The Book Thief

Doamne, ce film! Si ce poveste! Si cate momente frumoase! Un film care te obliga sa parcurgi intreg spectrul de sentimente: de la ras la plans, de la tristete la bucurie! Un film pe care TREBUIE sa il vedeti! Se numeste “The Book Thief”, in traducere: “Hotul de carte”. Filmul este o drama americana, bazata pe romanul cu acelasi nume scris de catre romancierul australian Markus Zusak, avandu-i in rolurile principale pe: Emily Watson, Geoffrey Rush, Sophie Nelisse si Ben Schnetzer. Desi naratorul este “moartea” a carei prezenta nu se vede pe pelicula, fiind doar “vocea” care ne relateaza povestea, maniera de prezentare este una lirica din care respira sentimente de o caldura cel putin stranie din gura unui astfel de personaj. Moartea, prin vocea lui Roger Allam, spune povestea cu duiosie, uneori cu tristete, alteori cu bucurie. Ba chiar are si umor pe alocuri, astfel incat, fara sa vrei, te gandesti: daca moartea ar fi asa, nici macar nu mi-ar fi frica de ea! Actiunea este plasata in timpul Germaniei naziste, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand moartea chiar avea de lucru din greu si ai crede ca nu ar mai avea timp sa ne abureasca spunandu-ne povesti! Ea ne povesteste viata unei fetite aflata in pragul adolescentei, Liesel Meminger interpretata de catre actrita canadiana Sophie Nelisse, care este data in grija unor parinti adoptivi si isi face prieteni noi: pe  Ruddy, vecinul si colegul ei de scoala, interpretat de Nico Liersch, si un tanar evreu, Max Vanderburg, interpretat de catre  Ben Schnetzer, care este ascuns in casa parintilor adoptivi. Filmul debuteaza cu Liesel care calatoreste cu trenul impreuna cu fratele mai mic, Werner, si mama lor  spre casa parintilor adoptivi carora urmeaza sa le incredinteze copiii. Fratele ei moare pe drum, iar la funeralii, unul dintre gropari scapa o carte pe care Liesel o ia cu ea in casa in care avea sa locuiasca, desi nu stia sa citeasca. Noii parinti sunt doua firi total diferite: tatal, Hans Hubermann interpretat magistral de catre Geoffrey Rush, care o iubeste intr-o maniera plina de tandrete si o alinta spunandu-i “Your Majesty”, care o invata sa citeasca si ii construieste un dictionar pe peretii din pivnita casei. Cartea pe care Liesel avea sa invete sa citeasca nu era alta decat “Manualul groparului”, cartea care ii amintea de funeraliile fratelui ei. Mama adoptiva, Rosa Hubermann, interpretata cu mult talent de catre Emily Watson, o femeie apriga, pe fata careia nu se poate citi emotia, vesnic ancorata in realitatea imediata, nu este dispusa sa isi arate sentimentele, cu atat mai putin sa i se intrevada slabiciunile. Liesel este martora atat a “noptii de cristal” (Kristallnicht) din 1938 in care evreii au fost ridicati din case de catre nazisti, cat si procesiunii de ardere a cartilor “negermane”, actiune menita sa curete tara  de actele indecente si imorale. In acea seara memorabila, ea aceasta reuseste sa salveze o carte dintr-o gramada impresionanta, ascunzand-o sub haina. Ea este vazuta de catre sotia primarului, Ilsa Hermann, cea care o angajase pe mama Lieselei sa ii spele si sa ii calce rufele. Cand fata merge sa ii duca hainele apretate si calcate, ea descopera  in casa primarului o biblioteca impresionanta si este invitata de catre Ilsa sa citeasca oricand doreste. Dar secretul lor este repede descoperit de catre primar care isi obliga sotia sa renunte la serviciile mamei fetei si ii interzice orice contact cu Liesel. Pana aici nimic spectaculos, dar trebuie sa va spun ca sunt multe momente atent punctate: cum erau copiii indoctrinati de mici, cum frica obliga oamenii sa isi traiasca viata in secret, cum se fereau toti de toti, cum isi dramuiau hrana, cum ezitau intre obligatia de a-si pastra sentimentele umane nealterate si frica ce ii imblodea sa se gandeasca la denunt de teama represaliilor, de modul in care saracia ii obliga sa se retraga in cultura, incercand sa supravietuiasca prin pastrarea unui spirit curios, vesnic in cautare de noi adevaruri. Cum erai invatat sa taci sau sa gandesti fara sa rostesti, sa nu-ti privesti interlocutorul in ochi de teama sa nu iti descopere adevaruri tainuite. Am fost socata sa vad copiii intonand cantece naziste, sa vad insemnele naziste umpland peliculele filmului pana la saturatie. Dar sa revenim la subiect. Povestile sunt legate prin personaje si, desi nu se intampla in planuri temporale diferite, ci in planuri paralele, in casa lor era adapostit Max, un tanar evreu, al carui tata il salvase pe batranul Hans Hermann de la moarte in Primul Razboi Mondial, iar acum isi platea datoria morala adapostindu-i fiul. De frica sa nu fie prinsi, Rosa ii pregatise patul pe podeaua din pivnita. Max este cel care observa schimbarea in comportamentul Lieselei si intreaba de unde a invatat atat de multe cuvinte incat dictionarul se umpluse cu noi cuvinte de nu mai incapeau pe pereti. Liesel recunoaste ca in sat o biblioteca fusese salvata, iar ea era primita sa citeasca atunci cand ducea rufele inapoi. Secretul este pastrat in mod tacit, fara sa se ceara masuri de precautie sau sa se invoce juraminte. Dar un moment anume este de o sensibilitate iesita din comun! Afara era friga, iarna, cu zapada asternuta in troiene. Max o intreaba pe Liesel cum este vremea afara, lansandu-i o rugaminte emotionanta: “Daca ochii ar putea sa povesteasca, cum ar descrie ei vremea