Mondsee

In ultima zi de concediu, soarele isi propusese sa ne scoata ochii. Cand s-a crapat de ziua si si-a intins razele, pur si simplu ni le-a bagat in ochi. Ce-i drept, vremea se cam razbunase pe noi, iar zilele senine isi recastigasera drepturile cand noi ne pregateam sa ne strangem bagajele si sa plecam la drum. Dezbatusem prelung programul acestei vizite pentru ca a doua zi de dimineata aveam de parcurs vreo 350 de km pana la Viena, cu nenumarate alte statii pe drum. Al meu dorea sa se odihneasca inainte de plecare, prin urmare, aveam o dimineata la dispozitie sa aleg o ultima destinatie: Mondsee sau Lacul Lunii. 

Mondsee este cel mai cald dintre toate lacurile regiunii, fiind renumit datorita scolii de navigatie pentru toti vorbitorii de limbi germanice. Aici se practica: schi nautic, canotaj, windsurfing, scuba diving, canoe, inot, tras la vasle. El este deopotriva frecventat de catre iubitorii de sporturi nautice, dar si de alpinistii care prefera traseele montane pe formatiunile muntoase din jur. Totodata este locul ideal pentru biciclisti, pescari sau jucatori de tenis si  golf. 

Asezat pe malul lacului cu acelasi nume, orasul este o bijuterie scaldata de ape care se intind pe o suprafata de vreo 14 kmp. Aveam sa aflu mai tarziu ca in anul 2008 Mondsee a fost scos la vanzare si este unul dintre ultimele lacuri private din Austria, marea lor majoritate fiind preluate de catre administratiile regionale. 

Lacul se afla la poalele Peretelui Dragonului (Drachenwand) la vreo 24 km de Salzburg. Pe malul lacului se afla parcul Groff-ului Rudolph si-am sotiei sale Micheline Almeida, descendenti ai familiei imperiale.

In acea dimineata corturile erau montate, mesele lungi si baltile aranjate si lumea petrecea. 

Nu exista sfarsit de saptamana fara un chef in corturi cu mancare traditionala si sfanta bere de productie regionala. Sa fie clar, nu cea care se gaseste in toate supermarket-urile. 

Pe marginea lacului, lumea facea deja plaja, altii baie sau plimbari cu vaporasele de croaziera, barci cu iole, barcute cu motor si cate alte nebunii de acest fel. O plimbare cu vaporasul – 6 euro/persoana. Nu e mult, in altele costa si mai mult.

Noi avusesem in program destule experiente pe apa, astfel incat ne-am orientat catre oras. O alee cu arbori seculari lega lacul de intrarea in oras. In zona centrala casele erau parca decupate din cartile cu povesti: frumos ornamentate, pictate si colorate, cu flori si obloane la ferestre.

Terasele erau full inca de la primele ore ale diminetii, iar coloane intregi de turisti se indreptau catre corturile amenajate in parcul de langa lac. Aici s-a nascut Wolfgang Amadeus Mozart, dar casa memoriala se afla la periferia orasului, prin urmare nu am ajuns pana acolo. 

La kilometrul zero se afla o biserica renumita, Basilica Sf Mihai, in interiorul careia s-a filmat celebra scena a casatoriei sotilor Von Trapp din filmul “Sunetul muzicii”. Impunatoare pe exterior, adorabila pe interior. 

 

Piesele de mobilier sunt de culoare neagra cu decoratiuni aurii confectionate de catre pictorul si sculptorul Meinrad Guggenbichler, mangaiate de lumina care se strecoara prin vitraliile de-o frumusete neasemuita. Biserica a fost ridicata in anul 748 de catre ducele bavarez Odilo de Bavaria. 

