Viata, capriciile si iubirile controversate ale lui George Eliot

Afara era o vreme rece cu vant si ninsoarea marunta tinea mortis sa le intepe ochii atunci cand Mary Ann a fost coborata in groapa pe care o sapasera groparii dis-de-dimineata in cimitirul Highgate. Murise fara sa cada la pat, fara dureri inutile, fara lamentari si taceri inlacrimate in suspine infundate, iar vestea picase ca un trasnet in toti cei care pana mai ieri se uitasera chioras la ea, stramband din nas. Doar avusese tupeul sa sfideze bunul simt si morala sociala. Nimeni nu isi mai aducea aminte de numele ei de fata, Mary Ann Evans, nici de numele celui pe care il considerase al barbatului ei, desi nu ii fusese dat sa se vada cununata cu George Lewes, nici macar de numele care statea scrijelit pe cruce - Mary Ann Cross-, pentru ca toti  o stiau  sub un singur nume: "George Eliot". Mary Ann a fost ingropata alaturi de George Henry Lewes, cel pe care l-a prezentat pana a obosit drept "prietenul si asociatul ei literar", desi toata lumea stia ca fusese barbatul cu care traia in concubinaj de atatia ani fara rusine. A trait singura dupa moartea lui din 1878, ca 3 ani mai tarziu sa isi uimeasca prietenii prin mariajul cu John Cross, un bancher american si consilierul ei financiar. El avea 40 de ani, ea, 60, dar nimeni nu se mai mira. De la ea te puteai astepta la orice. Doar fratele ei era fericit si gata sa se impace: in sfarsit se marita in fata Domnului. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Macar acum era asezata la casa ei, decat pe veci dezonorata. Casatoria lor a fost un dezastru inca de la inceput, caci Cross a trebuit sa traiasca cu umbra lui Lewes intre ei, astfel incat, plecati in luna de miere la Venetia, Cross mai sa se inece in Canalul Grande. Odata intorsi la Londra, starea de tensiune le cocosa spinarile si nici macar pregatirile de instalare in casa de pe malul Thamisei, in Chelsea, nu le-au spulberat macar o clipa, ca fiecare sa isi revina pret de o secunda. Mary Ann s-a imbolnavit brusc si, desi doctorul nu parea ingrijorat, ea avea sa moara cateva zile mai tarziu. Doctorul notase la cauza decesului ”o raceala care a dus la slabirea inimii”. Chiar si trecuta in nefiinta, Eliot a ramas la fel de controversata ca si in perioada cand traia. Lasase cu limba de moarte sa fie inmormantata in Catedrala Westminster Abbey, dar clericii au ezitat, solicitand scrisori de recomandare si lamentandu-se fara oprire. Au curs valuri de scrisori, unele pro, altele contra. Cea mai vehementa a fost cea a lui T.H.Huxley: „George Eliot este cunoscuta nu numai ca un mare scriitor, dar si ca o persoana a carei viata si opinii au fost in antiteza cu practica crestina cu privire la rolul si importanta casatoriei. Nu poti sa ai o singura prajitura si sa o mananci singur. Cei care aleg sa traiasca liberi in gand si fapta nu trebuie sa tanjeasca dupa recompensele pe care lumea le ofera doar celor care au trait in lanturi”. Motivul respingerii vehemente venea din faptul ca Evans a negat credinta crestina si din pricina relatiei de concubinaj pe care a avut-o cu Lewes. In ciuda vremii cenusii, langa mormantul ei se aflau multe personalitati literare si politice. Printre acestia se afla si Huxley. Poate ca venise sa vada cu ochii lui cum se coboara sicriul in groapa si sa auda zgomotul surd al bolovanilor de pamant care se spargeau de capac. Fusese admirata si citita, iar cititorii publicau metri de mesaje in  „The Illustrated London News”. Langa groapa, John Cross ingana in barba uda de lacrimi un elogiu „duhul ei s-a alaturat corului invizibil a carui muzica este bucuria acestei lumi”. Cross era neconsolat, iar durerea lui era atat de evidenta, incat gurile rele il poreclisera deja „vaduva lui George Eliot”. Toti stateau roata, cu privirea fixata pe sicriul ce urma sa fie coborat in groapa inca proaspat sapata in Highgate Cemetery , in spatiul destinat sectantilor religiosi, nu departe de locul de veci al lui Lewes. Cross ar fi trebuit sa fie oarecum usurat, scapase de prezenta nevazuta a lui Lewes care isi luase iubita cu el in eternitate, dar  simtea acut durerea pierderii femeii pe care n-o avusese pe de-a-ntregul niciodata. Cand a incetat sa mai planga dupa ea, si-a asumat rolul de primul biograf al lui Eliot, dar a denaturat atat de tare adevarul incat, atunci cand unul dintre prietenii ei apropiati a citit cartea, nici macar nu a recunoscut personajul. O iubise atat de mult incat o descrisese ca pe o femeie extraordinara, o sfanta imaculata.