de afara?” Fara sa vreau, m-am gandit cat de frumos ar fi ca oamenii sa invete sa povesteasca nu folosindu-se de gura, ci povestind cu ochii sau cu sufletul in imagini! Ce minunata lume s-ar deschide in fata noastra si ce bogatie de trairi ne-ar invada viata! Liesel , care devenise o maestra a cuvintelor povestite cu ochii, are un moment de revelatie si ii povesteste cu inima o zi de iarna: se strecoara afara si aduce o galeata cu zapada in beciul intunecos in care Max uitase culorile zilei, dar si umbrele noptii. Ochiul vigilent al tatalui nu o scapa pe fata din privire si intra si el in joc, aducand alte doua galeti pline cu zapada, strecurandu-se de frica gurii slobode pe la spatele nevestei lui. Rosa aude zgomotele inabusite de veselie si, cand coboara in pivnita, intra in vartejul unei  batai cu bulgari de zapada, dupa care toti impreuna construiesc un superb om de zapada, transformand o banala noapte de iarna in cea mai frumoasa sarbatoare a Craciunului. Trecusera doi ani de cand Max devenise omul pivnitelor tainice si prafuite, incalzite de sperante si vise frumos tesute. In noaptea aceea, omul de zapada s-a topit, iar Max s-a imbolnavit, fiind la un pas sa moara. Nu am sa va povestesc toate acele intrebari izvorate din mii de temeri, ci credinta si devotamentul Lieselei care se strecoara in casa primarului si “imprumuta” carti pe care i le citeste lui Max, aflat in coma, intorcandu-se la locul faptei, returnandu-le pe cele citite si plecand pe furis cu altele noi. De fapt, de aici vine numele cartii si implicit al filmului: cartea este simbolul sperantei, este flacara care te tine treaz atunci cand in jurul tau este haos, iar lumea viseaza monstri. Sunt atat de multe momentele induiosatoare care te fac sa te gandesti de mii de ori la viata ta si a altora incat mi-e tare greu sa le aleg in cuvinte! Rudy Steiner, baiatul blond, frumos si devotat, pe care nu il putea intrece nimeni la alergat, dupa plecarea tatalui la razboi, se implica si mai tare in prietenia lui cu Liesel. Si cum se intampla intotdeauna cand tii la cineva, acesta isi da seama ca ceva se intampla cu prietena lui. El o prinde in timp ce fata iese pe furis pe fereastra casei primarului, cu cartea in mana, si este revoltat, neintelegand de ce fura carti in loc de mancare cand toata lumea moare de foame! El este cel care ii pune porecla ” hoata de carte”. Rudy insista atat de mult sa afle tot adevarul  incat, fara sa vrea, Liesel recunoaste ca in casa lor este adapostit un fugar. Sunt momente de o delicatete atat de fragila incat ti-e teama ca o sa se franga emotia si o sa se faca tandari umplandu-ti sufletul de lacrimi! Un astfel de moment este cel al fricii din timpul raidurilor cand toti locuitorii se strang in beci unul langa altul intr-o tacere de iti sparge timpanele! Atunci Liesel, nestiind cum sa faca fata fricii ce se cuibarea in intreaga ei fiinta, incepe si isi spune povestea, iar toti ceilalti se agata de povestea ei ca de coada unei sperante de viata! Dar beciul este un fel de metafora cinematografica in acest film: beciul – adapostul lui Max cel tanar si plin de speranta, beciul pe post de dictionar, cea mai frumoasa forma de rezistenta spirituala, menit sa deschida universuri si cai de comunicare, beciul – in forma sa ludica, dar si in forma sa punitiva, rascolit de nazisti, plin de vechituri menite sa mascheze si sa acopere taine si persoane; beciul inchisoarea din care Max iese in timpul unui raid sa se bucure de noapte si de stele, ca de o libertate furata si recastigata. Dupa ce se face bine, Max paraseste casa de teama ca nu cumva parintii Lieselei sa nu fie prinsi ca il adapostesc si sa fie impuscati. Liesel, crezand ca nu este auzita, ii spune lui Max ca Rudy stie de existenta lui si de faptul ca este ascuns in beci.  Fata este atat de marcata de plecarea lui incat se refugiaza in locul unde cei doi si-au construit impreuna o frumoasa prietenie si se pune pe scris pana a adormit. In noaptea aceea, moartea avea sa isi duca rolul la perfectiune. Un raid neanuntat avea sa ii ingroape pe toti cei dragi Lieselei: parintii ei, Rudy, fratii si mama lui Rudy. Doar ea, printr-o sansa pe care beciul avea sa i-o ofere, avea sa supravietuiasca. Scoasa dintre molozuri si asezata printre cadavre, strange la piept o carte descoperita printre caramizi si din nou Ilsa o vede. Eu am inteles ca Ilsa a fost sansa Lieselei in doua momente cruciale si inclin sa cred ca am intuit bine pentru ca imediat asistam la o scena de dupa terminarea razboiului in care usa croitoriei tatalui lui Rudy se deschide si in prag apare Max, zambindu-i Lieselei care ii sare fericita in brate. Moartea avea sa ne dea de inteles ca Max a fost alesul ei si au avut impreuna copii si nepoti si au trait fericiti, iar, dupa atata amar de vreme, venise si momentul Lieselei sa treaca in randul celor drepti, la onorabila varsta de 90 de ani! O viata plina, traita frumos, in cuvinte rascolind amintiri dragi despre oameni care au invatat-o sa pretuiasca viata dincolo de temeri si tristeti.  Si ca finalul sa fie unul fericit, moartea ne face o confesiune spunand ca Liesel este aceea care a facut-o sa se intrebe cum o fi sa traiesti viata din plin. Pentru ca la final, nimeni nu se mai agata de cuvinte, pentru ca doar pacea ramane dincolo de orice fiinta. Ce frumoasa alinare ca umanitatea sa haituiasca moartea, ridicandu-i semne de intrebare!

