Bacovia - "Doamnei mele: Agatha"

Mergea tacuta pe strada cu privirea in jos, pana a ajuns in dreptul tablitei pe care scria cu litere citete de un albastru inchis strada “Frasinetului de Bacaul”. Intotdeauna  o citea cand ajungea in dreptul ei si in piept simtea un dor naprasnic, de el si de Bacaul cu miros de-acasa. Inainte se bucura de linistea caselor din jur si se uita distrata cand ajungea in dreptul Cimitirului Bellu la crucile care se zareau prin fierul forjat ce alcatuia usile grele ancorate de zidul de ciment. Simtea o pace interioara inainte cand se intorcea la casuta lor modesta si confortabila, situata intre cimitire, la o aruncatura de bat de “Martisorul”lui Arghezi. Astazi inima i se stranse intr-o inclestare care o amortea gandindu-se la el, la George Vasiliu, la barbatul vietii ei pe care il condusese acum cativa ani, in tacere, pe ultimul drum. Norii tristetii se spargeau in lacrimi amare umplandu-i sufletul uscat de dor, dar pe fata ei nu se citea decat impietrirea unei taceri adanci. Pana ce si cuvintele disparusera fara ecou, lasandu-si sensurile dincolo de silabe. Cum trec anii, se gandea, mergand fara sa isi conduca pasii spre numarul 63.  Puse mana pe clanta si-i simti raceala in palma uscata si alba. In fata i se deschidea gradina pe care el obisnuia sa o priveasca de la geamul de langa birou. Incerca sa ii caute privirea dincolo de geam adulmecandu-i gandurile. Le luase cu el, dar ii lasase amintirile insotite de cuvinte si gesturi care ii faceau atat de bine. Isi trecu degetele prin firele de par si isi aduse aminte de felul in care ii lua capul in palma si-i spunea: ”Agatha, doamna mea..” Aici isi scrisese buna parte din opera domnul “tristetilor” de plumb. Se uita la casa lor, un soi de declaratie geometrica a dragostei ce o impartasisera in doi, sperand la o minune. S-a uitat cu inima la gura pe geamul mic ce dadea in birou si se astepta sa il vada fumand, cu pipa asezata in coltul gurii, gandind. I s-a parut o clipa ca i-a vazut umbra si inima i-a zvacnit de speranta. Asa se amagea mereu cautand in tonurile amiezii conturul siluetei lui. Degeaba, plecase. Intra in vestibul si incepu sa se uite pierduta in jur: iata desenele pictorului Spiru Vergulescu, inspirate de poeziile lui. Isi indrepta spatele, o durea de parca toata nefericirea  lumii ar fi trebuit sa o care in spinare. Se duse la geam si se uita afara. Ce liniste, gandi, aproape fara de cuvinte. Se uita la biroul plin cu poze, la rafturile pline cu carti si sterse praful cu degetul ei subtire pe crinul de arama al patefonului. Se lasa sa cada pe marginea fotoliului.  Atipise pret de cateva minute cand a avut impresia ca vocea lui se aude din sufragerie, ba chiar si rasetelele lui Jebeleanu. Deschise ochii si asculta pret de cateva secunde. Doar ceasul ticaia incet, desi avea impresia ca ii sparge timpanele. 

Intra in camera lui mica si se tranti pe patul lui ingust cuprinzandu-l cu bratele deschise intr-o desarta imbratisare. Nimeni nu i se lipea de piept, nimeni nu ii sufla in ureche, nimeni nu o saruta pe frunte. Privi roata la scaunelul lui, la dulapul lui modest, apoi catre fereastra de unde ii placea sa se uite in gradina in timp ce ea ingrijea trandafirii. Intoarsa pe-o parte se trezi soptind:

 “Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,

 Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,

 Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă –

 Azi iar mi-i frică… Şi cred, şi sper…”

Se uita la ceasul de pe biroul lui pe care ea insasi il oprise la ora 8.10 in dimineata in care el o parasise pentru totdeauna, pe 22 mai 1957. Mirosi pipele si aroma ii umplu plamanii. Si-a adus aminte ca si cand fusese ieri cand, simtind ca ii vine sfarsitul, s-a aplecat si l-a sarutat pe frunte, iar el intr-un efort disperat  a sarutat-o pe obraz inganand cu un ultim effort: “S-a dus…amo…rul…un amic…” Si-a infipt privirea calda in ochii ei, s-a intors apoi cu spatele si i-a soptit: “Vine intunericul!”. I-a cautat mana, a inchis ochii si a murit. Si lumea toata a incremenit.

Aceasta este Agatha Grigorescu Bacovia, cea mai devotata si mai incapatanata nevasta pe care o consemneaza literatura romana. Cum a stiut femeia asta sa se lupte pentru poet, cu lumea, cu sine, dar mai cu seama cu el!  Si cum a stiut sa il iubeasca ca pe o promisiune, ca pe un legamant lasat cu limba de moarte, ca pe un testament legiferat cu ura si patima laolalta. Si el a iubit-o cuminte si trist si i-a zis: ‘daca am existat, e ca te-am iubit…” si a-nteles darul pe care cel de sus i l-a facut, realizand ca “intr-o zi m-am intalnit cu mine, dar m-am schimbat pentru un amic”. Langa ea se simtea protejat si aparat de lumea nebuna care ii rascolea tristetile si frica de moarte. “Unii prieteni îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţă al casei mele”, se apara poetul zambind trist chipului femeii dragi. Ea stia sa le tina piept si sa rosteasca toate cuvintele imperativ, nelasand loc interpretarii. Ea stia sa dea glas tacerilor lui.  Gandurile ce ii veneau in minte se rostogolau in cuvinte pe buzele ei si el radea fericit. Ea stia ce culoare avea tacerea lui si stia cum sa faca fata indiscretiilor celor din jur. Si atunci se simtea stanjenit gandindu-se la cum a trebuit sa se urce pe catedra amfiteatrului ca toate privirile avide de curiozitate sa il despoaie de ganduri si cuvinte.  Iar ovatiile nesfarsite le percepea ca o insiruire de palme peste obrajii lui supti si privirea ii ardea de rusine, iar emotiile lui s-au frant in nelinistea avalanselor de intrebari. Si-atunci i-a vazut privirea si i-a prins mana si a stiut ca era in siguranta. Doar declarase raspicat : „daca gasesc un suflet bun care ma intelege, ma alatur cu toata inima de dansul”.

