The Book Thief

Doamne, ce film! Si ce poveste! Si cate momente frumoase! Un film care te obliga sa parcurgi intreg spectrul de sentimente: de la ras la plans, de la tristete la bucurie! Un film pe care TREBUIE sa il vedeti! Se numeste “The Book Thief”, in traducere: “Hotul de carte”. Filmul este o drama americana, bazata pe romanul cu acelasi nume scris de catre romancierul australian Markus Zusak, avandu-i in rolurile principale pe: Emily Watson, Geoffrey Rush, Sophie Nelisse si Ben Schnetzer. Desi naratorul este “moartea” a carei prezenta nu se vede pe pelicula, fiind doar “vocea” care ne relateaza povestea, maniera de prezentare este una lirica din care respira sentimente de o caldura cel putin stranie din gura unui astfel de personaj. Moartea, prin vocea lui Roger Allam, spune povestea cu duiosie, uneori cu tristete, alteori cu bucurie. Ba chiar are si umor pe alocuri, astfel incat, fara sa vrei, te gandesti: daca moartea ar fi asa, nici macar nu mi-ar fi frica de ea! Actiunea este plasata in timpul Germaniei naziste, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand moartea chiar avea de lucru din greu si ai crede ca nu ar mai avea timp sa ne abureasca spunandu-ne povesti! Ea ne povesteste viata unei fetite aflata in pragul adolescentei, Liesel Meminger interpretata de catre actrita canadiana Sophie Nelisse, care este data in grija unor parinti adoptivi si isi face prieteni noi: pe  Ruddy, vecinul si colegul ei de scoala, interpretat de Nico Liersch, si un tanar evreu, Max Vanderburg, interpretat de catre  Ben Schnetzer, care este ascuns in casa parintilor adoptivi. Filmul debuteaza cu Liesel care calatoreste cu trenul impreuna cu fratele mai mic, Werner, si mama lor  spre casa parintilor adoptivi carora urmeaza sa le incredinteze copiii. Fratele ei moare pe drum, iar la funeralii, unul dintre gropari scapa o carte pe care Liesel o ia cu ea in casa in care avea sa locuiasca, desi nu stia sa citeasca. Noii parinti sunt doua firi total diferite: tatal, Hans Hubermann interpretat magistral de catre Geoffrey Rush, care o iubeste intr-o maniera plina de tandrete si o alinta spunandu-i “Your Majesty”, care o invata sa citeasca si ii construieste un dictionar pe peretii din pivnita casei. Cartea pe care Liesel avea sa invete sa citeasca nu era alta decat “Manualul groparului”, cartea care ii amintea de funeraliile fratelui ei. Mama adoptiva, Rosa Hubermann, interpretata cu mult talent de catre Emily Watson, o femeie apriga, pe fata careia nu se poate citi emotia, vesnic ancorata in realitatea imediata, nu este dispusa sa isi arate sentimentele, cu atat mai putin sa i se intrevada slabiciunile. Liesel este martora atat a “noptii de cristal” (Kristallnicht) din 1938 in care evreii au fost ridicati din case de catre nazisti, cat si procesiunii de ardere a cartilor “negermane”, actiune menita sa curete tara  de actele indecente si imorale. In acea seara memorabila, ea aceasta reuseste sa salveze o carte dintr-o gramada impresionanta, ascunzand-o sub haina. Ea este vazuta de catre sotia primarului, Ilsa Hermann, cea care o angajase pe mama Lieselei sa ii spele si sa ii calce rufele. Cand fata merge sa ii duca hainele apretate si calcate, ea descopera  in casa primarului o biblioteca impresionanta si este invitata de catre Ilsa sa citeasca oricand doreste. Dar secretul lor este repede descoperit de catre primar care isi obliga sotia sa renunte la serviciile mamei fetei si ii interzice orice contact cu Liesel. Pana aici nimic spectaculos, dar trebuie sa va spun ca sunt multe momente atent punctate: cum erau copiii indoctrinati