Samsara

Cancan pe partituri

Astazi am ascultat o poveste emotionanta despre compozitorul austriac Carl Czerny de origine ceha, recunoscut de catre melomani ca fiind parintele celebrelor caiete de exercitii de pian dupa care exerseaza si astazi toti elevii din scolile de muzica. Carl Czerny a fost contemporan cu Beethoven, iar ambitia lui de a se afirma intr-o perioada in care genialitatea lui Beethoven umbrea toate celelate talente a fost de la inceput sortita esecului. El s-a impus in lumea muzicii clasice ca pedagogul genial care a compus aceste caiete de exercitii pentru pian inegalate de nici un alt compozitor vreodata si este cunoscut drept primul profesor de pian.

Daca tot am vorbit despre Beethoven, trebuie spus ca acesta si-a pierdut la un anumit moment dat auzul,dar asta nu l-a impiedicat sa compuna una dintre cele mai frumoase opere ale sale, prima parte din “Simfonia a 9-a” pe care a si dirijat-o fara sa auda macar un sunet! Se zice ca “Simfonia a 3-a”, una dintre cele mai frumoase opere, ar fi dedicat-o lui Napoleon pentru care compozitorul avea o mare admiratie. Cand Napoleon s-a autointitulat imparat in mai 1804, Beethoven s-a suparat atat de tare incat a rupt dedicatia. Compozitorul a fost indragostit de Josephine von Brunsvik, o aristocrata care traia intr-un superb castel de langa Budapesta. In 1795, aceasta impreuna cu sora ei au luat lectii in privat cu Beethoven la Viena. Compozitorul s-a indragostit nebuneste de ea, dar relatia lor nu a depasit limitele unei prietenii. Parintii ei nu au agreat aceasta legatura, dorind pentru fiica lor un mariaj cu un aristocrat care sa ii garanteze o pozitie sociala respectabila. Josephine s-a casatorit cu Contele Deym cu care a avut 4 copii. Cand acesta a murit in 1804, Beethoven a reinceput sa o curteze si a compus opera “Fodelio”, o oda inchinata puterii iubirii conjugale, si “Appassionata”, opera dedicata fratelui Josephinei, Contele Franz von Brunsvik. In 1810 Josephine s-a recasatorit cu Baronul von Stackelberg, iar Beethoven a continuat sa compuna: “Un die Hoffnung” si “Andante Favori”, dedicatii muzicale de dragoste pentru iubita inimii lui, dupa cum el insusi marturisea intr-o scrisoare pe care i-a trimis-o: “… you know my faithfulness to you, never can another own my hart, never-never-never…”

Daca schimbam personajul, se zice ca Mozart s-a indragostit la un moment dat de o celebra soprana care il dispretuia atat de tare, incat a refuzat sa ii interpreteze niste arii. Atitudinea ei l-a ofensat atat de tare pe compozitor incat a intruchipat-o in Regina Noptii din opera “Flautul Fermecat”. Se spune ca ariile pe care soprana trebuie sa le interpreteze sunt de o dificultate sporita, astfel incat numai cele cu adevarat talentate pot sa faca fata acestei provocari. Daca mai punem la socoteala faptul ca personajul este negativ, cred ca razbunarea lui Mozart si-a atins scopul si obiectul! Daca ascultati opera in interpretarea Elisabeth-ei Schwartzkopf va fi cam greu sa va dati seama ca personajul nu este unul pozitiv.

Celebrul compozitor magiar, Franz Liszt, unul dintre cei mai renumiti pianisti ai tuturor timpurilor, cand a compus “Les Preludes” nu si-a imaginat vreodata ca nazistii vor folosi tema muzicala pentru propaganda televizata. Ar fi fost cam greu, deoarece asta se intampla in perioada 1940-1945. Fiica lui a fost maritata cu Richard Wagner. Cand a cunoscut-o, Cosima era maritata cu dirijorul Hans von Bulow, prieten devotat al lui Wagner. Asta nu l-a impiedicat pe acesta sa ii iubeasca nevasta si sa ii faca acesteia doua fete. Cand a ramas insarcinata a treia oara, ea a divortat si s-a casatorit cu Wagner. Lumea barfea la greu de mult timp, iar legatura lor era mai mult decat evidenta. Wagner a fost un romantic atat in viata sa artistica, cat si in cea conjugala. In 1870, doar la cateva luni dupa casatorie, in Ajunul Craciunului, a chemat 15 muzicieni care au trezit-o pe Cosmina in acorduri muzicale special compuse pentru ziua ei de nastere care fusese cu o zi inainte. Opera este cunoscuta astazi sub numele “ Siegfried Idyll” si a fost denumita initial “ Symphonic Birthday Greeting”. “Everything is yours  before I write it” ii marturisise el odata. Cand Wagner a murit in 1883, aceasta a ramas lipita de lesul lui mai bine de 25 de ore, iar timp de 4 zile nu a pus mancare in gura.

O alta muza de necontestat a fost Alma Schindler, femeia care i-a inspirat pe compozitorul de lieduri Gustav Mahler si pe pictorul Gustav Klimt. Ea s-a casatorit cu Gustav Mahler in 1902, desi era mai tanara cu 20 de ani. Acesta i-a dedicat “Adagietto” din “Simfonia a 5-a” si “Simfonia a 8-a”. Dar Alma, suflet tanar si nelinistit, in 1910 s-a indragostit de arhitectul Walter Gropius, motiv pentru care Mahler a schimbat registrul muzical, pe manuscrisele sale datand din acea perioada adnotari de genul” De ce m-ai parasit?” sau “Traiesc pentru tine! Mor pentru tine!”. A fost atat de devastat de infidelitatea ei incat a apelat la sedintele de terapie ale doctorului Sigmund Freud care, impresionat de suferinta amicului, a uitat sa ii factureze serviciile. Si-a adus aminte abia in anul urmator, iar, cand a trimis factura, sotul Almei decedase de cateva saptamani, factura contraserviciilor prestate intrand in posesia proaspetei vaduve.

Clara Wieck a fost muza lui Robert Schumann pe care compozitorul a cunoscut-o care ea avea doar 8 ani si isi uimea profesorii privati cu talentul ei muzical. Dupa alti 10 ani, Schumann a cerut-o in casatorie pe fiica lui Herr Wieck, dar acesta  l-a refuzat. Robert si Clara au corespondat o lunga perioada de timp in care el si-a exprimat sentimentele profunde:” You appear in the Novelletten in every possible circumstance, in every irresistible form…They could only be written by one who knows such eyes as yours and has touched such lips as yours”. Iubirea lor a rezistat presiunilor exercitate de catre un tata dominator care a amenintat sa-si dezmosteneasca fiica si sa isi insuseasca onorariile pe care aceasta le castiga in urma concertelor pe care le sustinea daca nu isi schimba optiunile. Cei doi s-au casatorit in 1840, iar Robert i-a dedicat un cantec din ciclul “Myrthen” drept cadou de nunta, insotit de un jurnal de casatorie in care au fost consemnate toate evenimentele care le-au marcat primii 4 ani de casnicie. In vreme ce Schumann a compus in cea mai mare parte a timpului, Clara a sustinut mai multe concerte,  a dat nastere si a educat 8 copii si a construit o familie reusita.