Agatha a fost masura perfecta a sufletului bacovian. Calita in durere inca de mica, pregatita sa faca fata greutatilor viitoare, a luat viata cu asalt si i-a declarat razboi. N-a avut decat o singura arma: „implacabila diploma a durerii” si amintirle celor dragi pierduti pentru totdeauna: mama decedata cand avea 4 zile, un tata ruinat de insusi fratele lui pentru barilii de petrol ascunsi sub via stramoseasca, o sora mai mare care luase foc („Leni devenise o torta”), urmate de decesul tatalui si plecarea Agathei la Bucuresti unde s-a angajat ca functionara la Societatea de asigurari Agricola.  A incercat sa isi construiasca un statut, a respins avansurile barbatilor, a esueat in relatia cu varul poetului Octavian Goga, a atras atentia catorva poeti incepand de la Alexandru Stefanescu, Aurel Savela si sfarsind cu George Bacovia. Pustoaica de 15 ani s-a inscris la liceu, iar mai apoi la Facultatea de Litere si Filozofie. Dar in sufletul ei nu incapea decat Bacovia caruia i-a promis: „ca vietile noastre se vor uni de indata ce-mi iau licenta s obtin o catedra, Dumneavoastra veti scrie...acesta este rostul talentului dumneavoastra”.

Agatha l-a cunoscut pe Bacovia in timp ce se plimba pe Calea Victoriei impreuna cu seful ei de la Cronica Moldovei, nimeni altul decat Aurel Savela, fost prieten de-al tatalui ei. Agatha si-l amintea pe poet „mic de statura, putin adus de spate”, dar o prezenta placuta, un insingurat in tacerile si tristetile sale. Bacovia s-a uitat la tanara de 21 de ani, i-a luat mana si i-a sarutat-o. „O privire senina si dreapta se fixa asupra mea. Apoi pleca ochii parca jenat de spontaneitatea cu care ma privise atat de insistent”. El avea 35, dar se purta ca un adolescent timid   Idila lor a prins radacini pe parcursul a 12 ani. In toata aceasta perioada s-au intalnit o data pe an, plimbandu-se tacand sau rareori recitandu-i versuri. „Ma asezasem pe divan si nu stiam ce sa spun. Avea teribilul dar de a-mi transmite tacerile sale”. „Imi placeau acele taceri, cu gandurile depanate de fiecare in mintea sa, neexprimate, dar uneori identice”. Exista o poezie a gesturilor, o dantela a atingerilor fugare: „Mi-a luat amandoua mainile si mi le-a dus la frunte... Inchisesem ochii si m-am trezit ca mana mea mangaie fruntea in care ardeau atatea ganduri..” 

Proaspat casatoriti, cei doi isi petrec luna de miere: "Puneam balansoarele în antreul din faţă, să privim ploaia printre frunzele dese ale teilor...". Au trecut impreuna prin perioade grele la inceput, iar cel mai relevant mod de a ilustra realitatea acelor vremuri este povestea unui soldat rus pe care cei doi aveau sa il gazduiasca in casa lor saracacioasa si lugubra: "Aici, la voi, poet mare la sărăcie? La noi case mari, covoare, haraşo, haraşo, nu cum voi este." Din salariul ei de profesoara, Agatha avea sa construiasca si casuta in care cei doi si-au trait viata impreuna,  pe strada Frasinetului de Bacaul la numarul 63, astazi Muzeul George si Agatha Bacovia. "Urma să încep căsuţa noastră fără arhitect şi numai cu caţi bani aveam”. "Am stat zilnic pe şantier pentru o mie şi o sută de probleme". Iar recunostinta poetului a fost nemarginita: "Adio, tu rămai pentru mine ceea ce defineşte frumosul şi poate eşti poezia sau jalea nopţilor. Pentru tine scriu fantezia aceasta. Corpul tău era o dantelă şi nu vroiai prea multe laude, fiindcă timpul e scurt". Agatha jubila si dansa de bucuria cuvintelor: "Trebuie publicate! Altfel pentru cine aţi scris atatea frumuseţi?". "Pentru mata! Ar fi putut fi mici scrisori, dar nu ţi le-am trimis", ii spune poetul timid, rosind.  A fost o dragoste ca o boare, o iubire, ca o parere.  

Surse de documentare:

I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia, mai 1927

N.C. Munteanu-Muntmarg,  De vorbă cu poetul Bacovia, 13 sept. 1931

M. Petroveanu, „Cuvânt înainte” la Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezii şi proză”, Prefaţă de Mihail Petroveanu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967,

Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezie sau destin. Viaţa poetei”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.