In anul 788, regiunea a fost alaturata Regatului Franc, iar Mondsee a devenit abatie imperiala. Abatia si-a castigat independenta in 1142. In 1748 a fost renovata, fiindu-i atasate anexele, iar in 1791 a fost dizolvata din ordinum imparatului Leopold al II-lea. Prin 1810, feldmaresalul bavarez Prince Karl Philipp von Wrede a folosit-o ca si castel nobiliar, dezvoltand localitatea, construind drumuri, infiintand fabrici de branzeturi si ajutand comunitatea sa prospere. In 1905, urmasa lui, printesa Ignazia von Werde a vandut proprietatea contilor de Almeida care au revandut-o 80 de ani mai tarziu companiei Asames & Hufnagl. Astazi, in vechea manastire functioneaza un hotel, un restaurant si un centru cultural care pune la dispozitie sali pentru evenimentele comunitatii: spectacole, concerte, expozitii, seminarii, spectacole de teatru sau festivalul “Mondsee Music Days”.  In orasul erau si cateva muzee: Heritage Museum, Smokehouse si Muzeul trenurilor, dar si brand-uri de succes: branza Mondsee preparata dupa o veche reteta benedictina si celebrele vinuri cu acelasi nume care sunt castigatoarele multor premii internationale. 

Cei carora le plac plimbarile lungi, orasul Mondsee este ideal ca amplasare si ca frumusete. 

Cand am epuizat tot ce se putea vedea, am stiut ca nu mai aveam scapare! Stiam ca sunt infranta de timp, de vreme, de locuri. cale inainte nu mai era, ci doar de-ntors. Ne-am urcat in masina si dai bataie spre Hallstatt. Prima data cand nu-mi doream sa mai ajungem, sa mearga Opelul ca melcul, doi inainte si sapte inapoi. Degeaba, insa, inevitabilul s-a produs. Aveam bagaje de facut, locuri de luat ramas bun, maine urma sa ne reintoarcem pe Romantic Road. Renuntasem la Transalpina, la popasul de pe varful Hochtor, la Basilica Mariazell. Opelul nostru puturos gafaia din toate suruburile cand trebuia sa urce pantele. Dar a naibii masina ce viteza prindea cand trebuia sa stea! Ne intorceam la castele si palate. Dar mai aveti putina rabdare. Vrand-nevrand, ma apropii de sfarsit. V-am dat o idee de vacanta. Cel putin asa sper. Daca sunteti cuminti, va dau si planul muncit la greu!

Five Fingers Platform

Ne mai ramasesera doua zile de vacanta. Intotdeauna cand trec de jumatate, mie imi pica fata si-mi fac de fiecare data AMR-ul. Deja bucuria diminetilor se transforma in tristete resemnata, intr-un inevitabil acceptat. De parca ar vrea sa compenseze, vremea ne daruia zile frumoase si insorite. Pana ce si Opel-ul parca se misca mai cu viata pe drumurile incarcate cu serpentine. Lasasem acest ultim traseu spre sfarsit pentru ca inca nu ma decisesem daca sa ignor sau nu ruptura de menisc si sa risc sa ma aventurez in inima ghetarilor Dachstein sau nu. Al meu tot batea apropo-uri ca ar trebui sa imi menajez piciorul daca nu vreau sa ajung in spital in Austria, in loc sa ma duc de bunavoie in Romania. M-am cam perpelit toata noaptea si, desi decisesem sa risc, intr-un final am ales sa fiu precauta. Citisem ca se formau cozi interminable ca sa poti urca pana in varf, asa ca am cazut de comun acord sa plecam de dimineata pana nu luau turistii cu asalt toate casele de bilete. Doar eram la o aruncatura de bat de Obertraum, mai exact la 4 km. Am pornit la drum in jur de ora 8.30, cand gazdele noastre se grabeau si ele sa urce in masina. Isi propusesera sa escaladeze muntele ca sa stranga flori intr-o poiana cocotata in nori. Noi nu eram atat de temerari, aveam de gand sa urcam cu telefericul cat de sus se putea. Fusesem averizati sa nu lasam masina in prima parcare pentru ca aveam cam mult de mers pe jos, in plus, chiar in fata statiei de teleferic exista o alta mult mai mare in care era imposibil sa nu gasim loc. Gratuit. 

Drumul spre teleferic era semnalizat cu o cabina veche de teleferic amplasata chiar in intersectia localitatii, prin urmare era imposibil de ratat. Cand am facut dreapta de la Hallstatt, drumul serpuia printre paduri in serpentine cuminti. 