Anul 1917 a adus in atentia publica un alt eveniment monden: compozitorul ceh Leos Janacek, care isi petrecea vacanta in fiecare an in orasul balnear Moravia, a cunoscut-o pe Kamila Stosslova, o localnica frumoasa care avea jumatate din varsta lui si era casatorita cu Zdenka, un vanzator de antichitati. El avea 63 de ani, ea doar 31. Kamila nu si-a inselat niciodata sotul, desi a purtat o corespondenta de 11 ani cu ilustrul compozitor, pastrand peste 700 de scrisori, inspirandu-l pe compozitor in cvartetul de coarde “Love letters” si “Kat’a Kabanova”.

La inceputul sec 19, teatrul San Carlo din Napoli aducea cei mai renumiti cantareti din Europa. Primadona era mezzo-soprana spaniola Isabella Colbran care avea o legatura amoroasa cu impresarul teatrului, Domenico Barbia. Acesta avea sa faca greseala vietii lui atunci cand l-a angajat pe Gioachino Rossini sa scrie o opera special pentru calitatile vocale ale Isabellei. Aceasta l-a parasit pe Domenico pentru Rossini care i-a compus rolul Elisabetta, Regina d’Inghilterra. Cei doi s-au casatorit in 1822, iar Rossini a avut o perioada de maxima creatie: "Armida", "La donna del lago", "Mose in Egitto", "Ermione", "Ricciardo e Zoraide", "Maometto II", "Zelmira" – toate compuse pentru iubirea vietii lui.

Ma gandesc ca daca tot ne place cancan-ul, macar sa il citim pe cel care are in miezul barfelor eroi celebri, nu personaje de carton!


http://www.britannica.com

Valea Rinului - siragul de castele

“ Lumea este o carte si cine nu calatoreste citeste numai o pagina” zicea pe buna dreptate Sfantul Augustin. 

Eu nu numai ca vreau sa citesc aceasta carte din scoarta in scoarta, dar am grija sa imi construiesc o biblioteca plina cu amintiri la mine acasa. Stiti ca am o mare pasiune pentru castele si nu de putine ori am vorbit despre ele. 

Incepand cu cele de pe Valea Loarei si continuand cu cele nemtesti de pe Romantic Road. Doar tangential am vorbit despre cele de pe Valea Rinului in relatarile despre un circuit in Benelux si tocmai acest fapt ma obliga intr-un fel sa ma reintorc la ele. Rinul este unul dintre cele mai mari si mai circulate fluvii din Europa, avand o lungime de 1230km. In tinutul Nibelungilor, al legendelor, al faimoaselor saga, trei perle sunt inscrise pe harta lui: Koblenz, Mainz si Mosel pe care trebuie sa le vizitati, dar intre ele se  ascund neasemuite comori care asteapta sa fie descoperite. Inca din trecutul indepartat Rinul a fost cea mai importanta ruta de transport care a legat Marea Mediteraneana de Marea Nordului. 

De-a lungul lui, pe o distanta de numai 65 de km, cunoscuta sub numele de The Middle Rhine Valley (Valea Rinului Mijlociu), au fost construite 40 de fortarete si castele de poveste, toate ridicate intre doua orase importante: Mainz si Koln. Ca si francezii, probabil acesta era modul in care isi aratau nobilii germani opulenta si puterea, aruncand cu castele, unul mai frumos decat altul, decorand astfel o vale imbracata in tablouri pitoresti. Acest traseu a fost inclus in patrimoniul mondial UNESCO si reprezinta una dintre atractiile turistice ale Europei. Aceasta concentratie de castele pe o suprafata atat de mica nu mai este intalnita niciunde in lume. 

Peisajul deosebit, imbogatit de istorii si legende care invaluie actualele ruine au reprezentat sursa de inspiratie pentru artisti din diverse arii de cultura: scriitori, compozitori si pictori.  In apropierea acestor vestigii medievale au fost ridicate superbe orasele cu marete catedrale, cripte nobiliare si reglae ce inpanzesc de turisti cimitirele ancestrale, sate pitoresti si intinse plantatii de vita de vie. Germania stie cum sa isi atraga turistii si sa ii tina aproape. Se mandresc in forma naturala si lipsita de ostentatie cu istoria, cu vasta lor cultura, cu prezentul, cu traditiile si sunt dornici sa impartaseasca toate aceste experiente. Istoria Rinului incepe din vremea Imperiului Roman si continua sa o scrie si in prezent pe harta lumii. De-o parte si de alta a fluviului, colinele acoperite cu podgorii sunt o invitatie si o tentatie pentru iubitorii licorii lui Bachus. Tot ce va trebuie este sa va permiteti sa fiti romantici, sa va luati partenerul de mana si sa plecati la drum. Castelele sunt amplasate de regula pe malurile principalelor rauri din Germania si sunt deschise publicului, fiind folosite ca muzee sau hoteluri. Principala lor functie a fost accea de aparare, , toate celelalte trecand in plan secundar.  Toate sunt inconjurate cu ziduri solide de aparare, cu porti de acces din lemn masiv, flancate de drugi imensi din fier, suspendate deasupra unor santuri care in vreme de razboi erau umplute cu apa sau cu smoala fierbinte aruncata de pe metereze. Cunoscute drept “burg-uri”, unele dintre ele sunt locuite de catre actualii proprietari sau sunt transformate in muzee sau hoteluri cotate de la 2 pana la 5 stele. Daca va decideti sa faceti acest traseu, trebuie spus ca merita sa i se acorde timp si ar trebui planificat vara, atunci cand podgoriile sunt verzi si lumina solara invaluie Rinul in caldura si culoare. Traseul incepe la Mainz si se incheie la Koln. Distanta se parcurge inclusiv cu feribotul, trecand de pe o parte pe cealalta a apei (traversarea costa 4 euro/masina si 2 euro/persoana). De la “palatul cu multe ferestre pana la “castelul dragonilor de foc”, fiecare ascunde o poveste si cere imperios sa fie ascultata. Daca timpul va permite si curiozitatea nu va da pace, incepeti cu o vizita scurta in satul medieval cu fortificatii si turn de aparare, Trechtingshausen, unde merita vazute Capela Klement si

 Castelul Furstenberg. Cum se presupuna ca prima cazare ar fi in Mainz, urmatoarea oprire ar fi orasul Bacharach unde ar merita vazute Capela gotica Sf. Werner ce dateaza din 1294 si 

Castelul Stahleck, una dintre multele resedinte ale contilor palatini. 