Mary Ann Evans a fost unul dintre scriitorii mari ai epocii victoriene care a fost cunoscuta in literatura sub pseudonimul George Eliot. La fel ca foarte multe colege de breasla, isi alesese acest pseudomin dorind sa evite ca scrierile sale sa fie ignorate de o societate care promova si acorda drepturi doar barbatului. Societatea victoriana abunda in prejudecati potrivit carora inteligenta feminina se pozitiona sub standardele barbatesti. Dar motivele sale erau mult mai numeroase si mult mai atent ascunse. In viata privata ea avea o relatie amoroasa cu George Henry Lewes care era casatorit, iar convenientele sociale trebuiau sa fie respectate. Isi dorea sa ii fie recunoscuta valoarea literara fara sa faca publica relatia ei de amor cu  Lewes. Romanele sale au fost veritabile radiografii ale societatii victoriene, prezentand intr-o maniera realista viata din provinciile englezesti. Inca din copilarie Mary Ann a fost o tanara inteligenta. Tatal ei, Robert Evans, era administratorul unei mosii prospere, iar pozitia lul i-a facilitat accesul in biblioteca din Arbury Hallastfel unde a  studiat literatura greaca. A fost trimisa sa isi desavarseasca educatia la internat unde l-a cunoscut pe clericul evanghelist John Edmund Jones. Influenta acestuia asupra ei a fost atat de puternic, incat aceasta si-a insusit mesajul predicilor lui in care propovaduia exercitiul salvarii personale prin credinta si sacrificiu religios. Tatal, desi credincios, s-a speriat si si-a luat fiica acasa deindata. N-a ezitat nici un moment atunci cand i- a recomandat prietenia cu liber-cugetatorul Charles Bray din dorinta de a-i tempera pornirile religioase exagerate. Incurajata sa nu ia de buna decat acele lucruri care trec prin filtrul ratiunii personale, Evans a devenit o pragmatica, intrand astfel in jocul perfid al conflictelor personale generate de dorinta de libertate si sentimentul datoriei, dintre credinta si negarea ei. Studiind doctrinele religioase, Evans s-a indepartat de credinta religioasa, suportand si acceptand amenintarile tatalui ei ca o va alunga de acasa. In ciuda convingerilor sale, asta nu s-a intamplat, dar a continuat sa isi insoteasca parintele la slujbele de duminica pana la moartea acestuia. A avut profunzimea si maturitatea de a analiza diferentele dintre paturile sociale, cat si influenta religiei asupra psihicului uman. Stabilindu-se la Londra, Evans a avut mai multe relatii amoroase esuate. A fost angajata ca redactor asistent al publicatiei Westminster Review unde si-a publicat articolele si recenziile. Incet-incet si-a castigat meritul de a fi acceptata in elita scriitorilor contemporani, un fapt neobisnuit, considerat de catre masa mare de misogini un fapt de-a dreptul scandalos. Pentru o femeie necasatorita si fara protectie era un succes fara egal.