de mici, cum frica obliga oamenii sa isi traiasca viata in secret, cum se fereau toti de toti, cum isi dramuiau hrana, cum ezitau intre obligatia de a-si pastra sentimentele umane nealterate si frica ce ii imblodea sa se gandeasca la denunt de teama represaliilor, de modul in care saracia ii obliga sa se retraga in cultura, incercand sa supravietuiasca prin pastrarea unui spirit curios, vesnic in cautare de noi adevaruri. Cum erai invatat sa taci sau sa gandesti fara sa rostesti, sa nu-ti privesti interlocutorul in ochi de teama sa nu iti descopere adevaruri tainuite. Am fost socata sa vad copiii intonand cantece naziste, sa vad insemnele naziste umpland peliculele filmului pana la saturatie. Dar sa revenim la subiect. Povestile sunt legate prin personaje si, desi nu se intampla in planuri temporale diferite, ci in planuri paralele, in casa lor era adapostit Max, un tanar evreu, al carui tata il salvase pe batranul Hans Hermann de la moarte in Primul Razboi Mondial, iar acum isi platea datoria morala adapostindu-i fiul. De frica sa nu fie prinsi, Rosa ii pregatise patul pe podeaua din pivnita. Max este cel care observa schimbarea in comportamentul Lieselei si intreaba de unde a invatat atat de multe cuvinte incat dictionarul se umpluse cu noi cuvinte de nu mai incapeau pe pereti. Liesel recunoaste ca in sat o biblioteca fusese salvata, iar ea era primita sa citeasca atunci cand ducea rufele inapoi. Secretul este pastrat in mod tacit, fara sa se ceara masuri de precautie sau sa se invoce juraminte. Dar un moment anume este de o sensibilitate iesita din comun! Afara era friga, iarna, cu zapada asternuta in troiene. Max o intreaba pe Liesel cum este vremea afara, lansandu-i o rugaminte emotionanta: “Daca ochii ar putea sa povesteasca, cum ar descrie ei vremea de afara?” Fara sa vreau, m-am gandit cat de frumos ar fi ca oamenii sa invete sa povesteasca nu folosindu-se de gura, ci povestind cu ochii sau cu sufletul in imagini! Ce minunata lume s-ar deschide in fata noastra si ce bogatie de trairi ne-ar invada viata! Liesel , care devenise o maestra a cuvintelor povestite cu ochii, are un moment de revelatie si ii povesteste cu inima o zi de iarna: se strecoara afara si aduce o galeata cu zapada in beciul intunecos in care Max uitase culorile zilei, dar si umbrele noptii. Ochiul vigilent al tatalui nu o scapa pe fata din privire si intra si el in joc, aducand alte doua galeti pline cu zapada, strecurandu-se de frica gurii slobode pe la spatele nevestei lui. Rosa aude zgomotele inabusite de veselie si, cand coboara in pivnita, intra in vartejul unei  batai cu bulgari de zapada, dupa care toti impreuna construiesc un superb om de zapada, transformand o banala noapte de iarna in cea mai frumoasa sarbatoare a Craciunului. Trecusera doi ani de cand Max devenise omul pivnitelor tainice si prafuite, incalzite de sperante si vise frumos tesute. In noaptea aceea, omul de zapada s-a topit, iar Max s-a imbolnavit, fiind la un pas sa moara. Nu am sa va povestesc toate acele intrebari izvorate din mii de temeri, ci credinta si devotamentul Lieselei care se strecoara in casa primarului si “imprumuta” carti pe care i le citeste lui Max, aflat in coma, intorcandu-se la locul faptei, returnandu-le pe cele citite si plecand pe furis cu altele noi. De fapt, de aici vine numele cartii si implicit al filmului: cartea este simbolul sperantei, este flacara care te tine treaz atunci cand in jurul tau este haos, iar lumea viseaza monstri. Sunt atat de multe momentele induiosatoare care te fac sa te gandesti de mii de ori la viata ta si a altora