In Mainz aveti multe de vazut, dar bijuteria orasului este indiscutabil Castelul cu multe ferestre sau Arenfels, care se afla in apropiere de Bad Honningen, pe o culme deasupra orasului. El a fost construit in 1269 in stil gotic si a fost realizat de catre mesterul Ernest Friedrich Zwirner. Din pricina faptului ca sunt 52 de usi si 365 de ferestre i se mai spune si “castelul anului”. 

La Etville se afla fosta resedinta a Arhiepiscopilor – Principi Electori ai Mainz-ului – Castelul Princiar Kurfurstliche, Biserica Parohiala Sf. Petru si Pavel construita in sec. 14 in stil gotic si 

Manastirea Eberbach, cel mai important monument medieval din Hesse. In aceasta manastire s-au filmat scene din filmul “Numele trandafirului”care l-a avut pe actorul Sean Connery in distributie. Manastirea este inconjurata de niste gradini superbe, frumos puse in valoare de statui si fantani. Aceste opriri sunt optionale si merita a fi considerate bonnus-uri luate in avans. La 14 km de Mainz se afla Wiesbaden care se faleste cu Cetatea Sonnenberg, cetarea Frauenstein, Cartierul Wiesbaden-Schuerstein si 

Palatul Baroc Biebricher. Continuand drumul catre Bingen, aici se bifeaza

Castelul Klopp, mareata cetate inconjurata cu gradini pline de flori, care rezista timpului din 1282 si astazi adaposteste un frumos restaurant. Dar ceea ce este interesant aici este un alt obiectiv, 

Mauseturm (turnul soarecilor), turnul alb si solitar, construit pe insulita inconjurata de ape. Legenda zice ca  prin 968, arhiepiscopul de Mainz Hatto I asuprea taranii care ii lucrau pamanturile. Sase ani mai tarziu, o mare foamete a cuprins zona, iar fata bisericeasca, avand hambarele pline, vindea atat de scump mancarea, incat oamenii nu puteau sa cumpere nimic. Taranii au venit cu jalba in protap sa ceara de mancare, iar Hatto, viclean si rau din fire, i-a amagit ca le da grane si i-a chemat in hambar, dupa care l-a incuiat si a dat ordin sa se dea foc la hambar. Oamenii urlau de durere cand arhiepiscopul ar fi zis:”Auzi cum chitaie soarecii!”. Cand s-a intors la castel, o armata de soareci i-a devastat pamanturile, iar Hatto, speriat, a sarit in apa si-a inotat pana la turn, sperand ca soarecii sa ramana pe mal. Desi multi au murit inecati, soarecii l-au urmat pe acest pana sus, in varful turnului, unde l-au mancat de viu. Incepand de la Rudesheim, oraselul cu stradute pline de magazine si cafenele, cu o zona pietonala de unde turistii se inghesuie sa cumpere suveniruri, incep sa se insiruie ca o salba castele si fortarete de-o parte si de alta a apei. Daca va decideti sa le treceti pragul, lachei in livrele va invita sa va plimbati in caleasca sau va servesc la mese seculare bucate traditionale in tacamuri cu blazoane. In acest prim oras functioneaza o renumita casa de vinuri care dateaza din anul 1727. In Rudesheim sunt mai multe obiective turistice care merita vazute: 

Castelul Ehrenfels, astazi o ruina pitoreasca, Biserica Parohiala Sf.Martin, monumentul Niederwald si

Castelul Brumserburg, cel mai vechi castel de pe Valea Rinului, construit in sec.9, care era resedinta preferata a arhiepiscopului de Koln. In Kaum, satul viticol cu deja 

celebra strada Drosselgasse,  sunt aliniate in case pitoresti multe tentatii viticole ce se cer degustate. 

Tot aici se urca cu telefericul pana la statuia denumita Germania, un monument din bronz ridicat in memoria traversarii Rinului de catre Feldmaresalul prusac Blucher si armata lui in drumul catre Waterloo unde avea sa-l invinga pe Napoleon. In mijlocul Rinului, pe o palma de pamant, a fost ridicata o biserica ce a servit intre 1327 si 1866 ca punct vamal. Urmatoarele localitati se parcurg in ritm mai alert: in Trechtingshausen sunt doua obiective majore: 

Castelul Reichenstein in care Printul Friedrich Wilhelm al Prusiei transformase in 1823 ruinele existente intr-o luxoasa resedinta de vara, castel care astazi apartine cantaretului de opera Hermann Hecher, si 

Castelul Rheinstein, care si-a schimbat proprietarii de-a lungul secolelor, iar astazi adaposteste un muzeu si un cochet restaurant.

In Niedeheimbach sunt alte doua obiective: 

Castelul Sooneck, indiscutabil unul dintre cele mai frumoase castele din vale,  si Castelul Heimburg , impozant ca aspect, care a fost o lunga perioada de timp resedinta oficialilor nobiliari. In Lorch, punctul turistic de referinta il constituie ruinele Castelul Nolling sau "the watchtower"care dateaza din secolul 11, in Rheindiebach – Castelul Furstenberg care astazi este domeniu privat, iar in Bacharerg –

Castelul Stahleck, una dintre proprietatile Episcopului Elector de Cologne. Localitatea Kaub se mandreste cu un alt edificu incarcat de istorie, construit initial ca turn de aparare si luand mai apoi forma unui superb castel.

Castelul Gutenfels construit sus pe colina muntelui care a fost distrus in repetate randuri , servind inclusiv ca si resedinta regelui Ludwig de Bavaria. Astazi functioneaza in regim hotelier. 

