ORAVITA - un alt oras banatean al premierelor romanesti si europene

Oravita, un oras prafuit  si obosit care odinioara reprezenta un centru important de cultura, dotat cu  farmacie, teatru, o imensa primarie si mai multe biserici - un oras al premierelor romanesti si europene.

                                                      Casa de Pastrare
Oravita este un orasel in jud. Caras-Severin, care  azi are in jur de 15000 locuitori. Pozitia localitatii este foarte pitoreasca, fiind aşezata  la poalele Muntilor Aninei, intr-o vale ingusta, unde casele localnicilor  se insiruie una dupa alta pe circa 7 km de-a lungul vaii, incepand din Campia Carasului si pana sub munte, unde incepe padurea. 

                                             Cinematograful
Situatia economica dificila din ultimii 20 de ani aproape ca a sters localitatea din peisajul banatean, insa Oravita mai are ce oferi turistilor curiosi. Oravita este un orasel situat  in centrul regiunii miniere din Banatul Montan. Minereurile din zona au fost  exploatate incă de pe vremea romanilor si apoi inclusiv in perioada ocupatiei turcesti. Nevoia de metale din Imperiul Habsburgic era mare si, in consecinta, administratia a luat masuri pentru dezvoltarea mineritului in Banatul Montan. S-au deschis noi mine, s-au  infiintat furnale si topitorii, s-a adus mana de lucru specializata  din toate colturile imperiului, indeosebi din zonele montane in care deja exista o industrie dezvoltata  (Tirol, Carintia, Stiria, Boemia etc.).

Localitatea a fost  aleasa drept centru administrativ al zonei miniere, de aici urmand  sa fie coordonata activitatea in intreaga regiune. Datorită acestei dezvoltari, multi  birocrati si functionari, unii chiar veniti din Viena, altii educati în spiritul Vienei secolului luminilor,  si-au stabilit aici resedintele. In scurt timp, Oravita s-a umplut de oameni educati, care aveau anumite pretentii si aspiratii culturale.   

                                                      Centrul Oravitei
Astfel localitatea devine un prosper orasel modern, cu aspiratii central-europene, dar,  pentru birocratul vienez,  Oravita inca era doar un punct pe harta, situat undeva la marginea lumii civilizate. Acestei paturi sociale, a "functionarilor camerali austrieci",  i se datoreaza avantul  economic si cultural al Oravitei in sec. XVIII-XIX, rezultand o viata culturala care, raportata la marimea localitatii, nu îsi avea egal niciunde in Romania.

    

                                               Prima gara din Romania

                                                       Trenul de epoca

Anul acesta s-au implinit 148 de ani de la darea in folosinta a liniei ferate ce leaga localitatea Oravita de Anina. Aceasta a fost printre primele linii ferate montane construite in Europa.

                                                     Viaductul

De la aceasta gara pleaca trenul care inca traverseaza muntii printr-o serie de tunele si viaducte pentru a ajunge, serpuind, la gara Anina, o alta gara extrem de veche, marturie a interesului major din punct de vedere economic al austro-ungarilor.

Prima farmacie montana din Romania

Tot aici exista cea mai veche farmacie montanist. In anul 1763, cand la Bucuresti stapaneau inca fanariotii, iar leacurile se preparau in casa, in Oravita se inaugura prima farmacie miniera din Romania. Ulterior , ea a fost preluata de catre familia Knoblauch, iar farmacia a rezistat pana in 1950. Astazi ea este un muzeu in care poti vedea cum arata o farmacie cu doua secole in urma.

Casa de marcat a fost fabricata in Ohio, SUA, iar rafturile pline cu tot felul de recipiente adaposteau leacurile pentru orice fel de afectiune .

Toate aceste exponate inca pot fi vazute in farmacia Knoblauch , transformata in muzeu.

Intr-o  camera alaturata salii principale, pe o masa antica stau aruncate documente ingalbenite de vreme. O bucata de hartie are chiar semnatura farmacistului Knoblauch. Toate acestea sunt documente extrem de importante pentru istoria farmaciei in Romania, dar carora nu li se acorda atentia si importanta cuvenita.