In fata ghiseelor de la casele de bilete eram doar cativa, sa zicem vreo 30 de persoane asteptam sa urcam in cabina. Biletul pana la platforma costa 28.60 euro, cel pentru pesteri si platforma 41.90 euro/persoana. Cardul Salzkammergut ne-a oferit o reducere substantiala si am platit pana in 20 de euro /persoana. Intre cele doua optiuni sunt si altele, cu pesteri la alegere. Ofertele lor turistice sunt oricum de neegalat deoarece pun la dispozitie fel si fel de oportunitati pentru familii formate din parinti si mai multi copii sau un parinte insotit de un numar de copii. Renuntasem la pesteri cand ma trezisem si inca imi parea rau. Dupa ce escaladasem potecile pe munte zilele trecute ma cam deranja genunchiul si am crezut ca ignorandu-l va si trece durerea de la sine. N-a fost sa fie si, din cand in cand, pulsatiile lui ma atentionau: sunt aici, degeaba ma ignori, am sa te-ntep pana cand o sa iti amintesti de mine! Ca sa ajungeti pe platoul Dachstein trebuie sa urcati in Gletcherbahn sau Glaciar Lift.

Traseul este spectaculos, mai cu seama ca nu exista stalpi intermediari intre cele doua statii, iar formatiunile stancoase destul de abrupte. Sunt momente in care, versantul fiind taiat pe verticala, ai strania impresie ca telecabina se duce direct in stanci.

Pentru turistii din Romania pretul biletului poate parea cam scump, dar Salzkammergutcard sare cu reduceri considerabile, iar traseul merita toti banii. In plus, nu veniti aici in fiecare an, prin urmare, merge o data. Dar trebuie sa stiti ca reducerea vi se aplica tot o singura data! Cei care n-au probleme de sanatate pot avea o zi plina de experiente frumoase. Pot cobori la Schonbergalm (prima statie) si pot  vizita Pestera Gigant si Pestera Mamutilor, sau pot opta la coborare pentru Pestera Cantatoare, pot de asemenea urca pana la Five Fingers si World Heritage Hellix sau la Shark.  Am urcat in prima cabina care a facut o prima escala unde cei care vizitau pesterile Ice Cave si Mammuthole au coborat. Stiam ca in ambele pesteri se coboara pana in inima ghetarilor si ca sunt portiuni destul de abrupte si alunecoase, dar, renuntand, am pierdut si calatoria cu trenul de mare viteza, jocurile de lumini si muzica, inclusiv coborarea in inima pesterii mamut. Ice Cave este o lume in sine, o incursiune intr-o poveste de gheata, avand mai multe denumiri mai putin oficiale: Gralsburg, Parsivaldom sau King Arthur’s Cathedaral. In interior sunt formatiuni din gheata ca niste adevarate sculpturi, puse in valoare de jocuri de lumini care danseaza pe muzica gotica. Aici se desfasoara anual Musical Ice Concerts, sustinut de catre artisti invitati din intreaga lume. Mammut Cave se intinde de-a lungul unui labirint pe 70 de km, dezvaluind pesteri gigantice, impresionante formatiuni din piatra, prezentate intr-un spectacol inedit de umbre si lumini. Noi am luat cel de-al doilea teleferic si ne-am dus pana pe creasta muntelui. Cand am iesit din statia telefericului am dat cu ochii de ghetari. 

Aerul te lovea in cap, atat de curat era. De la statie aveam de urcat cam 20 de minute pana la platforma, pe o carare din pamant tasat si lata cam de 2.5m.

Peisajul era de-o frumusete incredibila: intr-o parte se vedeau ghetarii, in cealalta se zarea Hallstattersee si orasul in forma miniaturala. 

Pe traseu se aflau bancute sau locuri special amenajate pentru odihna, inclusiv o mica biserica de lemn.

Privelistea de la nivelul platformei aflata la o inaltime de 2450 de metri este pur si simplu naucitoare. 