Castelul Pfalzgrafenstein, asezat strategic pe o mica insula, in mijlocul fluviului. Ridicat la inceput de secol 13 de catre Lewis Bavarianul, acest castel servea drept punct vamal pentru navigatori. Castelul a fost cucerit o singura data, in toamna anului 1504. Satul Oberwessel este dominat de 

Castelul Schonburg, unul dintre cele mai impunatoare de pe malurile Rinului, datorita numeroaselor sale turnuri, familia nobiliara al carei nume il poarta fiind una dintre cele mai importante. Ultimul descendent, Friedrich von Schonburg, a jucat un rol important atat in istoria Germaniei, cat si in a Angliei si Frantei. 

Castelul Katz amplasat in imediata apropiere a St. Goarshausen cunoscut si sub numele de "Cat Castle"a fost construit sa protejere stancile Lorelei si a jucat un rol important in apararea domeniilor situate pe Valea Rinului.

Castelului a fost ridicat in sec 14 din porunca Episcopului de Terier. Turnul bisericii dateaza din sec 14, iar picturile murale din sec 16

Acest traseu este indiscutabil unul romantic, aici aflandu-si izvoarele insusi romantismul german, dovada in acest sens fiind statuia frumoasei Lorelei, celebra eroina a operei compusa de Heinrich Heine – cel mai mare poet romantic german:

“Merrily we sailed along

Though the waves were plenty strong

Down the twisting river Rhine

Following a song…

Legend’s faded storyline

Tried to warn us all

Oh, they called her “Loreley”

Careful or you’ll fall…”

Statuia se afla in apropierea orasului Goarshausen, vis –a vis de Castelul Katz si fortareata Rheinfels, situata in apropierea orasului St. Goar. In acest loc in care stancile se inalta la peste 120 de metri, iar adancimea nu trece de 25 de metri,  malurile sunt foarte apropiate, locul in care este amplasata statuia fiind considerat unul foarte periculos datorita curentilor de apa foarte puternici. Vasele care circulau in aceasta sectiune fluviala isi transmiteau reciproc semnale luminoase de avertizare denumite “wahrschau” deoarece aici multe dintre ele si-au gasit sfarsitul. Legenda originala a frumoasei Lorelei nu are nimic misterios in chintesenta sa, dar Heine a transformat personajul intr-o frumoasa sirena cu parul balai care statea pe stanca deasupra Rinului pieptanandu-si parul lung si auriu, momind cu vraja cantecelor ei marinarii naivi:

“you would not believe your eyes, how a voice could hypnotize

Promises are only lies fron Loreley

In a shade of mossy green, seashell in her hand

She was born the river queen, ne’er to grace the land…”

Ce sa zic? Povesti marinaresti! Nummele deja celebrului personaj apare intr-o veche balada scris de poetul Clemens Brentano in 1801, unde Lorelei era o fata frumoasa din Bacharach care a vrut sa se sinucida din pricina infidelitatii iubitului ei. Episcopul, fascinat de frumusetea si smerenia tinerei, a vrut sa o ia cu el la manastire. In drum spre lacasul de cult, ea si-a intorspentru o ultima data privirile spre castelul iubitului ei si, vazandu-l calare in departare, nebuna de durere, aceasta s-a aruncat in apele Rinului. Locul este interesant si pentru ca aici se poate vedea modul in care sunt confectionate ceasurile cu cuc. In St Goar se afla amplasat cel mai mare ceas cu cuc din lemn, fabricat manual, din intreaga Germanie. Fortificatiile St. Goarshausen din St. Goarshausen dateaza din anul 600 si sunt amplasate in imediata vecinatate a castelului Katz. Urmeaza alte doua opriri rapide in St. Goar cu al ei

Castel Rheinfels construit in 1245, functionand ca resedinta princiara si fiins martorul multor evenimente culturale. A  fost deseori disputat de catre francezi, uneori chiar si cucerit de catre acestia. Wilmich se mandreste cu alt edificiu,

Castelul Maus. Cum va apropiati de Bopard privirile sunt atrase de cele doua turnuri ale  Bisericii St. Severus. Orasul Bopard a fost intemmeiat de celti, colonizat de romani si desavarsit in frumusetea care dainuie si astazi de catre cavalerii teutoni. Pana la infrangerea lui Napoleon in 1814 de catre maresalul Gebhard von Blucher Leberecht, orasul impreuna cu localitatile de pe malul stamg al Rinului au apartinut Frantei. 

Orasul este dominat de maretia Castelului “fratilor inamici”, amplasat in apropierea localitatii Kamp-Bornhofen. Castelul este cunoscut sub mai multe denumiri: Liebenstein sau 

The Worring Brothers, in traducere “castelul fratilor inamici” Philp si Wernervon Bolanden. Acesta adaposteste intre ziduri o frumoasa legenda. Se zice ca in sec 12, cetatea Sterrenberg  a fost impartita intre cei doi frati dusmanosi. Dupa moartea lui Philip, fiicele acestuia au mostenit jumatate din cetatea tatalui lor, dar ele au fost incredintate unui tutore care a decis sa construiasca un castel, Liebenstein, special ca sa le protejeze de unchiul lor cel lacom, Werner.  tinand drumul mai departe spre Braubach inevitabil veti admira  