Si pentru ca istoria capata de cele mai multe ori conotatii ironice, trebuie sa va spun ca fosta farmacie "Vulturul Negru" se deschide vizitatorilor la cerere, doar daca il cautati pe paznicul Teatrului Mihai Eminescu din localitate. Nu este un caz singular, ne vom reintalni cu aceasta situatie bizara in prezentarea altui brand renumit din Banat.

In timpul domniei imparatului Iosif al II-lea (1781-1790) incepe o emancipare a vietii culturale in întreaga Austrie, incurajandu-se dreptul la invatatura si religie. Oravita a beneficiat si ea de acest curent, unde, prin cresterea numarului de intelectuali veniti in special din Apus, se simtea nevoia desfasurarii unei vieti culturale.

     

                                                         Hotel Coroana
Dupa cel de-al doilea razboi cu turcii, Peter Eirich a facut o sala de teatru la Hotelul Coroana unde se dadeau reprezentatii cu trupe de teatru, venite din tara si strsinatate,  in turneu aici. In curand s-a ajuns la necesitatea construirii  unei cladiri special amenajate  pentru teatru , cu scena, parter,  loje si cu o galerie. Asa a  inceput construirea acestui edificiu.

                                            Primul teatru din Romania
Atunci a fost construit primul teatru din Romania, mai exact  in anul 1817, dupa proiectele arhitectului macedo-roman Ion Niuni (sau John Malosse, cum apare mentionat in anumite documente), care a fost si prima cladire de teatru din Europa iluminata cu lampi de acetilena si  prima cladire de teatru construita din piatra, din sud-estul Europei.

Decorurile interioare, realizate de pictorul Francisc Knee, dupa proiectele arhitectului vienez Ieronimus Platzger, sunt o copie fidela a fostului Burgtheater din Viena.

Cladirea Teatrului a fost terminata pe data de 1 iulie 1817. In aceasta perioada Oravita avea deja un număr de 3500 de locuitori. 

  

 Francis                                           Imparatul Francisc I
Cu ocazia aniversarii a o suta de ani de la eliberarea Timisoarei, Imparatul Francisc I sic I si

                                                  Imparateasa Augusta Carollina

Imparateasa Augusta Carollina au vizitat si Oravita, unde s-a pregatit inaugurarea teatrului. Astfel, in data de 8 octombrie 1817,  clubul diletantilor a prezentat piesa in trei acte Gelozia umilita (Die Beschämte Einversucht) de Franiul von Weisenturm. Inaugurarea teatrului de catre Imparatul Austriei a fost dovada atentiei deosebite acordate de austro-ungari dezvoltarii acestei zone miniere, nu doar in plan economic, ci si in plan cultural.

Cladirea bebficiaza de trei niveluri cu scaune de mobilier bine pastrat si renovat, o scena cu o acustica extraordinara, o instalatie de lumini profesionala si o atmosfera neasteptat de primitoare pentru  un teatru care nu vede in zilele noastre  prea des prestatia trupelor de actori calcandu-i pragul.

Pe scena teatrului s-au perindat trupe din Austria, Germania, Ungaria, de la Teatrul National din Bucuresti, insusi George Enescu a concertat odinioara aici. Ornamentele sunt in stil rococo, in culorile rosu şi auriu. Cladirea are o lungime de 36 m si o latime de 15 m.

Din foaier se ajunge la balconul sprijinit pe coloane. La parter se gaseste cercul locurilor bune. Cortina mare a fost pictata de Francisc Zech, directorul Scolii Gimnaziale din Oravita. De - a lungul timpului,  aici au sustinut spectacole multe trupe de teatru din tara si din strainatate. In 1868  aici a sustinut un spectacol  si trupa Pascaly cu care a venit si sufleurul, poetul Mihai Eminescu. In amintirea acestui eveniment, teatrul poarta numele poetului.Teatrul are o capacitate de 150 de locuri si, dupa aproape 200 de ani,  si-a pastrat forma de la inceput. Deoarece acustica salii e deosebita, inca  nu sunt necesare mijloace de amplificare la nici un spectacol.

