Savoia, fiica lui Filip, fratele
lui Ludovic al XIV-lea si a Henriettei de Anglia. Marie Anne si-a pus la bataie
toate atuurile si, prin subtile intrigi, a ajuns sa devina “Camera primar” a tinerei
regine in varsta de doar 13 ani. Slabiciunea tanarului rege Filip al V-lea i-a
permis ascensiunea la Curtea Regala, oferindu-i un rol pe masura ambitiei
personale. De fapt, ea a fost aceea care a condus Spania intr-o perioada
dificila cand tara era angajata in mai multe razboaie cu inamici straini, secondate de un razboi civil, macinata de intrigile de la palat si de
dificultati financiare incredibile carora trebuia sa le faca fata. Ea a beneficiat de sustinerea regelui
Frantei, Ludovic al XIV-lea, si a doamnei de Maintenon, intr-o perioada in care
Spania traversa o perioada grea. Vreme de 13 ani s-a aflat in preajma cuplului
regal, cunoscand viata din culisele Curtii Regale spaniole, incercand sa
mentina relatiile diplomatice cu Versailles-ul, desi s-a aflat intr-un
permanent conflict cu ambasadorii francezi care incercau sa monopolizeze
consiliul guvernamental. Printesa de Orsini l-a sfatuit in permanenta pe
tanarul rege, sugerandu-i sa se bazeze mai mult pe supusii spanioli decat pe ajutorul
Frantei, fapt care i-a atras simpatia si recunostinta cuplului regal. De fapt,
printesa isi punea planul personal la bataie incercand sa scoata Spania de sub
tutela Frantei. In 1705, si-a numit propriul minister si a preluat sefia
partidului Bourbon. Fire pragmatica si personalitate puternica, n-a ezitat sa
intre in conflict cu insusi Cardinalul Arhiepiscop de Toledo atunci cand acesta
s-a dovedit a fi ostil fata de interesele natiunii.
Cand regina a murit in 1714,
printesa de Orsini a fost convinsa de catre Cardinalul Alberoni, ambasadorul ducadului de Madrid, sa aranjeze o casatorie cu
Elisabeth Farnese, printesa de Parma, pe care o nesocotise gandindu-se ca
trebuia sa fie o printesa rasfatata si lipsita de caracter. Insa noua
pretendenta la tron nu s-a dovedit la fel de maleabila ca defuncta, iar
profilul noii regine nu se potrivea cu dimensiunea orgoliului si ambitiilor ei
personale. Cand a plecat sa isi intampine viitoarea regina, printesa de Orsini a
tinut-o intr-un frig umilitor la frontiera timp de o noapte,
moment in care a pierdut atat sprijinul aliatei sale, doamna de Maintenon, dar
si pe cel al regelui Ludovic al XIV-lea al Frantei. In noaptea respectiva,
vizitiului care o aducea pe viitoarea regina la Madrid ii degerasera degetele de la ambele palme din pricina gerului. Filip s-a casatorit cu Elisabeth de Parma care nu a
uitat ofensa adusa de catre printesa si nici nu a uitat sa se razbune, gonind-o
de la curte cu acceptul tacit al regelui. Elizabeth se nascuse in Palazzo dela Pilotta din Parma si fusese crescuta de catre mama ei intr-o izolare stricta, incercand sa-i imblanzeasca temperamentul ambitios, dar ea avea o fire puternica si actiona in baza propriilor ei convingeri nepermitand nici un fel de compromis. Cand a cunoscut-o pe printesa Orsini, si-a dat seama ca aceasta avea o influenta mult prea mare asupra regelui, fapt care i-ar fi compromis pozitia in Curtea Regala, prin urmare nu exista decat o singura solutie: izgonirea acesteia din Spania. Dupa un scurt sejur in Franta natala
unde a fost primita cu raceala si rezerva, printesa Orsini s-a retras la Roma, asteptand in zadar ca regele Spaniei sa o cheme
inapoi. Dupa moartea sotului ei, ducele de Bracciano, si-a schimbat numele
si titlul in Marie Anne de La Tremoille, printesa de Orsini. Marie Anne a avut satisfactia
sa controleze puterea bisericii si Inchizitiei spaniole, incercand totodata sa
mentina control asupra cheltuielilor bugetului curtii regale destul de sarac la
acea vreme. A murit in 1722 in Italia,
iar numele ei a ramas scris atat in istoria celor trei regate prin eforturile
sale de a mentine tanarul cuplu regal pe tronul Spaniei, dar si in istoria
parfumurilor. Printesa de Orsini era pur si simplu innebunita dupa uleiul de
neroli si a introdus esenta arborelui de portocala amara ca un parfum la moda.
Ea il utiliza in parfumarea bailor personale, iar cantitati enorme de esenta erau
folosite pentru parfumarea hainelor, manusilor, lenjeriei si decoratiunilor din
apartamentele sale. Esenta de neroli a imprumutat numele ei, ea fiind printesa
de Nerola din regiunea Lazio, langa Roma. Neroli este o esenta cu aroma
racoritoare si distincta, picanta, cu note dulci si florale. De-a lungul sec
17, mirosul de portocal a inmiresmat Curtea regala a Frantei. Maria de Medici
si fiul ei, Ludovic al XIV-lea, au fost fascinati de mirosul lor special. In
1684, Ludovic al XIV-lea a fost transferat de la Fontainebleau la Versailles si
o data cu sosirea lui la palat, portocalul amar Grand Bourbon avea sa isi
gaseasca aprecierea in Orangerie, devenind varful de lance al colectiei. Acesta
fusese adus tocmai in sudul Chinei, floarea lui fiind simbolul virginitatii. Tinerii
casatoriti care faceau parte din aristocratia franceza obisnuiau sa se
casatoreasca in lunile aprilie si mai ca sa se poata impodobi cu ghirlande de
flori de portocal amar. Florile de culoare portocaliu spre ocru se adaugau in apa la
distilat. Condensul rezultat era denumit “Naphe Water”, adica apa de flori, cunoscuta
sub “Orange Blossom”. Aroma sa era unica,usoara, delicata, racoritoare, moale,
dulce, florala si feminina. Uleiul antidepresiv are rol sedativ, calmant,
digestiv si bactericid. Nici un produs sintetic nu a putut reproduce
perfectiunea apei de flori de portocal amar. Specialistii spun ca sunt necesare
1000kg de flori pentru producerea unui singur litru de ulei esential. Esenta de
neroli a fost folosita cu pecadere in Venetia pentru indepartarea virusilor si
mirosurilor neplacute generate de apele canalelor. Iar astazi, multe dintre
parfumurile cunoscute folosesc in combinatie cu alte arome uleiul de neroli.
Bibliografie:
Noaptea
zapezii – Pujade-Claude Renaud, Actes Sud Babel 1998
Felicitari. In curand vei avea suficient material pentru o carte despre parfumuri.
RăspundețiȘtergere