Castelul Marksburg, amplasat pe versantul muntelui la poalele caruia se intinde orasul Branbach, caruia regele Rudolph de Hapsburg  i-a conferit dreptul de oras – cetate in anul 1276. Marksburg si-a pastrat arhitecturra neschimbata din 1170, deoarece este printre putinele castele care nu a fost distrus de catre nici o armata. Castelul a fost ridicat de catre cei mai mari arhitecti ai timpului. Ei au studiat atunci locul de amplasare si au propus versantul muntelui intelegand ca nu va putea fi atacat nici de pe uscat, dar nici dinspre Rin. Castelul a apartinut contilor palatini, apoi contilor Katzenelnbogen, iar mai apoi contilor de Hessen. Fiecare dintre ei au adus imbunatariri castelului: primii au ridicat donjonul patrat si logia romana, urmatorii au intarit sistemul de paza, au sapat santul cu tarusi, au intarit zidurile, au ridicat turnul rotund, locuinta gotica. Ultimii au continuat sa intareasca sistemul de aparare instaland baterii de artilerie. In timpul luptelor dintre 1688 si 1815, cand francezii au distrus aproape toate castelele de pe Valea Rinului, acesta a ramas in picioare. Folosit ca inchisoare in timpul lui Napoleon, redat Prusiei in 1866, distrus partial in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, el se afla azi in patrimoniul Unesco, devenind un reper turistic al Vaii Rinului. Aspectul lui este oarecum straniu, iar vocea iti este preluata in zeci de ecouri ce se rostogolesc prin coridoarele care inca poarta urmele trecerii calaretilor nervosi si se sparg de zidurile intunecoase sau raman atarnate in portile masive. Turul castelului Marksburg iti dezvaluie galeria calaretilor, bucataria, sala de mese, dormitoarele, sala armelor, sala de tortura, pivnitele si beciurile si intr-n final fieraria. Ghidul iti destainuie multe taine ascunse in proverbe care au facut inconjurul lumii. Banii tinuti la saltea ca sa nu ii gaseasca hotii se pare ca si-au gasit radacinile in banii ascunsi in baldachinul patului, locul trecut cu vederea de hotii medievali. Parturile sunt socant de scurte deoarece acestia dormeau in pozitia sezut, crezand ca daca se culcau la orizontala, mureau. Latrina in castel nu este in fundul curtii cum inca sunt pline ograzile rurale romanesti, ci chiar in sala de mese! Iar usa se inchidea pe dinafara!!! Castelul este inconjurat de podgorii, iar ghidul, oarecum plictisit, a tinut sa precizeze ca locuitorii castelului umblau mai mult beti, avand convingerea ca apa era otravita si nu le facea bine la sanatate. Interioarele sunt decorate in stil auster, pastrand intre pereti aceeasi atmosfera glaciala si intunecata. Sala armurilor adaposteste un adevarat arsenal medieval: sabii, scuturi, caschete, armuri, chiar si niste picturi ale unor cavaleri. Camera de tortura continua in acelasi stil justitiar:masti din metal, piroane, butuci teposi, franghii si lanturi. Protectorul castelului este considerat Sfantul Evanghelist Marcu, cel caruia i-a fost dedicata capela amplasata in turn. De numele lui se leaga o veche legendta romantica, potrivit careia in castel locuia o tanara de o frumusete fara seaman, Elisabeth, ccare era fiica seniorului castelului. Ea s-a indragostit de un tanar nobil, Siegbert, von Lahnstein care amurit bitejeste in lupta in batalia de la Marchfeld, cu putin timp inainte de nunta. Elisabeth a fost zdrobita de durere si cum nimeni nu a reusit sa o ajute, tatal ei a adus la curte un tanar calugar, fratele Mark, care a incercat sa ii aline durerea prin rugaciuni si cuvinte blande.Tot aici merita vizitate Biserica St. Martin inchinata patroanel minelor si Capela Sf. Martin. Pretendentii bateau calea pana la castel sa ceara mana tinerei, iar ea tot ii refuza pe toti pana intr-o zi cand in fata tatalui ei s-a prezentat Rochus, un cavaler care pretindea ca este varul lu Siegbert si mostenitorul unui castel invecinat. Tanara de cum l-a vazut nu l-a placut, dar tatal ei nu s-a lasat induplecat si i-a promis fata de sotie. Fratele Mark s-a rugat la Sf. Marcu sa o protejeze pe Elisabeth, iar sfantul i-a spus ca Rochus era un ´cavaler al intunericului´care nu poate fi ucis decat prin puterea unui crucifix infipt in inima. In ziua nuntii, calugarul i-a infipt acestuia crucea in piept, salvand-o astfel pe Elisabeth de puterile intunericului. Intrarea costa 4.5 euro si merita toti banii. In Kapellen, cu cat te apropii de Koblenz, prin padure se zareste un turn galben printre petele de verde ale copacilor. 

Este Castelul Stolzenfels, reconstruit in stil romantic de catre Friedrich Wilhelm al Prusiei. Daca vreti sa il vixitati in interior, va trebui sa purtati “filzpantoffel”, niste papuci uriasi, meniti sa va protejeze sa nu va calcati pe babaturi cu alti turisti, sa va sporeasca gradul de concentrare sa nu cumva sa ii pierdeti din picioare sau sa va impiedicati. Castelul are peste 150 de camere, dar nu pot fi vizitate decat gradinile acestuia. In Oberlahnstein se cer vizitate Castelul Martinsburg care a apartinut arhiepiscopului de Mainz, transformat ulerior intr-un Palat baroc unde astazi adaposteste importante piese de muzeu si Castelul Lahneck, o  romantica  fortificatie neogotica, astazi un superb complex rezidential. 

In Bad Niederbreising, la o aruncatura de bat de Koblenz se afla Castelul Rheineck care a trecut prin restaurari succesive, fiind distrus in 1151 de catre regele Konrad al-3-lea, iar in 1282 de catre Rudolf de Habsburg. Cu toate astea, astazi el gazduieste in camerele sale turisti din toata lumea, curiosi de viata castelanilor de odinioara. Din vechiul castel nu se mai pastreaza decat turnul inalt de 40 de metrisi capela romanesca. 

Si cum tineti drumul drept spre Koblenz, orasul intemeiat de  catre cavalerii teutoni, chiar la jonctiunea Rinului cu Moselle se afla 

Castelul Ehrenbreitenstein, una dintre cele mai puternice fortarete din Europa, ridicata prin anul 1000de catre Heribert, care a apartinut episcopului Von Terier. 

Un alt obiectiv care merita vizitat este Castelul Residenz, o importanta cladire in stil clasic, ridicata in 1777de catre arhitecti francezi pentru Electorul Clemens Wenzeslaus Trier, iar mai apoi a fost resedinta preferata a Printului Wilhelm de Prusia. 

Complexul Dicasterial a fost proiectat de catrerenumitul arhitect Balthasar Newmann si construit de catre Johannes Seiz in 1739, o cladire deosebit de frumoasa care merita admirata pentru toate detaliile arhitecturale.