Sala Mare a teatrului este  de o frumusete rara, o bijuterie arhitectonica.  In interiorul cladirii Teatrului Vechi functioneaza astazi un muzeu, unde sunt expuse elemente de cultura locala. In zilele noastre, teatrul ar putea fi centrul de organizare a unui festival care sa aduca putina lumina si speranta unor locuitori mult prea istoviti de eforturile supravietuirii zilnice pentru a-şi mai dori cultura pentru ei insisi si pentru copiii lor. Dar cum speranta moare ultima, ma gandesc ca cineva, cândva, işi va reaminti de acest lăcaş şi va face o minune si-l va scoate din anonimat si-i va reda gloria de odinioara. Pe langa cladirea teatrului, Oravita poseda un centru vechi valoros, care este un mic muzeu in aer liber, pastrand cu fidelitate imaginea tipică a unui orasel minier al monarhiei austriece in secolele XVIII – XIX . Deci nu omiteti aceasta localitate din calatoriile viitoare prin tara.

calatoriile viitoare prin tara.

Turist prin Europa virtuala - Germania: Funnel Wall

Fiica mea ma obliga sa fiu in trend cu prezentul. Nu va ganditi la moda, machiaje si alte minuni de acest gen. Aici si-a revendicat tacit demult suprematia. Furioasa ca nu poate citi istoria Banatului deruland obositor paginile de pe facebook, m-a obligat sa imi deschid blog. Daca vrei sa scrii, scrie pe blog! daca vrei poze, posteaza pe facebook., zice ea, ca argument care sa convinga obligativitatea gestului ei. Exista si o recompensa: ea ma tine la curent cu toate ciudateniile arhitecturale pe care le descopera in studiile sale. Si ca sa ma impinga definitiv si irevocabil de la spate, astazi mi-a trimis niste imagini cu o cladire care canta atunci cand ploua. 

V-ati prins, se asorteaza cu Ploaia de cuvinte. Deci trebuie sa scriu din nou.

In ceea ce priveste cladirea cu pricina, nu va faceti ganduri ca imi trimite si informatiile. Doar este fiica mamei sale. A trebuit sa le caut. Cladirea se afla in Germania si este cunoscuta sub numele de  Funnel Wall  si se afla amplasata la Kunsthof-Passage in Neustadt (Kunsthofpassage). De fiecare data cand afara ploua, ea se transforma intr-o fermecatoare orchestra in care instrumente frumos colorate se intrec intr-o ploaie de sunete muzicale. 

Nu va imaginati ca o sa auziti acordurile unei arii complicate de muzica simfonica. Ci doar sunetul ploii intr-o alta rezonanta acustica. Aceasta cladire, spun specialistii, este una dintre cele mai ciudate si vesele atractii pe care Dresda te asteapta sa le descoperi. Daca ajungeti acolo, trebuie sa o cautati in orasul nou, in campusul studentesc. Mda, muzica se pare ca se asorteaza mai bine cu tineretea. Cine ar putea sa-i contrazica?

Guban - brand-ul care a incaltat America!

Cine n-a avut norocul sa poarte macar o data in viata lui un pantof Guban, a pierdut sansa de a simti ce inseamna sa traiesti pe picior mare. Cred ca este un motiv la fel de bun ca oricare altul de a va povesti istoria unul alt brand din Banat care, pur si simplu, a incaltat pana si America!

Cel care a fost initiatorul firmei Guban s-a numit Blaziu Guban si este cel care a patentat brand-ul  GUBAN ( crema de ghete si productia de incaltaminte)  recunoscut atat in tara, cat si peste hotare. Acesta avea un fiu,  Tiberiu Guban, care a continuat munca tatalui sau si a brevetat ulterior numeroase produse. Blaziu Guban a avut o copilarie umila, fiind crescut de parinti adoptivi, la Oradea. Prima data,  Blaziu Guban a lucrat  la o crescatorie de porci ca ingrijitor. In timpul primului razboi mondial s-a angajat la fabrica de ghete Derby, unde a descoperit ca are talent pentru combinarea substantelor. Un simplu pantofar la origine, care nu avea mai mult de cinci clase primare,  a creat o fabrica care  i-a purtat numele intr-o perioada in care statul comunist confisca toate averile nationale si a murit lasand in urma sa unul dintre cele mai celebre brand-uri  romanesti. “Tot timpul spun asta tuturor. Tata a avut cinci clase. Abia stia sa scrie si sa citeasca. A cladit totul prin munca si inteligenta lui”, spune Tiberiu Guban. Inteligenta sa nativa l-a propulsat pe Blaziu Guban in pozitia de chimist al fabricii oradene. “