incat mi-e tare greu sa le aleg in cuvinte! Rudy Steiner, baiatul blond, frumos si devotat, pe care nu il putea intrece nimeni la alergat, dupa plecarea tatalui la razboi, se implica si mai tare in prietenia lui cu Liesel. Si cum se intampla intotdeauna cand tii la cineva, acesta isi da seama ca ceva se intampla cu prietena lui. El o prinde in timp ce fata iese pe furis pe fereastra casei primarului, cu cartea in mana, si este revoltat, neintelegand de ce fura carti in loc de mancare cand toata lumea moare de foame! El este cel care ii pune porecla ” hoata de carte”. Rudy insista atat de mult sa afle tot adevarul  incat, fara sa vrea, Liesel recunoaste ca in casa lor este adapostit un fugar. Sunt momente de o delicatete atat de fragila incat ti-e teama ca o sa se franga emotia si o sa se faca tandari umplandu-ti sufletul de lacrimi! Un astfel de moment este cel al fricii din timpul raidurilor cand toti locuitorii se strang in beci unul langa altul intr-o tacere de iti sparge timpanele! Atunci Liesel, nestiind cum sa faca fata fricii ce se cuibarea in intreaga ei fiinta, incepe si isi spune povestea, iar toti ceilalti se agata de povestea ei ca de coada unei sperante de viata! Dar beciul este un fel de metafora cinematografica in acest film: beciul – adapostul lui Max cel tanar si plin de speranta, beciul pe post de dictionar, cea mai frumoasa forma de rezistenta spirituala, menit sa deschida universuri si cai de comunicare, beciul – in forma sa ludica, dar si in forma sa punitiva, rascolit de nazisti, plin de vechituri menite sa mascheze si sa acopere taine si persoane; beciul inchisoarea din care Max iese in timpul unui raid sa se bucure de noapte si de stele, ca de o libertate furata si recastigata. Dupa ce se face bine, Max paraseste casa de teama ca nu cumva parintii Lieselei sa nu fie prinsi ca il adapostesc si sa fie impuscati. Liesel, crezand ca nu este auzita, ii spune lui Max ca Rudy stie de existenta lui si de faptul ca este ascuns in beci.  Fata este atat de marcata de plecarea lui incat se refugiaza in locul unde cei doi si-au construit impreuna o frumoasa prietenie si se pune pe scris pana a adormit. In noaptea aceea, moartea avea sa isi duca rolul la perfectiune. Un raid neanuntat avea sa ii ingroape pe toti cei dragi Lieselei: parintii ei, Rudy, fratii si mama lui Rudy. Doar ea, printr-o sansa pe care beciul avea sa i-o ofere, avea sa supravietuiasca. Scoasa dintre molozuri si asezata printre cadavre, strange la piept o carte descoperita printre caramizi si din nou Ilsa o vede. Eu am inteles ca Ilsa a fost sansa Lieselei in doua momente cruciale si inclin sa cred ca am intuit bine pentru ca imediat asistam la o scena de dupa terminarea razboiului in care usa croitoriei tatalui lui Rudy se deschide si in prag apare Max, zambindu-i Lieselei care ii sare fericita in brate. Moartea avea sa ne dea de inteles ca Max a fost alesul ei si au avut impreuna copii si nepoti si au trait fericiti, iar, dupa atata amar de vreme, venise si momentul Lieselei sa treaca in randul celor drepti, la onorabila varsta de 90 de ani! O viata plina, traita frumos, in cuvinte rascolind amintiri dragi despre oameni care au invatat-o sa pretuiasca viata dincolo de temeri si tristeti.  Si ca finalul sa fie unul fericit, moartea ne face o confesiune spunand ca Liesel este aceea care a facut-o sa se intrebe cum o fi sa traiesti viata din plin. Pentru ca la final, nimeni nu se mai agata de cuvinte, pentru ca doar pacea ramane dincolo de orice fiinta. Ce frumoasa alinare ca umanitatea sa haituiasca moartea, ridicandu-i semne de intrebare!