Aceasta este considerata a fi cea mai spectaculoasa platforma panoramica din Alpi. Cele 5 structuri metalice au podelele fie din grilaje metalice, fie din sticla, iar sub picioare ti se casca haul. Prapastia cred ca are vreo 4-500 de metri. De aici se vad roata varfurile Alpilor austrieci inalte de peste 3000m. Pe un panou sunt indicate numele si inaltimea formatiunilor muntoase, de aici fiind vizibil prin telescop cel mai inalt varf al Austriei, Glossglockner – 3798 de metri, aflat la vreo 100 de km distanta.

La intoarcere ne-am oprit la Welterbespirale (World Heritage Helix), o alta constructie panoramica unde te poti odihni si ti se fac poze fara sa stii. Numai cei care cunosc secretele constructiei stiu ca ele pot fi descarcate de pe net (http://fp21.it-wms.com/archive/archive.php?cam=1), partea proasta e ca tot incercasem sa inteleg mecanismul prin care se facea poza, in vreme ce al meu zambea la soare asa ca fotografia a iesit intr-un mare fel.  

Aceasta constructie metalica in spirala este dotata cu banci de lemn si placute explicative cu privire la distantele dintre locatie si zone importante de pe glob. De acolo imi propusesem sa cobor pana la Dachstein Shark, o constructie metalica in forma de rechin, aflata la vreo 30 de minute de cea de-a doua statie de teleferic. 

Deja genunchiul meu facea figuri, motiv pentru care nu ne-am dus nici cu telescaunul, nici pe jos. Urcasem suficient de mult astfel incat sa il deranjez si n-avea nici un fel de retinere sa imi aminteasca asta la fiecare pas.

Trebuie stiut faptul ca de la statia doi se poate merge pana pe platoul Dachstein de unde se pot face trasee de hiking. 

In regiunea Dachstein se afla 7 ghetari glaciari care pot fi vazuti de la departare in zilele senine. Ei se intind pe o suprafata de 315 hectare (aproximativ suprafata a 390 de terenuri de fotbal). Acum 150 de ani, ei aveau suprafata dubla a celei din ziua de azi. Trist. Schimbarile climei pot fi vazute in fata acestui platou si poti intelege fara nici cea mai mica ezitare ca omul nu sfinteste mereu locul, ci il distruge deseori prin indiferenta si calcule economice. Ceea ce omenirea nu poate sau nu vrea sa inteleaga este ca, la un moment dat, acestia vor fi istorie, daca intre timp nu se hotaraste sa faca ceva constructiv.

Platoul de gheata se afla la circa 3 minute de cea de-a doua statie a telecabinei si asterne la picioare o lume de gheata. In acel moment nici nu se punea problema de asa ceva, prin urmare, noi am facut calea intoarsa.

Cand am coborat, lumea forma cozi nebune la casele de bilete, iar masinile erau parcate pe km intregi pe marginea soselei. 

Pana la urma se dovedise ca parcarea putea sa fie uneori insuficienta, chiar daca era extrem de mare. Pe drum ne-am intersectat cu zeci de autocare care urcau. Ne-am bucurat ca ne sculasem dis de dimineata si vazusem in tihna tot ce se putea vedea. Jos, la poale, chiar langa satul Obertraum, se afla Pestera Koppenbruller, denumita si Pestera Muzicala pentru ca are in dotare trei tobe amplasate in zonele in care ghetarii se topesc si apa picura dintre stanci scotand sunete interesante. Traseul presupune sa mergeti cam mult pe jos, dar pliantele garanteaza o experienta care merita toti banii. Nu am intrat, pentru ca gazda noastra ne avertizase ca, dintre toate cele trei pesteri, aceasta era cea mai riscanta pentru cineva cu probleme la geninchi. Era deja trecut de pranz, cand ne-am oprit la terasa de langa parcare. Spre amiaza eram in Hallstatt. Era o vreme superba, ne-am odihnit pret de o ora si-am plecat la o ultima sesiune de poze. A doua zi era ultima zi. Aveam sa mergem la Mondsee. Dupa care ne intorceam la Viena.