„In 1932, directorul de la fabrica Filt din Timisoara a fost la Oradea. Era prieten cu directorul de la fabrica la care lucra tatal meu. Cauta un chimist bun. A discutat cu tata, care i-a spus directorului ca daca ii da 4500 de lei se muta la Timisoara”, isi aminteste Tiberiu Guban. Pentru a se muta la Timisoara, Blaziu Guban a negociat un salariu enorm la vremea respectiva. Tiberiu Guban explica: “Ca sa va dati seama ce insemna suma de 4500 de lei va spun ca o gasca atunci costa 60 de lei. Ulterior a mai negociat salariul cu directorul fabricii si a obtinut o marire la 6000 de lei”. In perioada cand era chimist la Filt, Guban a inventat crema de ghete care ii va purta numele pana la caderea comunismului.

In 1935 a obtinut salariul care valora 100 de gaste lunar. In 1937s-a inregistrat la Registrul Comertului drept “Uzinele Chimice Guban Timisoara”, moment din care afacerea a inceput sa creasca de la un an la altul. A incheiat  contractul cu fabrica Mecher pentru cutiile de tabla inscriptionate cu marca ce ii purta numele.
“A primit cutiile pe datorie si apoi le-a achitat din vanzari”, spune Tiberiu Guban. De la crema de ghete s-a trecut si la diverse tipuri de ceara si solutii de lipit ghete.

“Tata s-a dus la o fabrica de cutii metalice, a fratilor Mecher din Timisoara. Vroia 5000 de cutii. I-au spus ca nu se merita sa creeze o matrita pentru un numar atat de mic de ambalaje si ca ar trebui sa comande 100 de mii de cutii. La inceput a luat cutii folosite pe care le-a frecat cu soda caustica pentru a le curata de ce era scris pe ele. Cand au fost curate a pus crema de ghete si le-a dat gratuit la muncitorii din fabrica la care lucra pentru a o testa”

“In 1953, tata a venit de la Bucuresti si mi-a spus in masina ca a castigat cea mai mare batalie. Vom face o fabrica asa cum nu ai visat”, isi aminteste Tiberiu Guban. In perioada in care Guban tatal a obtinut de la liderii comunisti permisiunea si ajutorul pentru noua fabrica s-a produs si nationalizarea Uzinelor Chimice Guban. In 1953 s-a inceput ridicarea fabricii care si azi are la intrare numele Guban, pe strada Eroilor din Timisoara.

Fiul a pasit si el pe urmele tatalui, fiind cel care a produs pentru prima oara in Romania  pielea artificiala, apoi masele plastice. Dezvoltarea uriasa a firmei s-a datorat familiei Guban, care a fost cu multi pasi inaintea pietei. Simtul comercial deosebit, dublat de stapânirea perfecta si dragostea pentru aceasta meserie, a facut din cei doi Guban (tatal si fiul)  o marca de renume mondial. Pantofii sai au fost incaltati de personaje  celebre, de la presedintele american Harry Truman,

pana la Gheorghe  Gheorghiu Dej si nomenclatura comunista.

 pana la Gheorghe  Gheorghiu Dej si nomenclatura comunista.

Sofia Loren

si Tudor Arghezi

 i-au purtat pantofii”, spune Tiberiu Guban. „Tata a făcut cizme şi pentru Regele Mihai.

Elenei Ceauşescu îi făceam pantofi de lux, mai deosebiţi ca formă faţă de ce se făcea în ţară. Ne inspiram cu idei din revistele «Quelle» şi «Neckermann», dar calapoadele erau făcute de tata. Pielea era autohtonă şi era colorată în nuanţa preparată de mine. Prefera nuanţele pastelate: ou de raţă, coniac, vernil sau roz”, povesteşte Tiberiu Guban.