Tot aici se dezvaluie Deutsches Eck (in traducere libera – Coltul german) care, vazuta de sus, seamana cu prora unei nave. Monumentul lui Kaizer Wilhelm I, primul imparat al Germaniei care a domnit intre anii 1871 si 1888 este un alt obiectiv turistic pe care nu aveti cum sa il ignorati. Acesta a fost ridicat in anul 1897 pentru a simboliza fondarea Imperiului Germna, fiind totodata asociat cu refuzul Germaniei de a raspunde pretentiilor teritoriale ale Frantei. In Koblenz neaparat trebuie vizitata emblema orasului, celebrul

Schangelbrunner – mare grija cum stati in fata lui!!!! Si daca tot sunteti aici, admirati si bisericile Jesuitenkirche si Kastorkirche, dar si cem mai vechi pod din oras, Balduinbrucke. 

In Ehrenbreitstein merita vizitat Palatul Dikasterial , iar in Andernach –

Castelul Archbishop-ilor. Drumul prin Linz am Rhein scoate la lumina un oras renumit pentru cladirile sale in stil Fachwerk.

Trebuie vizitate Piata castelului, Primaria, Markt si Coloana Fecioarei Maria. Valea Rinului nu poate fi desavarsita decat daca i se adauga o alta legenda la salba de povesti care incununeaza acest traseu romantic atat prin esenta povestilor sale, cat si prin frumusetea romantica a castelelor si fortaretelor sale. Traseul continua prin Konigswinter unde merita vazut primul trenulet cu cremaliera din Germania  care dateaza din sec. 19, dar si castelul Konigswinter sau 

Castelul Drachenfels. acesta este cel mai inalt castel de pe Valea Rinului, unul dintre turnurile sale masurand inaltimea de 320m. El este cunoscut si sub numele de castelul lui Siegfried si al dragonilor pe care acesta i-a omorat. Contii Drachenfels purtau haine lungi cu maneci largi din care isi scoteau capetele dragoni care suflau flacari de foc. Siegfried a fost viteazul care a omorat dragonul ce speria localnicii, imbaindu-se apoi in sangele lui. Lord Byron a versificat legenda Castelului Drachenfels si a facut-o celebra in lumea intreaga. Urmeaza Bad Gotesburg cu Castelul Gotesburg ridicat in 1210 de catre ArhiepiscopulDietrich de Cologne, Bonn cu 

Palatul Poppelsdorf care a fost golosit frecvent ca resedinta episcopala,  

Bruhl cu Palatul Augustusburg, una dintre cele mai importante cladiri ale Germaniei,, care se mandreste cu interioare superb decorate, cu o scara deosebita realizata si proiectata tot de catre Balthazar Newmann si multe decoratiuni realizate in stil stucco si Rococo. Cladirea are patru intrari, orientate catre cele patru puncte cardinale,si este inconjurata de gradini , opera unor maestri gradinari. Iar in Koln este un rasfat  total: 

Castelul Severinstorburg, cartierul Domului, Domul din Koln cu celebrele relicve ale Magilor, muzeele, cheiurile Rinului, magazine, galerii de arta s.a.

Daca traseul v-a convins, cred ca se mai cer mentionate unele aspecte: 

• inainte sa mergeti la castel, informati-va daca este deschis; 
• aveti grija atunci cand comandati de mancare – portiile sunt uriase;
• un pranz format din trei feluri de mancare costa aproximativ 15-20 de euro/persoana, iar cazarea la o pensiune aproximativ 60-75 euro/persoana; 
• daca bugetul si timpul va permite puteti contracta o croaziera pe Rin timp de 6 zile la pretul de aproximativ 600 euro/persoana; 
• daca vreti sa vizitati toate castelele si obiectivele turistice importante, aveti nevoie de 2 saptamani; 
• numeroase trasee turistice se intersecteaza in aceasta zona, iar ele  (“lehrpfade”) sunt dotate cu puncte informative despre cultura vinului si burg-uri medievale; 
• daca vreti rezervari OK in zonele vizitate, incercati pe site-ul http://www.holidayrentals.com/ unde puteti gasi locuri de cazare, altfel decat cele practicate in sistem hotelier, la preturi pentru toate buzunarele;
• se poate folosi sistemul de cazare la mijlocul distantei urmand ca deplasarea la obiectivele turistice sa se faca fie cu masina, fie cu feribotul;
• cel mai frumos orasel este Rudesheim, un fel de targ ramas ancorat in trecut, care are o telegondola din care pot fi admirate podgoriile de la inaltime;
• in Mosella, daca timpul va permite, puteti vizita Burg Eltz si Castelul Cochem. 

• peste raul Mosella, aruncata in ceruri, se afla o autostrada agatata de un colt al lunii. Stai ca blegul si te uiti intrebandu-te cum naiba au putut sa o construiasca atat de sus.

• merita sa va programati vacanta pe Valea Rinului astfel incat sa prindeti “Rhine of Flame”(Rinul in flacari) care este un spectacol impresionant de artificii, organizat in mai multe etape, din mai pana in septembrie, in diferite orase, alese intre Rudesheim si Bonn. 

Vase feeric iluminate strabat fluviul spre deliciul turistilor aflati la bord sau admirandu-le parada de pe ambele maluri;

• daca vreti sa admirati spectacolul de pe puntea unuia dintre vase, va trebui sa cumparati biletul inca de pe acum de pe net http://www.firework.rhine-river.com/koblenz/.
• acest spectacol pirotehnic este pregatit inca de cu ziua prin serbari campenesti, o defilare de bresle si costume traditionale urmate de bucate alese, bautura din belsug, muzica si dans de traditie.
• programul din acest an este urmatorul:

3 mai 2014 – Bonn;

5 iulie 2014 – Rudesheim – Bingen;

9 august 2014 – Koblenz.

Cat de frumoasa este Valea Rinului? “Rinul reuneste totul. Rinul este rapid precum Ronul, larg precum Loara, stans in menghina stancilor precum Meusse, meandrat precum Dunarea, misterios ca Nilul, cu sclipiri aurii precum un fluviu american plin de fabule si de fantome precum un fluviu din Asia” scria Victor Hugo. S-ar spune ca reuneste o intreaga planeta in doar 65 de km si asta ar trebui sa convinga suficient de tare astfel incat sa va petreceti aici concediul la vara. Eu asta intentionez pentru aceasta vara, dar pana atunci, cine stie?, poate schimb din nou traseul!