Pe filozoful si criticul George Henry Lewes l-a intalnit in 1851, iar 3 ani mai tarziu s-au mutat impreuna. Si cum divortul era imposibil in acea perioada, sotia acestuia, Agnes Jervis, i-a solicitat separarea, invocand dreptul la o casnicie deschisa. Lewes a fost de acord ca, in afara celor 3 copii pe care i-a avut impreuna cu nevasta-sa, sa recunoasca paternitatea si altor progenituri care stia in mod cert ca nu erau ai lui. In caz contrar ar fi acceptat adulterul ca pe o stare de fapt, desi societatea victoriana blama femeia adultera si retragea onorabilitatea celui inselat. Din acel moment, chiar daca nu a divortat niciodata, Lewes s-a purtat ca si cand Evans ar fi fost nevasta lui. Dar acest comportament a atras oprobiul familiei, fratele ei refuzand orice forma de comunicare cu sora lui. Relatia nu a mai fost tainuita si, desi si alti scriitori ai vremii printre care Charles Dickens aveau relatii extraconjugale, acestia pastrasera totusi aparenta unor casnicii decente si respectabile. Prin urmare, in ciuda faptului ca evitau high class-ul londonesc,  insasi societatea londoneza ii ocolea cu asiduitate. Acesta a fost momentul in care Evens s-a autoinventat sub  pseudonimul George Eliot. Succesul a venit cu romanul „Amos Barton”, continuand cu „Scene din viata unui cleric” si „Adam Bede”.  Cand Joseph Liggins si-a atribuit paternitatea romanelor ei, Evens si-a recunoscut identitatea, socand astfel pe multi dintre cititorii care o adorau. In 1877, cand Printesa Louise, fiica Reginei Victoria, mare admiratoare si cititoare infocata a romanelor scrise de ea, a solicitat sa ii fie prezentata, usile i s-au deschis si aristocratia londoneza a trebuit sa accepte fortat prezenta lor.

Pentru prima data a avut curajul sa ii dedice romanul „Moara de pe Floss”:”To my beloved husband, George Henry Lewes. I give this MS. of my third book, written in the sixth year of our life together, at Holly Lodge, South Fiel, Wandsworth, and finished 21st March 1860”.  Dupa publicarea romanului „Daniel Deronda”, Lewes s-a imbolnavit si in scurt timp a murit. Cativa ani mai tarziu avea sa isi gaseasca consolarea in bratele unui barbat mai tanar decat ea cu 20 de ani cu care s-a si maritat de altfel: bancherul american John Walter Cross. Dupa un mariaj scurt, consumat in nelinisti si regrete, a murit si ea in urma unei raceli. Eliot a dus la perfectiune romanul realist, castigandu-si prestigiul prin calitatile intelectuale ale unui ganditor de prima mana, care a avut curajul de a transforma fictiunea intr-o critica serioasa, intr-un instrument de investigatie sociala si intelectuala. A fost scriitoarea care a pus politica sub lupa si a disecat-o, descriind in detaliu persecutiile la care erau supusi strainii care candidau pe listele oraselor mici, demascand interesele meschine si ipocrizia nobiliara. De asemenea a atacat si a analizat problemele clericale din mediul rural.

Virginia Woolf avea sa comenteze despre romanul „Middlemarch” ca este „unul dintre putinele romane englezesti scrise pentru oameni maturi”. Critica literara inca isi mentine parerea ca aceasta carte este cel mai bun roman englezersc din toate timpurile. George Eliot poate fi considerata creatoarea romanului psihologic, care avea sa isi gaseasca forta si desavarsirea literara in secolul urmator. Intriga romanelor sale se contureaza din interactiunea personajelor sale atent creionate, din temperamentul si actiunile lor, din motivatia faptelor si navalnicia sentimentelor lor, din imbinarea perfecta a individualitatii in contextul manifestarii lor in mediul social si istoric prezentat. Dupa 100 de ani de la moartea ei, in 1980, in Poets’Corner a fost pusa o placa memoriala in cinstea ei. Astazi, in localitatea in care s-a nascut, in Nuneaton, cateva cladiri poarta numele ei sau al operelor sale literare: George Eliot Hospital, George Eliot Community School, Middlemarch Junior School. Daca nu o iubiti, va recomand sa invatati sa o faceti. Ce barbat nu si-ar dori sa aiba acasa o asemenea femeie???