Surprinzator este faptul ca firma nu a fost nationalizata in 1948. Desi s-a incercat acest lucru in repetate randuri,  prestigiul produselor si numarul mic de  50 de muncitori a facut posibila o prelungire a vechiului statut pâna in 1952, când Blazius Guban a fost presat din punct de vedere politic si economic si “a donat” fabrica si brand-ul statului.  Fabrica s-a numit “Victoria” in perioada comunista, dar produsele erau comercializate tot sub marca Guban.  El a ramas director pâna cand a decedat, dupa care i-a urmat in functie fiul sau – inginerul Tiberiu Guban, care si-a inceput ucenicia aici si a devenit autorul a zeci de patente de inventator. Dupa nationalizarea socialista din 1948 Fabrica Guban si-a schimbat numele in "Prima fabrica de incaltaminte din Banat", iar din 1930 a fost numita  "Fabrica Banatul". 

In 1978 Blaziu Guban a murit, la doi ani de zile dupa ce s-a pensionat. Fusese acceptat director pe viata. Fiul lui a prins caderea comunismului. In 1992 s-a pensionat si de aici incepe o alta poveste. Pantofii Guban se  găseau greu pentru ca mare parte din productie se exporta. Pantofii erau scumpi, iar  preţurile porneau de la 300 de lei si ajungeau pana la 900.

“Tata a fost un pantofar. Facea si pantofi pentru diverse personalitati”, spune Tiberiu Guban. Productia de pantofi a demarat, dar nu in serie, in timpul razboiului cand Blaziu Guban a inchiriat casa avocatului Babos de pe strada Victor Babes din Timisoara, unde s-a extins productia de substante pentru “cosmetica” pantofilor. In 1943 fabrica lui Guban avea atunci 10 angajati. Atunci Guban s-a asociat cu Andre Kaldori. “Avea nevoie de capital pentru a se dezvolta mai repede si Kaldori a oferit capital. Era in 1943 cand americanii si englezii au bombardat Timisoara”, spune Tiberiu Guban. Membru al Partidului Socialist in tinerete,  arestat apoi  la Oradea si devenit astfel “ilegalist”, Blaziu Guban s-a transformat intr-un veritabil capitalist in perioada in care comunismul a nationalizat toata industria romaneasca. Marca Guban s-a creat in bucataria casei in care locuia familia Guban, la Timisoara. Aici s-a nascut primul atelier chimic in care s-a produs totodata si crema de pantofi. Crema inventata de Guban a avut un asa mare succes incat, in acelasi an, acesta a putut sa vanda dreptul de a fabrica noua crema unei companii palestiniene. Tranzactia a fost consemnata intr-un ziar din 1935. In 26 mai 1935, Blaziu Guban era chimist la fabrica Filt.  “Chimistul fabricii Filt, Guban Blaziu, a inventat o crema de ghete si a vandut apoi dreptul de a o fabrica unui grup de capital palestinian. Din banii obtinuti din Palestina, Blaziu Guban infiinteaza in Timisoara o fabrica de crema de ghete”, se arata in ziarul din 1935. Tot Tiberiu Guban povesteste ca  atelierul din bucatarie a fost extins in mai multe apartamente ale cladirii in care locuiau, aceasta fiind de fapt prima fabrica de crema de ghete Guban, iar primele ambalaje ale cremei Guban au fost cutii reciclate. 

Astazi  femeile inca mai povestesc despre calitatea si eleganta de odinioara a pantofilor Guban. O femeie respectabila isi afirma statutul social prin numarul perechilor de pantofi Guban pe care ii detinea. Erau imposibil de copiat: calapodul unic, design-ul ca o promisiune sa te simti sexi, unica si cu personalitate, stanta in relief aplicata delicat de talpa pantofului ca un veritabil certificat de garantie al calitatii. Pingeleai pantoful pana la saturatie si nu te indurai sa ii arunci: fata se pastra ca noua! Cine a avut ocazia sa viziteze fabrica in perioada de glorie poate certifica faptul ca majoritatea operatiilor erau facute manual. Iar pantofii de Guban erau renumiti nu doar prin eleganta lor, cat si pentru faptul ca erau cei mai comozi pantofi de pe piata.  Sa nu va mire, prin urmare, faptul ca femeile inca viseaza la pantoful elegant marca Guban.

Viata ca o gara

Intotdeauna cand ma gandesc la destinul meu, imi vine in minte o metafora si-mi aseman viata cu o gara. Imi imaginez atunci ca fiecare calator isi cumpara de la viata un bilet in alb pentru o sansa: aceea de a reusi sau de a esua, de a se zbate sau de a profita. Habar n-are pe ce-a dat banii cumparandu-si, de fapt, biletul vietii sale. Asa cum v-am spus: biletul este alb, calatorului revenindu-i sarcina sa-l scrie prin calatorii. Prin vara e forfota mare: trec trenuri de mare viteza si trenuri care abia mangaie sina de cale ferata. Unele sunt supra aglomerate, semn ca dunt sortiti unui destin comun. Altele sunt excesiv de lejere, dovada ca nu oricine are sansa unui voiaj predestinat. Trenurile se intretaie in gari prafuite ori in noduri incalcite. Vom fi parteneri pe bucati de drum, dupa care fiecare isi vede de soarta lui. Unii dintre noi doar schimba trenuri si numara garile, uitand de destinatie. Altii urca singuri si coboara in doi. Prin gara trec marfare, personale, accelerate, trnuri rapide si trenuri expres. Cei grabiti urca in primul tren, doar e mai bine sa mergi decat sa stai – gandesc ei. Cei inspirati, daca au norocul sa isi dea seama ca au gresit trenul, coboara in prima statie si se pun pe asteptat in speranta ca va veni un tren mai bun. Cei intelepti se asaza de la inceput in soare sau la umbra, in ploaie sau in vant, inconjurati de bagaje intesate cu sperante si planuri pentru viitor. Se pun pe numarat: un marfar, un personal, un accelerat, un rapid, un express...si au grija sa urce doar intr-un tren de mare viteza. Stiu sa-si astepte trenul potrivit si se grabesc sa urce facandu-si loc cu coatele impingand bagajele. Altii, cand trenul opreste pe peron, stiu ca acela este trenul pe care il asteptau increzatori. Tematorii se intreaba: daca nu e trenul meu? In vreme ce unii schimba de-a lungul vietii mai multe trenuri reusind sa ajunga la destinatie, alti calatori inca mai asteapta trenul in care ar fi trebuit demult sa urce pe peron. Bine ar fi sa te urci din prima in trenul predestinat, dar nici nu e rau sa schimbi trenurile de mai multe ori pana cand, in final, ajungi acolo unde ti-ai propus. Cei mai multi se consoleaza gandindu-se: ce conteaza destinatia? calatoria a facut toti banii, chiar daca acum am ajuns in camp. Uneori se intampla ca toata aceasta calatorie sa faca toti banii. Alteori iti dai seama ca, desi ai mers toata viata, destinatia nu merita efortul sau ai ajuns intr-o directie total gresita si nu mai ai vreme sa o iei iar inapoi. Daca inca astepti trenul, poate ar fi bine sa te decizi: nu e bine sa stai pe loc. Intr-o zi s-ar putea sa ramana doar gara, parasita si plina de balarii intr-un camp maturat de vant si amintiri, iar trenurile sa-si schimbe drumul.

Lux Periam - un brand banatean in fata caruia Europa si-a scos palaria

Banatul este o sursa inepuizabila de istorii adevarate, imbogatite cu aura de poveste. Este regiunea care a dat atat de multe brand-uri de mare valoare internationala, incat este greu sa te decizi despre ce sa scrii prima data. Astazi voi povesti despre LUX PERIAM, un brand care , atunci cand isi scria istoria  la timpul prezent, Europa isi scotea palaria în faţa României!

 Din dictionarele de moda, cu referire directa la Coco Chanel, aflam ca palaria reprezenta  „un accesoriu al tinutei vestimentare“ obligatorii , care pe vremuri avea dimensiuni si forme special  gandite pentru a atrage obligatoriu atentia asupra domnitelor ce se intalneau pentru deja celebrele cafelute si serbeturi la sosea. 
Palaria si palarierul reprezentau ceva normal pentru lumea buna, la fel cum normal era sa ai frizerul sau barbierul tău, croitorul sau modista ta. Evident, iti trebuia recomandare, pentru ca cei priceputi aveau mare cautare. In 1920, cand Coco Chanel si-a taiat parul scurt, doamnele i-au urmat exemplul, si-au tuns buclele si si-au pus pe cap palarii mici si rotunde, si-au incuiat fustele lungi si le-au inlocuit cu cele scurte „peste genunchi“. Sextil Puscariu scria in lucrarea „Brasovul de altadata“ ca palariile doamnelor erau fie mari cat roata carului,  fie mici, purtate in varful capului, aşezate cochet intr-o parte sau trase pe frunte, impodobite cu motive florale sau panglici de catifea sau de matase , cu pene de strut sau cu margele, fructe si flori de sticla, prinse cu panglici sau ace, cu voalete lungi sau scurte. Seara distinsele doamne schimbau palaria cu capisonul pentru a si le etala la teatru.

Prezenta acestui accesoriu vestimentar, indiferent de sex,  se conforma unor norme ce indicau rangul social al fiecarui purtător. 

Cronicile Iasiului din anul 1693 mentioneaza o istorie hazlie potrivit careia intareste afirmatia ca palaria tinea rangul: „intr-o zi viind jupanita cu islic la curte, doamna Maria, sotia lui Duca Voda i-au luat islicul din cap si i l-au bagat in foc si-au lăsat-o cu capul gol, zicand ca numai doamnele se cade sa poarte islice iara nu si jupanesele lor“. 

Alecu Russo in „Studiae Moldavie“ scria ca „arma cea dintai si cea mai grozava care a batut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi; ideea noua, continua Russo, a navalit in tara o data cu pantalonii si... palaria“. Moda apuseana atrage ca un magnet, manifestandu-se ca o aspiratie generală de integrare in Europa.

Graham Greene spunea despre unul din personajele sale, Henry Mills: “….catademnitate se ascunde in spatele purtarii unei palarii. Uita-te la el – daca ii ieipalaria il condamni pentru vecie la anonimat.” La noi,  jobenul ( după numele negustorului francez Jobin, care a comercializat-o pentru prima data la Bucureşti) a ajuns un articol la mare cautare. Intotdeauna jobenul trebuia accesorizat cu bastonul si monoclul, iar importanta lor impreuna rezulta din micile articole publicate in rubricile de cancan ale vremii in care personaje cunoscute in lumea politica, in serile prelungite prin restaurante, dupa degustari de vinuri alese si sampanie, in  "chambre separée", se intorceau acasa pe sase carari, cand pe picioare, cand pe jos, dupa ce isi trimiteau acasa cu caleasca bastonul si palaria.  

O alta istorioara îl are ca protagonist fara voie chiar pe omul politic  Nicolae Titulescu. Intr-o zi cu vant, in vreme ce pleca de-acasa cu birja spre sediul guvernului, o rafala de vant i-a smuls  palaria de pe cap. Fiind in mare graba , arenuntat la intentia de a o recupera si si-a continuat drumul cu capul descoperit. In editia de seara,  toata presa bucuresteana scria pe prima pagina stirea desenzatie, ca  “Nicolae Titulescu si-a pierdut mintile”. Actul in sine a fost perceput ca  un comportament imposibil de acceptat din partea unei figuri atat de importante in viata politica a vremii.

In Romania, istoria palariilor isi are inceputurile in localitatea, Periam, judetulTimis. In anul 1865, deja palarierul Johann Wohl producea manual palarii. Era o activitate relativ modesta, fara sa vesteasca prin nimic notorietatea ce avea sao capete mai tarziu. Lucra intr-un spatiu improvizat, dar realiza niste  produse de bună calitate. In anii urmatori, activitatea a fost preluata de Johann Rudach care a pus bazele primei fabrici de palarii din Periam, intr-o cladire cu turn care aducea cu un castel de mici dimensiuni. In anul 1890, Primaria Periam a decis sa dezvolte aceasta activitate impreuna cu Breasla Mestesugareasca din Periam, stabilind  amplasamentul viitoarei fabrici de palarii.

Principalul actionar al fabricii a fost Korber Ioan.  Fabrica a fost infiintata in anul 1892 sub denumirea de “Korber” Fabrica de Palarii si Closuri. Fabrica s-a ridicat pe un teren de circa 2 ha, destinat initial construirii de locuinte.

In octombrie 1899 incep lucrarile de constructie a cladirii principale pe malul drept al Begai (splaiul Nicolae Titulescu de azi). Se construieste si o vila superba drept sediu administrativ. In octombrie 1900  incepe productia de palarii. Era singura fabrica din monarhie, apoi singura din Romania. Numarul initial al lucratorilor era de 250. Decenii de-a randul, palariile de Timisoara, fie ele de dama sau barbatesti, din pasla sau din materiale usoare, din paie, strabat continentele.

Fabrica a realizat si exportat palarii de calitate , si-a onorat constiincioscomenzile, motiv pentru care renumite firme din Europa si America au decis saimporte produsele romanesti: Isac Naylor & Co (Bradford), Wollimex (Zurich), Gebruder Schmidt (Basel), Oscar Feustel (Lengfeld).

Moda palariilor de dama a fost si este trecatoare si tot timpul fabrica a trebuit sa se adapteze. Palariile barbatesti isi modifica mai greu si mai rar forma. Dar moda palariilor de dama este intr-o continua schimbare. Imediat după  inceperea razboiului, barbatii au “renuntat” la palarii in favoarea caschetelor  militare. Fabrica din Periam incepea sa simta si ea efectele nefaste ale războiului prin scaderea cererii si prin lipsa tot mai acuta a comenzilor.

In anul 1940 fabrica si-a incetat temporar activitatea din lipsa de materie prima. Lana era din ce in ce mai greu de gasit, pretul explodase, comenzile erau din ce in ce mai mici. Datorita inrolarilor, problema personalului calificat devenea din ce in ce mai acuta.  Putini dintre cei rămasi acasa isi mai permiteau sa nu renunte la eticheta si sa poarte palarii.

In arhiva firmei Lux Periam, exista relatari care pun in evidentă situatia delicata in care se gasea fabrica: “In epoca aceasta cand din zi pe zi se prabusesc tari, cand am pierdut cu totul pietele de unde am importat materii prime si materiile auxiliare, cand valutele sunt constant in fluctuatiune, va repetam lozinca noastra din anul trecut: "Avem o singura obligatiune si anume aceea, ca cu cat mai multa constiinciozitate si cea mai mare atentiune, conservam ceea ce mai posedam si sa asteptam un viitor mai bun, cand situatiunea se va indrepta si vom putea recastiga imensele noastre pierderi”.

In anul 1948 fabrica a fost nationalizata si familia Korber a pierdut toate drepturile de proprietate asupra acesteia. Fabrica a fost preluata de statul roman si si-a schimbat din nou numele in Fabrica de Palarii Excelsior, iar un an mai tarziu in Fabrica de Palarii Lazar Cernescu.  In anul 1955, devine Fabrica de Palarii Lux Periam, un nume cu renume, denumire sub care o stim si astazi. In perioadă comunista, in Romania au functionat doar doua fabrici de palarii, Lux Periam fiind una dintre acestea.Palariile de Timisoara au fost  prezente la expozitii din toata lumea: New York, Tokyo, Bagdad, Buenos Aires, Beijing, Paris etc. Foarte multe dintre produsele fabricate erau exportate, iar faima lor era pe masura calitatii produselor. Un intreg careu, organizat pe  patru strazi, ocupa pana nu demult  Paltim-ul, denumirea fabricii dupa 1990. Chiar la sosea, functiona un magazin de prezentare in vitrina caruia erau asezate cochet palariile pe capul manechinelor. Din pacate, ceea ce a rezistat razboaielor, nu a putut dainui urmarilor revolutiei din 1989. Iar pentru istoria Romaniei si pentru istoria Banatului , fabrica de palarii Lux Periam ramane un brand de referinta care a demonstrat in timp ca valoarea nu are granite, dar si faptul ca moda este trecatoare si uneori timpul chiar nu mai are rabdare.

„Podoaba omului este palaria“, afirma Schiller (1757-1805), intr-o perioada in care sa porti palarie insemna sa ai clasa. Astazi, acest accesoriu a fost demult uitat si nici macar din cochetarie, nu mai stim cum sa purtam o palarie.